Vatra veche 8, 2011, Final

Captivantă, deschisă,provocatoare este cea mairecentă carte a MarianeiCristescu, Trandafiriideşertului (România,mon amour), EdituraNico, Târgu-Mureş,2011. Poezie? Prozăpoetică? Memorialistică?Ce se ascunde dincolo detitlu? – te întrebi, fiindcă,în materie de scris, de laMariana te poţi aştepta laorice.Gazetar „de şcoalăveche”, cu o vastăexperienţă în branşă, dublată de o solidă biografieprofesională, autoarea se mişcă lejer şi firesc în domeniidintre cele mai diverse, de la genurile gazetăreşti –reportaj, anchetă, foileton, comentariu, interviu – la eseuride critică literară, muzicală, de teatru şi film, pictură,sculptură şi arhitectură, politică şi geopolitică, fiind,nicidecum în ultimul rând, o poetă sensibilă şi înzestrată.Cunoscând, aşadar, gama largă a partiturii pe careevoluează Mariana Cristescu, se putea bănui, iniţial, căTrandafirii deşertului este un jurnal de călătorie prin celepustiuri ale pământului. Totuşi, ce să caute trandafirii îndeşert? Surprinderea şi deruta sunt însă spulberate deautoare însăşi: trandafirii de deşert sunt nişteconglomerate de gips şi molecule de apă, care apar subforma unor lamele perlate extrem de friabile, cu înfăţişarede trandafir. În „deşertul” românesc, omul de cultură,această fragilă şi vulnerabilă „floare de nisip” „reuşeştesingura metamorfoză miraculoasă: transformă griul însperanţă şi apa în cristal”. Titlul ne dezvăluie, iată,această tulburătoare semnificaţie metaforică, pe care sestructurează întregul volum, şi care îi conferă unitate şicoerenţă.Cartea propune o amplă varietate de subiecte; de aceea,o observaţie ce se impune este diversitatea modurilor şiformulelor de abordare, de unde şi dificultatea şi chiarimposibilitatea de a circumscrie volumul unei speciianume a publicisticii literare. Cronicile de cărţi ori deexpoziţii ale autorilor mureşeni - prozatori, poeţi, pictori,sculptori, fotografi - alcătuiesc o veritabilă galerie avalorilor culturale locale, cu surprinderea elementuluiperen, durabil, dar şi cu creionarea tot atâtor portreteliterare ce trimit la nuanţările şi subtilităţile scrierilor luiSainte Beuve, cu largi deschideri spre universalitate.Întâlnim, apoi, nume de referinţă ale culturii şispiritualităţii naţionale – Mihai Eminescu, Iuliu Hossu,Ion Irimescu, Romulus şi Ileana Vulpescu, NichitaStănescu etc. Un loc aparte îl ocupă diaspora, fie că estevorba de „români de geniu în America” sau de … simpliromâni care, în Spania, S.U.A. ori Italia, şi-au riscatpropriile vieţi pentru a salva viaţa semenilor. Nu suntuitate nici tinerele talente locale, încurajate şi apreciate,dar lăudate cu necesara şi cuvenita măsură.Mariana Cristescu este omul lucrului temeinic făcut,bine documentat, argumentat şi dus până la capăt, în textecu largi deschideri către marile fenomene de cultură şispiritualitate universală. Bunăoară, ceea ce începe,aparent, ca o notiţă evocatoare (Ne e foarte dor dedumneavoastră, domnule Pintea!) se dovedeşte a fi oincitantă incursiune în istoria Ordinului Templierilor.Formula ei interioară e alcătuită din neastâmpăr şicuriozitate creatoare: e prezentă oriunde şi oricând „seîntâmplă” frumosul, fie că acesta se întâmplă într-o sală despectacol de teatru, de concert, de cinematograf, într-ogalerie de artă din Florenţa ori pe scena modestului cămincultural din Nazna, mereu atentă, mereu preocupată săfixeze în cuvânt „clipa cea repede”, să-i desluşeascăvalenţele pozitive, salvând-o astfel de indiferenţă şi uitare,dându-i consistenţă şi durabilitate, convinsă că – citându-lpe John Keats – „un lucru frumos e o veşnică bucurie.Frumuseţea lui va creşte şi nu va trece niciodată în uitare”.„Cred cu tărie – afirmă undeva autoarea - că arta, caparte intrinsecă a culturii, constituie modul existenţialal unui popor şi una dintre puţinele mărturiilegitimându-i peste timp existenţa, chiar şi atunci cânddespre el mai amintesc doar prăfuite cronici”. O frază– cheie, cu valoare de profesiune de credinţă, şi caredecodifică metafora din titlu, dezvăluindu-i sensul profundumanist. Mariana Cristescu pledează pentru forţa pozitivăa inimii luptătoare din noi, convinsă că, oricât de arid,deşertul va produce mereu „flori de nisip”, invitându-ne sămedităm la efervescenţa creaţiei, la calmul valorii, la„fiinţa cântătoare” ce sălăşluieşte în noi, la divinitate şi laechilibrul universului.Diverse ca ton şi mod de abordare, textele ei aparţin înegală măsură literaturii confesive - memorialisticii, prozeipoetice, jurnalismului, psihologiei -, dezvăluind tot atâteafaţete ale unei personalităţi artistice mature, riguroase şicomplexe. Ele ne proiectează în zona interferenţelor, agraniţelor subtil trasate, în care observaţia şi analizadocumentară se întrepătrund ori se distanţează, îşi cedeazăreciproc locul; notaţiei precise îi succede parabolametaforizantă; nuanţa lirică, tonul cald, nostalgic, sunturmate de expresia concisă, lapidară, specifică reportajuluigazetăresc. Autoarea critică fără să se răfuiască, descriefără să se piardă în detalii, evocă fără să alunece înnostalgii paseiste, moralizează fără să ridiculizeze. Seconcentrează asupra treburilor cetăţii, mereu în căutareaşanselor unui mai bine comun. Totul, într-o scriiturălegată, coerentă, expresie a unei nedisimulate atitudinietice şi a unei strategii estetice a cărei coordonată esenţialăeste recursul la valoare, la forţa modelului pozitiv.Cartea este, în acelaşi timp, jurnalul unei inteligenţeanalitice, la umbra căreia autoarea meditează, descrie,tipizează, dezvăluindu-ne un laborator estetic în plinăemulaţie.Dincolo, sau în completare la toate acestea, volumul seconstituie într-un valoros manual de jurnalism, îndemnândla autoanaliză, la autocenzură şi la activarea simţului derăspundere pe toţi cei care, în virtutea profesiei pe care şiauales-o, se hotărăsc să vorbească în numele şi înbeneficiul celorlalţi.Într-un „deşert” românesc bântuit de intoleranţe şiviolenţe de tot felul, dominat de dictatura pieţei şi decorupţia esteticului, autoarea Trandafirilor deşertului neoferă, iată, un minunat mănunchi de… trandafiri aicuvântului.ILEANA SANDU20