Vatra veche 8, 2011, Final

CarnetNistru – râu cu apă indiferentă. Indiferentă lasentimentele oamenilor. Oare?Şoseaua este întreruptă ... nu putem înainta cuautocarul. Oprim, cu vreo 200 de metri, departe de liniafrontului. Da, front lângă apa Nistrului! Coborâm şiînaintăm pe şoseaua liberă, nicio maşină. Ajungem labarieră. De dincolo de barieră, din imediata ei apropiere,ne priveşte tancul rusesc cu ţeava îndreptată spre noi. Înpreajma tancului, trei soldaţi severi la chip. Ni se permitesă mergem până la Nistru. Ni se permite, destul de uşor,nouă, celor din România, participanţi la o activitateculturală a ASTREI, să mergem să privim Nistrul. Nu nesperie ţeava tancului. Oare de ce? Pentru că nu ştim ceînseamnă teama de a avea permanent o... ţeavă de tunîndreptată spre noi, o ţeavă de tun care ne ameninţăpermanent. Câtorva dintre însoţitoarele noastremoldovence le-a fost teamă să meargă spre Nistru. Le-afost teamă să meargă prin dreptul tancului cu ţeavaameninţătoare. S-au întors la autocar.Ceilalţi am mers mai departe. Curaj? Nici vorbă. Nuştiam ce este acolo. Netrăind mereu ameninţarea, spaimarăzboiului, ci vieţuind în afara lui, nu cunoaştem oasemenea teamă.Auzim câteva focuri de armă. Vedem soldaţi prinstrujenii de pe câmpul Nistrului. Să tot fie până la zece.Nu mai mulţi. Sau, poate, nu-i vedem noi. Cineva dintrenoi spune: „Împuşcă ciorile!” Da, îmi zic în gând, se joacăşi ei, ce să facă? Linişte. Ajungem pe pod. Nistru! Privescîn jos. O apă curgătoare mai mare... Parcă aş fi pe podulde peste Olt, la Sfântul Gheorghe, unde însă apa este maipuţină, iar malurile mai abrupte. Acolo, acea apăcurgătoare se află la poalele Carpaţilor. Carpaţii o apără.Aici, Nistru îşi unduieşte apele în plină câmpie. Vadul luie întins. Câteva terase. Când apa e mare, rar suntinundaţii, deoarece învolburata apă se poate întinde pânăhăt departe. Casele sunt ridicate pe culmea unor dealuri.Ca şi cele din Gura Bâcului. Privesc în depărtaresărăcăcioasele gospodăriicu case vopsite în albastru.Îmi doresc să fotografiezNistrul. Îmi aminteşte deRusoaica lui GibMihăescu. Am fostanunţaţi să lăsăm aparatelede fotografiat la autocar.Nu avem voie să facemfotografii. Este front,război. Mă uit mai atentăsă înregistrez totul însuflet. Pe o terasă aNistrului, văd o turmă decapre. De ce mi-au atrasatenţia? Capre – lângă ele,un păstor. Se sprijină într-un ciomag.Ajunşi la jumătatea podului, nu ne îndurăm să plecăm.Toamnă frumoasă. Soarele ne priveşte palid, dar încăstrăluceşte, pregătindu-se să plece la odihnă. Frunzegalbene pe jos. Pe malurile Nistrului, de-o parte şi de alta,smocuri de pădure. Îngălbenită. Mi se opreşte privirea penişte insuliţe care s-au format pe malul dinspre noi. Parteaopusă este abruptă. Îmifixez în suflet fotografiile.Sunt pe Nistru!Pornesc spre autocar.Trebuie să trec din nougraniţa. Văd sârmaghimpată şi ţărânaproaspăt arată, ca altădatămarcarea hotarelor. Aicimarchează hotare întrefraţi. Trec din nou pe lângă tancul cu ţeava îndreptată spre... Doamne! Ce văd? Ţeava este îndreptată spre trei copiicare stau cuminţi de partea cealaltă a barierei. Unul lângăcelălalt. De înălţimi diferite. Nu formează scara măgarului– cel mic este la mijloc. Ajung aproape de ei. Observ cănu-i interesează ţeava tunului. Cei trei copii privesc îndepărtare. Mă opresc în faţa lor. Îi salut. Toţi trei îmirăspund frumos la salut. „Ce faceţi aici?” Îmi dau seamacă lor nu le pasă de ţeava tunului. Nu le este teamă?!Desigur, s-au obişnuit să vadă zilnic tancul. Nici nu luauaminte la ţeavă. Nouă, celor străini ne era teamă. Eipriveau mai departe. „Aşteptăm”, îmi răspunde cel maimare. Auzisem că locuitorii celor două sate, aflate de-oparte şi de alta a Nistrului, puteau trece graniţa. Aveaupermisiunea armatei, dacă dovedeau cu buletinul călocuiesc în cele două localităţi. În gândul meu, mi-am ziscă băieţii îşi aşteaptă părinţii. Dau să plec. „Aşteptămcaprele!”, îl aud pe cel mijlociu. Caprele!? Turma decapre pe care am privit-o de pe podul Nistrului?! „Voiaveţi capre?” „Da, avem două capre, un ţap şi un ieduţ”,îmi răspunde, mândru, cel mare. Caut să răspund mândrieilui: „Da?! Şi le iubiţi?” „Cum să nu le iubim, dacă ele neţin?” Extraordinar – ele ne ţin! Iubirea este motivată.„Cum ele vă ţin? N-aveţi părinţi?” Cel mare îmi răspundesimplu, indiferent parcă: „Tata ne-a părăsit de mult”.Săracii, mă gândesc, au părinţii divorţaţi, vai de capul lorîn sărăcia asta! „Mama lucrează toată ziua pe la oameni”,îl aud pe cel mare, numit de ceilalţi Nicu. Mi se trezeştecuriozitatea de a afla cât mai multe despre viaţa lor.Desigur, o viaţă amărâtă. Le privesc ochii. Sunt inteligenţişi curajoşi. „Dar voi sunteţimici. Cine vă face mâncare?”Îmi răspunde cel mare,îndrăzneţ, demn, uitându-se înochii mei: „Surioarele noastre.Maria e mai mare ca mine, iarNiculina e ca Gicu. Acu elederetecă-n casă”. Vorbeştecorect româneşte. Aflu că Gicueste cel mijlociu. Pe cel mic îlcheamă David. Doamne! Cincifraţi de vârste atât deapropiate! Doi gemeni. Măbucur că au priviri inteligente,sunt curăţei. Desigur, trăiescîntr-o gospodărie modestă, darcurată. Mă bucur mai ales că stau fără teamă în faţatunului cu ţeava îndreptată spre ei.Atunci nouă de ce să ne fie frică de o ţeavă de tun?De ce să nu vedem, când vrem şi fără teamă, Nistrul?Totuşi ...LUMINIŢA CORNEA75