Vatra veche 8, 2011, Final

Era, dacă-mi aduc bine aminte, prin 2005…Sadovenizând, aş zice că era pe vremea când, lamănăstirea Sf. Fanurie din câmpia Teleormanului, icoanaMaicii Domnului începuse să plângă cu mir, de se-nchinalumea a evlavie! Semn că timpul nu mai avea răbdare cuoamenii ori ce altceva?! Grupuri de pelerini veniţi dedeparte se perindau pe la acea aşezare de călugări, ridicatăpe locul şi chiar în clădirile unei foste unităţi militare,spre a participa, ca în alte vremuri, cu toată fiinţa lor, laun miracol… modul lor de a se apăra, într-un timpzdrumicat, maculat, ameninţat, de-atâta amar, de ceva cese abătea, neîndurat şi neîndurător, asupră-le.După ce autocarul reuşise să străbată, din groapă îngroapă, drumul ce se desprinde din şoseaua de Roşiori,ne-am zis că încă cinci kilometri de hurducăială şizdruncinături nu mai contează. Atât ne despărţea de satullui Marin Preda – Siliştea-Gumeşti, obiectivul viziteinoastre. Sat anonim de câmpie, cu case mici şi căzute, opopulaţie îmbătrânită, ca-n atâtea alte locuri, încât îţivenea foarte greu să accepţi că acestea sunt meleagurile,atât de vii în paginile romanului, unde s-a născut un mareprozator, că aceia sunt urmaşii ori au fost contemporaniiMoromeţilor, că acolo s-adesfăşurat o dramă umană deproporţii!! O bănuială, aşa, ca omusculiţă sâcâitoare pe care înzadar încerci s-o alungi, începusă-mi bâzâie în minte: nu cumvaşi Marin avea ciudatul dar de avedea lucruri care lor le scăpau,pe care nu le vedeau? Era parcă,în aerul acela de primăvară ce seîndrepta spre vară, o stânjeneală,o jenă că, iată, o comunăoarecare a fost înfiptă, fără voiaei, ca un gândac, într-un insectarde unde nu mai poate scăpa. (Situaţie pe care autorităţilelocale încearcă din răsputeri s-o anihileze prin nepăsare,sperând probabil în ajutorul dat de uitare – gândeam, învreme ce autocarul bâjbâia drumul, în lipsa oricăruiindicator.)De îndată ce vehiculul şi-a făcut intrarea în sat (i-aşzice chiar triumfală, sigură că nu exagerez cu nimic dupăînduratul calvar al gropilor) şi a apucat drumul spre casalui Moromete, oarece foială i-a cuprins pe cei câţivalocalnici aflaţi pe la porţi, pe „şanţ” ori prin propriilecurţi. Obişnuiţi, probabil, cu grupurile de vizitatori, aflaţiîn trecere prin satul lor celebru (oare de ce?, se maiîntrebau destui), oamenii locului deprinseseră o nouăîndeletnicire – făceau pe ghizii! Un sătean, ce n-aduceanici cu Ţugurlan, dar nici cu Dumitru lui Nae, mersul,înfăţişarea îl apropiau oarecum de Ilie Moromete,împuţinat de trecerea anilor (evident, cel plăsmuit deimaginaţia mea de cititor împătimit al operei lui M.Preda!), aşadar, un Moromete contemporan a început săne dea târcoale, împins şi de curiozitate, dar şi deconştiinţa „datoriei” de ghid, ce trebuia îndeplinită. Încele din urmă, acesta s-a apropiat, cu paşi hotărâţi, degrupul ce se înşirase de-a lungul gardului. Casa era, şi sevedea asta de la o poştă, nelocuită. Părăsită şi tristă.Ultimul ei locuitor murisede puţin timp, iar locuinţaarăta – fără stăpân –stingheră în inutilitatea ei.Semnul de doliu – oplăcuţă inscripţionată cunumele celui care lăsaseaceastă lume în căutareaalteia, mai bune – era fixatpe peretele dinspre stradă.Intraţi, intraţi – ne-aîndemnat ghidul nostru ad-hoc, deschizându-ne poarta.Invitaţia se limita, fireşte, la curtea pe care, tot dinimaginaţia mea de cititor, o „ştiam” mult mai mare. Ampăşit în bătătură. Curtea nu se întindea prea departe îninterior, în fundul ei nu se zărea nicio vâlcea tăiată pemijloc de un şanţ, aşa că m-am întors spre săteanulbinevoitor şi am întrebat: Da' salcâmul unde era? Binedocumentat şi probabil obişnuit cu această întrebare,„ghidul” ne-a indicat, imediat după casă, locul salcâmuluicare, dacă ar mai fi „trăit”, pesemne că ar fi dislocat curădăcinile lui întreaga temelie a casei – atât era de aproapede zidul construcţiei. Ceea ce fusese cândva prispa pe carenumeroasa familie moromeţiană se aduna la masă (şidinspre care nasul meu încerca în zadar să prindă unmiros de mămăligă pusă la fiert) era acum „modernizată”,închisă cu nişte geamlâcuri mici,prinse în rame negre, cauciucate,ca nişte ochi trişti, neputincioşi şistinşi scufundaţi îniremediabilele lor cearcăne.Închipuirea mea încerca în zadarsă vadă pragul de pe careMoromete, stând parcă deasupratuturor, stăpânea cu privirea pefiecare.Am înţeles, din relatărilebătrânului, că locuinţa devenisechiar o povară pentru restulfamiliei, risipiţi care încotro, prinBucureşti ori prin alte locuri din ţară.Am mai aruncat o privire spre fundul grădinii, amîncercat să o zăresc prin ocol pe Bisisica, am căutat loculunde ar fi putut fi grădiniţa cu flori a fetelor, am maiprivit o dată casa, apoi am ieşit în drum. Bătrânul „ghid”parcă aştepta: ştia că mai urmează o întrebare la care erapregătit să răspundă, dar pe care eu întârziam a i-o pune.Îl simţeam nedumerit şi descumpănit – oare vizitatoareaasta nu ştie? Deodată mă întorc spre el şi-l întreb, cuglasul, recunosc abia acum, plin de speranţa că măcaracest ultim loc se va mula peste acela din imaginaţia mea.Da' fierăria lui Iocan, poiana fierăriei, mai este? Undeeste? Dintr-odată parcă destins, ca un arc din care a pornitdeja săgeata, omul îmi răspunde satisfăcut: Sigur, taică!Este, duceţi-vă s-o vedeţi! E… – şi braţul îmi indicădirecţia – acum e acolo… discoteca! Şi ultimul cuvânt îlrosteşte ca şi cum ar anunţa o mare victorie.Mă îndrept decisă spre autocar. Am renunţat să maivăd… poiana-discotecă!!RODICA LĂZĂRESCU____Foto: Siliştea Gumeşti. Casa în care s-a născutMarin Preda69