28 februarie, duminica a 34-a după rusalii, glasul 6

Luând cunoştinţă de conţinutul parabolei, oricine înţelege că
tatăl din parabolă este Dumnezeu, iar cei doi fii simbolizează lumea,
toţi oamenii, risipitori sau nerisipitori, ascultători sau neascultători,
emancipaţi şi pocăiţi, neemancipaţi şi nepocăiţi, frustraţi şi orgolioşi,
sinceri şi smeriţi.
Fiul cel mic a părăsit casa părintească, nu ca un gest de revoltă, dar
ca şi cum tatăl şi fratele său n-ar fi existat. Era un mod de comportare
care nu făcea cinste nici lui, nici tatălui. Acesta din urmă rămâne privindu-şi
fiul plecând, proiectând parcă puterea iubirii paterne spre fiul
pornit pe drumul pierzării şi aşteptându-l să-şi vină în fire. Tânărul
s-a dus într-o ţară îndepărtată. Acolo s-a lansat în experienţe străine
de ceea ce văzuse şi trăise acasă, în forme de comportament neînţelept
şi nesănătos. Lipsa de experienţă, curiozităţile superficiale, prieteniile
neadevărate, viaţa trăită pe cont propriu, dar fără preocupări serioase
l-au făcut să-şi risipească toată zestrea primită de la tatăl său. Tânărul
încercase un tip de emancipare nefirească a cărei urmare a fost criza
profundă. El a sărăcit, şi-a pierdut averea, redată de text prin cuvântul
fiinţă. Aceasta sugerează că lansarea în forme de trai nesăbuit nu
duce doar la pierderea a ceea ce deţii în afara ta, ci şi la ceea ce ţine de
tine însuţi. În medii străine de cel pentru care ai fost făcut şi în experienţe
străine, adică nefireşti, rişti să risipeşti nu numai ceea ce deţii,
ci şi ceea ce eşti. Poţi ajunge în situaţia să-ţi pierzi până şi identitatea,
propria ta fiinţă, modul de a fi. Şi să te obişnuieşti a trăi aşa. Este cazul
atâtor împătimiţi.
Nu te poţi împlini în afara a ceea ce-ţi este firesc
În ţara străină în care tânărul îşi pierduse averea şi-şi risipise fiinţa,
adică şi-o făcuse praf, a venit foametea. Tânărul înstărit până deunăzi,
decăzut din ceea ce fusese, a ajuns slugă (starea la care ajunge orice
decăzut) la alţii. S-a apropiat de unul dintre locuitorii acelei ţări,
care nu l-a socotit vrednic să stea la casa lui, ci l-a trimis departe, să
păzească porcii.
În gândirea ebraică porcul era considerat animal necurat. Prin
urmare, a păzi porcii era una dintre cele mai umilitoare îndeletniciri
pentru un evreu, dacă nu cea mai umilitoare. Porcul simboliza necurăţia.
Tânărul a ajuns să păzească necurăţiile unui străin. Acolo, în mijlocul
necurăţiilor, îl chinuia foamea într-atât, încât ar fi dorit să mănânce până
şi din cele care întreţineau vii necurăţiile. Dar nimeni nu-i da. Trebuia
să şi le ia singur. Câţi dintre confraţii noştri nu-şi duc traiul în zilele
noastre, hrănindu-se cu ceea ce întreţine vii necurăţiile acestui veac?!
E suficient să privim anumite creaţii artistice din sălile de spectacole,
din cinematografe şi de la televizor, la moravurile socotite normale şi
promovate în lumea postmodernă şi vom înţelege cât şi cum, câţi şi
cum trăiesc întreţinând şi luând toate măsurile ca necurăţiile să existe
şi să crească în intensitate şi numeric. Paza necurăţiei şi dorinţa de a
se hrăni din ceea ce o afirmă este limita cea mai de jos a decăderii. Aşa
era şi cea la care ajunsese (şi o percepea ca atare) tânărul emancipat de
dragostea tatălui. Acesta „se afirmase“ ieşind pur şi simplu afară din
rânduiala în care se aflase mai devreme la curtea tatălui său şi pentru
care primise o anumită educaţie. Ajunsese la limita cea mai de jos a
decăderii, pe marginea pierzării totale. Orice tip de afirmare ieşită
din firea lucrurilor, făcută la întâmplare şi lipsită de perspectivă este
nesănătoasă. Dacă într-o primă fază creează plăcere, ulterior aduce
lipsă, sărăcie şi sărăcire interioară, foame şi sete după normalitate.
Aduce umilire. Îl înstrăinează pe om nu numai de mediul până mai
ieri firesc, ci şi de el însuşi.
Tipul de emancipare prin încălcarea rânduielii duce la înstrăinare,
la alienare. Acest lucru este sugerat de parabolă prin precizarea că fiul
cel mic nu s-a dus în vreo localitate apropiată unde şi-ar fi putut afirma
personalitatea sau şi-ar fi putut cheltui averea în contacte mai mult
sau mai puţin sporadice cu cei de acasă, ci undeva departe, într-o ţară
îndepărtată. Într-un ţinut totalmente străin. Omului îi este străin numai
tărâmul răului. Spaţiul şi timpul de unde Dumnezeu este absent. Acolo
tânărul a crezut că-şi împlineşte speranţele, că-şi afirmă personalitatea,
nerealizând că în afara a ceea ce-ţi este firesc, a ceea ce-ţi este cunoscut,
nu te poţi nici afirma, nici împlini; te poţi doar pierde, te poţi doar
înstrăina prin integrarea în ceea ce nu-ţi este familiar şi, în fapt, nu ţi
se potriveşte. Dorinţa de afirmare, setea de împlinire a năzuinţelor nu
se realizează prin lansarea în experienţe pentru care n-am fost făcuţi.
Până şi la acel nivel al epuizării cvasitotale a firii fiului, iubirea tatălui,
care niciodată nu şi-a părăsit fiul înstrăinat, îşi va arăta puterea ajutându-l
pe acesta, pierdut în propria-i înstrăinare, să-şi vină în fire. Acum fiul
simte că a greşit din punct de vedere etic (pentru că a încălcat porunca
ascultării de părinţi) şi din punct de vedere genetic (dispreţuindu-şi
părintele). Simte că a greşit faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl său. Nu
Dumnezeu dăduse porunca: „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta ca
să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ?“
Dumnezeu investeşte iubire în noi. Cum răspundem?
Amintindu-şi de tatăl său, în apropierea căruia şi slugile trăiau mai
bine decât el, tânărul ia prompt hotărârea de a se întoarce acasă, să-şi
recunoască greşeala faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl său şi să-i ceară
acestuia să-i dea „demnitatea de slugă“ pe lângă casa sa. Este momentul
în care tânărul nu face pasul de la risipirea de sine la pierderea de
sine, ci la revenirea în sine. Numai întors cu gândul la iubirea tatălui
său, tânărul începe să-şi revină din pierzarea aducătoare de moarte. A
pornit cu curaj şi încredere spre acesta, care-l aştepta şi care, văzându-l,
a alergat în întâmpinarea fiului pe care l-a primit cu generozitatea
părintelui îndestulat. Porunceşte să fie îmbrăcat, încălţat şi să i se dea
în deget inelul demnităţii. Ba mai mult, porunceşte să fie sacrificat
viţelul cel gras şi toţi să se veselească pentru că fiul său „a fost mort şi
a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat“.
Tatăl din parabolă confirmă că în Împărăţia cerurilor bucuria
întoarcerii unui păcătos nu este mai mică decât bucuria de care se
învrednicesc cei buni şi vrednici de laudă. Acest gen de bucurie nu
este însă agreat de cei care o condiţionează în funcţie de criteriile lor,
şi nu de mila şi generozitatea Stăpânului, nelăsând nici pe alţii să intre
în ea, neintrând nici ei. Categoria aceasta de oameni este reprezentată
de fiul cel mare. El nu înţelege motivele bucuriei tatălui şi refuză să
intre la ospăţul acestuia.
Parabola se încheie cu ieşirea tatălui în întâmpinarea fiului celui
mare spre a-i explica acestuia motivul real şi profund pentru care la
acel moment şi în acel loc toţi se bucurau. Iubirea acestui părinte, fixată
în ceea ce numim subconştientul fiului cel mic, l-a făcut pe acesta să
scape de pierzarea totală (după ce se risipise) din cauză că la un moment
dat şi pentru o anumită durată de timp nu răspunsese corespunzător
iubirii tatălui. Aceeaşi iubire îl ajută acum pe fiul cel mare să nu cadă
el însuşi din iubirea cu care a răspuns corespunzător atâţia ani iubirii
tatălui şi care l-a păstrat în intimitatea acestuia.
Aceeaşi iubire paternă îl face pe unul dintre fii să redescopere dimensiunea
firească a iubirii, iar pe celălalt să nu cadă din iubirea care
până la acel moment îl menţinuse în normalitate. Cei doi fii descoperă
şi învaţă că tatăl lor (şi Tatăl nostru) nu poate fi parţial, insuficient, şi
cu atât mai puţin nedrept în iubire.
Este modul în care Dumnezeu, simbolizat de tatăl din parabolă,
„risipeşte“, adică investeşte iubirea Sa. O investeşte în toţi şi în toate
cu generozitatea Celui care nu duce lipsă de iubire, aşteptând ca toţi
şi toate să reacţioneze iubind corespunzător, de aşa manieră, încât să
poată accede la bucuria ospăţului Său final. Important este ca toţi şi
toate să fie înăuntrul „casei“ părinteşti.
Este perspectiva pe care această parabolă o dă tuturor acum la
începutul Postului Mare. Ne pregăteşte pe toţi să ştim cum şi ce să
iubim spre a nu cădea din cauza lipsei de a iubi corect (fiul cel mic),
spre a nu cădea din iubirea corectă (fiul cel mare), dar mai ales spre a
ne regăsi pe noi înşine, spre a ne reveni în fire din multele, diversele,
firavele şi frecventele forme de iubiri nepotrivite pentru noi, fiii mai
mari sau mai mici ai aceluiaşi Tată.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 9