Vatra veche 8, 2011, Final

Cum să nu iubeşti un poet care scrie, cu mânaîngerului, astfel, despre „Arheologie”:Ultimii arheologi au mai găsitDouă căni de lut,Prinse toartă în toartă –Erau înclinate faţă-n faţă,Ca şi cum una pe altaSe iartă.Gurile lor erau arseDe buzele ce le-au atins.Din ele au cursLapte şi miere,din ele cineva a ninscu şoapte.Cele două căniau fost îngropate de vii –mai au şi acum rănişi cioburi lângă ele,ca nişte copii.Ultimii arheologi continuă să sape –dar cănile din nou vor să le-ngroapepân’la sfârşitul lumii,aproape – departe.Personalitate alcătuită mozaicat din esenţe tari, cuarderi până la scrum („Poemele mele,/ sălbatice poeme/ încare învăţam şi eu,/ să zbor/ ca un străin/ ce-şi caută oţară/ unde să-i crească/ păr şi unghii,/ în viaţă ca şi-nmoarte,/ în moarte ca şi-n viaţă.” („Poemul Phoenix” –antologic!), se limpezeşte în lacrima zăpezilor de altădată:„Îmi port poemul la gâtCa pe o zăpadă sigură şi bună;Scriu sentinţa pe luciul întins al oglinziiŞi nimic nu se mai aude în urma meaDecât o cădere de frunze, ca un scâncet foşnitorAl sângelui.Argintul cade, o uşă peste ninsoarea nesfârşită.Port poemul la gât – o noapte albăAtârnând între cauză şi efect,Între vânător şi prada sa.Poemul –Cea din urmă iarnă pierdută.”/„Das Gedicht –Der letze verlorene Winter” („O iarnă pierdută”)O carte superbă! Elena M.Cîmpan desfide sintagma„traduttore, tradittore”. Inteligentă, rafinată, loială şisolidară, l-a „prins” şi surprins perfect pe acest altfel deSiegfried, „om de zăpadă/ de la alb/ până la alb”, care...„lasă seara/ să plece mioapă,/ lasă noaptea/ să intre înrană,/ lasă vinul să se preschimbe în apă...”, până ceflacăra îi ajunge la os şi devine, „încetul cu încetul, ofrunză”, o ploaie, un „înger în piele de lup”...Ce dar frumos, Nicolae Băciuţ. Iată că unele fiinţepot fi perfecte, deşi... „Nici tu nu eşti femeia ideală,/ nicitu nu ştii să vii tiptil,/ în fiece seară,/ nici tu n-ai preţ,/ nicitu nu eşti povară,/ femeie în albastru, călimară.”(„Muză”).______Nicolae Băciuţ, “Femei perfecte/Perfekte frauen”,Ed. Nico, 2011Orice antologie deautor poartă cu ea ceva înplus despre autorul anterior,din celelalte cărţi. Alter egodin antologie este superiorcelorlalte voci, pentru căpoemele lui primesc o altăaranjare, sunt selectate şiaranjate cu subiectivitate, darşi cu o anume compatibilitate.O antologie vorbeştede la sine. Ea însăşi este ocolină cu poezie, plecând dela titlul „Colina de aer”, care se ridică liniştit, blând,înţelept la nivelul întrebărilor din dreptul propriei aşteptări.Emil Dreptate, născut la 13 iulie 1946, în Miceştii deCâmpie, Bistriţa-Năsăud, a scris şapte volume de versuri:„Vicleana vânătoare”, Ed. Eminescu, 1984, „Cenuşa unuizeu”, Ed. Eminescu, 1987, „Mâine cântecul acesta”, Ed.Dacia, 1989, „Vestirile despre tine”, Ed. George Coşbuc,1995, „Netălmăcit, aşteptările”, Ed. Eminescu, 1996,„Păzitorul de cântece”, Ed Eminescu, 2001, „Există unloc”, Ed. Mesagerul, 2008. Este cuprins în mai multeantologii colective contemporane şi despre cărţile lui auscris însemnaţi critici ai momentului. Director alcotidianului „Mesagerul de BN”, Emil Dreptate a rămascredincios genului literar, care l-a consacrat, scriind numaipoezie. Creaţia lui poetică se întinde pe durata a douăzeci şipatru de ani.Volumul antologic „Colina de aer”, Editura DaciaXXI, 2011, apărut în colecţia „Scriitorii la ei acasă”,coordonată de Ion Vădan, cuprinde fragmente din cărţilelui Emil Dreptate, din toate cele şapte volume, şapte coline,fiecare la rândul ei, în universul poetic prezentat.Din „Vicleana vânătoare”, poemele prezente înAntologie nu trădează acel debut căruia fiecare îi suntemtributari. Pe alocuri, ele au măiestria chiar a unor poeme devârf, apogeu întors într-un început, piramidă cu vârful înjos. Poate că vârsta de 38 de ani, maturitatea literară, cânds-a produs intrarea în poezie a lui Emil Dreptate, i-a datdreptul/ dreptatea de-a porni cu o poezie destul de matură,bine reprezentată în idee şi în formă, laborios cizelată înritm, rimă, cu abordare majoră a menirii poetului, curigurozitate, cu eleganţa unor psalmi de secol XX. EmilDreptate, un nume ca un pseudonim, nu şi-a permis niciunrabat de la calitatea poetică a textelor sale. Poezia lui estemeditativă, nu filosofică în sensul lui Blaga, ci apropiată desimţirea lui Ion Pillat. Emil Dreptate transformă lumea dinjur în poezie, o poezie sensibilă, ca un obiect de cristal,scump, uşor de spart: „O vrabie tresare între picăturileploilor/ Cu mâna ating mătasea umbrei ei”. Încă de peacum / de pe atunci, Emil Dreptate se constituie într-unpoet descriptiv, admirator al miracolelor din natură. Poezialui e senină şi când îşi pune semne majore de întrebare:”Întâiul mugur. Cum să-l mai opresc?/ O, mugurii încet măvor ucide”. „Vicleana vânătoare” e ca un strigăt caredeclanşează taina căutării.În acelaşi registru, al spunerii maiestuoase, cu eleganţă,continuă volumul „Cenuşa unui zeu”. →ELENA M. CÎMPAN16