STAREA PROZEITârgul gemea de lume. Şirul lung de care cu grâu, venitede departe, de peste dealuri, tocmai din Irimeştii Vâlcii, s-aoprit la intrare. Ajunseseră târziu, deşi plecaseră din satul lorcu o zi mai devreme, de cu seară, vorbind tare, chiuind şicântând, cu teama secretă să nu-i atace hoţii.Acum, de-abia ajunşi, nu aveau cum să se strecoareînăuntru. Peste tot erau oameni, vite, căruţe, mărfuri,strigăte, larmă. Venise lumea pâlcuri-pâlcuri, de prin sateledimprejur, şi se tot aduna. Doar unii ieşeau, foarte puţini,îmbulzindu-se cu aceştia din urmă. Pe ei, pe irimeşteni,adunaţi acolo, tot încercând să pătrundă prin mulţime, nu-iîntreba nimeni despre marfă. Se făcuse grâu peste tot. Iar ei,iată, se învredniciseră să-l aducă tocmai de pe văile Olteţului.Soarele se ridica acum sus, îi ameninţa cu căldura luiaprigă, de foc. Îşi lepădaseră vestele. Numai în iţari şi cămăşise ştergeau cu năduf de sudoare.- Cred că n-o să vindem nimic, tună înciudat Matei Iagăru,cel ce deschidea coloana lor de care.- Ba cată mata de te furişează înăuntru, îl îmbie GulicăŞoşoi, că s-a mai făcut loc.- Aici ori acolo... mână acesta boii deznădăjduit. De-abiaînainta în mijlocul învălmăşelii. Gulică Şoşoi îl urmaîndeaproape. El îşi adusese şi muierea. Tânără, ochioasă, cusânii pietroşi, împungând ispititor iia înflorată. Se ţineadreaptă, mândră, în vârful carului, furând privirilenegustorilor. După ei înaintau încet şi ceilalţi. Înăuntru desimţeau mai în siguranţă.Dar tot n-au vândut mare lucru în prima zi. Au hotărât sămai rămână, şi a doua zi să pornească toţi împreună acasă, sănu-i atace hoţii de la Aninoasa. Aşa că seara au adunat careleîn cerc, să-şi poată păzi avutul. Vorbeau tremurat, trădând unsoi de îngrijorare, amestecată cu trufie. Ei, robii câmpurilor,prinseseră din zbor, aere de negustori. Au întins masa, au trasla măsea si câte un pahar de vin. Dar cu măsură. TilicăJumară a scos fluierul. S-au întins mai apoi pe lângă care, săpoată dormi iepureşte. Parcă întunecase mai devreme. Eraustele pe cer, dar nu era lună. Tudoriţa se lipise de omul ei şirăsufla liniştită. Gulică, însă, stătea de veghe. Si ceilalţi seuitau îngrijoraţi în noapte. Hoţii apăruseră şi nu-şi găseaulocul. Scrutau hămesiţi prin noaptea neagră prada. Nu segrăbeau. Aşteptau ca oboseala să slăbească vigilenţaoamenilor. Să-i ţină încordaţi până spre dimineaţă, când îi vabirui somnul. Unii se vor trezi, fără îndoială, fără bani, cuvreun bou lipsă, sau cu marfa împuţinată. Acum totul păreaca o nesfârşită pândă. Ilie Cucu şi Victor Vătuiu tăifăsuiau,parcă fără griji. Vorbeau cu glasuri joase, ca din fundul uneigropi. Până şi moara lui Barbu Drugă îşi încetase pufăitul.Vocile celor doi se stingeau mocnit.Gulică Şoşoi gândea că strânsese destui bani ca săplătească foncierea şi să-i mai rămână şi ceva pe deasupra.Mâine îşi va scoate nevasta în oraş. O să-i cumpere ceea ceîşi doreşte ea. O să se bucure Tudoriţa ca un copil. Îi atingeduios trupul destins în somnul lin. Femeia se înfioară uşorsub atingerea cunoscută.Răufăcătorii mai bântuiau încă.Mişu Loitră avea şi o puşcă. Gulică îl strigă scurt:- Mişule!- Ce vrei, bă?- Dă-mi şi mie o ţigară.- Ce, tu le terminaşi?- Nu, dar să mai stăm de vorbă.- Şi ăştia să ne ia ca din oală...Silueta-i masivă se apropie. Îşi aprind ţigările. Scânteiafirului de iască le luminează feţele crispate. Fumează întăcere. Erau prea mândri de grijile lor să se mai încurce încuvinte. După ce termină ţigările fiecare îşi reia locul depândă.Cerul era departe, brăzdat de nouri răzleţi. Gulică îighiceşte după hăurile întunecării stelelor.Tudoriţa îi simte mâna prinzându-i sânii. Tresare. Audeapoi glasul şoptit:- Lasă-mă, Tudoriţo!- Cum, aici? Eşti nebun?Mâna grăbită i se strecoară pe sub poale. Urcă pripit pepicioare în sus.- Lasă-mă în pace, omule!- Tudoriţo, doar aşa, uşor, într-o dungă... Toţi dorm...Senzaţie de teamă, durere, căldură. Trupul bărbatului,pripit, o pătrunde. Aşa este el iute şi nesocotit. Se lasă furatăde valul de nebunie al omului.Într-un târziu, acesta, gâfâind, se desprinde uşor:- Dă-mi mie banii.- Ai zis ca să-i păstrez eu.- Dă-mi-i mie, să nu ţi-i fure careva.Femeia îi întinde fişicul. Se lasă prinsă în mrejeledimineţii.Se crăpa de ziuă. Negurile se risipeau într-o ceaţă deasă. Îndepărtare se profila dealul pe care aveau să se întoarcă îndrumul către casă. Dar din loc în loc câte unul se tânguie:”Banii mei, boul meu, m-au călcat hoţii, fraţilor!”Irimeştenii se adunaseră pe lângă căruţe. Se pregăteau să-şireia locurile cât mai aproape de valul de muşterii.Gulică Şoşoi vrea să plece. El vânduse totul din prima zi.Către prânz se vor reîntâlni să pornească din nou în convoi.Chimirele lor pline erau o nestăpânită ispită pentrurăufăcătorii din pădurile Aninoasei.- Ia să vedem muiere, cât am strâns?Tudoriţa se apropie. El o îmbie, frecându-şi bucurospalmele.- Hai, scoate banii.- Ce bani, omule, nu ţi i-am dat azi noapte?- Ce tot vorbeşti, muiere, îţi arde de glume? Bărbatul o priveştefix, săgetat de o presimţire. Femeia îi şopteşte cu jenă:- Azi noapte când... m-ai iubit.- Cine? Eu? Pe tine? Aici?- Gulică, nu-ţi bate joc de mine.- Unde sunt banii, femeie, ce-ai făcut cu banii?- Dar ţi i-am dat, omule. Banii sunt la tine.- La mine? Uite-te, la mine?Omul scoate biciuşca. O plesneşte peste faţă. Femeia îşiacoperă ochii. El o înşfacă de păr. O trânteşte în iarbastrivită. O calcă în picioare. O loveşte în burtă. Femeiaicneşte din ce în ce mai slab.- Gulică, Gulică nu mă omorî!- Târâturo, ţi-au furat ăştia banii. M-ai sărăcit. M-aisărăciiit!Lumea se înghesuie în jurul lor. Unii îi căinează, alţii îşidau coate. Gulică Şoşoi se uită la lume. Izbucneşte în plâns.Ar vrea ca pământul acesta mare să se deschidă. Să-l înghităşi pe el şi pe femeia lui, stâlcită în bătaie.Atunci se apropie de ea, o ia în braţe şi o aşează în car. Omilă nesfârşită îl cuprinde pentru Tudoriţa, femeia lui, atât defrumoasă şi atât de dragă, iar acum, din cauza lăcomiei şi aorbirii lui de o clipă, atât de rănită şi de îndurerată.- Hai Tudoriţo, fata tatii, hai să ne întoarcem acasă.În zare, printre nourii joşi, zdrenţuiţi, se vestea îndepărtată,dar rodnică, o sfântă de ploaie...GEO CONSTANTINESCU44
Dimineţi fără glorieMOMENTDeci urmărindu-l cum urcăşi cade în cuşca întâmplăriimi-am zis: totul poate începechiar de aici.Şi scările s-au ruptDin clipa aceea am perceputclinchetulde dincolo de geamşi-am ştiut că se apropie dimineaţacând se trezeştecântecul cocoşilor.TERASA SINUCIGAŞILORSânge pe zăpada imaculată a oraşuluiiar se modifică cifra sinucigaşilore chiar marţi zi de cenuşăcând cerul coboară precum o păturăputredă,abia se mai poate respiraşi nebunii din saloanele galbeneies plutind la ferestreAtunci se aude o trompetă unduitoaresunetele sale învăluie, cheamă, sfâşiemulţimea intră în transăşi deodată plutind-planânddinspre terasa marelui turncineva iar încearcă să zboare.NEDUMERIREOho, acest câine mă priveşte directîn suflet. Şi eu gândesc: nici nu-mipasăde iarba de acasăe ca un joc pe nisipul fierbintedin care se vor rupetoate ferestrele rămase deschiseExistă unii şi mai păcătoşi decât mineau spart ochiul de sticlă al somnuluisau au gonit prin pustiurile frunzeiAcum memoria răsfoieşte cărţile deuitareşi tânjeşte după mere coaptecineva a şi scris un poemde dor de mere coapteun poem, nu-i aşa, despre un oraşîmbătat în miros de mere coapteDar ce vrea acest câine cu privirea luineiertătoare? îmi poate spune cinevaînainte de a trage podulşi toate celelalte peste el?NETEZIND PORŢILEPARADISULUITrei cai pentru fuga orizontuluipot spune despre tăcereace se trage înspre tineo imprudenţă precum o priviretăiată de murmurul ploiiÎncă apetisantă Eldora se trezeşteŞi cântă: „Eu am auzit ramul vestitordeîntoarcere” apoi surâdeşi îmi arată umbra foculuişi celelalte imaginare doveziÎntr-adevăr în faţa oglinziise leagănă fluturele misticîn faţa aparenţelor alunecă, nu-i aşa,copile cu ochi de ferigăaltfel zis îndrăgostiţii întotdeaunadorm devoraţi de iluzii.DOAR CUVINTELEDar se deschideau marile uşispre ziua verdeo privire prelungită când începisă îngâni primele note din carese ridică ploaia şi naşterea fructuluiAici e ţara duminiciieu îi aud glasul şi silabele ce i setopescpe limbăNimeni nu-i veşnicnici tu, nici copacul în care mi-amlăsatvechile imagini despre ereziilenoastreRămân numai cuvintele, doarcuvintele.PRIVIRE DINSPRE VOIDar astăzi, zi cu alunecări uitatepeste câmpul ştiutcând nimic nu pare începutaşa cum dintr-odată45sare iepurele cel zâmbăreţMă întorc să-ţi ascult mărturisireaîn care trebuie să crezinu tu mi-ai vorbitde coapsele femeii fără nume şi atât?Probabil acolo e margineaparadoxuluide care încerci să-ţi aminteşti.PREFER UN SINGUR GLONTEIată versul din care taifelia ta de obsesiii se simte respiraţia dar anotimpulfluierăa indiferenţăDomnule Căpitan, mai zic, să ocheşticorectînainte de a trageprefer un singur glonte dar de efect„Şi ce mai vezi acolo printre fuioarelesilabelor?” mă întreabă elvăd Piaţa Centrală şi bufonii oraşuluirostindu-şi divagaţiileşi aud clopotele Catedralei Înviereaşlefuind aripile traficanţilor desperanţăÎntr-adevărcineva bate coasa în Grădina Publică.NU-MI MAI RECUNOSCPRIVIRILENu-mi mai recunosc privirile dealtădatăsfichiuite de ţipătul peştilor, albastru,nici tăcerea în carese rostogolesc amurgurile salvatoare.Soarele e mortdupă dealul de pâslă şi dinsprecapătul dimineţii se apropie capelanulcu cheile rupte venindde parcă ar pierde drumul spre casăpelerina-i cea galbenă emite sunetemetalice„Îmi pare rău dar trebuie să-nchidcatapeteasma”, zice el şi se pierdeîntr-o verde uimirecare de fapt reprezintă un tabloupastoraldintr-o toamnă ce nu duce niciunde.ION BELDEANU
- Page 4 and 5: „Nu pot înmuguri ramurilefără
- Page 6 and 7: Jocul acesta magic al culegeriicuvi
- Page 8 and 9: OCHEAN ÎNTORS(II)Şi, ajuns aici,
- Page 10 and 11: Marile personalităţi istorice, pr
- Page 12 and 13: Păşim, în sfârşit, în minunat
- Page 14: oţi, care nu oprea în gări decâ
- Page 17 and 18: Incantaţia poetică primeşte înc
- Page 19 and 20: Nu s-a remarcat, precumpănind, ca
- Page 21 and 22: Veronica Ştir, Mugur de iarnă, po
- Page 23 and 24: în amprente”prin „Fereastra n
- Page 25 and 26: Victoria Fătu Nalaţiu revine pe p
- Page 27 and 28: ,,Am să te îmbrac în aurFinlando
- Page 29 and 30: La Salvadore Quasimodo la Eugenio M
- Page 31 and 32: după cum însuşi mărturiseşte,
- Page 33 and 34: A unei construcţii interioare de a
- Page 35 and 36: “Ştiu instinctiv că anumite sub
- Page 37 and 38: un colectiv condus de un om de paie
- Page 39 and 40: pus foarte acut şi lucid problema
- Page 41 and 42: îndrăzneala. Dar aceasta nu se va
- Page 43: Ca să-ţi probez că nu suntstins,
- Page 47 and 48: CUANTE INEGALEDe câte ori îţi ad
- Page 49 and 50: El spunea: până când armata şi
- Page 51 and 52: descifreze cu argumente ale vieţii
- Page 53 and 54: Cele optsprezece basme aleantologie
- Page 55 and 56: Cum asta nu se întâmplase, decizi
- Page 57 and 58: căpitan, inspectează posturile, f
- Page 59: DOMNEŞTE-MĂ, DOAMNE!Domneşte-mă
- Page 62 and 63: (SUA)Gloria Mindock este directoare
- Page 64 and 65: Mă răcoresc un pic şi amremuşc
- Page 66 and 67: - Fac tot ce mi se spune.- Dar, cre
- Page 68 and 69: TEATRUGârlici- burlac, propietar d
- Page 70 and 71: Cu ceva vreme în urmă(cam multă,
- Page 72 and 73: cinic sentinţa conform căreia şm
- Page 74 and 75: Lipseşti dintre lumine,Dar nu lips
- Page 76 and 77: La Biblioteca OnisiforGhibu din Chi
- Page 78 and 79: LANSARE DE CARTEFERICITA CĂLĂTOAR
- Page 80 and 81: CurierVă felicit,Andras F. Balogh
- Page 82 and 83: P.S. Aştept cu interes şi numerel
- Page 84 and 85: Cunoaştem cu toţii proverbul “C
- Page 86 and 87: La 74 de ani (s-anăscut în 1937,
- Page 88: Pagini din Codex Aureus____________