Vatra veche 8, 2011, Final

(I)E greu, dacă nu chiar imposibil, mai ales când e vorbade a trăi plenar, treabă de care se face atâta caz astăzi, şi decare toţi sunt avizi şi mândri, să rezistăm tentaţiei de amedita, de a vorbi sau de a scrie despre Mioriţa. Aceasta este,credem – în cazul nostru cu siguranţă – una dintre explicaţii,dar şi dintre scuzele care ar trebui să preceadă multelecontacte în scris cu Mioriţa, străjerul milenar al spiritualităţiinoastre. De reţinut însă în întregime nesfârşitul şir de alte şialte motive care îi răscolesc pe împătimiţii la modul conştientde Mioriţa şi, printre acestea, (ne)fireştile instabilităţi deordin spiritual provocate de noile realităţi care deja ne-aucopleşit sau care abia se nasc sub ochii noştri, întreţinute deofensiva tot mai cultivatei noastre ignoranţe în domeniu, înaprecierile tot mai de suprafaţă ale potenţialului analitic înscădere al propriei persoane. Suntem ocupaţi până peste capcu alte treburi, nu mai avem timp de... Mai e timp şi chef deadevăr? Adevărul e un lux. Tu să iei de bun ce se nimereşte şice-ţi pică bine şi aşa să-i dai înainte, ce, minciuna nu e bună,dacă nu şi mai bună? Tot de-a vieţii este şi ea. De multe ori eşi mai spectaculoasă şi mai profitabilă decât adevărul care,deseori, e brutal, ba şi murdar, uneori. Până trece el prin sitagândului, a vorbei, până se face trup de faptă, ţi se acreşte deel. Pe când minciuna... Una, două te scoate deasupra. Căzicea unul, Giordano Bruno, parcă: Se non è vero, è bentrovato. (Dacă nu e adevărat, e bine găsit.) Iar înainte deacesta, altul, Machiavelli, zisese una şi mai şi: Scopul scuzămijloacele. Pe asta o ştiau unii şi înainte, dar după ce a zis-oel, că era om mare, au luat-o de bună toţi. De altfel, stabilireaadevărului dintr-un act spiritual atât de complex cum eMioriţa (Doamne, cât de improprie poate fi formulareaaceasta şi, mai ales, iluzoria pretenţie pe care o ascunde – înultimă instanţă cine ştie dacă chiar trebuia formulată –stabilirea adevărului, în ciuda tuturor evidenţelor caredemonstrează imposibilitatea şi inutilitatea găsirii lui.)rămâne dezideratul major care onorează omul atunci cândacesta are puterea să recunoască, împăcat, chiar fericit, că nugăsirea adevărului este marea izbândă, ci căutareaneîntreruptă a lui. (Cu ani în urmă, o distinsă doamnăprofesoară, după ce publicase o carte despre Eminescu – era,se înţelege, după apariţia marilor studii despre poetul naţional– ne-a mărturisit nouă, studenţilor, înainte de a ne spune oricealtceva: «Nu puteam, nu mai puteam să întârzii. Mă temeamcă o să mor, fără să mă satur de vorbă cu domnulEminescu.») Din păcate, puţinele interpretări, atâtea câte semai fac referitoare la Mioriţa, abia observă în sumare analizeliterare şcolăreşti motivele de care pomeneam, trecându-le laadiacenţe, dacă nu la subsidiar, cât timp vor mai fi reclamateşi de subsidiare.Un prim lucru pe care chiar ne grăbim să-l spunem,deşi e departe de a fi cel mai important, dar care încearcă săimpună o atitudine mai corectă faţă de conţinutul ideaticfilozofic şi poetic al Mioriţei, este cel potrivit căruia am dorisă se renunţe, pe cât posibil, la ciocolatiul, cârlionţatul şicatifelatul termen de baladă, deşi acesta a fost implementatde iluştri înaintaşi din raţiuni istorice conjuncturale, înfavoarea celui de colind, colindă, de cântec bătrânesc sau dehore (nu horă) lungă. Substantivul cântec, la figurat, nu ne-armai trimite în derizorat, în deconectant, dimpotrivă, arreprezenta o adjutantă perpetuă a vieţii omului în procesulcomunicării, iar adjectivul bătrânesc ar aduce, ar formulacântat şi ar menţine o notă de senectute, de înţelepciune. Pede altă parte, uluitorul mecanism folcloric n-a creat decâtarareori sau deloc versuri de dragul poeziei, ci spre a ficântate. Să se numească în continuare aşa celelalte producţiiîncadrate în respectiva specie, deşi şi acestea îşi merită cuprisosinţă un nume mai bogat în semnificaţii şi, nuîntâmplător, pentru a li se spori puterea de penetrare înconştiinţe, au fost şi încă sunt cântate. (Vezi MonastireaArgeşului, un veritabil psalm închinat implacabilei jertfeaduse unei mari împliniri.) Termenul de colind, forma ceamai veche în care a circulat şi încă mai circulă Mioriţa înTransilvania, într-un impresionant număr de variante, cusiguranţă şi mai mare într-un trecut nu prea îndepărtat, a fostocolit cu grijă pentru că sugera o apropiere de consacratacolindă religioasă în mare parte cărturărească. Mai mult,pentru a se departaja cele două tipuri de colinde, ConsiliulCulturii, organul central superior de atunci, trimitea circulareprin care soma organele judeţene să laicizeze pe plan localcolindele şi să le înainteze la Centru pentru a primi sau nuautorizaţii de circulaţie. (O, tempora!)Prin multitudinea valenţelor şi virtuţilor salefilozofice şi artistice arhetipale, născute în timp şi nicidecumincitate de ceva şi, ca atare, ostentative, prin marea forţă deabstractizare, dar în limitele puterii obişnuite de receptare,prin simplitate, plasticitate şi mobilitate, şi, mai ales, princopleşitoarea stare de beatitudine care te cuprinde după o relecturare,Mioriţa depăşeşte condiţia de produs artistic înaccepţiunea curentă a cuvântului şi se înscrie ca specie unicatîn spiritualitatea poporului nostru. Înmănunchind, de faptcontopind în întregul numit viaţă cele trei taine şi vârste,viaţa, moartea şi veşnicia, taine care fiecare în parte şiîmpreună îl trăiesc simultan pe om în culcuşul făcut larăscrucea încrucişării lor, Mioriţa rămâne de-a pururi unmemento, un reper fundamental pentru cel ce vrea să →ŞTEFAN GOANŢĂ50