Vatra veche 8, 2011, Final

Dimineţi fără glorieMOMENTDeci urmărindu-l cum urcăşi cade în cuşca întâmplăriimi-am zis: totul poate începechiar de aici.Şi scările s-au ruptDin clipa aceea am perceputclinchetulde dincolo de geamşi-am ştiut că se apropie dimineaţacând se trezeştecântecul cocoşilor.TERASA SINUCIGAŞILORSânge pe zăpada imaculată a oraşuluiiar se modifică cifra sinucigaşilore chiar marţi zi de cenuşăcând cerul coboară precum o păturăputredă,abia se mai poate respiraşi nebunii din saloanele galbeneies plutind la ferestreAtunci se aude o trompetă unduitoaresunetele sale învăluie, cheamă, sfâşiemulţimea intră în transăşi deodată plutind-planânddinspre terasa marelui turncineva iar încearcă să zboare.NEDUMERIREOho, acest câine mă priveşte directîn suflet. Şi eu gândesc: nici nu-mipasăde iarba de acasăe ca un joc pe nisipul fierbintedin care se vor rupetoate ferestrele rămase deschiseExistă unii şi mai păcătoşi decât mineau spart ochiul de sticlă al somnuluisau au gonit prin pustiurile frunzeiAcum memoria răsfoieşte cărţile deuitareşi tânjeşte după mere coaptecineva a şi scris un poemde dor de mere coapteun poem, nu-i aşa, despre un oraşîmbătat în miros de mere coapteDar ce vrea acest câine cu privirea luineiertătoare? îmi poate spune cinevaînainte de a trage podulşi toate celelalte peste el?NETEZIND PORŢILEPARADISULUITrei cai pentru fuga orizontuluipot spune despre tăcereace se trage înspre tineo imprudenţă precum o priviretăiată de murmurul ploiiÎncă apetisantă Eldora se trezeşteŞi cântă: „Eu am auzit ramul vestitordeîntoarcere” apoi surâdeşi îmi arată umbra foculuişi celelalte imaginare doveziÎntr-adevăr în faţa oglinziise leagănă fluturele misticîn faţa aparenţelor alunecă, nu-i aşa,copile cu ochi de ferigăaltfel zis îndrăgostiţii întotdeaunadorm devoraţi de iluzii.DOAR CUVINTELEDar se deschideau marile uşispre ziua verdeo privire prelungită când începisă îngâni primele note din carese ridică ploaia şi naşterea fructuluiAici e ţara duminiciieu îi aud glasul şi silabele ce i setopescpe limbăNimeni nu-i veşnicnici tu, nici copacul în care mi-amlăsatvechile imagini despre ereziilenoastreRămân numai cuvintele, doarcuvintele.PRIVIRE DINSPRE VOIDar astăzi, zi cu alunecări uitatepeste câmpul ştiutcând nimic nu pare începutaşa cum dintr-odată45sare iepurele cel zâmbăreţMă întorc să-ţi ascult mărturisireaîn care trebuie să crezinu tu mi-ai vorbitde coapsele femeii fără nume şi atât?Probabil acolo e margineaparadoxuluide care încerci să-ţi aminteşti.PREFER UN SINGUR GLONTEIată versul din care taifelia ta de obsesiii se simte respiraţia dar anotimpulfluierăa indiferenţăDomnule Căpitan, mai zic, să ocheşticorectînainte de a trageprefer un singur glonte dar de efect„Şi ce mai vezi acolo printre fuioarelesilabelor?” mă întreabă elvăd Piaţa Centrală şi bufonii oraşuluirostindu-şi divagaţiileşi aud clopotele Catedralei Înviereaşlefuind aripile traficanţilor desperanţăÎntr-adevărcineva bate coasa în Grădina Publică.NU-MI MAI RECUNOSCPRIVIRILENu-mi mai recunosc privirile dealtădatăsfichiuite de ţipătul peştilor, albastru,nici tăcerea în carese rostogolesc amurgurile salvatoare.Soarele e mortdupă dealul de pâslă şi dinsprecapătul dimineţii se apropie capelanulcu cheile rupte venindde parcă ar pierde drumul spre casăpelerina-i cea galbenă emite sunetemetalice„Îmi pare rău dar trebuie să-nchidcatapeteasma”, zice el şi se pierdeîntr-o verde uimirecare de fapt reprezintă un tabloupastoraldintr-o toamnă ce nu duce niciunde.ION BELDEANU