Vatra veche 8, 2011, Final

Între aceste întoarceri descoperim versuri scăldate înstropi de rouă, flacăra trează fiind cea care vegheazădrumul poetului prin această lume, unde deghizarea estemodul de redescoperire a esenţelor. În aşteptarea Învierii,de când e lumea lume, trebuie mai întâi să trecem pragulmorţii văzută de Gavril Pompei ca o doamnă: „Cândva seva întâmpla, nu e nicio îndoială/ să vină Doamna/ şi să-mişoptească cu o suavitate rece: e clipa”. Resemnat în faţamorţii întru aşteptarea Învierii, poetul este calm, lucruoglindit şi de versuri: „Voi aştepta, râzând, să-mi coboarepleoapele sufletului/ într-o ultimă mângâiere a razelor/dizolvate în întuneric”. Jocul acesta între lumini şi umbre,între culoare şi nonculoare este părtaş ca un pastel întrudescoperirea fiecărei părţi a înmuguririi sentimentelor:„Dimineaţa pe mirişti/ bobul grâului, aidoma unui recrut/cu raniţa doldora/ de blajine nimicuri”. Descoperim temareligioasă, însuşi poetul fiind crucificat pe altarulcuvintelor: „În soclul crucii mele scurmă/căuşul undeamândouă/ nedumeririle din urmă/ scălda-se-vor în val derouă.O poezie în care rugăciunea devine pragul spre putere:„Mă rog de tine, Doamne/ preacuvios, mă rog/ să-i daiplecării mele/ sub şa un inorog”. Această călătorie esteuna în care, părăsind „cuibul meu de cetini”, poetul vacreiona gânduri, rânduri despre ceea ce înseamnăuniversul. În final declarându-se câştigător: „Precum unprunc ademenit/ de raza unui gând desprins/ din soarele deandezit/ mă gudur, Doamne, am învins”. O carte din carenu puteau lipsi copilăria şi mama creionată într-o poezieaparte în creaţia lui Gavril Pompei: „Stăm amândoi peprispă şi privim/ cum cade frunza plopului gălbuie/ cumfumul se răsuce sibilin/ spre bolta unui cer bătut în cuie”.MENUŢ MAXIMINIANÎn peisajul liriciicontemporane, IonMunteanu apare curajos,cu întreaga forţă asentimentelor şi a trăirilor,într-un moment cândomenescul pare să fi fostabandonat de confraţiiversificatori, tributaripeste măsură ai risipirilorpostmoderniste ale firii şiale mărturisirilor despreaceasta.Asta pentru că elprobează o bogatăexperienţă a lecturilor depoezie şi nu se lasă vrăjit de tentaţia experimentelorparalogice şi metapoetice, rod al unui soi de narcisimintelectual răsuflat. Pentru Ion Munteanu cuvântul poezieiare trup şi suflet, deci are semnificaţie, este greu de trăiridar şi inefabil în acelaşi timp, astfel încât poemul poatemărturisi despre om, aici şi acum, dar şi despre devenirealui din spaţii şi timpuri imemoriale.Astfel, în volumul de debut, Cu dragoste, vă dau veştidespre mine (Editura Ramuri, Craiova, 2006) poetulafirmă tranşant: ”din căuşul vetrei adunai prescure/ totvisând istorii încă ne-ntâmplate/ aşteptând să crească îngrădini palate/ şi păduri să ningă peste o secure”(Fotografie cu mine însumi şi un nou peisaj de iarnă).Poetul îşi afirmă clar prezenţa într-un spaţiu de tradiţieţărănească (”căuşul vetrei”) cu valori creştine imemoriale(”adunai prescure”) cu elementul peisagistic civilizator(”grădini”) sau sălbatic protector (”păduri”) care ning(”peste o secure”). Metafora de la sfârşit sugereazăpericolul ameninţărilor de tot felul care pândesc peisajuldin care poetul afirmă că a devenit perisaj esenţial pentrufiecare fiu de ţăran care nu şi-a uitat obârşiile, ba,dimpotrivă, le-a înălţat în spirit. Plecarea în lume a celuicare a căpătat fiinţă în acel spaţiu pentru cunoaşterea lumiisau pur şi simplu pentru câştigarea pâinii zilniceînseamnă, de fapt, o veşnică reîntoarcere: ”iar de va ningecu păduri/ peste un zbor însingurat/ se vor topi pe lame desecuri/ ca amintirea peste cel plecat”. Apare obsedantmotivul ”securii” amintind de ameninţarea veşnică a unordestine pândite de tăişul arbitrar şi implacabil: pentrupomi şi pentru oameni. Dar în acest spaţiu al începuturilorde viaţă şi de civilizaţie eul poetic se simte apărat,puternic: ”căci eu fac legământ cu salcia şi ulmul/ vorbescmereu cu lupul şi plâng în limba sa/ iar noapte dupănoapte adun cărări cu pumnul/ să am de un mă-ntoarce, săam ce semăna”. Deşi departe, ”adun cărări cu pumnul” elare datoria morală a celui rămas în sat să cultive pământul,fără de care viaţa ar rămâne o continuă rătăcire. Iar dacăastăzi în noua devenire a lumii civilizaţia satului eameninţată de globalizare şi industrializare, poetul nu sesfieşte să-i confere imaginea exactă: ”unde ţăranii miros anăduşeală/ a bălegar şi-a trudă şi a durere mută/ şi undedomni stilaţi în fracuri şi în robe/ duhnesc a bunăstare şi-apatrie vândută” (Cântec despre noi).Volumul următor, La taină cu îngerul mut (EdituraAius, Craiova, 2007) continuă spovedania periplului prinviaţă cu conştiinţa vie a pierderii acestui paradis vital şimoral: ”e mult de-atunci de când călătoresc/ s-au ştersapostolii de pe icoane,/ tac uneori, cu mine doar vorbesc,/să fie dialogul nostru, Doamne?” (Nedumerire).Cel de-al treilea volum, În această junglă prietenoasă(Editura Ramuri, Craiova, 2008) relevă aceeaşi nostalgie aparadisului pierdut, fără egal în devenirea fiinţei poetului:”aceasta-i câmpia nesfâşită, câmpia-/un fel de a neimagina veşnicia” (Şi unde ciuturi vechi întruna).Versurile continuă periplul spiritual al poetului în poemeleCântec despre umbrele lui Heraclit, Manifest împotrivalogicii lui Aristotel, Curiozitate aproape mitologică etc.,pentru a se întoarce spre Dumnezeu, care l-a însoţit tottimpul, cu constatarea elocventă: ”Doamne, ce risipă denoi/ am putut să facem amândoi!...” (De taină cu bunulDumnezeu).Chiar prin această rapidă trecere în revistă a volumelorde versuri ale lui Ion Munteanu observăm că poeziatradiţională românească are multe de spus, că acest filonde simţire şi de gândire este inepuizabil, doar că acolo areacces doar talentul conjugat cu aplecarea permanentă sprecunoaşterea spirituală şi morală.GEO CONSTANTINESCU24