Vatra veche 8, 2011, Final

MAPAMONDiunie 2011Polonia… ţara la care de câţiva ani privim cu un soi deadmiraţie pe care în primii ani de după 1989 o încercamfaţă de Ungaria. Aproape că nu există talk-show politic încare să nu se invoce modelul polonez. Nimic rău în asta…doar că în afară de a invoca nu prea facem nimic. În plus,compararea a orice cu orice trădează o superficialitate şi oignoranţă deranjante. E exasperant cum media româneascăfoloseşte orice dezastru ce se petrece în cine ştie ce zonăde pe glob pentru a face paralele dintre cele mai fanteziste(a se vedea recentul caz al cutremurului din Japonia). Etotuşi interesant cum preferinţele în materie de modele sedeplasează uşor-uşor către centrul Europei. Fie şi numaiacesta e un semn că realităţile, oamenii şi aspiraţiile seschimbă în România. N-aş putea spune că Polonia îmi estecomplet străină, cu toate acestea nu împărtăşesc delocideile celor care privesc spre Varşovia ca spre un spaţiumodelator. Sunt prea multe diferenţe. Diferenţe de atitudine,istorice, sociale… Însă pentru mine diferenţa esenţialăţine de modul în care noi şi polonezii ştim sărezistăm. Pe de o parte, avem încăpăţânarea poloneză,inflexibilă, pe alocuri rigidă, dar extrem de greu de învins,pe de altă parte acomodarea românească, sufletul nostrufăcut când din trestie, când din plastilină. Ei au dispărutpentru o vreme de pe harta lumii, noi am rămas acolo cândlogica istoriei spunea că trebuie să dispărem… Însă e greude cuantificat cu exactitate preţul plătit de fiecare dintrecele două naţiuni pentru prezervarea modului lor de arezista…Aterizez pe Aeroportul din Varşovia către amiază.Gradele din termometru nu sunt prea multe, dar e plăcut.Iau trenul din Varşovia către Poznań. Nu am realizatniciodată până acum de ce oraşul acesta relativ mare,situat în Wielkopolska (nord-vestul Poloniei) măîntâmpină de fiecare dată cu un soi de familiaritate uşorbizară. Mă simt aici mai confortabil decât în multe altespaţii faţă de care România ar trebui să aibă în modtradiţional o anume afinitate culturală. Realizez acum căPoznań seamănă izbitor cu oraşele din Transilvania. Areceva din somptuozitatea burgheză a Braşovului şiurbanitatea zgomotoasă a Clujului. Arhitecturaîncurajează şi ea o asemenea comparaţie. Piaţa veche aoraşului polonez îmi aduce aminte de centrul vechi alOradei, aşa cum arăta el acum câţiva ani, când l-am vizitatultima oară. N-aş vrea să merg mai departe cu aceastăcomparaţie, nu de alta dar, aşa cum spuneam, zileleacestea Polonia este invocată camodel de multe ori excesiv şiarbitrar. N-aş vrea să pic în aceeaşicapcană. Comparaţiile noastre strictafective, personale, nu ar trebuiextrapolate la un nivel la care nu semai susţin.La Universitate, particip la oconferinţă dedicată interbeliculuiromânesc şi în special lui EmilCioran, de la a cărui naştere seîmplinesc 100 de ani. În cele douăzile de conferinţă îi ascult pe studenţii polonezi vorbindîntr-o română fluentă, pe alocuri cu mult peste ceea ce audde ceva vreme vorbindu-se în ţară, despre Cioran, MihailSebastian, Nicolae Steinhardt, Lucian Blaga şi alţii.Discursurile, dincolo de aspectul lor strict lingvistic, suntconsistente. Nu pot spune acelaşi lucru despre toţiinvitaţii. Unul e interesat de imaginea deformată aPoloniei (obsesia românească recentă a imaginii!), altulbate câmpii despre nu ştiu ce chestiuni abisale, atât deabisale încât devin de neînţeles. Asist şi la un mic incidentdeopotrivă interesant şi amuzant. N.C este un francezspecialist în Cioran. Vorbeşte o română impecabilă. În ceade-a doua zi a conferinţei Consulul Onorific al Românieiîl întâlneşte, şi auzind că vorbeşte româneşte, decide totuşică exact acela e momentul potrivit pentru a-şi exersa…franceza. Je préfère parler en français, spune personajulcu aplomb caragialesc. Scena e copioasă şi mă bucur căam putut fi prin preajmă atunci când s-a petrecut. Cred căe atât de simptomatică încât merita relatată. De câţiva anibuni, România, ca de altfel multe alte ţări, a încetat să maifie reprezentată (dacă o fi fost vreodată!) de oficiali, ci sereprezintă într-un fel singură, la nivel individual, prinfiecare cetăţean al ei care intră în contact cu lumea dedincolo de graniţă. Poate fi, într-un fel, dezavantajos… Sepresupune că reprezentanţii oficiali ai unui stat suntoricum ceva mai educaţi decât media celor care-i trecgraniţa. O fi sau n-o fi aşa… e greu de spus, dar cert e cămă bucură orice context în care pot constata cumlegăturile individuale, vii, se substituie masivelor legăturiformale, birocratice, anchilozate şi iremediabilşablonizate. Când vom avea posibilitatea de a ne întâlnifaţă în faţă, de a discuta la aceeaşi masă, multe dintreidiosincraziile, prejudecăţile, clişeele pe care le avem uniicu privire de alţii vor dispărea sau cel puţin vor fiînlocuite. Într-o lume utopică sunt convins că primele carear trebui să dispară ar fi instituţiile de reprezentarecolectivă. Indivizii se reprezintăsinguri prin ceea ce sunt, prin ceeace fac secundă de secundă. Nuavem nevoie de nimeni pentru a nespune cum trebuie să gândim uniidespre alţii. În 1932, Einstein aveadeja viziunea unei astfel de lumi.Păcat, însă, că există astăzi pe globprea mulţi patrioţi pentru a maiputea spera că visul lui Einsteinpoate deveni curând realitate.→OVIDIU IVANCU48