Helis februarie 2011.pmd - Revista HELIS

INEDIT:Febra negaþiei (fragmente de jurnal), de Florenþa Albu (I)Ispita de-a o evoca, mãcar când ºi când, pe Florenþa Albu nu-mi dã pace de vreo zece ani. Prin iarnã, ia formaobsesiei. Poate pentru cã acest anotimp îmi aminteºte de naºterea (1 decembrie 1934) ºi moartea (3 februarie 2000)scriitoarei în a cãrei operã am regãsit ºi retrãit o lume ºtiutã. Cãci am crescut prin aceleaºi locuri, am privit acelaºi cer,am întâlnit aceiaºi oameni... Ne-au despãrþit numai o pãdure ºi câteva decenii...Semnând peste 30 de volume de versuri receptate foarte elogios de criticã Florenþa Albu a devenit unul dintreimportanþii poeþi ºaizeciºti. Paginile de prozã de altfel, puþine ºi de un lirism accentuat n-au avut mare ecou. Scriitoareadin Floroaica rãmânea, la vremea lor ºi pe mai departe, “poeta Bãrãganului”. Tocmai de aceea Zidul martor, jurnaluldin 1994, a fost o surprizã editorialã. Pe de o parte, pentru cã venea sã confirme forþa unei personalitãþi necosmetizatede metaforã ºi simbol, pe de altã parte, fiind o “scriere de sertar” zguduitoare despre cei din urmã douãzeci de ani aiRomâniei comuniste.Ultimele notaþii din acest jurnal, început în mai 1970, sunt datate 29-31 decembrie 1990. Florenþa Albu ºi-acontinuat însã ºirul mãrturisirilor pânã în ‘96, într-o a doua parte a jurnalului (Febra negaþiei), rãmasã netipãritã, cutoate promisiunile celor de la Cartea Româneascã. Este vorba de un manuscris bogat, poate nu la fel de interesantîncã - (sub aspect social ori istoric) ca Zidul martor, dar cu toate drepturile / necesitãþile publicãrii: sensibilitateartisticã ºi curaj de a spune lucrurilor pe nume, revolte ºi duioºii, afecþiune pentru lucrurile frumoase ºi cei în caredescoperã integritatea, intransigenþã faþã de minciunã ºi imposturã, nostalgii, suferinþe ºi observaþii cotidiene pertinente,toate cuprinse într-o scriiturã poetico-narativã maturã ºi cuceritoare.Am selectat, aleatoriu, din manuscrisul Febra negaþiei câteva însemnãri despre confraþi ai Florenþei Albu, mai multsau mai puþin ºtiuþi: Lorinczi Laszlo (scriitor maghiar din România), Toader Hrib (þãranul autodidact din Arbore, alecãrui versuri au fost descoperite ºi publicate de scriitoare), buna prietenã Oana Orlea (pe numele adevãrat, MariaIoana Cantacuzino, aflatã în exil parizian din anii ’80), Florin Mugur (cunoscutul scriitor ºi publicist român, asupramorþii cãruia planezã suspiciunea sinuciderii).prof. dr. El. Ruxandra Petre (Iliuþã)5 ianuarie 1991Ciudat acest Laci (Lorinczi Laszlo) pe care îl maivãd din când în când, când mai vine în þarã (de obicei,el ºi Liana P. stau iarna la fiica lor din Italia).Aº spune cã gândeºte româneºte ºi nu neapãrat caromânii de-acum, ci asemeni românilor care, locuindaici acum, ar trebui sã gândeascã aºa, fie români, saºi,unguri, sârbi etc. El, veºnic cãlãtorul (ºi nu numaieuropean), gândeºte ca un cetãþean al lumii, are un altorizont decât al nostru. De fapt, lui îi convine am zicenoi ºi ungurii lui de-aici: el nu a trãit nici încãierãrilede la Tg. Mureº, nici mineriada ºi poate cã nu a mâncatnici salam cu soia.Mã confrunt cu el în cele mai spinoase, sensibileprobleme la ordinea zilei ºi constat cã gândim aproapela fel; cã el este chiar mai deschis înþelegerii decât mine.El, ungurul, care spune: aici am rãdãcini de veacuri,nimeni nu mã poate clinti de-aici (ºi-mi povesteºte cãitalienii chiar îl socotesc român, de vreme ce ultimadatã, mergând la fiica lui, Marinela, ca de obicei, aveaureþineri faþã de el, considerându-l martor incomod,tocmai pentru cã ºtie tot despre colaboraþioniºtiivechiului regim el, care nu s-a amestecat niciodatã întagma politicienilor, politicilor; nu este nici un apropiatal lui Suto Andraº 1 eroul de la Tg. Mureº - la ultimeleevenimente, bãtãlii, dimpotrivã...)Faptul cã gândim la fel adicã lucid ºi în privinþaArdealului, ºi a Basarabiei (înãlþate cu tapaj, pe primulloc al vremii noastre, care ar trebui sã ne învrãjbeascã,sã ne ducã la rãzboi civil) îmi dã încredere cã nu e totulpierdut, cã mai suntem ºi teferi printre atâþia nebuni. (Eºi asta o diversiune a actualei puteri, cu partidelesatelite: sã-i învrãjbeascã pe români cu ungurii, pentrua uita de mizeria noastrã generalã; sã-i aþâþãm pebasarabeni împotriva Moscovei ºi a ruºilor de la ei,pentru a pierde ºi ceea ce au câºtigat atât de greu:limba românã limba oficialã, alfabetul latin, dreptul lao identitate...). Dar ce tam-tam naþionalist care dãuneazãºi la rãsãrit ºi la apus.Asta cred ºi eu credem mai mlþi dar cum sã vindeci„masele”, încolonãrile de þelul comandat, implantat,direcþionat?Vorbim despre francmasonerie: despre Sadoveanuºi apoi despre Arghezi scriitori din care a tradus mult,în limba maghiarã, ºi ne întoarcem la Pen-Clubulromânilor (ungurii ºi-au fãcut o filialã la Viena, evitând,refuzând oferta de a fi la un loc cu scriitorii români).Laci spune cã nu era în þarã, nu a putut participa laconstituirea Pen-ului de la Viena oare ar putea sã vinãla Pen-Clubul românilor? Eu sunt fericitã sã le transmitcelor de aici dorinþa lui de a fi la un loc cu scriitoriiromâni. Rãmâne sã se rãzboiascã el, sã-i convingã; nucred cã are vreo ºansã. El considerã, ca totdeauna, cãlocul ºi istoria ungurilor sunt aici trebuie sã fim solidari,sã ne purificãm, sã ne scuturãm împreunã decolaboraþioniºti (are el ce are cu acest cuvânt!) ºi sãmergem, sã fim împreunã în Europa; noi toþi ne avemrãdãcinile aici ºi trebuie sã fim împreunã, orice ar fi.Un moderat ºi un înþelept amicul Laci ungurii lui,primii l-ar sfâºia auzindu-l... ªi tocmai el aprobã, dintoatã inima, planurile lui Lori 2 de a lua ceva, cât ni sedã, din pãmântul de-acasã, din ceea ce ni se mai dã dinpãmântul întemeietorilor satului, printre care au fost ºibunicii noºtri. „Gândeºte-te cã dacã nu reluaþi voi cevadin ceea ce vi se cuvine, în locul vostru vor veni tot felulde afaceriºti, inºi care nu au nimic sfânt acolo!” (ªi maivorbea de datoria sfântã faþã de toþi ai noºtri, ºi deamintiri el, ungurul!)Laci! O dimineaþã beneficã, o conversaþieprieteneascã ºi o confruntare de idei care îmi face bine,în haosul general.Azi mã gândesc chiar cã, dacã voi muri înaintealui, el o sã fie anunþat cel dintâi. Este omul care a sãrittotdeauna în ajutorul scriitorilor bãtrâni, singuri,pãrãsiþi în spitale, la morgã... Azi mi-a povestit despremoartea unei traducãtoare bãtrâne care nu mai aveape nimeni; se sfârºise chiar în dimineaþa de 22 decembrie1989, când nimeni nu mai putea avea grijã, în haosulgeneral. ªi numai el ºi câþiva vecini ai moartei nu ºtiucare traducãtoare au îngrijit totul, au îngropat-ocreºtineºte.Ianuarie 1991Recitesc „Jurnalul de duminici” din 1970 pânãîn nu ºtiu ce an (1978?), cât mai era în þarã tanti Bizi(doamna Anca Diamandi, mama Oanei); dânsa îmidactilografia, contra unui preþ destul de piperat, la oraaceea, fundãturile cotidiene sentimentale... Spaimeleºi spaimele tot în cerc fie cã erau politice, familiale,sentimentele... Pentru cã (pe) atunci mai aveam trãiri,emoþii, zbateri sentimentale. ªi, culmea e cã nu mã jenamsã le strig, sã le scriu (ºi sã le dau bãtrânei doamne sã letrasnscrie...)Gãsesc, în paginile acelea vechi ºi penibile jelanii.Totdeauna începând ca Toader Hrib Dumnezeu sã-lierte!, în jurnalele lui, starea vremii ºi starea sufletului,condiþionând-o [una] pe cealaltã. ªi eu mã situez la fel,în cosmic, geografic, stare a spiritului... ªi apoi vinjelaniile personale sau extazurile sentimentale: visele,oboselile de tot ºi de toate. „Adulmec” aceste însemnãri,poate mã vor inspira pentru o prozã sau pentru un jurnal„publicabil”. De data asta, eu trebuie sã fiu cenzorulnu pot lãsa ochilor strãini mãrturiile bune sau reledespre oamenii cunoscuþi, apropiaþi, cât mai trãiesc.Mi s-ar pãrea imoral sã public mãrturii prea intime, ºisã le „fac”, sã le „prefac” într-o prozã impersonalã nusunt în stare...Dar, dacã mai trãiesc niºte ani, va trebui sã mãgândesc serios ce voi mai scrie. În poezie m-am totrepetat ºi, oricum, viitorul nu va mai fi al poeziei; abiade acum, poezia va fi doar pentru “elite”, dar care maisunt elitele, la noi?………………………………………………………………………………………………………….11 februarie 1991A murit Florin Mugur. Totul este de acum obosit,prevestitor. De-a lungul anilor, de când ne lega oprietenie literarã de mare armonie, dar ºi de ciocniriviolente, simþeam neschimbate comunicarea,înþelegerea, firescul comunicãrii.Dupã discuþia la nu mai ºtiu care volum cred cã laEfectul de serã 3 – ne certase[rã]m urât; avea el un felde a fi fricos ºi cenzor (bine intenþionat), dar de atâteaori revoltãtor; [un] fel de a-ºi impune prevederea,vigilenþa, de a te pune în faþa faptului împlinit (micischimbãri care te lezau, te cuminþeau ºi te aduceau întrofricã a lui, inacceptabilã...)Atunci, dupã o adevãratã explozie de învinovãþiri ºiblamãri, ºi de o parte ºi de alta, fusesem de acord cã numai putem lucra împreunã... Dar, dupã câteva ore, îidãdeam telefon sã-i spun cã nu voi putea lucra decât cuel ºi, într-adevãr, nu mai eram în stare sã mã adaptez,sã accept altã tutelã, alte metode de lucru... ªi pe urmãaveam încredere ºi în poetul, nu numai în redactorulFlorin Mugur. Cred cã ºi pe el îl bucurase atuncitelefonul meu, declaraþia cã nu pot „divorþa” de el.La ultimul volum, Anno Domini, precedat în toamnalui 1990 (dupã moartea Iuliei 4 , când pãrea cã murise ºiel), pe care abia aºteptam sã-l citeascã, sã-mi spunãpãrerea (ºi era atât de important sã mã confrunt cu el laacest volum din volumele de sertar postumele mele!),mi-a spus cã-i este greu, cã nu mai are putere sã-l ducãpânã la capãt; ºi-n sinea mea eram furioasã pe el, îmizicem cã, de-acum, nu mai planeazã asupra luirãspunderea de cenzor, cã îºi simte rolul încheiat ºi-ieste indiferentã cartea pe care o dã spre publicare...Poate eram nedreaptã cu el, poate nu mai credea înpublicarea cãrþii de poezie, în existenþa unui cititor depoezie, poate el însuºi, poetul, era deprimat, dezarmat,încolþit de singurãtate, de boalã, de moarte...În ziua de 7 februarie îi dãdusem telefon sã-i cerpoezii pentru Viaþa Româneascã. Mi-a rãspuns ca altulºi iar pãrea sã-ºi revinã, sã devinã coerent; pãrea drogatsau atins de o parezã...”Ce zi e azi?” – m-a întrebat.“Nu ºtiu, 6 sau 7 februarie…” “Dacã e 7 februarie,înseamnã cã e ziua mea, împlinesc 57 de ani…” ªi ospunea într-un fel în care pãrea cã glumeºte. κi revenise.I-am spus cã auzisem la radio mai devreme un “Momentpoetic” al lui, erau foarte frumoase poemele, nu le dã la“Viaþa Româneascã”? “ªtiu eu, sã mai vedem, poatepeste câteva zile; în orice caz, îþi mulþumesc pentrutelefon...” ªi apoi se plângea cã iar a cãzut, cã are mereuameþeli. „Ar trebui sã chemi un medic acasã, cred cã aiunul care ar putea sã vinã sã te vadã... Ai nevoie deceva? Spune!” Nu, poate am sã mã simt mai bine ºi amsã ies ºi eu...”Peste câteva zile murise în somn, poate infarct, poatecongestie, poate de vinã [au fost] ºi tranchilizanteledoze din ce în ce mai mari pe care le lua în ultimavreme, sã-ºi uite durerea... Doamne! ªi ce gol a rãmas înurma lui, ce gol de încã un prieten! Noi doi pãlãvrãgeamadesea la telefon ºi ne întâlneam ºi ne plimbam cucâinele Fix printre ruinele Bucureºtiului, între casa luiºi a mea. Doamne, ce singurã sunt ºi ce mai aºtept euînsãmi singurã, singurã ce mai aºtept?(Note)1Suto Andraº (1927 – 2006), scriitor maghiar dinRomânia2Victoria Radu, sora mai mare a Florenþei Albu3Volum de versuri al Florenþei Albu, tipãrit la Ed.Cartea Româneascã în 19874Soþia lui Florin Mugur13