Vatra veche 8, 2011, Final

Starea prozeiÎl privesc de ceva vreme. Se joacă liniştit, ignorândprezenţa celor din jur. Are bucle blonde, ca tatăl lui (unrenumit medic din Timişoara), şi va avea, probabil,înălţimea lui (cam 1,90). Doar ochii sunt ai mamei (marişi negri, migdalaţi).“Era o femeie frumoasă şi blândă, cam retrasă, dardintr-o familie foarte bună, din Orientul Mijlociu. De-astam-am şi mirat când l-a născut. N-a vizitat-o, în 3 ani,nimeni. M-a sunat în miez de noapte să vin la spital. Amcrezut că e de gardă, nici prin gând nu mi-a trecut că...avea nevoie de buletinul meu, ca să... declare cănăscusem... eu, la 45 de ani! Vă daţi seama că mi-amsunat soţul.”„Îl luăm! Fără alte cuvinte!”„Eram total bulversată. Îmi trecuse prin minte că îlfăcuse cu soţul meu. Mi se pusese un nod în gât.”„O să vă dau tot ce trebuie pentru el...bani, alimente,haine...”Ascultam, cu sufletul la gură. Mă aşezasem pe-o bancă,în Parcul Poporului, să mai stau puţin şi eu la aer, îndrumul spre casă, iar doamna aceasta grizonată, dornicăde poveşti, se aşeză lângă mine.„Mami, te iubesc!” îi şopti copilul când s-au oprit.„Şi mami te iubeşte!” spusese femeia, desprinzându-sedin încleştarea îmbrăţişării. „Hai, fugi! Joacă-te frumos!”„Nu ştiu ce o să se facă atunci când eu nu voi mai fi.Sper doar să fie destul de mare”…mi se adresă şi începusă povestească.Cu ceva ani în urmă luase în gazdă o fată din OrientulMijlociu, care-i fusese recomandată de un compatriot, fostchiriaş al doamnei, tot student la medicină, în Timişoara.Băiatul se căsătorise şi se mută cu soţia, dar o adusese peA. în locul lui.„E fată cuminte, serioasă, nu o să vă facă probleme.”Şi a fost A. cuminte...aşa cum s-a priceput.„Soţul meu se uită mereu la ştiri, el ştia că o vor omorîdacă se află. Mai greu a fost să le explic vecinilor şi fiicei,care era plecată la studii în Franţa, şi rudelor, cum de ammai făcut un copil şi nimeni n-a ştiut nimic. Noroculnostru a fost că nici ea nu avusese burtă care să se vadă,că era iarnă şi umbla tot înfofolită.”Femeia îmi arătă apoi un album de poze: cu bebele laprima băiţă, la primul brad de Crăciun, la ziua lui, cu 1-2-3 lumânărele. În toate pozele apărea şi d-ra doctor, darniciodată doar ea şi copilul. Mereu era şi d-na, mama deacum,şi domnul, şi chiar fiica lor. N-ai fi bănuit în veci căbruneţica aceea făcuse aşa un copil blond, cu pielea albsidefie.Doar dacă te uitai cu atenţie, ochii erau ai ei. Darcâţi ochi nu seamănă...ca formă şi culoare!„La aniversarea lui, de 3 ani, plânsese întruna...asta sevedea şi în poze. Apoi a dispărut. Şi-a făcut un mic bagaj,că pleacă cu nişte colegi într-o excursie de studii, şi n-amai venit. După două săptămâni, a apărut fostul locatar,compatriotul căsătorit aici, şi i-a adunat lucrurile. Mi-adat un plic cu două mii de dolari şi o scrisoare, în caremă ruga să am grijă de băiat şi, dacă ea nu mai vineniciodată, la 18 ani să-i spun cine e tatăl lui adevărat. Îlnumise chiar ea...dar nu era nevoie. Oricine, uitându-se lacopil, în parc sau pe stradă, îi putea recunoaşte ramurapaternă (până şi aluniţele le are ca dl doctor!).”„Pot să fac o savarină şi pentru doamna?” întrebăcopilul, smulgându-ne din adâncimea povestirilor.„Desigur, aprobă mama, dacă doamna nu se grăbeşte!”„Nu, nu mă grăbesc! Aş fi fericită să servesc şi eu osavarină...de nisip.”„Mai mare sau mai mică?” mă chestionă în continuaremicuţul.„La fel ca ale voastre!”„Aha! Ok!” continuă micul cofetar.Apoi am aflat că apăruse în viaţa lor...medicul defamilie... prieten cu tatăl natural. Normal că primaconsultaţie a fost de...analize. Probabil că nu putea ficontestată paternitatea, căci, lunar, cel puţin printr-untelefon, e verificată starea de sănătate a micuţului.„Doamnă, să mă credeţi, nicio ciocolată nu i-a trimis dldoctor, tatăl, niciodată. Nici n-a venit să-l vadă...să-l ia înbraţe, să vorbească cu el. Nici mama lui nu ieşea cu el înparc, decât cu noi. Nu mă plâng, că noi avem şi-i dăm totce-i mai bun, că noi l-am crescut, de la o zi...”Mă uit la femeia acesta. Are acum 52-53 de ani.„Mami, mami, uite, vine tati după noi! Eu mă ascund,bine?” sare ieduţul pe lângă noi.„Bine, bine!” aprobă, îngăduitor, femeia.„Unde mi-e copilul?” întreabă bărbatul în salopetă.„Nu ştiu, era pe-aici!” se preface femeia.„Cum nu ştii unde mi-e copilul?” întreabă din noubărbatul şi se aşază istovit şi necăjit pe bancă. „Eu cu cineîmi mănânc pacheţelul şi bunătatea asta de îngheţată?”„Cu mine, tati, cu mine!!!” răsare de după un copacmicul nostru cofetar.„Daaaaaaaaaa...cu tine, zmeule! dar şi cu mami, şi cutanti...că nu e frumos să fim egoişti, nu?” râde bărbatul,învârtindu-l pe năzdrăvan.„Eu am făcut savarine, pentru toţi!” ne arată piciul.„Aoleu, iar avem probleme la numărat? Păi noi suntem4 şi tu ai făcut 5 savarine!”„Dar n-am greşit, tati! Tu ai două, pentru că eşti maivoinic!”„Da, aşa e, sunt mai voinic! Hai să păpăm, să te faci şitu voinicel, că eu, dacă nu ajung înapoi la timp...o săslăbim toţi!” mustăceşte tati şi-l gâdilă pe zmeu.„Poftă mare!” le spun şi dau să plec.„Nu rămâneţi cu noi...la picnic?” mă întreabă doamna.„Mulţumesc, nu! Şi aşa am întârziat. Încă o dată, poftămare!” le spun şi mă îndepărtez, ca să nu-mi izbucneascălacrimile.“Unde e copilul meu?” asta e întrebarea pe care aş fivrut să o pună şi ex, acum 9 ani...când sora mea, anunţatăde medicul care mă operase, i-a spus, a doua zi, că fetiţanoastră a murit. Trăise o zi şi-o noapte.Dar n-a pus această întrebare. A lăsat capul în jos şi aplecat ...Când mi-am revenit şi am întrebat eu: „Unde e copilulmeu?”, d-na doctor de la neonatologie mi-a răspuns calm:“Noi nu păstrăm trupurile nerevendicate de familie!”...auzi: „nerevendicate de familie”!!!!!! Ce e Iadul?Nimic, pe lângă fiecare zi din viaţa mea!CORINA-LUCIA COSTEA46