Occidentul romanesc 138 oct 2022

08 OCTOMBRIE
2022
Românii de dincolo de graniţe
„În Franța am învățat mai întâi că am
Românca Ilinca Popescu
trăiește viața unui european de
astăzi, este omul vremurilor
noastre. Liber să se căsătorească
cu cineva de la celălalt capăt
al continentului, să circule, să
muncească, să nască departe
de familia ei, să-și ia copilul,
câinele și rulota și să străbată
lumea. „Momentan răspund
din Spania, în jurul nostru aud
franceza mai des decât spaniola,
iar parcările pentru camping
car-uri sunt pline de auto
rulote și van-uri cu numere de
Franța, Germania, Olanda și
UK”, îmi spune ea.
S-a născut și a crescut în
Brașov până la 19 ani, cea mai
stabilă relație cu un oraș, de
până acum. A studiat la Cluj, în
Franța și la Viena. A lucrat în
corporații la București, într-un
atelier de artă la Viena. S-a căsătorit
cu un francez. În Franța
s-a reinventat, învățând alte și
alte profesii, care să o țină pe
linia de plutire. Și continuă să
o facă, pentru că „facturile nu
le plătește ego-ul intelectual.
De fapt, această realizare, dureroasă
la început, mi-a oferit
libertatea de a mă integra și
de a aprecia gimnastica practicată
de atâția francezi, de
a îmbrățișa non-atașamentul
față de un job”, recunoaște
Ilinca. „Aici nu există, sau
infi m mai puțin decât în România,
ceea ce aș numi snobismul
intelectual. Mulți foști
ingineri, manageri, profesori
se formează în meserii mai
puțin intelectuale, pentru a
putea fi bine plătiți oriunde și
oricând, pentru a putea să o ia
de la 0 oriunde, pentru a putea
călători.”
Spunem adesea că lumea se
schimbă, că românii se schimbă,
că „tinerii de astăzi sunt altfel”.
Dar în ce fel? Cât de bine
cunoaștem destinele celor care
reinventează astăzi modul de
a fi în lume? Am întrebat-o pe
Ilinca Popescu, o tânără care
trăiește în noile vremuri, cum
arată viața ei, cum a crescut și
s-a pregătit un om tânăr român
pentru marea evadare.
Dragă Ilinca, ești copil
al comunismului, ai crescut
într-o lume în schimbare,
cum ai descrie-o, cum se
poate spune povestea noastră
pentru ceilalți europeni?
Ilinca Popescu: Am avut
o copilărie obișnuită pentru
generația copiilor născuți spre
sfârșit de comunism în România;
am făcut parte din tabăra
celor crescuți de bunici, până
la vârsta de nouă ani, tocmai
pentru a evita cheia atârnată
de gât. Ai mei locuiau la 20
de minute de mers pe jos, mă
vizitau miercurea, locuiam la
ei duminica pe vremea comunismului,
apoi tot sfârșitul de
săptămână după anii `90. Îmi
plăcea la bunici, mi-aș fi dorit
să locuiesc la părinți ca orice
copil cu rădăcini în „Muzeul
abandonului”, astăzi – cu recul,
însă – îmi dau seama că
a fost o șansă și sunt recunoscătoare.
Anii de liceu, la fel
ca cei din școala generală și
din cea primară, i-am trăit în
mediul germanofon, la Johannes
Honterus, școala de lângă
Biserica Neagră. O școală
destul de libertină, cel puțin
pentru anii `90, cu predare în
limba germană. Nu am cunoscut
uniforma, aveam voie cu
piercinguri și rasta, aveam un
post de radio al școlii și câțiva
profesori din Germania care
erau atât de faini, atât de liberi
și de logici, încât la început
ne-a fost greu să îi respectăm.
Cum s-a format un tânăr
în tranziția noastră, cum au
fost studiile tale și experiența
muncii la început?
Ilinca Popescu: Până să
plec definitiv din țară, am tot
plecat. Mai întâi la Cluj, unde
am studiat jurnalismul. Apoi,
cu o bursă Erasmus, un semestru
în Franța, după care
am plecat la masterat la Viena
unde am studiat comunicarea.
În România, pe parcursul studiilor
am lucrat în jurnalism.
La Viena am continuat să scriu
pentru publicații independente,
am lucrat pentru un muzeu
în branding și pentru pictorul
Helmut Kand în domeniul
picturii și al recondiționării.
Pe vremea aceea, România nu
făcea încă parte din Uniunea
Europeană, așa că, la finalul
studiilor, m-am întors în țară
unde, ca orice tânăr cu limbi
străine în CV, am intrat în lumea
corporațiilor. Mai întâi în
PR, în Brașov, după care în
marketing digital în București.
Undeva în mine știam că e mai
mult de văzut, de trăit, trebuia
însă să bifez și Bucureștiul înainte
să plec de tot.
Dacă ar fi să faci o descriere
a experiențelor tale în acele
mari orașe, până să pleci în
Franța, cum ar arăta ea?
Ilinca Popescu: Asociez
orașele în care am trăit cu
vârstele la care le-am experimentat.
Brașovul si Clujul le
asociez cu nepăsarea, cu lipsa
grijilor, cu aripile acelea enervant
de lungi și de stufoase.
Am adorat anii din Cluj, o lungă
perioadă am tot comparat și
nimic nu ajungea la nivelul de
efervescență culturală și de atmosferă
vie pe care le-am trăit
în anii studenției. Apoi, nevoia
de a ieși mereu, de a fi în
mijlocul evenimentelor a mai
scăzut, așa că m-am deschis
noului și am început să percep
orașele așa cum sunt, fără să
le mai compar. Viena este un
oraș cât se poate de frumos,
cu o atmosferă calmă pentru o
capitală, un oraș așezat și sigur,
prea așezat însă pentru Ilinca
la 22, 23 de ani. Bucureștiul
l-am experimentat la 27 de
ani, prea târziu ca să mă îndrăgostesc
de el, prea formatată
de Transilvania și de anii din
Austria și Franța, ca să nu mă
deranjeze unele și altele.
Ai crescut într-o societate
multietnică la Brașov, cât
contează să știi o limbă străină
din familie? Acest lucru
te-a ajutat să înveți cu mai
multă ușurință alte limbi, să
înțelegi alte culturi?
Ilinca Popescu: Am crescut
într-o societate oarecum
multietnică, având sași și maghiari
colegi și prieteni, dar
mai ales într-o familie interesată
de limbile străine. Mama
este profesor de engleză și de
italiană, iar ambii bunici din
partea mamei vorbeau germana,
franceza, bunica un pic de
engleză, iar bunicul un pic de
spaniolă. Nu am dormit niciodată
după-amiază. În timpul
siestei, mă retrăgeam mereu cu
bunicul în biroul lui. Acolo îmi
citea din La Fontaine în franceză,
nu înțelegeam o iotă, și
din frații Grimm în germană.
Repetam cu el cuvintele pe
care le sublinia, iar mai apoi le
căuta în dicționar și le nota în
caietul de cuvinte necunoscute.
„Câte limbi vorbești, atâtea
vieți trăiești” îmi spunea mereu.
Germana am început să o
învăț la grădiniță, la trei ani.
Apoi engleza la opt ani, în clasa
a doua la școală. Pe lângă
îmbunătățirea capacităților
cognitive, cred că prima limbă
străină face ca a doua să
fie mai ușoară. Sertarele sunt
deschise, trebuie doar umplute.
Astăzi observ gimnastica
lingvistică, capacitatea de a
sări dintr-o limbă într-alta, dar
și haosul pe care îl poate produce
dacă sunt limbi similare.
În timpul masteratului am încercat
să învăț italiana în timp
ce aprofundam spaniola. Nu
am reușit, am renunțat la italiană.
Îi va veni vremea la momentul
potrivit. Cu siguranță, a
vorbi o limbă străină te apropie
de cultura celor care o vorbesc,
nu mai este doar „lèchevitrines”,
„window shopping”,
intri în carnea limbii, o diseci,
o însușești. Te apropie de argou,
acolo unde se desfășoară
de fapt caracterul limbii, unde
e gustoasă, unde se citește mai
bine cultura unei țări. Înțelegi
mai întâi versurile, dialogul din
filme, după care referințele. Începi
să pricepi subtilitățile, să
te amuzi.
Tu ești o ființă călătoare,
ai fost în India și te-ai îndrăgostit
de ea. Ai călătorit mult,
și continui să o faci. Cum vezi
acum explorarea altor lumi,
altor țări și culturi, chiar
dacă nu trăim și nu ne stabilim
acolo, de ce a devenit o
practică pentru foarte mulți
contemporani, inclusiv pentru
români?
Ilinca Popescu: Cred că
e o bogăție, de care e păcat
să ne lipsim, acum, când societatea
ne-o permite. Înainte
nomadismul se învârtea în
jurul nevoilor primare. Astăzi
nomadismul se împarte
în nomadism, semi-nomadism
(cei care păstrează o
locuință și călătoresc doar
câteva luni pe an) și nomadismul
de lungă durată (cei
care se mută o dată la câțiva
ani cu jobul în alte țări). E
o ocazie de a vizita și de a
cunoaște mai în profunzime
alte peisaje, altă vegetație,
alte culturi, alți oameni, alte
tradiții și ritualuri, alte gusturi,
alte mirosuri. Este și
o ocazie de autocunoaștere
în afara zonei de confort. În
vest, nomadismul a început
demult, iar voiajul cu rucsacul
în spate pentru o perioadă
de șase luni, un an de și mai
demult. Pentru români începe
să fie o practică și mă bucur
enorm să văd asta. Din ce observ,
tinerii își iau libertatea
de a călători lucrând de acasă.
Nivelul de trai și posibilitatea
de a lucra la distanță joacă
un rol important. Sper ca în
viitor să vedem și pensionarii
la volanul auto rulotelor
străbătând Europa, așa cum o
fac vârstnicii francezi, după
ce și-au petrecut vacanța de
vară alături de familie.