Vatra veche 8, 2011, Final

El spunea: până când armata şi educaţia agresivpatrioticănu vor fi abolite, nu putem spera la progres.Discut adesea cu prietenii mei polonezi şi nu de puţineori vorbim inevitabil despre comunism şi despre ce s-aîntâmplat odată cu prăbuşirea lui, despre reformelepoloneze atât de lăudate la Bucureşti. Cred că diferenţaesenţială între noi nu ţine decât în mică măsură de modulîn care ne-am gestionat postcomunismul. Totul începe cumulţi ani în urmă, poate cu secoleîn urmă, cine mai ştie exact?!Comunismul nostru a fost aşa cuma fost pentru că noi am fost cel carel-am tolerat şi am contribuit dinplin la abjecta lui monstruozitate.Lipsa de educaţie a unei populaţiiprofund rurale şi analfabete(înainte de 1940) nu ne-a lăsat preamulte şanse. Nu spun că el,comunismul, era ceva care putea fievitat. Însă, nu trebuie să uitămniciodată că la români comunismul a avut specificul lui.Polonezii au resimţit momentul 1989 ca pe o schimbare pecând în Carpaţi el a fost o ruptură. O violentă secţionare aunui cordon ombilical ce ne-a lăsat debusolaţi, plutind înceva care nu semăna deloc cu vâscosul lichid amniotic încare ne bălăciserăm vreme de câteva decenii. Balonul desăpun a plesnit şi noi ne-am trezit în afara lui completnepregătiţi. De aceea în postcomunism românii au avuttendinţa de a recrea spaţiul atât de familiar de dinainte de1989. Peste noapte, pur şi simplu, lumea a încetat să existeîn formele pe care le ştiam şi la care ne adaptaserăm înmarea noastră majoritate. Urmarea a fost că nu am ştiut cesă facem în noua lume, nu mai aveam memorianormalităţii, eram puternic amputaţi, schilodiţi. Aerul preatare al normalităţii, nerespirat de atâta vreme, ne-a produsacute şi intense dureri de cap. De aici, traseele diferite pecare le-au urmat cele două ţări după 1989. La noi, cu unproletariat gregar, cu pseudo-elite educate în spirituldescurcăroşeniei şi lipsei de coloană vertebrală, cu opopulaţie rurală sărăcită şi animalizată, cu o generaţietânără needucată şi conformistă nu se puteau face maimulte lucruri decât s-au făcut. Au fost excepţii, dar masacritică are forţa ei, o forţă care până la urmă face legea.E, apoi, o altă diferenţă pe care tindem câteodată să oignorăm: diferenţa dintre un spaţiu ortodox în careBiserica autocefală e parte a statului şi un spaţiu catolic,unde Suveranul Pontif excede prin autoritate orice ierarhiestatală, naţională. În cazul concret al supravieţuirii încomunism şi după el, acest amănunt a făcut diferenţa. Elpoate fi, totuşi, un bumerang. Polonia are astăzi destul deputernice accese de catolicism extrem. Interzicereaavorturilor după 1989 este o situaţie simptomatică; întimpul comunismului avortul era permis. Nu puţine sunt şiaccesele de ultranaţionalism şi intoleranţele de tot felul.La noi, societatea e ceva mai liberală şi aparent maiadaptată vremurilor ce vor veni. Ortodoxia românească şiarevenit, cred, destul de bine din şocul intrării înpostcomunism şi e pe cale să îşi redefinească rolul însocietate, printr-o retragere subtilă dar fermă din zoneleunde nicio religie nu se poate simţi confortabil.Vin în Polonia cel puţin odată pe an încă din 2005 şide fiecare dată constat că fără cunoştinţe de limbă polonăsau prieteni polonezi aş avea reale dificultăţi în a mădescurca. Nu numai că pe stradă, în magazine sau întramvaie limba engleză nu te ajută la nimic, dar vorbireaei creează în interlocutorii polonezi un soi de panicăinexplicabilă. Îmi amintesc că anul trecut am întrebat întrunbar dacă se poate fuma. O tânără poloneză m-a ascultatcâteva secunde după care, la auzul sunetelor atât de puţinfamiliare pe care le emiteam, s-a retras speriată, a dispărutîn spatele tejghelei fără a-mi fi dat vreun răspuns. Cu cevaani în urmă mă întorceam de lacumpărături când am constatat că numai am bilete de tramvai. Cum nu eraniciun biletomat prin zonă, a trebuitsă încerc să cumpăr bilete de la unchioşc din staţie. Aveam cu mine unbilet folosit pe care l-am folosit camodel. Mă gândeam că dacă nu măvoi înţelege cu vânzătoarea înengleză, măcar vom puteacomunica… non-verbal. Nicioşansă… Nici nu am început bine săvorbesc şi să flutur biletul prin faţa bătrânei când aceastami-a spus ceva în polonă şi mi-a trântit geamul în nas. Atrebuit să merg pe jos două staţii de tramvai. Era iarna…O iarnă poloneză aspră. Cu câteva zile în urmă măîntorceam de la jogging când o adolescentă mă întreabă înpolonă dacă ştiu unde este lacul Malta. De acolo veneam,deci am început să îi explic în engleză. Adolescenta s-adepărtat de mine brusc, s-a înroşit la faţă şi fără să mă maiasculte a rostit un thank you palid. Deşi ar fi trebuit să fiuobişnuit până acum, şi astăzi mă surprind astfel de reacţii.E un paradox pe care nu îl înţeleg. Studenţii polonezi pecare îi cunosc sunt în covârşitoarea lor majoritatepoligloţi. Probabil că încă nu a trecut suficient timp din1989 pentru ca ei să devină şi majoritari. Din câte mi-amdat seama, polonezii, ca şi românii, de altfel, nu sunttocmai globe trotteri. De aici ar putea veni reticenţele înfaţa unui individ care nu-ţi vorbeşte limba şi care vinedintr-un spaţiu despre care nu ai prea multe referinţesubiective. Oricine a călătorit suficient pentru a realiza cemult înseamnă să găseşti într-o ţară pe care nu o cunoştipe cineva care să îţi ofere informaţii va deveni categoricbinevoitor faţă de străini. În comunism se circula greu,chiar dacă evident Polonia nu a trăit în izolarea pe care aexperimentat-o România în decenii de ceauşism.În Poznań, se desfăşoară un festival de film românesc.Pelicule de foarte bună calitate. Cele mai multe dintre elesunt semnificative pentru noul val de regizori şi actoriromâni. Trăiesc o aproape revelaţie culturală. Eram deceva vreme convins că în materie de comedie teatrul şicinema-ul românesc sunt depăşite. Aceleaşi gaguri caacum câteva decenii, aceleaşi obositoare qui pro quo-uricare poate că amuză la Molière, dar dezamăgesc prin lipsalor de prospeţime în secolul XXI. „Nuntă în Basarabia” şi„Morgen”, însă, îmi demonstrează că greşesc. Sunt încăresurse de umor ce respiră modernitate prin toţi porii. Miarplăcea să le regăsesc şi în literatură, acolo unde dedeparte Cărtărescu mi se pare a fi inovator (nu numai înmaterie de umor şi ironie).Părăsesc Polonia (şi, în acelaşi timp, Europacontinentală) la sfârşit de iunie. Mă îndrept către MareaBritanie şi Republica Irlanda.49