Vatra veche 8, 2011, Final

Marile personalităţi istorice, prin ridicarea scopuluiindividual la cel general, se dimensionează pe măsuraistoriei universale; ele au un instinct sigur de a împliniceea ce timpul cere să se împlinească.“Oamenii mari ai istoriei – subliniază Hegel în ale salePrelegeri de filosofie a istoriei (trad. Ed. AcademieiR.S.R., Buc., 1968) – sunt aceia ale căror scopuri particulareproprii cuprind acea substanţialitate care e voinţaspiritului universal.” Ei capătă, în condiţii anume, plenitudineaoperei de artă: individualul se curbează în universalpe calea particularului. Dacă într-o operă de artă seexprimă sufletul complet, “omul întreg”, cum zice GeorgLukács, într-o astfel de “operă de artă”, din planul istoriei,se exprimă sufletul complet al unui popor, care, numai înasemenea condiţii, străluceşte în amiaza propriei universalizări.Despre tânărul şi marele Alexandru Macedon,care a încălecat Bucefalul istoriei şi a impus lumii modelulunei conştiinţe (în mare parte modelată de Aristotel),Hegel are cele mai frumoase cuvinte, comparându-l cu un“glob celest liber plutitor în eterul său”, având spiritul“plin de geniu”, iar opera sa, strălucire artistică. Tinereţeaîi oferă posibilitatea de a nu păstra nimic din deveşmintele vechi şi pătate ale lumii elene, să străluceascăîn cele noi şi să fascineze cetăţile-stat ale grecilor. Scurtasa viaţă şi operă (356 – 324 î. Cr.) se situează în perioadaa doua, din cele trei ale istoriei lumii elenistice, în perioadade nimb şi de plină manifestare naivă şi de beatitudinea spiritului. Ca la un semn, a strâns sub lumina ochilor săiAsia Mică şi Siria cu lumile vechi din dreapta, Egipetul, şicele din stânga, ale Ahemenizilor, adică întregul ImperiuPersan, Darius al III-lea neputându-i face faţă în celesuccesive trei bătălii, ca unui fulger stârnit din senin, caunei forţe în care sunt amestecate decizii zeieşti. Vine caun apostol al elenismului şi solicită, mai apoi, o fuziuneîntre greci şi perşi, el însuşi căsătorindu-se cu două fiiceale Marelui Rege înfrânt şi obligând pe comandanţiimacedoneni să-i urmeze pilda cu fecioare de obârşienobilă persană. Tânărul Împărat, ca tot ce este susţinut despirit, este străfulgerat de ideea naşterii sale miraculoase şiare viziunea asupra omenirii ca întreg. Actele sale individualese desfăşoară şi se particularizează, strângându-sesub cupola universalului. Într-un timp extrem de scurt, deun deceniu, întemeiază oraşe, organizează viaţa civică,netezind calea lumii şi artelor greceşti de la Nil până laIndus. “El a fost mare ca beliduce în bătălii – scrie cuadmiraţie Hegel –, înţelept şi precaut în expediţii şiorganizări şi cel mai viteaz soldat în vârtejul luptei.” Şi catot ce se află sub “comanda” spiritului, moare “la timpulpotrivit”, ca o necesitate. “Ca să se păstreze ca tânăr înamintirea posterităţii, a fost necesar să fie secerat de omoarte prematură (…) Alexandru şi-a îndeplinit opera şişi-a conturat definitiv portretul, lăsând lumii una dintrereprezentările cele mai măreţe şi mai frumoase, pe carenu o putem tulbura decât cu relele noastre reflexii.” (pp.32, 33, 262, 263). În înţelegerea acestei “figuri universalistoricea lui Alexandru” nu trebuie să i se aplice măsuride virtute şi moralitate ale lumii moderne, este suficient căAlexandria ptolemeică a devenit centrul matematicilorlumii, iar traiectoria vieţii sale s-a aşezat ca un tipar înmemoria copilăriei noastre.Dar un fapt ce se uită deseori şi care face parte dinspectacolul măreţiei sale este că el îşi ia rămas bun de laostaşii armatei sale cu deplină demnitate şi conştiinţăomenească, arătându-le lor şi urmaşilor ce înseamnăgloria vieţii şi efemeritatea ei. Se spune că sosindu-iceasul şi-a chemat generalii şi le-a spus ultimele treidorinţe pe care să i le îndeplinească întocmai: prima, cadoctorii să-i poarte sicriul spre groapă, fără a fi ajutaţi denimeni; a doua, ca drumul pe care sicriul va fi dus spremormânt să fie presărat cu aur, argint şi pietre preţioaseadunate în războaie; şi a treia, ca mâinile să-i fie lăsate săatârne afară din sicriu. La auzul acestor dorinţe ciudate,mulţimea a încremenit în mirare, iar unul dintre generali,cel mai iubit de Împărat, s-a apropiat şi, sărutându-i mâna,i-a făgăduit că vor îndeplini toate cele trei dorinţe, dar,smerit şi cu durere, l-a rugat să le explice tâlcul. Împăratulle-a spus: “Mi-ar plăcea ca lumea să ştie despre cele treilecţii pe care tocmai le-am învăţat.Vreau ca doctorii mei să-mi poarte sicriul ca oameniisă realizeze că doctorii nu pot să vindece orice boală. Eisunt lipsiţi de putere şi nu pot salva un om din ghearelemorţii când i-a sunat ceasul;A doua dorinţă – drumul spre mormânt presărat cu aur,argint şi alte bogăţii este pentru a aminti oamenilor cănimic din aurul meu nu vine cu mine în mormânt. Este opierdere de timp să alergi după atâtea bogăţii;Şi a treia dorinţă – mâinile lăsate să atârne afară dinsicriu, este pentru a le arăta oamenilor că am venit cumâinile goale în această lume şi tot aşa plec din ea.”Această din urmă dorinţă, a treia, reaminteşte Hegel,este spre a arăta lumii că Împăratul murind nu a luat nimiccu sine, că opera sa a aparţinut lumii şi că el s-a anulatcomplet ca persoană particulară pentru a da istoriei şilumii cuvântul.Dar, deseori în istorie, “relele reflexii” sau, mai mult,relele şi nesăţioasele acte ale mai marilor zilei au tulburatşi tulbură lecţia acestei mâini, făcând-o să foşnească, iarmai rău, obligând-o să devină o frază, cum surprindeEminescu. Cea mai cuprinzătoare şi profundă conştiinţă aromânilor nu putea să lase nereflectată pe “pereţii camereicu oglinzi” această meditaţie şi lecţie istorică a MareluiÎmpărat. În Mss. 2290, 1, el scrie: “Cel mai mare păcat aloamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă, ş-arecunoaşte adevărul. →DUMITRU VELEA________Biblioteca Batthyaneum, interior, foto EcaterinaŢarălungă10