Vatra veche 8, 2011, Final

Anchetă „Vatra veche”SCRISUL DE MÂNĂ…Până a fi descoperită ieftina piatră neagră – grafitul –,creioanele erau destul de costisitoare, acum patru secolemai reprezentând încă tije de aur sau de argint îmbrăcateîn lemn de cedru sau chiparos. Erau în uz şi condeiele deplumb, iar la italieni – din şist negru. În 1564, undeva înAnglia, o furtună năprasnică smulse din pământ un arboreuriaş, în craterul lăsat de rădăcini descoperindu-se grafitulpe care, înaintea tuturor, l-au folosit păstorii de turme: cunegreaţa acestui mineral ei îşi marcau oile. Curând, vin şinegustorii, care extrag grafitul pentru a-şi numerota lăzilecu mărfuri. Dar în sec. XVIII, regele George al II-leaconfiscă terenul de unde se extrăgea zăcământul, cei prinşică sustrag grafitul fiind ameninţaţi cu moartea prinspânzurare.Însă chimia modernă anulă preţul regal şi inechitabilal minereului discordiei: cehul I. Garmut şi francezul N.Conte au nevoie de mai multă argilă şi de puţin praf deargint, pentru a confecţiona creioane – ustensile oricând laîndemâna oricărui dintre noi, diversificate în circa 350 detipuri, 70 de nuanţe coloristice şi 17 niveluri de soliditatea minei. Neobosiţii, mereu curioşii statisticieni au calculatcă un condei obişnuit poate trasa o linie de 60 de kilometrilungime, ori ajunge pentru a scrie 50 de mii de cuvinte.Sau 61,5 propoziţii, dacă fiecare din ele ar fi alcătuită din814 cuvinte, precum una din frazele-maraton din romanullui Marcel Proust Sodoma şi Gomora: ocupând 2,5 paginitipografice, e considerată cea mai lungă propoziţie dincărţile sau revistele lumii (...de până la „dezlănţuirea”postmodernismului). La o adică, nu ar fi cazul să neuimim nici de numărul cuvintelor ce pot ieşi dintr-o minăde creion, nici de lungimea celei mai întinse fraze, dacă negândim la unele romane mai mult decât durdulii, precumÎnflorirea mărului a(l) unui autor chinez din sec. XVIII,naraţiune ce numără 4 milioane 830 de mii de cuvinte, sauromanul în 27 de volume Oameni de bună credinţă al luiJules Romains, scris între 1932-1946. Desigur, până lacele 40 de volume ale romanului Tokuga-Waleyasu aljaponezului Sohaky Iamacka mai e niţel... de scris (şi decitit!). Apoi, multe alte lucruri/calcule curioase pot aflascriptohermeneuţii, apelând la servis-ul computatorului,dând clic pe sigla statistica.(I)Iată şi alte date furnizate de scriptostatisticamigăloasă condeicească: numai în Statele Unite aleAmericii se produc(eau?) anual 2,5 miliarde de creioaneşi, dacă s-ar găsi nişte „apucaţi” care să le pună cap la cap,mină la mină, şirul lor ar înconjura de 11 ori globulpământesc... Probabil, s-a calculat şi lungimea liniei decerneală „filate” dintr-un toc rezervor cu piston „ce dinsine însuşi se alimentează” (ce a precedat stiloul modern),inventatorul căruia nu a fost altcineva decât iluministulromân Petrache Poenaru, care l-a brevetat, în 1828, laLyon. (Astăzi, milioane de interesaţi utilizează „condeiul”,„creionul” ordinatorului, de unde şi noţiunea: grafică decomputer.)Precum se ştie, după „invazia” creioanelor a urmatcea a pixurilor cu mină lichidă. Numai că în cvasiunanimabucurie a civilizaţiei noastre, manifestată faţă depracticismul... păstos au răsunat şi voci discordante, uneleaparţinând chiar celebrităţilor, precum a fost cea ascriitorului american de expresie franceză Julien Greencare, nu mai departe de anul 1968 (ce mai răzmeriţăstudenţească în capitala Franţei!), regreta în destăinuiridiaristice: „Ieri, la Paris, cumpărături diverse. Am căutatpeniţe de oţel cu care să-mi scriu cărţile, dar asemeneapeniţe nu se mai găsesc decât cu mare greutate, obiceiulde a le utiliza pierzându-se destul de repede. Acumcopiilor li se dau pixuri. Nici vorbă să mai caligrafiezelitere. Iată un mic semn, printre atâtea altele, al decadenţeiuniversale”. Exagera sau nu renumitul literat?... S-ar fipostat în faţa ecranului de calculator?... Probabil, aceastămaşinărie fantastică poate imita până şi peniţa de oţel...Conservatoare şi precaută cum e (desigur, nutotdeauna), omenirea nu s-a grăbit să se despartă nu numaide pana de gâscă sau de peniţa de metal, ci în genere descrisul de mână: în Anglia, patentul pentru maşina dedactilografiat a fost acordat încă în anul 1714 (!), darprimul mecanism-dar de acest fel este vândut abia pesteun secol şi jumătate. Însă nici până astăzi nu lipsescnotabilităţile literare care îşi manifestă suspiciunea faţă deprogresul asigurat de... maşina de scris! Să mai vorbim deea acum, în plină epocă de computerizare?... Oricum, nuprea mult timp în urmă, Jorge Luis Borges, spre exemplu,avea nostalgia caligrafiei deosebit de îngrijite, „artă pecare – zicea el – maşinile noastre de scris ne deprind s-ouităm”, iar în cea de-a doua chestiune, celebrullatinoamerican afirma că tipografia i-a adus omenirii unmare necaz, multiplicând la nesfârşit noiane de texteinutile. Poate că Borges avea motive speciale săreacţioneze astfel, fie şi din considerentul că, de la ovreme, nu s-a mai folosit de manuscrise, dactilograme sauşpalturi tipografice: „Sunt orb şi sunt obligat să manevrezciorne mentale”, se destăinuia el ca un Homer al secoluluidouăzeci. (Una din primele fişe care, iată, se include (şiea) în acest eseu datează de acum circa 35 de ani,transcrisă din celebra, la acea vreme, cartea a lui UmbertoEco Opera deschisă, fişă ce se referă la faptul că dejaindustria design contopeşte frumosul cu utilul,restituindu-ne o maşină umanizată, pe măsura omului,astfel că: „un tel, un cuţit, o maşină de scris... îşi exprimăposibilităţile de întrebuinţare într-o serie de raporturiplăcute, care îndeamnă mâna să le atingă, să le mângâie,să le folosească”. Ei bine, sunt sigur că am optat pentruacest extras nu din considerentul că, pe atunci, mi-aş fi →LEO BUTNARU38