10 Scrisoarea a XXII

ISSN: 1841-1185 

Emaus 

M-ai întâlnit pe drumul spre Emaus 

Când coboram de tot dezamăgit; 

Nu-nţelegeam de ce aflam repaus 

Din graiul Tău în sufletu-mi trudit. 

Ştiai că mi s-au stins speranţe sfinte, 

Ştiai că îndoiala m-a cuprins, 

De-aceea mi-ai redat iar zel fierbinte 

Şi iar lumina dalbă mi-ai aprins. 

Erau momente calde şi divine 

Şi retrăiam iar stările dintâi. 

Dar, ajungând, văzând că pleci, străine, 

Ţi-am zis, în casa mea să mai rămâi. 

Ai acceptat şi ai cinat cu mine 

Când în sfârşit, Isus, Te-am cunoscut. 

Mi-ai fost străin, acum îmi e ruşine 

C-atâta drum nu Te-am recunoscut. 

Din calea deznădejdii ce coboară 

Iar spre Ierusalim m-am reîntors 

Şi spun celor răpuşi de vreo povară 

Cum m-ai aflat pe ea, slăvit Hristos. 

De-atunci, mereu treci călător prin lume 

Căutând pe omul frânt şi-ndurerat… 

Şi tu , mergeai spre moarte şi genune 

De nu-ntr-o zi Isus Te-ar fi aflat. 

De mergi şi tu dezamăgit la vale 

O voce sfântă te va asalta 

Deschide inima, e Domnul, frate, 

Să intre şi cu tine va cina. 

Simion Buzduga 

Fondurile necesare editării şi distribuirii revistei 

„Dragoste pentru Adevăr”, provin din donaţii din ţară 

şi străinătate. Cei care doresc să sprijine această lucrare 

pot face depuneri în contul Asociaţiei Creştine 

de caritate Gosen 2511.1-1584.1/ROL COD IBAN: 

RO91RNCB1200000015840001 sau 2511.1-1584.2/ 

EUR, COD IBAN: RO64RNCB1200000015840002 deschis 

la BCR, Arad, care are ca obiect de activitate 

doar educaţia creştină. 

Vă mulţumim în Numele Domnului Isus! 

Colectivul de redacţie 

3 

4 

6 

8 

10 

12 

15 

18 

C u p r i n s 

Editorial 

O problemă: comunicarea în exces – Editorii 

Închinători în duh şi-n adevăr 

Caracterul creştinului (partea I) 

– Simion Buzduga 

Principii sfinte 

Predicare şi învăţare din Vechiul Testament 

pentru creştinii Noului Testament: probleme 

şi posibilităţi – Daniel Grigoriciuc 

Doctrine biblice 

Legea lui Dumnezeu – Iosif Anca 

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm 

Scrisoarea a XXII-a – Zaharia Bica 

Statutul moral şi spiritual al creştinului 

Voci auzite în timp de criză – Fănel Şuteu 

Înţelepciune pentru înţelepţi 

Vindecarea depresiei – Iosif Anca 

Experienţe 

“Cineva acolo sus vă iubeşte!” – E. B.

O p r o b l e m ă : c o m u n i c a r e a î n e x c e s 

Credem că sfatul lui Solomon: „Nu te grăbi să 

deschizi gura şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite 

înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer şi tu pe 

pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” (Eclesiastul 

5:2) este valabil şi pentru articolele din revista aceasta. 

De aceea fără „vorbe multe” vrem să scriem despre 

o problemă veche, dar care s-a amplificat, datorită 

globalizării şi tehnologiilor moderne: comunicarea în 

exces. Este indicat să luăm cu toţii seama la volumul 

cuvintelor noastre, căci şi atunci când „apostolii şi 

presbiterii s-au adunat laolaltă, ca să vadă ce este de 

făcut... s-a făcut multă vorbă” (Fapte 15:6-7). 

La extremele comunicării, se află universul 

material, care transmite un mesaj „fără vorbe, fără 

cuvinte, al căror sunet să fie auzit” (Psalmul 19:3) şi 

respectiv „nebunul (care) spune o mulţime de vorbe” 

(Eclesiastul 10:14). Între ei se află oameni „meşteri la 

vorbă” (Iov 12:20) sau ca Moise care recunoştea „..eu 

nu sunt un om cu vorbirea uşoară; ...căci vorba şi 

limba mi-este încurcată»” (Exodul 4:10). 

Problema nu are a face cu volumul natural de 

cuvinte, care este sănătos şi necesar în comunicarea 

între fiinţele vii, nici cu părtăşiile sfinte în care „cu multe 

alte cuvinte, (fiecare ucenic) mărturisea” mântuirea 

(Fapte 2:40), căci este scris: „Cântaţi, cântaţi în cinstea 

Lui! Vorbiţi despre toate minunile Lui!” (Psalmul 

105:2); „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de 

laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din 

toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19). Necazul 

se datorează faptului că unii oameni vorbesc mult şi 

spun puţin, exprimându-se şi într-un mod nepotrivit prin 

timbrul vocii, volumul sunetului, timpul sau cadrul în care 

vorbesc. „Un cuvânt spus la vremea potrivită, este ca 

nişte mere din aur într-un coşuleţ din argint. Ca o verigă 

din aur şi o podoabă din aur curat, aşa este înţeleptul 

care mustră, pentru o ureche ascultătoare” (Proverbe 

25:11-12). Dar o avalanşă de cuvinte, este un vagon de 

mere răsturnate peste capul unui om, la care se adăuga 

şi greutatea vagonului. Chiar o mustrare poate fi de aur, 

dar dacă se aplică în mod ostentativ, este o mină (de 

aur) care explodează. De asemenea, este o plăcere să 

asculţi pe cei înţelepţi, ca Solomon, care „a vorbit despre 

copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte 

pe zid, a vorbit, de asemenea, despre dobitoace, despre 

pasări, despre târâtoare şi despre peşti” (1 Împăraţi 4:33). 

Problema este cu cei care vorbesc de „cedrul din Liban”, 

deşi nu s-au odihnit niciodată sub umbra lui şi despre 

multe „pasări” deodată, deşi au avut numai găini. 

Să ştiţi că „cine îşi înfrînează 

vorbele, cunoaşte ştiinţa şi cine are 

duhul potolit este un om priceput” 

(Proverbe 17:27), dar „nebunul 

spune o mulţime de vorbe, măcarcă omul nu ştie ce 

se va întâmpla...” (Eclesiastul 10:14). În aceste condiţii, 

„La început era Cuvântul...” 

(Ioan 1:1) 

apostolul avertizează: „Să nu se audă nici cuvinte 

porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, 

care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de 

mulţumire” (Efeseni 5:4); „Să nu se ţină de basme şi de 

înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai 

mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui 

Dumnezeu prin credinţă...” (1 Timotei 1:4). El sesizează 

şi vorbăria păcătoasă în relaţiile interfamiliale, când 

femeile: „...se deprind să umble fără nici o treabă din casă 

în casă; şi nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi limbute 

şi iscoditoare” şi în relaţiile frăţeşti: „zădarnicile ciocniri 

de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, ...Fereşte-te de 

astfel de oameni” (1 Timotei 6:5). 

Cazul Iov este specific problemelor care nasc multă 

vorbă. După cele două atacuri ale Satanei impotriva lui Iov, 

prietenii lui au venit la el „şi au şezut pe pământ lângă el şapte 

zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau 

cât de mare îi este durerea” (Iov 2:13). Apoi au început 

discuţiile şi comentariile; Elifaz a zis: „Dacă vom îndrăzni 

să-ţi vorbim, te vei supăra? Dar cine ar putea să tacă?” 

(Iov 4:2). Iov, la rândul lui zicea: „Tăceţi, lăsaţi-mă, vreau 

să vorbesc!” (Iov13:13). După multă vorbă, din durere 

(Iov) sau din dorinţa de a da sfaturi şi explicaţii (prietenii lui), 

în contextul unui plan ce cuprindea cerul şi pământul, cartea 

Iov se încheie cu puţine cuvinte, printr-un dialog scurt între 

Dumnezeu şi subiecţii implicaţi: „– Cine este acela care are 

nebunia să-Mi întunece planurile? – Da, am vorbit, fără 

să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi 

pe care nu le pricep” (Iov 42:3). „După ce a vorbit Domnul 

aceste cuvinte lui Iov, i-a zis lui Elifaz din Teman: «Mânia 

Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni 

ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine...»” (Iov 

42:6). Prietenii lui Iov au fost nevoiţi să aducă o jertfă şi 

abia după rugăciune au fost iertaţi pentru că n-au putut să 

tacă. Vorbăria lor şi cu atât mai mult a celor ce vorbesc mai 

mult ca ei, adevereşte cele scrise de Solomon: „Căci, dacă 

este deşertăciune în mulţimea visurilor, nu mai puţin este 

şi în mulţimea vorbelor; de aceea, teme-te de Dumnezeu” 

(Eclesiastul 5:7); „Căci chiar dacă face multă vorbă, care 

doar înmulţeşte deşertăciunea, ce folos are omul din ea?” 

(Eclesiastul 6:11). 

Dar întrucât nu ştim câţi vor lua aminte la aceste 

sfaturi, „nu lua nici tu seama la toate vorbele care se 

spun...” (Eclesiastul 7:21), căci „vorbele nebunului aduc 

ceartă...” (Proverbe 18:6). 

Editorii 

3

4 

Atât în „Predica de pe munte” 

(Matei 5-7), cât şi în Efeseni 4,5; 

1 Tesaloniceni 4; etc. este prezentat 

caracterul creştinului. Caracterul 

este produsul principiilor şi suma 

valorilor, după care se călăuzeşte 

o persoană în viaţă şi depinde 

de elementele care contribuie la 

modelarea sa, prin dimensiunea 

gândirii şi formarea practicilor 

comportamentale. 

Caracterul creştinului este un 

ansamblu de principii sfinte, ce se 

reunesc într-un comportament de 

conduită spirituală, morală şi fizică. 

Într-o altă ordine de idei, caracterul 

creştinului reprezintă trăsăturile care 

definesc relaţiile sale cu Dumnezeu 

(dimensiunea verticală), cu sine 

însuşi (dimensiunea interioară) şi 

cu cei credincioşi, lumea şi mediul 

înconjurător (dimensiunea orizontală). 

În raport cu divinitatea, 

creştinul aplică principiile legii 

morale ale lui Dumnezeu, având 

ca referinţă Cele zece porunci, 

care nu sunt desfiinţate de 

Domnul Isus, ci dimpotrivă eficientizate 

spiritual, prin Legea 

sfântă scrisă în minte (Evrei 8:10). 

Jertfa Domnului Isus Hristos ne-a 

eliberat de osânda - blestemul Legii, 

oferindu-ne un nou statut spiritual, prin 

Duhul, astfel împlinindu-se 

în noi cerinţele Legii 

Caracterul creştinului 

(partea I) 

divine (Romani 8:1-4;1Corinteni 7:19; Galateni 3:13). Comportamentul vechi 

testamentar era bazat pe litera Legii, pe forme exterioare de moralitate, cel nou 

testamentar se bazează pe spiritul Legii cu interiorizarea problemei. Astfel: „să 

nu ucizi” devine „să nu urăşti şi să nu întristezi nici cu o vorbă pe aproapele 

tău”. Porunca „să nu preacurveşti” care cerea dovezi cu martori urmată de 

judecată şi moarte, este accentuată de cerinţa unei purităţi profund morale, 

când Domnul zice: „oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit 

cu ea în inima lui” (Matei 5: 27,28). Domnului Isus a redus Legea şi prorocii, la 

Legea iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui (Matei 22:40). El doreşte să formeze 

ucenici care să aibă caracterul Său. 

Decalogul reprezintă etalonul sfinţeniei morale a lui Dumnezeu. Poruncile 

cuprind principii divine de viaţă pentru creştini: principiul suveranităţii lui 

Dumnezeu asupra Universului (I); principiul închinării înaintea lui Dumnezeu 

care exclude forme idolatre de închinare: statui, imagini etc (a II-a); principiul 

sfinţeniei Numelui divin al lui Dumnezeu, la fel ca şi în rugăciunea Tatăl nostru 

(a III-a); principiul suveranităţii lui Dumnezeu asupra timpului de închinare, 

inclusiv asupra celui de lucru (a IV-a); principiul respectului şi recunoaşterii 

autorităţii părinteşti (a V-a); principiul suveranităţii lui Dumnezeu asupra 

vieţii (a VI-a); principiul sfinţirii gândurilor, sentimentelor şi trupului (a VII-a); 

principiul dreptului la proprietate şi a neînsuşirii a ceea ce nu ne aparţine (a 

VIII-a); principiul protecţiei personalităţii şi demnităţii omului (a IX-a); principiul 

mulţumirii pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu (a X-a). 

Credinciosul adevărat nu caută să atragă atenţia celorlalţi asupra sa. 

Însă astăzi există un adevărat curent secular care urmăreşte eliminarea 

smereniei, ce dă valoare celor trei virtuţi care trebuie făcute în mod secret 

pentru a fi răsplătite: milostenia, rugăciunea şi postul. Ele au fost frecvent 

practicate de creştini de-a lungul vremii. Este uşor de observat că Dumnezeu 

este impresionat nu atât de cantitatea acestor practici, ci de sinceritatea inimii 

în practicarea lor. Când atitudinile lăuntrice de smerenie nu sunt armonizate 

cu ceea ce se vede afară, nu se poate certifica un accept divin. Dacă evlavia 

cuiva se etalează prin fapte de caritate din care lipseşte anonimatul, singura 

răsplată va fi aprecierea publică şi îmbunătăţirea imaginii, o notorietate 

respinsă de Dumnezeu. În cazul postului, Domnul 

condamnă aparenţele, scenariile prin care cineva 

doreşte ca publicul să ia notă de jertfa sa 

personală. Deşi postul nu este o condiţie 

a mântuirii, pentru un creştin, el este 

necesar pentru promovarea disciplinei 

personale şi a bunului mers al unei 

lucrări spirituale. 

Domnul Isus a criticat religiozitatea 

„...astfel de 

închinători doreşte 

şi Tatăl” 

(Ioan 4:23)

azată pe litera Legii, pe forme exterioare, ce ascund adesea o 

moralitate scăzută. Caracterul fariseic a fost acuzat pentru următoarele 

manifestări mai mult sau mai puţin greşite: învăţături teologice doar la 

nivel teoretic; fapte expuse public pentru îmbunătăţirea şi consolidarea 

imaginii; dorinţa de afirmare prin ocuparea locurilor fruntaşe în sinagogi, dar 

şi la diverse festivităţi; dorinţa de „venerare” (rabi); emiterea de regulamente 

fără acoperire biblică - tradiţii omeneşti; spirit puternic de ipocrizie, ce 

împiedică accesul lor şi al adepţilor lor în graţia divină; dorinţa de a fi populari 

şi a nu suporta nicio desconsiderare publică; spirit necruţător de lăcomie 

care afecta până şi sărăcia văduvelor sau orfanilor; orbire spirituală, lipsă de 

viziune; absenţa dragostei, dreptăţii şi milei; accentuarea lucrurilor mărunte în 

detrimentul celor cu adevărat importante; accentuarea unui exterior atrăgător 

ce ascunde un interior vinovat; nerecunoaşterea valorii celor neprihăniţi în 

timpul vieţii şi persecutarea lor (Mat.23:1-36). Aceste atitudini denaturează 

învăţătura originală a Scripturilor şi profanează Numele Domnului, de aceea 

Mântuitorul recomandă ruperea părtăşiei cu ei şi incriminarea religiei lor. 

Caracterul creştinilor autentici diferă fundamental de cel ipocrit din religia 

evreiască tradiţională şi din creştinism în general. În primul rând creştinii 

trebuie să trăiască ceea ce spun şi pretind că sunt (2 Timotei 4:7). Mesajele 

lor să conţină cele mai înalte standarde ale neprihănirii lui Dumnezeu, să nu 

se limiteze doar la prezentarea unor evenimente biblice, naraţiuni, biografii 

ale personajelor biblice, ci să aibă aplicabilitate la realităţile oricărei generaţii, 

condamnând încălcările voii lui Dumnezeu (1 Corinteni 5:6). În consecinţă, 

caracterul creştin va influenţa lumea, va fi sare, ceea ce presupune a 

avea un gust bun şi va lumina pe cei din jur (Matei 5:13-17). Creştinii sunt 

chemaţi să fie amabili şi binevoitori cu cei cu care vin în contact. Acest lucru 

se realizează atunci când credinciosul are caracterul Domnului Isus. Doar 

în aceste condiţii: „Cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor 

străluci ca stelele în veac şi în veci de veci ” (Daniel 12:3). 

A fi sare mai înseamnă să previi alterarea. Când în societate apare 

corupţia şi descompunerea morală creştinul va rezista provocărilor. În 

plan spiritual va conserva adevărul biblic, îl va apăra de factorii distrugerii, 

opunându-se acestora pentru a păstra valorile sfinte. Nu e de mirare că astfel 

de creştini, astfel de biserici se numesc conservatoare. Datorită calităţii de 

a fi solubilă, sarea devine invizibilă în compoziţia preparatelor culinare. La 

fel, creştinul adevărat va evita tendinţa de a fi „vizibil” în activităţile spirituale. 

Dacă viaţa lui nu va fi dovedită de caracterul Domnului Isus, expus în „Fericiri”, 

mărturia sa va fi călcată în picioare (Matei 5:13). Oamenii dispreţuiesc lipsa 

de devotament. Când credincioşii vor înceta să se opună secularizării, va 

urma lepădarea lor din partea lui Dumnezeu şi călcarea în picioare de către 

oameni (Apocalipsa 3: 15-16). 

A fi lumină înseamnă a alunga întunericul în care zace lumea, a reflecta 

lumina care vine de la Hristos, lumina lumii. Lumina creştinului va fi aducătoare 

de viaţă, creştere şi culoare (procesul de fotosinteză a plantelor). Nu poţi fi 

ascuns dacă eşti cu adevărat lumină într-o lume de întuneric (Matei 5:14). 

Creştinul care îl are în centrul vieţii sale pe Dumnezeu, este scutit de 

îngrijorare. El adună comori care rămân. Băncile cereşti nu cunosc falimente, 

crize, devalorizări, spargeri sau jafuri. De aceea, credincioşii care se încred 

în Dumnezeu îşi transferă bunurile personale, prin intermediul celor nevoiaşi 

sau în slujba vestirii Evangheliei în singurul loc sigur: cerul (Matei 6:20). Ei vor 

investi în valori spirituale, educaţia copiilor, tinerilor, maturizarea spirituală a 

celor din familie şi biserică, ştiind că numai capitalul spiritual bine investit are 

şansa sigură de un profit spiritual inegalabil. Pentru mulţi este incomod să 

pună în aplicare acest principiu, dar cei care înţeleg rolul hotărâtor al strângerii 

de comori în cer, vor deveni loiali lui Dumnezeu. Ceilalţi vor folosi bunurile 

lor în slujba luxului, al lăcomiei şi al 

fericirii trecătoare, în adeziunea la 

Mamona, părintele materialismului 

tiranic, pentru că nu există cale de 

mijloc. Viaţa oamenilor prosperi va 

fi stăpânită ori de Dumnezeu, ori de 

Mamona. Stresul nu va avea putere 

asupra celor dedicaţi în totalitate 

lui Dumnezeu. El este de origine 

demonică şi este foarte distrugător, 

stând la originea multor boli fizice şi 

psihice (Matei 6:24-32). Dumnezeu 

doreşte să trăim în prezent (Matei 

6:34b). Cei ce trăiesc în trecut sunt 

lezaţi de vorbe, atitudini, înşelăciuni, 

falsităţi pe care le perpetuează în 

conştiinţă, inimă şi gând, uitând 

că neiertarea şi neuitarea pot fi 

tot atât de dăunătoare şi sănătăţii. 

Cei care trăiesc în viitor sunt 

îngrijoraţi cu privire la ceea ce 

se va întâmpla. Domnul Isus are 

soluţia cea mai eficientă, pentru 

toate nevoile noastre pământeşti: 

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui 

Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi 

toate aceste lucruri vi se vor da 

pe deasupra” (Matei 6:33)”. Avem 

acces la „asigurările sociale” ale lui 

Dumnezeu numai în măsura în care 

locul primordial în viaţa noastră îl 

are El şi Împărăţia Sa. 

Cine nu va ajunge să trăiască 

prin Duhul, după aceste principii 

biblice, înrădăcinate în revelaţia 

Legii şi dezvoltate în Adevărul 

descoperit prin Domnul Hristos 

va cădea sub efectul mâniei, care 

este rădăcina actului de ucidere şi 

îmbracă următoarele forme: mânie 

nejustificată îndreptată împotriva 

fratelui tău; mânie manifestată 

prin răzbunarea pentru nedreptate 

şi insultă; mânie exprimată prin 

proliferare de blesteme şi limbaj 

vulgar. Pentru evitarea unor astfel 

de stări vătămătoare se impune 

împăcarea, care trebuie făcută 

imediat pentru a evita consecinţele, 

iar iubirea vrăjmaşilor este spiritul 

pacifist superior al unui creştin, 

manifestat prin non-rezistenţa în 

cazul în care este lovit şi acceptarea 

(continuarea în pagina 16) 

5

6 

„Cuvântul Tău este o candelă 

pentru picioarele mele şi o 

lumină pe cărarea mea”. 

(Psalmul 119:105) 

Predicare şi învăţare din 

Vechiul Testament 

pentru creştinii 

Noului Testament 

probleme şi posibilităţi 

Philip Yancey a scris acum câţiva ani o carte, cu o 

largă adresabilitate, în care numeşte Vechiul Testament : 

„Biblia pe care a citit-o Isus”. 1 El constată că deşi Isus 

şi apostolii au folosit aceste scrieri inspirate în slujirea 

lor, în zilele noastre se semnalează o reticenţă chiar 

faţă de citirea acestor cărţi biblice. Ce să mai spunem 

despre predicarea şi învăţarea din aceste prime cărţi 

din canonul creştin al Bibliei ? 

1. Problema predicării din Vechiul Testament 

Problema majoră este cea a autorităţii teologice a 

Vechiului Testament pentru creştinii care consideră că 

autoritatea finală este regăsită doar în N.T. Care este 

semnificaţia V.T. pentru astăzi? Ce mai este normativ 

din V.T? Aceste întrebări nu sunt simpliste şi nu pot primi 

răspunsuri fără un fundament solid. De aceea, vom 

identifica în modul cel mai precis posibil problematicile 

pe care le ridică predicarea din V.T., urmând să găsim 

soluţii şi oprtunităţi în a fructifica materialul inspirat din 

cele 39 de cărţi componente ale acestuia. 

1.1. Vechiului Testament – canonic ? 

În primul rând, ar trebui semnalată o atitudine 

extremă de care s-au făcut vinovaţi unii precum, iniţial, 

Marcion şi apoi liberalii: Friederich Schleiermacher, 

Adolph Harnack sau Friederich Delitzsch. 2 Aceştia au 

pus la îndoială chiar canonicitatea unor cărţi din Vechiul 

Testament. Este cunoscut faptul că Marcion şi-a creat 

un canon propriu respingând toate cărţile Vechiului 

1 Philip Yancey, Biblia pe care a citit-o Isus, Editura Noua 

Speranţă, Timişoara, 2006 

2 Paul Enns, Manual teologic, Editura Casa Cărţii, Oradea, 

2005, pp. 551-554. 

Testament. 3 Deşi gândirea lui a fost condamnată 

de un edict din secolul al patrulea, remarcăm totuşi 

că idei similare se regăsesc şi la teologi liberali. În 

opinia acestora din urmă, religia lui Israel din Vechiul 

Testament era privită ca o religie însetată de sânge, 

iar în ce priveşte dezvoltarea, ea a fost considerată 

inferioară eticii superioare a lui Isus. Astfel, conflictul 

aparent dintre Vechiul şi Noul Testament poate fi 

explicat prin prisma aşa-zisei evoluţii a religiei. 

Pe de altă parte, Gerhard von Rad şi James 

Barr nu fac distincţie între scrierile canonice şi cele 

necanonice 4 , creându-se astfel confuzie în ceea ce 

priveşte autoritatea anumitor cărţi biblice. Otto Piper şi 

Brevar Childs au observat că fără o recuperare deplină 

a canonicităţii, studiile biblice vor fi simple exerciţii 

zadarnice şi că numai prin întoarcerea la canonul 

complet al Scripturii şi prin exegetarea întregului conţinut 

al întregii Biblii poate să renască teologia biblică 5 pentru 

care luptă teologi precum Oscar Cullmann, Gerhar F. 

Hasel, G. Ernest Wright. 6 

Dacă unii predicatori s-au lăsat influenţaţi de 

gândirea unor teologi care nu recunosc autoritatea 

Vechiului Testament, atunci ei vor ezita să predice din 

3 Walter C. Kaiser Jr., Preaching and teaching from the Old 

Testament, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2003, 

p. 36 

4 Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. 4, 

Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1999, p. 491 

5 Carl F.H. Henry, op. cit., pp. 496, 497. 

6 Mihai Handaric, Tratat de istoria interpretării Teologiei 

Vechiului Testament, Ed. Carmel Print, Arad, 2007, pp. 124, 

125

acest material. Ne referim mai cu seamă la studenţii 

formaţi în institute cu accepţiuni liberale. Iată câteva 

din afirmaţiile lor: 

1.2. Vechiul Testament – irelevant 

O reticenţă în a predica din textul Vechiului 

Testament este dată de faptul că este considerat 

irelevant. 7 Diferenţele mari de cultură, prăpastia dintre 

lumea noastră şi lumea de atunci par de netrecut, mai 

ales că pentru aceasta este necesar un efort considerabil. 

Aceste obstacole „pot părea uriaşe şi îi pot lăsa pe 

oamenii de rând la discreţia unor experţi” 8 . Aşadar, este 

preferabil şi mai lejer pentru un predicator să se rezume 

la o lume mai apropiată lui, cea a Noului Testament. 

1.3. Vechiul Testament – un legământ învechit 

Adeseori credincioşii gândesc la Vechiul Testament 

doar în termenii legii mozaice, o lege care nu trece 

graniţa în Noul Testament. Orice predicator se întreabă 

în mod justificat dacă un creştin mai trebuie să ţină legea 

Vechiului Testament. Ar fi o greşeală dacă s-ar trage 

în mod pripit concluzia că Legea nu mai este o parte 

valoroasă a Bibliei. Mulţi predicatori renunţă la disputele 

privitoare la rolul şi valoarea legii mozaice pentru creştini, 

adoptând, mai degrabă şi tacit, o poziţie radicală de 

interpretare sau o abordare superficială a problematicii. 

1.4. Vechiul Testament – doar tipuri şi alegorii 

pentru adevărurile creştine 

O metodă răspândită de interpretare a Vechiului 

Testament în cercurile rabinice, dar şi la părinţii bisericii, 

la teologii Evului Mediu şi chiar la cei ai Reformei a 

Vechiului Testament a fost cea a alegorizării. O alta este 

cea a tipologizării dincolo de limitele date de scrierile 

Noului Testament. Spiritualizarea fiecărui text şi folosirea 

unei imaginaţii vii, lejeritatea în interpretarea alegorică 

şi tipologică sau forţarea textului pentru stabilirea unor 

paralele au determinat pe unii predicatori să renunţe la 

efortul de a mai predica dintr-un text care a suferit atât 

de multe distorsionări şi mutilări. 

Predicatorii preferă o interpretare precisă care 

respectă intenţia originală a autorului biblic, fără a vedea 

în spatele fiecărui obiect, personaj sau a fiecărei culori 

prezentate în Vechiul Testament semnificaţii ascunse care 

trebuie corelate cu adevăruri din Noul Testament. Aşa cum 

observă şi Alfred Kuen, interpretarea alegorică a condus la 

o gravă discreditare a interpretării biblice în general. 9 

1.5. Vechiul Testament – decontextualizat 

Nu sunt mulţi cei care reuşesc să observe 

firul teologic al Vechiului Testament. Prin ignorarea 

întregului context istoric, adesea multe porţiuni din 

V.T. sunt interpretate în mod eronat. Concentrarea 

asupra unor porţiuni mici de text conduce la pierderea 

înţelesului corect care ar trebui să fie corelat cu 

întreaga teologie a V.T. 10 Unii decontextualizează întratât 

încât fac aproape orice parte din V.T. să spună ce 

7 Gareth Crossley, Vechiul Testament explicat şi aplicat, Ed. 

Fălia, Oradea, 2008, p. 13 

8 Philip Johnston, Introducere în Biblie, Ed. Făclia, Oradea, 

2009, p. 63 

9 Alfred Kuen, Cum să interpretăm Biblia, Ed. Stephanus, 

Bucureşti, 2002, p. 177 

10 Walter C. Kaiser Jr., op. cit., pp. 31-34 

vor ei. 11 De aici vine descurajarea multora de a aborda 

în predicare nişte texte care cunosc interpretări şi 

explicaţii atât de diverse. 

2. Posibilităţi de predicare din Vechiul Testament 

pentru creştini 

Am realizat deja că sarcina unui predicator care 

doreşte să fie ca „un gospodar care scoate din vistieria 

lui lucruri noi şi lucruri vechi” (Matei 13:52) este destul 

de dificilă, dar vom observa că nu este imposibilă din 

mai multe motive foarte întemeiate. Ba mai mult, vom 

sesiza că predicarea din textele Vechiului Testament 

contribuie la îmbogăţirea şi eficientizarea predicării. 

De fapt, munca de predicare din acestă porţiune 

de Scriptură o vom vedea şi ca o datorie de care se 

impune să ne achităm cu credincioşie. 

2.1. Vechiul Testament – inspirat de Dumnezeu 

Este important să înţelegem că textele din Vechiul 

Testament sunt la fel de inspirate precum şi cele din 

Noul Testament. Nu avem de-a face cu un material 

de mâna a doua. Acelaşi Dumnezeu a inspirat în mod 

egal atât Noul Testament, cât şi Vechiul Testament. 

Kaiser observă corect atunci când afirmă că Scripturile 

inspirate la care făcea referire Pavel sunt cele din 

Vechiul Testament 12 (2 Timotei 3:16). Astfel, a neglija 

predicarea din Vechiul Testament constituie la o 

trunchiere a materialului revelaţional cu trei pătrimi, ceea 

ce reprezintă o pierdere semnificativă şi păguboasă. 

Pentru că „nici un cuvânt al lui Dumnezeu nu este lipsit 

de putere” (Luca 1:37), este clar că puterea predicării 

ar fi redusă dacă am folosi în această slujire doar o 

parte din cuvântul lui Dumnezeu. 

2.2. Vechiul Testament – indicator spre Hristos 

Trebuie să afirmăm că doar Hristos dă adevăratul 

sens Legii lui Moise, Proorocilor şi Psalmilor. Chiar 

de la începutul istoriei umanităţii, credinicoşii au 

aşteptat un Mântuitor născut din femeie (Geneza 

3:15), din spiţa lui Sem (Geneza 9:26), sămânţă a 

lui Avraam (Geneza 12:3; 15:5), descendent din Iuda 

(Geneza 49:10) şi din David (2 Samuel 7:12). Se pot 

adăuga extrem de multe alte detalii care atestă că 

Hristos a fost anticipat, prefigurat în fiecare secţiune a 

Vechiului Testament. Domnul Isus a recunoscut faptul 

că Scripturile Vechiului Testament vorbesc despre El 

(Ioan 5:39b). Reproşul adresat iudeilor: „Dacă aţi crede 

pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că El a scris 

despre mine” (Ioan 5:46) evidenţiază tocmai relaţia 

dintre revelaţia vetero-testamentară şi Persoana lui 

Hristos. Chiar şi după învierea Sa a fost nevoie să 

le explice de la Moise şi din profeţi că El trebuia să 

sufere (Luca 24:26-26). A studia Vechiul Testament 

înseamnă să observi modul în care a fost pregătită 

scena pentru apariţia lui Mesia. De aceea, predicarea 

din aceste texte pune în evidenţă aspecte care, altfel, 

ar fi, practic, pierdute. 

11 Gordon D. Fee şi Douglas Stuart, Biblia ca literatură, Ed. 

Logos, Cluj, 1995, p. 118 

12 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., p. 17 

(continuarea în pagina 16) 

7

8 

La început, când Dumnezeu a aşezat pe om în 

grădina Edenului, Legea lui Dumnezeu cuprindea doar 

„porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice 

pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului 

să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri 

negreşit»” (Geneza 2:16-17). Mai târziu, despre părintele 

credinţei, Dumnezeu a zis: „Avraam a ascultat de porunca 

Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile 

Mele şi legile Mele” ( Geneza 26:5). În fond, problema avea 

de a face cu ascultarea de ceea ce este bine. 

Când a fost întemeiat statul Israel, Dumnezeu l-a 

chemat pe Moise să fie nu numai eliberator ci şi legiuitor. 

„Moise ne-a dat legea, moştenirea adunării lui Iacov” 

(Deuteronom 33:4). „Domnul i-a zis lui Moise: «Suie-te la 

Mine pe munte şi rămâi acolo. Eu îţi voi da nişte table 

din piatră cu Legea şi poruncile pe care le-am scris 

pentru învăţarea lor»” (Exodul 24:12). Prin El Domnul a 

zis poporului Său: „Să păziţi toate legile Mele şi toate 

poruncile Mele şi să le împliniţi. Eu Sunt Domnul” 

(Leviticul 19:37). Moise şi-a dat seama de valoarea 

acestui cod de legi antic, care întrecea în toate privinţele 

alte norme de raportare la divinitate şi de comuniune în 

relaţiile interumane. El a zis evreilor: „Şi care este neamul 

acela aşa de mare încît să aibă legi şi porunci aşa de 

drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun 

astăzi înainte?” (Deuteronomul 4:8), atenţionându-i şi 

explicându-le: „Păzeşte, deci, legile şi poruncile Lui pe 

care ţi le dau azi, ca să fii fericit, tu şi copiii tăi după 

tine, şi să ai zile multe în ţara pe care ţi-o dă Domnul, 

Dumnezeul tău, pe vecie” (Deuteronomul 4:40). La rândul 

lor, alţi oameni de frunte ai Israelului au reamintit familiilor 

lor şi întregului popor: „Aveţi grijă numai să păziţi şi să 

împliniţi poruncile şi legile pe care vi le-a dat Moise, 

robul Domnului: să iubiţi pe Domnul,... şi să-I slujiţi 

din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru” (Iosua 

22:5); „Păzeşte poruncile Domnului, Dumnezeului tău, 

umblând în căile Lui, şi păzind legile Lui, poruncile Lui, 

hotărârile Lui...” (David - 1 Împăraţi 2:3). 

De ce aceste cerinţe supreme pentru oameni? 

Pentru că toate sunt în favoarea lor, pentru a-i proteja de 

Cel rău şi a-i readuce în compania fericită a lui Dumnezeu. 

Iată câteva referinţe din cărţile poetice despre valoarea 

Legii lui Dumnezeu: „Legea Domnului este desăvârşită şi 

înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi 

dă înţelepciune celui neştiutor” (Psalmi 19:7); „Ferice de 

cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna 

după Legea Domnului!” (Psalmi 119:1). Cu o asemenea 

concepţie, psalmistul se ruga pentru o înţelegere corectă 

a Legii: „Dă-mi pricepere, ca să păzesc Legea Ta şi s-o 

ţin din toată inima mea!” (Psalmi 119:34) şi se angaja să 

„Cuvântul Tău este adevărul.” 

(Ioan 17:17) 

LEGEA LUI 

DUMNEZEU 

„Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să 

vestească o lege mare şi minunată” 

(Isaia 42:21) 

o studieze cât mai profund: „cât de mult iubesc Legea Ta! 

Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmi 119:97). Dar prea 

puţini evrei au beneficiat de fericirea împlinirii Legii sfinte, 

deşi Dumnezeu le-a lăsat posibilităţi de reabilitare regulate, 

prin jertfe, asociate cu o atitudine de penitenţă şi sfinţire. 

În aceste condiţii şi în perspectivă, venind în ajutorul 

omului, dar păstrând neatinsă sfinţenia divină, Dumnezeu 

striga prin profeţi: „Ia aminte spre Mine, deci, poporul Meu, 

pleacă urechea spre Mine, neamul Meu! Căci din Mine va 

ieşi Legea, şi voi pune Legea Mea lumină popoarelor” 

(Isaia 51:4); „Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa 

lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile 

Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi 

Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Iar când 

Domnul Hristos a venit şi „a locuit printre noi, plin de har şi 

de adevăr” (Ioan 1:14), a zis: „Să nu credeţi că am venit 

să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să 

împlinesc.” (Matei 5:17). Toate acestea arată că cerinţele 

Legii erau bune, după cum afirma şi apostolul; „Deci ce vom 

zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, 

păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7); 

problema dezacordului general dintre poruncă şi faptă 

era natura umană coruptă: „Ştim, în adevăr, că Legea 

este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut 

rob păcatului” (Romani 7:14). În dezbatererea doctrinară 

soteriologică din epistola către romani, apostolul Pavel 

explică cronologic şi structural etapele căderii şi mântuirii, 

pentru evrei şi neamuri. El scrie: „Căci nimeni nu va 

fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, 

deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar 

acum s-a arătat o neprihănire (greceşte: dreptate) pe care 

o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea 

şi proorocii” (Romani 3:20-21). Scripturile accentuează 

încă de la căderea în păcat, nevoia de eliberare de sub 

influenţa şi puterea lui, iar sistemul religios instalat pe Sinai, 

prin preoţi, jertfe şi Cort, era menit să arate că Dumnezeu 

este hotărât să-şi păstreze sacralitatea, dar pe baza unui 

plan de salvare al omului. „Astfel, Legea ne-a fost un 

îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi 

prin credinţă” (Galateni 3:24). 

Jertfa cerută de Lege şi prezisă în Profeţi, aducătoare 

de iertare şi reabilitare, până la starea de proslăvire, ne-a 

schimbat statutul, după cum este scris: „Nu ştiţi, fraţilor,... că 

Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el?... 

Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit 

în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce 

a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru 

Dumnezeu... Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem 

morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim 

lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă”

(Romani 7:1-6). Domnul Hristos a realizat mântuirea pentru 

toate generaţiile anterioare sau posterioare, când: „...prin 

Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui 

Dumnezeu,... El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, 

prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite 

sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete 

veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită” (Evrei 9:14-15). 

El este „...bogăţia slavei, tainei acesteia între neamuri: Hristos 

în voi, nădejdea slavei. (de aceea apostolul Pavel scria în 

continuare) Pe El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi 

învăţăm pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm 

pe orice om desăvârşit în Hristos Isus” (Coloseni 1:27-28). 

Toate acestea trebuie privite şi înţelese în planul profeţiei 

care prezenta diferite imagini comparative între ceea ce au 

avut în primul rând evreii şi apoi toţi oamenii, înainte şi după 

lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos: „În adevăr, Legea, 

care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată 

a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se 

aduc neîncetat, în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei 

ce se apropie” (Evrei 10:1). „Dacă, dar, desăvârşirea ar fi 

fost cu putinţă prin preoţia leviţilor... ce nevoie mai era să 

se ridice un alt preot «după rânduiala lui Melhisedec» şi 

nu după rânduiala lui Aaron? Pentru că, odată schimbată 

preoţia, trebuia numaidecât să aibe loc şi o schimbare a legii” 

(Evrei 7:11-12); „căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit şi, 

pe de alta, se pune în loc o nădejde mai bună, prin care ne 

apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7: 19); „Astfel, pe de o parte, 

se desfiinţează aici o poruncă de mai înainte, din pricina 

neputinţei şi zădărniciei ei” (Evrei 7:18). Domnul „...S-a 

făcut chezaşul unui legământ mai bun” (Evrei 7:22). „De 

aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se 

apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să 

mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). 

Unii evrei, în frunte cu marii lor rabini talmudici, au 

rămas în vechiul sistem premergător, acum expirat, dar şi în 

noua ipostază, unii creştini s-au raportat greşit la Legea lui 

Dumnezeu. Pentru aceştia din urmă apostolul Pavel întreba: 

„Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem 

sub Lege ci sub har? (şi răspundea) Nicidecum” (Romani 

6:15). De aceea, când Domnul în Matei 5-7, prezintă 

conceptele Legii aprofundează nevoia de sfinţire, prezentând 

Legea în forma cea mai curată a adevărului sacru, „căci 

Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit 

prin Isus Hristos” (Ioan 1:17). El a zis: „Aţi auzit că s-a 

zis celor din vechime: «Să nu ucizi...» dar Eu vă spun că 

orişicine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa 

judecăţii...” (5:21-22); „...«Să nu preacurveşti». Dar Eu vă 

spun că oricine se uită la o femeie ca să o poftească, a şi 

preacurvit cu ea în inima lui” (5:25-28); „...Ochi pentru ochi 

şi dinte pentru dinte» Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi 

celui ce vă face rău...” (5:38-40); „...«Să iubeşti pe aproapele 

tău şi să urăşti pe vrăşmaşul tău» Dar Eu vă spun: iubiţi pe 

vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi 

bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc 

şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în 

ceruri...” (5:43-45), căci El face bine celor răi şi celor buni. 

„Voi dar fiţi desăvârşiţi...” (5:48). Deci Legea lui Dumnezeu 

va fi împlinită „din oficiu” de către cei ce dobândesc o 

natură divină, care sunt născuţi din Tatăl, condiţie în care 

omul „nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” 

(1 Ioan 3:9). Iată explicaţia fenomenului: „În adevăr, legea 

Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea 

păcatului şi a morţii. Căci lucru cu neputinţă Legii, întrucît 

firea pământească (greceşte: carnea, aici şi peste tot unde 

e „firea pământească”) o făcea fără putere – Dumnezeu a 

osîndit păcatul în firea pământească, trimeţînd, din pricina 

păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a 

păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, 

care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după 

îndemnurile Duhului” (Romani 8:2-4). Iacov, explica şi el, 

accentuând preocupările duhovniceşti dictate de călăuzirea 

Duhului, într-o ordine logică binecuvântată: îndemnuri ale 

Duhului – gânduri sfinte, lucruri ale Duhului – preocupări 

curate; fapte ale Duhului – o nouă viaţă: „...cine îşi va adânci 

privirile în Legea desăvârşită, care este Legea slobozeniei 

şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor 

cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iacov 1:25). 

Pentru a înţelege şi a lăsa să se realizeze în noi 

desăvârşirea, este necesară credinţă, care schimbă 

imaginea acestei lumi trecătoare cu slava împărăţiei 

veşnice, la care ne-a chemat Domnul Hristos, „...căci «cel 

neprihănit prin credinţă va trăi»” (Galateni 3:11). În 

dezbaterea polemică, apostolul este categoric: „Voi, care 

voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de 

Hristos; aţi căzut din har. ...Căci în Isus Hristos, nici tăierea 

împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa 

care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:4-6). A fi „socotiţi 

neprihăniţi prin Lege” înseamnă mântuirea prin noi înşine, 

ceea ce nu estre posibil „căci toţi au păcătuit” (Romani 

3:23). A crede în Hristos ca jertfă, înseamnă a recunoaşte 

dreptatea Legii lui Dumnezeu şi dragostea Lui, răspunzând 

la toate acestea, prin Duhul lui Hristos, prin care a fost 

„turnată” dragostea divină, după concluzia: „să vă iubiţi 

unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea” 

(Romani 13:8). „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură 

poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” 

(Galateni 5:14), situaţie în care cerinţele ritualice şi osânda 

Legii nu ne mai privesc; aşa se explică cuvintele: „Dacă 

sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege” (Galateni 

5:18). În aceeaşi înţelegere, Domnul explica esenţa Legii, în 

relaţiile dintre oameni: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, 

faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi 

Proorocii” (Matei 7:12). Convieţuirea în armonia dragostei 

este sinonimă cu fericirea promisă pentru cei ce împlinesc 

Legea lui Dumnezeu, stare care ne va caracteriza pe deplin 

când vom trăi în coordonatele Împărăţiei lui Dumnezeu, 

unde beatitudinea este superioară împlinirii prin „mâncare 

şi băutură”, constând în „neprihănire, pace şi bucurie în 

Duhul Sfânt” (Romani 14:17). 

Aşadar când facem referiri la Legea lui Dumnezeu 

trebuie să lăsăm întreaga Scriptură să vorbească, altfel 

vom fi ca acel grup de orbi care au pipăit în grup un 

elefant; pentru unul elefantul a fost o funie groasă, căci 

a atins trompa, pentru altul un copac, purtând mâna de-a 

lungul unui picior al mamiferului, iar pentru altul un imens 

balon, căci a nimerit în dreptul abdomenului elefantului. 

Legea lui Dumnezeu exprimă caracterul lui sfânt şi drept, 

dar şi iubitor, ceea ce l-a determinat să incrimineze păcatul 

prin Lege, să-l pedeapsească prin moarte, dar folosind 

principiul substituirii, prin jertfe, ne-a recuperat. Acum 

voia Lui evidenţiată prin natura şi atmosfera dragostei 

ne-a oferit condiţia necesară – Legea Duhului de viaţă în 

Hristos – să trăim în împlinirea Legii Sale, fără să o privim 

în primul rând ca o lege, ci mai degrabă ca o voie „bună, 

plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). 

Iosif Anca 

9

10 

Scrisoarea a XXII - a 

Am crezut că ai uitat întrebarea la care eram dator să-ţi 

răspund. În ce mă priveşte am amânat înadins răspunsul, 

socotind că uitarea mă va pune la adăpost de primejdia unui 

răspuns care ar putea să răscolească şi să tulbure liniştea 

cugetelor multor credincioşi. Este adevărat că unii dintre 

aceştia, bizuiţi pe convingeri „de-a gata”, s-au cufundat 

într-un fel de linişte ciudată crezând că astfel sunt la adăpost 

de eroare şi cum nu vor cu nici un chip să se înşele, îşi apără 

această linişte cu străşnicie: nu-şi pun nici o întrebare şi nu 

au nevoie de nici un răspuns. Dacă, totuşi, involuntar simt 

că anumite discuţii le ameninţă securitatea convingerilor, fie 

se ridică şi pleacă refuzând să se lase antrenaţi în dispută, 

fie dacă rămân, se apără atacând cu impoliteţe şi făcând 

uz de judecăţi pripite. Ceea ce cred eu că este ciudat aici 

e că aceşti credincioşi, deşi nu doresc cu nici un chip să 

se înşele, doresc totuşi în mod inconştient lucruri care să îi 

înşele, adică să-i împiedice să caute cu interes şi seriozitate 

adevărul. Cred că nu greşesc dacă numesc acele lucruri idei 

preconcepute, prejudecăţi confesionale sau chiar anumite 

dorinţe, iată de ce, dragul meu, este imperios necesar ca 

în această muncă de căutare şi cercetare a adevărului, 

pe cât este cu putinţă, să ne curăţim judecata de tot ceea 

ce ar putea să ne împiedice să-l găsim aşa cum ni l-a dat 

Dumnezeu în Cărţile Sale, sau dacă l-am găsit să-l păstrăm 

curat, fără a-l lăsa câtuşi de puţin cosmetizat de o teologie 

care şi-a împrumutat multe din fardurile ei din drogheriile 

spiritualităţii elenistice. 

Dar să mă întorc la întrebarea ta, pe care n-am uitat-o 

fiindcă ani în şir mi-a dat fără răgaz târcoale şi mie, dar 

acum mi-am găsit acea linişte care nu mai poate fi tulburată 

de nimeni şi nimic. „De ce-mă întrebai tu – Dumnezeu care 

l-a iubit atât de mult pe profetul Daniel, încât l-a numit «om 

preaiubit şi scump» (Daniel 10:11) nu i-a spus profetului 

atunci când misiunea lui a încetat şi i se apropia ceasul să 

plece la odihnă, «Iar tu, vino...», ci i-a spus un cuvânt pe 

care eu îl suport greu şi mi se pare o lipsă de «politeţe» din 

partea lui Dumnezeu: Dar tu du-te, tu te vei odihni, până 

va veni sfârşitul...” (Daniel 12:13)? Nu ţi se pare normal 

ca, după ce o viaţă întreagă acest om sfânt şi credincios a 

auzit din partea lui Dumnezeu doar chemarea atât de dragă 

«vino», acum, la capătul drumului, s-o audă rostită şi mai 

accentuat? Mie aşa mi se pare! In schimb, el aude de la cel 

mai fidel Prieten brutalul «du-te» Da, frate, până acum eu 

am crezut că din perspectiva lui Dumnezeu moartea celor 

credincioşi înseamnă «vino» şi niciodată «du-te», dar acest 

verset de care sunt pironit de câtăva vreme mă cearcă şi 

în somn. Dacă o să-mi spui că omul fiind alcătuit din cele 

două entităţi, absolut distincte, sufletul şi trupul, iar sufletul 

este reprezentativ pentru fiinţă, el fiind «stăpânul» iar trupul 

«robul», cum zicea apologetul Tertulian, nu se cuvenea 

mai degrabă ca Dumnezeu să se adreseze «stăpânului», 

adică sufletului şi nicidecum «robului» adică trupului care 

oricum avea să coboare în ţărâna pământului? Dar dacă 

s-a adresat sufletului profetului, cum a putut Dumnezeu 

să-i spună «du-te», iar dacă s-a adresat trupului era trupul 

reprezentativ pentru personalitatea accentuată a iui Daniel? 

Cu cine a vorbit Dumnezeu de fapt, cui s-a adresat El în 

acest caz?...” 

După ce ţi-am citit şi transcris întocmai cuvintele tale, 

te-am asemănat în imaginaţia mea cu berbecul lui Avraam 

priponit cu coarnele într-un hăţiş fără să mai poată să facă 

un pas măcar. Pentru acel berbece, ca şi pentru tine, nu 

existau decât două posibilităţi: ori să sfârşească sacrificat şi 

făcut scrum, ori să fie eliberat. Tu gândeşti prea sofisticat. 

Adevărul are nevoie de o abordare simplă şi biblică pentru 

a ne elibera de eroare. Cercetezi şi scrierile Sfinţilor Părinţi 

şi bine faci, dar să ai grijă, pentru că odată cu limpezimile 

duhovniceşti din operele lor, în sufletul tău deschis spre 

lumină vor intra şi valuri de negură. Îţi recomand să porneşti 

întotdeauna când cercetezi problema omului de la premisa 

corectă, că Biblia nu este în primul rând viziunea omului 

despre Dumnezeu, cât viziunea lui Dumnezeu despre om. 

Aşa că ascultându-L pe Dumnezeu vorbind cu sfinţii Săi în 

ceasul cel de pe urmă a vieţii lor, o să-L auzi spunându-i 

celui dintâi om, Adam: „...în ţărână te vei întoarce” (Geneza 

3:19). Crezi că aş greşi dacă aş considera că toţi copiii 

acestui protopărinte au urmat în mod firesc pe aceeaşi cale, 

adică o cale pe care merge tot ce este pământesc? (losua 

23:14). Nici Avraam cel credincios, prietenul lui Dumnezeu, 

nu se aştepta să audă de la Dumnezeu alte cuvinte decât 

acestea: „Tu vei merge în pace la părinţii tăi...” (Geneza 

15:15). Acuma nu vreau să-ţi dau alte referinţe biblice, căci 

importanţa celor de mai sus este suficientă gândindu-mă că 

cel dintâi căruia i-a vorbit Dumnezeu este părintele umanităţii 

întregi, iar cel de-al doilea este părintele celor credincioşi. 

Am învăţat să învăţăm şi 

învăţând ne învăţăm 

„Să ascultăm, deci, încheierea 

tuturor învăţăturilor: 

Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte 

poruncile Lui. Aceasta este 

datoria oricărui om”. 

(Eclesiastul 12:13)

Pe traseul întregii istorii, toţi urmaşii, fie ai lui Adam, fie ai 

lui Avraam, au auzit, într-un fel sau altul, aceleaşi cuvinte şi 

încă le vor mai auzi până în ceasul ferice când pentru cei 

vrednici vor suna diferit: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de 

moşteniţi împărăţia...” (Matei 25:34). Deocamdată, întreaga 

umanitate se circumscrie în aceste limite. Cea dintâi ne este 

impusă prin naştere, cea de-a doua ne este oferită prin har. 

Ce ţi-am scris până aici cred că îţi este suficient pentru ca 

orice altă consideraţie pe acest subiect să fie de prisos. 

Ce părere am despre cele două versete? Întâi, doresc 

să le notez aici pe hârtie ca să le am sub ochi tot timpul, 

pentru că astfel mintea mea, privindu-le să „zămislească” 

gânduri înţelepte: „Înţelepciunea omului chibzuit îl face să 

vadă pe ce cale să meargă, dar nebunia celor nesocotiţi 

îi înşală pe ej înşişi” (Proverbe 14:8); „Multe căi pot părea 

bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 

14:12). Înainte de orice alte consideraţii, aş vrea să fac o 

precizare necesară în legătură cu semnificaţia cuvântului 

„cale” aşa cum ne-o oferă Cartea lui Dumnezeu în general, 

dar mai ales cartea Proverbele în special. 

Cea dintâi semnificaţie ar fi că acest cuvânt 

desemnează pur şi simplu un mod de viaţă, bun sau rău. 

Un verset ca acesta întăreşte această părere: „Pentru cel 

înţelept cărarea vieţii duce în sus ca să-l abată de fa 

locuinţa morţilor care este jos” (Proverbe 15:24). 

În al doilea rând, el mai semnifică şi anumite învăţături, 

un set de principii după care omul îşi poate rândui viaţa. Vezi 

şi aceste texte: „Calea oamenilor fără prihană este să se 

ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează 

asupra căii sale” (Proverbe 16:17) sau „învaţă pe copii 

calea pe care trebuie să o urmeze şi când va îmbătrâni nu 

se va abate de la ea” (Proverbe 22:6). De aceea se poate 

vorbi potrivit textului sfânt de „căi strâmbe” (Proverbe 10:9) 

şi de „căi drepte” (Provrbe 17:23). Dar, oricât de mult am fi 

fascinaţi de fenomenologia vieţii, fiecare dintre noi simţim 

nevoia să-i dăm acesteia un sens mai înalt pentru a lega 

astfel fragilitatea ei de ceva ce să facă să dureze, ceva 

care să se afle undeva, dincolo de chinul şi luptele noastre 

precum spune limpede textul mai sus menţionat: „Pentru cel 

înţelept cărarea vieţii duce în sus...”. Da, este un „în sus”, 

dar acest sens nu este conţinut în mod intrinsec în viaţă, 

chiar dacă viaţa este darul lui Dumnezeu, aşa cum ideea de 

albie nu este conţinută în ideea de apă. Dar adăugând apei 

o albie vom avea un pârâu ce-şi va mâna unda în direcţia 

trasată de albie, adică spre preaplinul mărilor. De fapt, nici 

viaţa nu este viaţă dacă nu se exprimă într-un sens anume 

precum un râu nu este râu dacă nu curge, în consecinţă 

ceea ce este albia pentru un râu este sensul pentru viaţă. 

Este o mare păcăleală să ne închipuim că odată cu 

trecerea vremii am putea descoperi cumva în noi acest sens 

spre care tânjim de altfel, căruia să ne conformăm, pe care 

l-ar putea da bătrâneţea, afară doar de sensul pur fiziologic, 

sens care ne dă doar o identitate biologică, de animalitate. 

Cu toate că nu vom descoperi în noi acest sens, vom 

descoperi totuşi nevoia de sens. Dar cine este responsabil 

de împlinirea acestei nevoi şi de calitatea acestei împliniri, 

dacă nu noi?! Aici diferenţa dintre omul nebun şi cel înţelept 

este tragic de evidentă. îţi dai seama ce responsabilitate 

mare avem atât faţă de noi înşine cât şi faţă de Dumnezeu 

în această privinţă? Căci la urma urmei viaţa este un fel 

de mandat dat şi nu doar o favoare, o misiune şi nu ceva 

ce trebuie pierdut, o poruncă a Celui Preaînalt şi nu un 

capriciu. Pentru ce principii optăm? Ce sens alegem? Omul 

nesocotit probabil va alege sub determinarea unor năzuinţe 

care odată cu trecerea vremii încolţesc în el şi de a căror 

autenticitate nu se va convinge decât cu preţul prea mare al 

trecerii vremii făcându-se părtaş „nebuniei celor nesocotiţi”. 

Simţirile nu ne pot fi călăuze, ete sunt periculos de 

înşelătoare. Nu degeaba scrie Scriptura: „Cine se încrede 

în inima lui este un nebun...” (Proverbe. 28:26). Este deci, 

sinucidere curată să facem din această viaţă care ne-a fost 

dată un fel de poligon de încercare pentru tot felul de păreri, 

când principiile ferme date de Dumnezeu ne sunt oferite ca 

indicatoare sigure pentru ceea ce este esenţial. De aceea 

omul înţelept îşi va conduce viaţa după principii sigure fiindcă 

aceasta este o datorie de la care nu se poate sustrage fără 

a suporta grave consecinţe. Astfel nu-i nebunie mai mare 

decât să ne conducem viaţa după această realitate ce ne 

uimeşte urmărind dâra de fum a părerilor. înseamnă să 

pornim de la început pe un drum înfundat, să ne alegem ca 

ţintă sigură moartea. Culmea răului este că tragedia acestei 

alegeri greşite se va dezvălui abia atunci când nu vom mai 

putea îndrepta nimic: „...Ia urmă se vede că duc la moarte”. 

Ceea ce n-am vrut să vedem la început ni se va impune ca 

un final ireversibil. 

Textele sfinte de la care am pornit ne învaţă că pentru 

alegere corectă a principiilor care să guverneze viaţa noastră 

trebuie să răspundem corect la trei întrebări: 

1. Principiile pentru care vreau să optez ţin de sfera 

nebuniei sau a înţelepciunii? Această interogaţie este absolut 

necesară fiindcă omul este o fiinţă profund subiectivă după 

vorba înţeleptului: „Toate căile omului sunt curate în ochii 

lui...” (Proverbe 16:2) sau „Omul socoteşte că toate căile 

lui sunt fără prihană...” (Proverbe 21:2), iar în final: „Cine 

se încrede în inima lui este un nebun; dar cine umblă în 

înţelepciune va fi mântuit” (Proverbe 28:26). 

2. Care va fi finalul alegerii pe care o fac? Avertizările 

textului inspirat îndreptăţesc această întrebare: „înţeleptul 

se teme şi se abate de la rău, dar nesocotitul este îngâmfat 

şi fără frică” (Proverbe 14:16) sau „Lipsa de ştiinţă este o 

pagubă pentru cineva şi cine aleargă neghiobeşte înainte o 

nimereşte rău” (Proverbe 19:2). 

3. Îmi voi putea schimba principiile în cazul unui 

eşec? Totul este nesigur. Avertismentul divin este lipsit de 

ambiguităţi: „Multe căi i se pot părea bune omului, dar la 

urmă se vede că duc la moarte” (Proverbe 14:12). 

Viaţa, dragul meu, la urma urmei nu este decât o sumă 

de momente în care am ales, iar dacă fiecare moment are 

semnificaţie, consecinţele fiecărei alegeri nu pot fi evaluate 

corect decât la sfârşitul vieţii, sfârşit care le însumează. Iată 

de ce trebuie să fii foarte sigur de valoarea principiilor pe 

care le alegi pentru câ prin ele îţi modelezi viaţa şi îi dai 

sensul cel bun. Ştiu că te temi de scurtimea vieţii tale şi în 

sine-ţi ai dori să trăieşti precum patriarhii, păstrându-ţi pe 

cât posibil forţele sufleteşti şi trupeşti. Dorinţa ta e şi a mea, 

dar nu trebuie să uităm că nu doar o viaţă plină de ani este 

o viaţă lungă, cât una plină de sensul divin. Aceste cuvinte 

ni-l oferă: „Pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele înţelepţilor 

şi ia învăţătura mea în inimă. Căci este bine să le păstrezi 

înlăuntrul tău şi să-ţi fie toate o dată pe buze. Pentru ca 

să-ţi pui încrederea în Domnul vreau să te învăţ eu azi, da, 

pe tine. N-am aşternut eu oare în scris pentru tine sfaturi şi 

cugetări ca să te învăţ lucruri temeinice, cuvinte adevărate... 

înţelepciunea este bună pentru sufletul tău: dacă o vei găsi, 

ai un viitor, şi nu ţi se va tăia nădejdea” (Proverbe 22:17, 

21; 24:14). 

Zaharia Bica 

11

12 

Viaţa unui om este marcată sau demarcată de 

crize; putem spune, chiar remarcată în crize. Cartea 

Începuturilor ne vorbeşte despre vocile, care în criză, 

afectează viaţa noastră: două voci distincte, cărora, 

şovăitoare li se adaugă cea de-a treia, a omului. De 

subliniat este faptul că fiecare dintre cele două voci, 

„a zis”: una a fost vocea mlădioasă şi încântătoare a 

minciunii, iar cealaltă, vocea interesată şi curată a 

adevărului, iar omul „a răspuns”. Aşadar, decizia finală ne 

aparţine. „Depinde de voinţa ta…”, spune versul cântării, 

căci voinţa omului e la mijloc, între vocea şarpelui şi 

Glasul lui Dumnezeu. Tu hotărăşti! Eu hotărăsc! Decizia 

„răspuns” pune o piatră de hotar veşniciei, în fericire sau 

în chin. A treia alternativă nu există! 

Mai importantă decât „istoria cerurilor şi a pământului 

când au fost făcute” (Geneza 2:4), este istoria umană, 

creionată şi modelată, prin răspunsul la una din cele 

două voci. Provocarea este aceeaşi: ascult de şarpe, 

sau ascult de Dumnezeu? Ca urmaşi ai lui Adam şi 

Eva, să urmărim istoria omului, în cartea Geneza, 

care poartă amprenta a trei etape distincte: generare 

(cap. 1-2); degenerare (cap. 3-11) şi regenerare (cap. 

13-50). Ne vom ocupa de cele trei etape, insistând, cu 

precădere, în dreptul celei de-a doua, aceea a crizei, 

a degenerării rasei umane, subliniind factorul care a 

dus la dezastru - vocea ispititorului, acompaniată de 

răspunsul omului, concluzionând cu biruinţa planului 

de răscumpărare, pronunţat de vocea lui Dumnezeu şi 

a oamenilor Lui. 

1. Generare 

Prima imagine este a Creatorului, „În adevăr, 

însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi 

dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când 

te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” 

Statutul spiritual şi moral al creştinului 

„El, care este oglindirea slavei Lui 

şi întipărirea Fiinţei Lui...” 

(Evrei 1:3) 

Voci auzite 

în timp de criză 

„Şarpele… a zis femei: 

«Oare a zis Dumnezeu cu adevărat...»?” 

(Geneza 3:1) 

„Domnul Dumnezeu… i-a zis: 

«Unde eşti?»” 

(Geneza 3:9) 

„El (Adam) a răspuns: 

«Ţi-am auzit glasul… şi mi-a fost frică… 

şi m-am ascuns»” 

(Geneza 3:10) 

(Romani 1:20). Ceva nevăzut, să poţi vedea „lămurit”? 

Mai mult, să vezi „dumnezeirea Lui”? Da! „când te uiţi 

cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”. 

Dacă vrei să îţi vezi chipul, priveşte-l într-o apă liniştită, 

sau într-o oglindă curată. Daca vrei să Îl vezi bine pe 

Creator, caută-L în natură, în Scriptură, sau în oamenii 

Lui: „Avem minuni şi semne ne-ncetat./ Iar cine vrea pe 

Dumnezeu să-L vadă/ să stea în faţa Lui pe baricadă!/ 

Există Dumnezeu cu-adevărat! (Costache Ioanid) 

Însuşirile Lui, exprimă natura divină. Una din 

ele, văzută încă la Început, este lumina: „Dumnezeu a 

zis: ‹‹Să fie lumină!››” (Geneza 1:3); „Dumnezeu este 

lumină” (1 Ioan 1:5). Primele trei zile sunt dispuse în 

etapa generării într-un mod extraordinar, în simetrie 

perfectă cu următoarele trei, vorbind de o altă însuşire 

divină, înţelepciunea cerească: lumina (ziua I) – 

luminătorii (ziua a 4-a); cerul (ziua a II-a) - vieţuitoarele 

întinderii numită cer (ziua a 5-a); pământul (ziua III) 

- vieţuitoarele pământului şi omul (ziua a 6-a). Ce 

Creator înţelept! 

Puterea veşnică, este accentuată, evocată prin 

legea cauză - efect: „Dumnezeu a zis… şi aşa a fost” 

(Geneza 1:6,7,9,11...). E plină Scriptura de zicerea 

Domnului şi împlinirea Cuvântului Sfânt. 

Dumnezeirea este redată în cele peste 30 de 

menţionări a lui Dumnezeu în capitolul creaţiei, în 

ipostaze diferite, ce dovedesc pe Cel ce generează, 

organizează şi păstrează în fiinţă toate lucrurile: 

„Dumnezeu a zis”, „Dumnezeu a văzut”, „Dumnezeu 

a despărţit”, „Dumnezeu a făcut”. 

2. Degenerare 

W. Gurnall spunea: „Tot ce există în lume, constituie 

combustibil pentru poftă. Ispitele nu cad peste noi ca o 

minge de foc pe gheaţă sau zăpadă, ci ca o scânteie pe

un acoperiş de paie, care mai târziu va arde în flăcări”. 

În rasa umană degenerată, doar credinţa conferă 

puterea necesară pentru a stinge acele săgeţi pe care 

Satan le înmoaie în otrava poftelor lumeşti: „pofta firii 

pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este 

de la Tatăl ci din lume”(1Ioan 2:15). Raportându-ne la 

creaţie şi la Creator, pe baza celor scrise în Geneza 3, 

deducem: pofta firii, care ia naştere în detrimentul a ceea 

ce „a zis” Dumnezeu: „Să nu mănânci” (Geneza 2:17), 

uzurpând Autoritatea Cuvântului (e ciudat faptul că 

expresia: „a mânca” este pomenită, în capitolul căderii 

de şapte ori – perfecţiunea căderii!); pofta ochilor, care 

se raportează la ceea ce „a făcut” Dumnezeu: „pomul...” 

(Geneza 3:6), subminându-I puterea; lăudăroşia vieţii 

care urmăreşte ceea ce „ştie” Dumnezeu: „veţi fi ca 

Dumnezeu, cunoscând binele şi răul...”(Geneza 3:5), 

atentând direct la poziţia Lui. Dumnezeu a creat omul 

cu scopul de „a fi”? „Tu eşti Fiul Meu...”(Psalmi 2:7); 

„Toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu...” (Galateni 3:26). 

Cine aleargă la „a zice”, „a face” sau „a şti” – fără „a 

fi”, încearcă să ia locul lui Dumnezeu. 

Să privim acum bătălia pentru cucerirea acestei 

sfinte fortăreţe – „sufletul omului” (John Bunyan) şi 

să învăţăm din căderea primilor oameni. Cum începe 

asaltul: Întâi, vocea şarpelui foloseşte Cuvântul Sfânt: 

„Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din 

toţi pomii din grădină?” (Geneza 3:1). Vocea şarpelui 

aruncă sămânţa îndoielii: în exprimare („oare...”); în 

atitudine, timbrul vocii evidenţiază atitudinea; semnul 

îndoielii („?”) o confirmă; în simţuri, implică auzul interior 

(„a zis Dumnezeu...?”); la nivelul duhului, care este 

locuinţa Adevărului („a zis Dumnezeu cu adevărat... ?”). 

Cuvântul Domnului este privit şi enunţat ca ceva negativ 

de către şarpe: „să nu mâncaţi”. Oare Dumnezeu e 

dictator? Doar voi sunteţi liberi! 

Apoi, vocea omului foloseşte Cuvântul lui 

Dumnezeu: „Putem să mâncăm din rodul tuturor 

pomilor din grădină. Dar...” (Geneza 3:2, 3). Vocea 

omului începe să oscileze, iar fiinţa lui devine permisivă: 

„putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor...” 

Urmează vocea categorică a şarpelui care vorbeşte 

în Numele Domnului: „Hotărât că nu veţi muri: dar 

Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el… 

veţi fi ca Dumnezeu…” (Geneza 3:4, 5). 

Se continuă atacul prin pofta ochilor: „...vi se vor 

deschide ochii...; „...Femeia a văzut...” (Geneza 3:5, 

6). Faţa întoarsă spre şarpe, înseamnă spatele întors 

spre Dumnezeu. Eva, îndrăzneşte să privească spre 

fructul mult dorit şi ridicarea privirii e fatală. Lord Byron 

surprinde acest lucru în închipuita discuţie de mai târziu 

a şarpelui cu ucigaşul Cain: Cain: Eu n-am slăvit pe 

Dumnezeul tatei,/ Deşi de-atâtea ori m-a implorat/ Să-l 

însoţesc la jertfe, Abel. Ţie,/ De ce m-aş închina? 

Lucifer: Cel care nu-L slăveşte/ Mi se închină mie. 

Promisiunea ispitei: „vi se vor deschide ochii” 

(Geneza 3:5), era fermecătoare, dar fatală. „După cum 

ochiul păcătos priveşte la nevasta altuia, tot aşa ochiul 

lacom priveşte la averea aproapelui său pentru a o 

pofti. Gândiţi-vă ce efecte tragice a avut această ispită 

asupra lui Ahab, care pentru câţiva ari de pământ, 

care nu adăugau mare lucru la averea unui rege, el se 

scaldă în sângele proprietarului! ” (W. Gurnall) 

După minciuna promisiunii, urmează înălţarea 

privirii: „Femeia a văzut” (Geneza 3:6), caracteristică 

şi altora, „Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut” (Geneza 

13:10). Avram nu a privit, l-a lăsat pe Cel viu Care 

vede tot să privească în locul lui, apoi „Domnul a zis 

lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: ‹‹Ridică-ţi 

ochii››” (Geneza 13:14). În cazul lui Lot, îndrăzneala 

privirii de altădată, e aspru pedepsită mai târziu: 

„Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un 

stâlp de sare” (Geneza 19:26). 

Contemplarea fructului interzis: „Femeia a văzut 

că pomul era… plăcut de privit” (Geneza 3:6), este 

încă un laţ grozav, întins de şarpe vremurilor noastre în 

faţa scumpilor copii ai Domnului, a celor răscumpăraţi 

cu sângele sfânt, prin ispita vizualizărilor. Oare câţi 

văd azi un real pericol şi o capcană ascunsă cu mare 

meşteşug în puterea vrăjită a programelor TV, a 

diferitelor site-uri şi mai mult, a filmului şi documentarului 

creştin? Poate îmi veţi spune: „Stai puţin, frate! 

Înţelegem că gunoaiele sunt gunoaie, dar ce e cu 

programele creştine televizate? Dar documentarele? 

Dar filmele religioase?” Credinţa vine în urma auzirii, 

nu a vizionării. Mă îndoiesc de autenticitatea convertirii 

vreunei persoane în urma vizionării. Dacă l-am avea în 

bisericile din vremea noastră, pe Samson de altădată, 

am putea vedea la el: puterea slăbită, ochii scoşi, 

lanţurile de aramă, temniţa mucegăită, zdrenţele, 

râşniţa filistenilor, batjocurile şi în urmă moartea. Toate 

acestea nu sunt glume, fraţilor! 

Lăudăroşia vieţii: „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând 

binele şi răul”; „pomul era... de dorit ca să deschidă 

cuiva mintea” (Geneza 3:5, 6), a dat lovitura finală. 

Întotdeauna, diavolul îi dă întâlnire omului la pomul 

cunoştinţei binelui şi răului. Dumnezeu, întotdeauna îl 

cheamă pe om la pomul vieţii: „Celui ce va birui, îi voi 

da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui 

Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7) Dumnezeu îl cheamă pe 

om la slavă, la trăire în adevăr, la ascultare; îi vede 

neajunsul, singurătatea, dorul după o fiinţă cu care să 

comunice, o face pe Eva; pune special pentru el, în 

grădină pomul vieţii (Geneza 2:9); îi oferă posibilitatea 

să mănânce din pom (Geneza 2:16); îl caută în 

răcoarea zilei, vrea să aibă părtăşie cu el. Prin definiţie, 

omul e „privitor în sus” (gr. antropos). Nu vi se pare 

că semănăm cu Adam? În loc să privim în sus şi să 

ascultăm, vrem să cunoaştem. Muşcăm adânc, tot mai 

adânc din fructul cunoaşterii, căutăm în el viaţa şi ea 

se ascunde, cum se ascunde miezul cepei de copilul 

curios. Cunoaştem binele, după ce l-am pierdut şi 

vedem că nu mai e şi răul, după ce l-am experimentat 

şi ne vedem nenorociţi: „tu singur te pedepseşti cu 

răutatea ta… şi vei şti… ce rău şi ce amar este să 

părăseşti pe Domnul” (Ieremia 2:19) Ce himeră este 

omul acesta! Strângător de adevăr, o îngrămădire 

de incertitudini şi erori, slava şi gunoiul universului...” 

(Pascal). Noi am ales! 

Ispita are ideal şi propria cale de a ajunge acolo: 

„veţi fi ca Dumnezeu...” (Geneza 3:5). Promisiunea 

13 

(continuarea în pagina 14)

14 

(continuare din pagina 13) 

Voci auzite în timp de criză 

„veţi fi”, nu e oare bazată pe încercarea primordială de 

„a ajunge”, fără „a fi”? „Mă voi sui”, „îmi voi ridica”, 

„ voi şedea”, „mă voi sui”, „ voi fi ca Cel Prea Înalt” 

(Isaia 14:13). Aceasta este nebunia lumii de azi: să 

atingă idealul de a fi ca Dumnezeu, chiar de a fi un 

dumnezeu, având propriul drum: drumul ego-ului. 

Domnul Isus a ales nu propriul drum, ci calvarul hotărât 

de Tatăl. El a spus: „Eu Sunt Calea…” (Ioan 14:6), iar 

Dumnezeu, a mărturisit despre El: „Iată Robul Meu va 

propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa” şi nu 

doar sus, ci „foarte sus” (Isaia 52:13). 

Lăudăroşia vieţii, are întotdeauna o dorinţă 

specială: „pomul era de dorit ca să deschidă cuiva 

mintea” (Geneza 3:6). E acel „open your mind” 

american, e visul oriental – atingerea perfecţiunii prin 

diferite tehnici de meditaţie, e atentarea la poziţia 

suverană a lui Dumnezeu, iar dacă nu se atinge, e 

suficientă şi starea de mic dumnezeu. Aceasta încearcă 

să realizeze toate religiile non - centralizate pe Hristos. 

Să băgăm bine de seamă, fraţi sfinţi: de la ideal la 

dorinţă, e foarte mică distanţă. 

Ascensiunea sugerată de şarpe a adus o 

prăbuşire bruscă: „a luat deci...”; „a mâncat”; „atunci li 

s-au deschis ochii”; „au cunoscut că erau goi”; „s-au 

ascuns ...” (Geneza 3:6-8). Observaţi, cum fiecare 

poartă a fortăreţei se prăbuşeşte în asaltul reunit al 

celor trei forţe demonice: pofta firii – „au mâncat”, dar 

nu s-au simţit bine; pofta ochilor – „li s-au deschis 

ochii”, dar nu au văzut pe Dumnezeu; lăudăroşia vieţii 

– „au cunoscut”, dar nu însuşirile, nici puterea, nici 

dumnezeirea Creatorului, ci goliciunea creaturii căzute. 

Aşa s-a făcut prima dată cunoştinţă cu moartea. 

În etapa degenerării, apar cele mai josnice rostiri 

şi cele mai periculoase acţiuni, care au dus la atâtea 

activităţi pervertite în slujba răului, în vremea noastră: 

construcţiile (4:17); sistemele de securitate (4:20); 

artele (4:21); metalurgia (4:22) şi multe altele, iar 

Turnul Babel rămâne, simbolul neascultării şi îngâmfării 

omului căzut. De subliniat este faptul că toţi care au 

fost iniţiatorii acestor acţiuni enumerate mai sus, au 

fost fiii lui Cain, primul ucigaş. Dumnezeu S-a scârbit 

de ei, i-a părut rău că a făcut pe om pe pământ şi peste 

întreaga scenă a răutăţii omului pe pământ, închide 

apele potopului. 

3. Regenerare 

Dumnezeu şi-a început lucrarea de regenerare a 

pământului printr-o chemare. Aşa cum lui Adam altădată 

i-a spus: „Pleacă!”, lui Avram îi spune blând, ca un tată: 

„Vino!” (Geneza 12:1) Aşa a redevenit omul prietenul 

Lui Dumnezeu. La fel s-au petrecut lucrurile cu Isaac 

Continuare de articole 

„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, 

cred că nici chiar în lumea aceasta 

n-ar fi putut încăpea” 

(Ioan 21:25) 

şi Iacov, care „au mărturisit că sunt străini şi călători 

pe pământ” (Evrei 11:13). Apoi Iosif, Moise, Iosua, 

Rahav, Ghedeon, Debora, Barac, Iefta, Samuel, David, 

oamenii credinţei, inimii însetate după Dumnezeu, care 

îşi dezvăluie secretul unei vieţi biruitoare: „...ceea ce 

câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” 

(1 Ioan 5:4). 

Neprihănitul Iov, se confruntă cu acelaşi şarpe şi 

aceleaşi oferte: 

– pofta firii: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie 

Numele Domnului binecuvântat” (Iov 1:21); 

– pofta ochilor: „Făcusem un legământ cu ochii 

mei...” (Iov 31:1); „Ştiu că Răscumpărătorul meu este 

viu... voi vedea totuşi pe Dumnezeu” (Iov 19:26); 

– lăudăroşia vieţii: „Ştiu că Tu poţi totul” (Iov 

42:2); „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână 

şi cenuşă” (Iov 42:3). 

Dumnezeu caută oameni degeneraţi pe care 

să-i regenereze, oameni care apoi să biruie pofta firii 

prin „cuvântul mărturisirii lor” (Apocalipsa 12:11), care 

să biruie pofta ochilor, care să înfrângă mândria prin 

smerenie, care să vorbească de minuni şi să fie ei 

înşişi minuni ale lui Dumnezeu, cărora să le fie scârbă 

de păcat şi să se pocăiască cu adevărat. Vrei să fii tu 

astfel de om? 

Fănel Şuteu 

„Ispito, tu eşti umbra seninului curat 

Şi vraja blestemată ce-atrage spre păcat, 

Şi şarpele ce-mbie cu fructul otrăvit 

Şi pofta ce momeşte spre tot ce e oprit, 

Şi norul ce se lasă întunecat pe vis, 

Şi floarea-mbietoare spre margini de abis, 

Şi viermele ce roade a păcii rădăcini 

Şi vântul rău ce stinge a inimii lumini, 

Şi sol satanic care pândeşte uneltind, 

Şi cursă care-atrage spre flacără zâmbind 

Şi-ntunecarea minţii în clipa cea mai grea: 

– Aşează-te-ntre mine, Isuse, şi-ntre ea!” 

Traian Dorz

Înţelepciune pentru înţelepţi 

„Poruncile Tale mă fac mai înţelept..., 

căci totdeauna le am cu mine.” 

(Psalmul 119:98) 

Vindecarea depresiei 

„Neliniştea din inima omului îl doboară, dar o vorbă bună îl înveseleşte” (Proverbe 12:25). 

„O inimă veselă înseninează faţa; dar când inima este tristă, duhul este mâhnit” (Proverbe 15:13). 

„O privire prietenoasă înveseleşte inima, o veste bună întăreşte oasele ” (Proverbe 15:30). 

În ultimii ani a crescut vertiginos numărul 

oamenilor care suferă de nelinişte – depresie, căci 

stresul unei societăţi aflată în crize, de la spiritual 

la material, face ca mintea şi nervii omului să 

cedeze. Toate bolile sunt rele, dar cele psihice sunt 

o categorie specială, pe care medicii nu pot să le 

trateze ca pe alte boli, în care pacientul poate să 

accepte o operaţie, să urmeze un tratament sau un 

regim. „Duhul omului îl sprijineşte la boală; dar duhul 

doborît de întristare, cine-l va ridica?” (Proverbe 

18:14). Oamenii „doborâţi” de întristare nu mai pot să 

înveţe sau să lucreze şi cu atât mai puţin să-şi revină 

de la sine şi să se bucure de viaţă. Printre cei doborâţi 

prin nelinişte s-a aflat şi puternicul Samson, sub 

ispitirile sistematice ale Dalilei: „Fiindcă ea îl necăjea 

şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, sufletul i 

s-a umplut de o nelinişte de moarte” (Judecători 

16:16). Oricine poate fi o ţintă potenţială, într-o lume 

în care „Cei răi trag sabia şi îşi încordează arcul, ca 

să doboare pe cel nenorocit şi sărac, ca să junghie 

pe cei cu inima neprihănită” (Psalmul 37:14). 

În analiza situaţiilor prin care trece un om, trebuie 

să înţelegem că absenţa liniştii (neliniştea) şi a păcii 

poate fi cauzată de necazuri şi probleme sau este o 

urmare a păcatului. Redobândirea stării de pace, când 

mintea poate să gândească liber şi cu o concentrare 

sănătoasă, recăpătarea unei conştiinţe care nu mai 

acuză şi bucuria de a trăi, necesită intervenţia unui 

„duh” care ridică. Prin cuvinte pline de har şi edificatoare 

se obţine revitalizare – „întăreşte oasele”, eliberare, 

iertare – „o veste bună” şi entuziasm – „înseninează 

faţa”; „înveseleşte inima”. Este necesar să ne angajam 

în ajutarea oamenilor care au nevoie să-şi revenină 

din stări depresive. Rugăciunile pentru cei întristaţi 

trebuie urmate de părtăşii care să le ofere încredere şi 

bunăvoinţă. 

Neprihănitul Iov este un exemplu de implicare 

în „ridicarea” celor doborâţi de întristare şi nelinişte. El 

zice: „Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina 

celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept şi-i 

smulgeam prada din dinţi... Oamenii mă ascultau... şi 

cuvântul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare. 

Mă aşteptau ca pe ploaie,... Când li se muia inima, le 

zîmbeam şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea 

mea. Îmi plăcea să mă duc la ei şi mă aşezam în 

fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca 

un mângîietor lângă nişte întristaţi” (Iov 29:16-25). 

Într-un mod desăvârşit Duhul lui Hristos afirma despre 

Sine: „Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu 

să înviorez cu vorba pe cel doborît de întristare...” 

(Isaia 50:4). Fie ca şi noi să lucrăm împreună cu Domnul 

la vindecarea stărilor depresive! 

Se recomandă pentru toţi, sănătoşi sau bolnavi 

(care mai pot să înţeleagă şi să asculte sfaturile), un mod 

de însănătoşire sigură: dedicarea unui timp zilnic pentru 

părtăşia cu Domnul prin citirea Bibliei şi rugăciune, 

în mod particular şi prezenţa în adunarea sfântă. 

„Orânduirile Domnului sunt fără prihană, şi veselesc 

inima...” (Psalmul 19:8), căci Cel ce a redactat Biblia se 

numeşte Mângâietorul (Ioan 16:13). Aşa s-a întâmplat 

în cazul unei femei care s-a prezentat la medicul de 

familie, cerând trimiteri pentru mai multe cabinete de 

specialitate, pe motiv că suferă de mai multe boli, pe 

care nu le poate identifica după multiplele simptome 

de suferinţă: oboseală, insomnii, dureri de cap, de 

stomac, stări nervoase şi altele. Medicul i-a „prescris” 

să citească zilnic o oră în Biblie şi să se roage de trei 

ori pe zi. Pentru ea a părut ridicol sfatul medicului şi 

i-a cerut să nu-şi bată joc de ea. Dar el a insistat şi i-a 

cerut să revină la control după o lună de zile. Minune! 

A revenit mai repede complet refăcută. 

Ori de câte ori ne întoarcem cu faţa spre Domnul 

şi medităm la bunătatea dragostei Lui, vom putea afirma 

cu încredere: „Eu am încredere în bunătătea Ta, sunt cu 

inima veselă, din pricina mântuirii Tale” (Psalmul 13:5). 

Totodată ne vom reaminti căci este scris, despre cel 

credincios: „dacă se întâmplă să cadă, nu este doborît 

de tot, căci Domnul îl apucă de mână” (Psalmul 37:24). 

„Gata, gata să mă doboare şi să mă prăpădească, dar 

eu nu părăsesc poruncile Tale” (Psalmul 119:87). În 

cazul unuia care a păcătuit, după ce s-a înregistrat 

pocăinţa lui şi a fost executată pedeapsa Domnului, 

„...este mai bine să-l iertaţi şi să-l mângîiaţi, ca să nu 

fie doborît de prea multă mâhnire” (2 Corinteni 2:7). 

În toate cazurile când „inima este tristă” şi „duhul 

este mâhnit” să ne rugăm lui Dumnezeu: „Fă-mă să 

mă veselesc şi să mă bucur de îndurarea Ta, căci vezi 

ticăloşia mea, ştii neliniştea sufletului meu” (Psalmul 

31:7). „Înveseleşte sufletul robului Tău, căci la Tine, 

Doamne, îmi înalţ sufletul” (Psalmul 86:4). Iar Dumnezeu 

ne poate răspunde: „...Izgoneşte neliniştea, căci n-ai 

nimic de temut şi spaima, căci nu se va apropia de 

tine” (Isaia 54:14). 

Iosif Anca 

15

16 

Continuare de articole 

„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, 

cred că nici chiar în lumea aceasta 

n-ar fi putut încăpea” 

(Ioan 21:25) 

(continuare din pagina 5) (continuare din pagina 7) 

Caracterul creştinului 

(partea I) 

unei pierderi în detrimentul beneficiului personal (Matei 5:38-42). 

Tratarea duşmanilor în spiritul lui Hristos conduce la atenuarea 

sau chiar la eliminarea conflictelor, când vor fi iubiţi duşmanii; 

vor fi binecuvântaţi cei care blestemă; se răspunde cu bine celor 

care urăsc; se vor face rugăciuni pentru cei care exploatează sau 

persecută (Matei 5:43-48). 

Caracterul creştinului este lipsit de ambiguitate în 

promisiuni, în hotărâri şi în limbajul obişnuit, pentru că evită 

jurămintele (Matei 5:33-37). Domnul Isus condamnă jurămintele 

de orice fel, exagerările făcute pentru ca cineva să pară credibil, 

tentativele de inducere în eroare sau limbajul duplicitar. Totuşi în faţa 

unor foruri judecătoreşti, în situaţii speciale îl găsim pe Mântuitorul 

că jură în faţa tribunalului iudaic (Sinedriu), prin reprezentantul său 

Caiafa (Matei 26:63). 

Printr-un comportament curat din punct de vedere moral 

este închisă uşa adulterului (Matei 5:27-30) , prin roada Duhului 

Sfânt numită înfrânarea poftelor sau autocontrolul (Galateni 5:23) 

şi astfel este eliminat divorţul, care secătuieşte societatea zilelor 

noastre de bucuria vieţii şi frustrează vieţilor multor copii de căldura 

unui cămin întreg (Matei 5:31-32). 

Creştinul autentic nu judecă, numai în măsura în care 

sunt scoase „bârnele” personale, ca să poată vedea lămurit 

deficienţele, greşelile şi deformările de caracter ale altora. 

Aceasta nu presupune eliminarea discernământului spiritul de 

veghere a unora asupra altora (Evrei 10:24). Dimpotrivă, judecata 

de evaluare a semenului trebuie făcută tot pe criterii ce definesc 

caracterul menit să ne redea asemănarea cu Dumnezeu, cu 

dreptate, ceea ce elimină aspectul exterior şi puterea sau gradul de 

rudenie. Biserica este datoare să–i judece pe membrii ei (1 Corinteni 

5:12), pe slujitorii falşi, atât proroci cât şi predicatori (Matei 7:16) şi 

pe cei ce comit abateri grave (Matei 18:17; 1 Corinteni 5:9-13). Nu 

trebuie judecat ceea ce nu se poate cunoaşte cu precizie şi atârnă 

de Dumnezeu. Fără lumina, călăuza sau descoperirea Duhului 

Sfânt, este greu să se stabilească adevăratele motive care stau la 

baza unei boli, infirmităţi, probleme familiale, accidente, decese sau 

nereuşite în viaţă. De asemenea ,nu este indicat să stabilim arbitrar 

cine este mântuit şi cine este lepădat. Aceste decizii şi explicaţii le 

are Dumnezeu, căci sunt de competenţa judecăţii Lui desăvârşite. 

„Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui Dumnezeu şi 

cinstit de oameni” (Romani 14:18). 

(va urma) 

Simion Buzduga 

Predicare şi 

învăţare din 

Vechiul Testament 

pentru creştinii 

Noului Testament: 

probleme şi 

posibilităţi 

2.3. Vechiul Testament – instrument 

al bisericii primare 

Nu doar Hristos a utilizat Vechiul 

Testament în slujire. Apostolii au confirmat 

la rândul lor că Hristos a realizat lucrarea 

de răscumpărare după Scripturi (1 Corinteni 

15:3, 4), referirea fiind în mod cert la Vechiul 

Testament. Iar dacă apostolii şi primii creştini 

studiau Scripturile Vechiului Testament 

(Fapte 17:11) şi dovedeau cu ele că Isus 

este Hristosul (Fapte 18:24, 25), oare de ce 

noi nu am fi la fel de dedicaţi acestor texte ? 

Kuen îl citează pe H. Blocher : „Maniera în 

care autorii Noului Testament au folosit şi au 

mânuit Vechiul Testament… face învăţătura 

lor valabilă şi astăzi şi contribuie la însăşi 

perfecţionarea spiritului nostru exegetic”. 13 

2.4. Vechiul Testament – parte din 

planul lui Dumnezeu 

Pavel spunea celor din Efes că nu 

s-a ferit să le vestească întreg planul lui 

Dumnezeu (Fapte 20:27). Nu ne putem 

achita de această responsabilitate decât 

dacă vom predica şi din Vechiul Testament 

deoarece acest plan a început în vechime 

şi a continuat cu Noul Testament. O 

predicare echilibrată, în opinia lui Kaiser, 

va elimina apariţia unor eventuale erezii 14 . 

Predicarea din nişte texte doar din Noul 

Testament nu va fi cinstită faţă de tot 

adevărul revelaţional care este astfel ciuntit. 

Kaiser foloseşte ca argument gândirea 

paulină exprimată în Romani 15:6-9, în 

care este evident că Dumnezeu a dorit să 

întrărească promisiuniel făcute părinţilor 

(lui Israel) prin însăşi venirea lui Hristos. 

Acel plan-promisiune este incomplet fără 

Vechiul Testament. Dacă ar fi să facem o 

comparaţie, este ca şi cum am începe să 

citim o carte undeva după jumătatea ei. 

13 Kuen, op. cit., p. 173 

14 Kaiser, op. Cit., p. 45

Vom fi văduviţi astfel de cunoaşterea a foarte multe 

informaţii care sunt extrem de importante pentru a 

înţelege plenar conţinutul cărţii respective. 

2.5. Vechiul Testament – Cuvântul lui Dumnezeu, 

dar nu porunca lui Dumnezeu pentru biserică 

Revelaţia este una singură, dar are un caracter 

progresiv. Astfel, Vechiul Testament este o bază pentru 

vechiul legământ, legământ pe care noi nu trebuie să-l 

mai ţinem. Legea a fost o etapă provizorie, ”un pedagog 

care să ne conducă la Hristos” (Galateni 3:24). Unii 

creştini încearcă să respecte unele reguli alimentare 

sau vestimentare izvorâte din Lege, dar noi nu mai 

avem nevoie de jertfe, de ritualuri iudaice, de preoţi 

deoarece toate şi-au găsit deja împlinirea în Hristos. 

Doar ce a fost reînnoit în Noul Testament are caracter 

normativ pentru biserică. 15 Este evident că o parte a 

vechiului legământ este reînnoită în noul legământ, 

referindu-ne la aspectele etice. Ele constituie „legea lui 

Hristos” (Galateni 6:2) pentru biserică. 

2.6. Vechiul Testament – în armonie cu Noul 

Testament 

Peste o zecime din Noul Testament este 

constituită din citate sau aluzii la Vechiul Testament. 

Au fost reperate 295 de aluzii explicite la Vechiul 

Testament ocupând 352 de versete şi citând 278 de 

versete diferite ale Vechiului Testament. 16 O regulă 

hermeneutică insistă că Scriptura se interpretează 

cu ajutorul Scripturii. Luther a stabilit acest principiu 

exegetic : Scriptura sui ipsius interpres (Scriptura 

însăşi este propriul ei interpret). 17 Aşa cum am văzut, 

revelaţia formează un tot unitar, dar Vechiul Testament 

trebuie interpretat în lumina Noului Testament şi invers. 

Astfel, profeţia din Isaia 61 s-a împlinit în Luca 4:21. 

Profeţia lui Ioel (2:28) s-a împlinit la Cincizecime 

(Fapte 2). Faptul că Noul Testament vine după Vechiul 

Testament arată că el este punctul lui culminant şi deci 

cheia pentru interpretarea întregului proces. 

2.7. Vechiul Testament – nespiritualizat 

Unitatea dintre cele două Testamente este dată 

şi de utilizarea unor tipologii şi relatări din Vechiul 

Testament. şarpele înălţat în pustie şi înălţarea pe cruce 

a Fiului Omului (Ioan 3 :14-15) arată relaţia dintre o 

relatare din vechime şi ce avea să se întâmple în propria 

Sa experienţă. „Adam este o icoană preînchipuitoare 

a Celui ce avea să vină” (Romani 5:14), iar ce a fost 

scris în Vechiul Testament constituie „umbra lucrurilor 

viitoare”. Sunt menţionate multe personaje (Adam, 

Moise, Melhisedec), evenimente (potopul, Paştele, 

traversarea pustiei), obiecte (şarpele de aramă, 

altarul, chivotul), animale (mielul), rânduieli (preoţia, 

jertfele, sabatul, sărbătorile), funcţii (proroc, mare 

preot), localităţi (Canaanul, Ierusalimul, Babilonul) care 

au evident o valoare tipologică. Totuşi, există limite 

ale interpretării tipologice. Luând în calcul excesele 

interpretării alegorice, episcopul Marsh a emis o poziţie 

radicală formulată astfel: ”Nu este admis ca tip decât 

15 Gordon Fee & Douglas Stuart, op. cit., p. 196 

16 Alfrd Kuen, op. cit., p. 167 

17 Alfred Kuen, op. cit., p. 160 

ceea ce este indicat ca atare în Noul Testament”. 18 

Deşi există şi păreri mai temperate în acest sens, este 

de reţinut că nicio doctrină nu poate fi dedusă dintr-o 

interpretare tipologică, mai ales dacă aceasta nu are 

un corespondent în Noul Testament. 

2.8. Vechiul Testament – interpretat conform 

genului literar 

Dacă până acum am observat câteva reguli 

generale de interpretare a textelor Vechiului Testament, 

acum vom insista asupra unor reguli speciale. Una 

dintre metodele exegetice istorico-literare este recunoaşterea 

genurilor literare folosite în Biblie. Acurateţea 

interpretării atunci când avem de-a face un un anumit 

text este dictată în primul rând de identificarea genului 

lierar folosit. Astfel, Vechiul Testament conţine texte 

dintr-o varietate de genuri: naraţiune, material legislativ, 

profeţie, poezie. Nimeni nu va interpreta la fel un text 

din Psalmi cu unul dintr-o naraţiune precum Geneza. 

A predica din cuvântările prietenilor lui Iov aşa cum o 

facem din Pentateuh ar fi o mare greşeală! De aceea, 

abilitatea dobândită de a interpreta fiecare gen în parte, 

este esenţială. Familiarizarea cu regulile şi dificultăţile 

specifice fiecărui gen literar este absolut necesară 

pentru orice predicator, fapt care îl va echipa să predice 

corect, eficient şi echilibrat din toate cărţile Bibliei. 19 Un 

mare beneficiu care rezultă din respectarea genului 

literar se concretizează în a depista valoarea textului 

aşa cum a intenţionat-o autorul. O abordare dogmatică 

decupează textele, pe când una biblică tratează cărţile 

Vechiului Testament drept nişte entităţi care alcătuiesc 

un tot unitar şi omogen. 

Concluzie 

Am conştientizat că a predica din Vechiul 

Testament nu este deloc uşor, dar merită! Chiar este un 

imperativ ! Nu poţi să te numeşti un predicator creştin 

fără să fii foarte familiar cu ce spune Vechiul Testament. 

Învăţarea şi aplicarea, atât a regulilor generale de 

interpretare, cât şi a celor specifice unor genuri literare 

existente în materialul Vechiului Testament, va uşura 

acest efort. Rezultatele nu vor întârzia să apară 

deoarece Noul Testament va fi cu atât mai strălucitor, 

cu cât vom face mai multă lumină în dreptul Vechiului 

Testament. Strădania constantă, exerciţiul şi solicitarea 

iluminării prin Duhul vor face ca să înţelegem că între 

cele două Testamente nu există un divorţ, ci o strânsă 

relaţie caracterizată de unitate, complementaritate 

şi progresivitate. Iar a fi „un lucrător încercat, ca un 

lucrător care nu are de ce să-i fie ruşine, care împarte 

drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15) implică, în 

mod garantat, să predicăm şi din Vechiul Testament, 

aşa cum au procedat apostolii. 

18 Kuen, op. cit., p. 179 

19 Philip Johnston, op. cit., p. 65 

Daniel Grigoriciuc 

17

18 

Experienţe 

„Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta… Când nu eram 

Experienţe decât un plod fără chip, ochii tăi „Minunate mă vedeau sunt lucrările şi în Tale cartea şi ce bine Ta vede erau sufletul scrise meu toate lucrul acesta… zilele 

care-mi erau rânduite, Când mai nu înainte eram decât de-a un fi plod fost fără vreuna chip, ochii din tăi mă ele” vedeau (Psalmul şi în cartea 139:14-16). 

Ta erau scrise 

toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de-a fi fost vreuna din ele” 

„Cineva acolo sus vă iubeşte!” 

Sunt născută în 17 mai 1970, într-o familie cu 14 

copii, eu fiind cel de-al doilea copil. Sunt căsătorită şi am 

născut cu bine al şaselea copil, cu o greutate la naştere 

de 4.800 kg, în 25 martie 2003. După o săptămână, 

am venit acasă şi mi-am reluat, după puteri, activităţile 

familiale. Au trecut zilele, când o femeie după naştere ar 

trebui să fie curată, dar la mine nu s-a întâmplat acest 

lucru nici după 100 de zile, dar nu bănuiam nimic. Pe 

zi ce trecea, hemoragia se agrava, până într-o zi, când 

ne-am înţeles cu soţul să mergem la spital pentru un 

control. Când am ajuns, am fost consultată şi trimisă de 

urgenţă la Maternitatea din Botoşani. Eu am ezitat pentru 

că erau copiii mici şi nu avea cine să-i îngrijească. Am 

fost pusă să semnez că refuz să merg la spital şi mi-au 

dat o reţetă de tratament. Părea să fie mai binişor, dar nu 

a fost aşa, ci eram din ce în ce mai slăbită. Într-una din 

zile m-am hotărât să merg la spital. Am chemat salvarea 

şi am plecat, pe 17 iulie 2003. 

Am fost consultată de medicul de gardă, care 

mi-a pus diagnosticul „Col uterin lezional”. Am primit 

tratament, iar după câteva zile mi s-a făcut o biopsie, 

al cărei rezultat urma să vină după două săptămâni. 

Medicul mi-a spus că mă trimite la Iaşi pentru operaţie. 

L-a chemat şi pe soţul meu, a vorbit cu el şi i-a spus că 

aveam cancer, dar nu se ştie încă dacă este malign sau 

benign. Am fost trimisă la Maternitatea Cuza Vodă pe 

data de 29 iulie 2003 şi la internare mi-au pus diagnosticul 

„Neoplasm col uterin st. t3-a.” Am primit medicaţie până 

la primirea rezultatului biopsiei şi urma să decidă dacă 

mă vor opera sau nu. 

Când a sosit rezultatul biopsiei, echipa de medici 

care a venit la vizită a decis să mă trimită la clinica de 

Oncologie-Radioterapie Iaşi pentru tratament cu raze 

Cobalt. Unul din medici a spus că personalul de la 

Radioterapie, este în concediu pentru două săptămâni. 

Mi-au făcut externarea pe 7 august 2003 şi m-am întors 

acasă. Peste noapte am făcut hemoragie puternică şi 

am fost dusă cu salvarea la Maternitatea din Botoşani. 

Nu mă mai puteam ţine pe picioare, de aceea am fost 

dusă cu căruciorul până la etajul al treilea. A fost o mare 

zarvă între personalul medical, când au văzut că eram 

mai rău ca mai înainte. Am primit din nou medicaţie şi 

urma să fiu trimisă la Institutul Oncologic din Cluj. Între 

timp, am sunat pe o soră să se intereseze de o clinică 

particulară din Bacău, unde se făceau operaţii mai 

dificile. Doctoriţa de la Bacău a spus că vrea să vadă 

rezultatul, dar şi pe mine. Am primit biletul de trimitere 

pentru Cluj în 12 august 2003, iar în 13 august am plecat 

întâi la Bacău, dar nici aici nu m-au putut opera fără 

raze. Am fost îndrumată să mă grăbesc să ajung la Cluj. 

Am venit acasă şi cu un verişor al soţului meu, în zorii 

zilei următoare am plecat la Cluj. Am ajuns acolo, dar 

surpriză! Institutul înconjurat de schele, era în reparaţii, 

iar bolnavii programaţi de multă vreme, se cazau pe 

unde puteau. Am fost reprogramată peste o lună, dar 

pentru mine era mult şi până a doua zi, dar ne-am întors 

acasă, mulţumind Domnului pentru felul în care avea să 

lucreze pentru mine. 

De la Cluj, am primit alt bilet de trimitere pentru 

Iaşi, unde am mers după cele două săptămâni de 

concediu la Radioterapia Iaşi. Am aşteptat pe hol şi 

când a venit doctorul prof. Bild, a studiat biletul meu şi a 

spus asistentei: „Pe doamna cu colul, reprogrameaz-o”. 

Când a dat cu ochii de mine m-a întrebat: „Ce-i cu tine, 

de ce eşti aşa de slabă?” Şi atât... Ne-am întors din nou 

acasă, cu un număr de telefon şi urma să sun, ca să 

mă interneze când se fac externări, pentru că nu mai 

erau locuri în spital. Câteva zile am tot telefonat, dar 

răspunsul era acelaşi: „Nu sunt locuri, mai reveniţi cu un 

telefon”. Într-o duminică ajunsesem disperată, neştiind 

ce se va întâmpla cu fiinţa mea. Am cerut Domnului în 

taină, să trimită pe cineva să-mi spună să mai încerc 

pe la spitale sau nu. Dumnezeu a ascultat rugăciunea 

mea şi mi-a vorbit să cred că El va lucra şi îmi va lungi 

zilele, dar mi s-a cerut credinţă. Au urmat zile mai bune, 

puteam să stau pe picioare şi să fac mâncare copiilor. 

Asta s-a întâmplat în luna august 2003, dar sângerarea 

nu a încetat nici măcar o zi. 

Într-o duminică dimineaţa pe data de 14 noiembrie, 

am ieşit afară, iar când m-am întors, am deschis uşa şi 

m-am prăbuşit cu faţa la pământ. Am leşinat din pricina 

hemoragiei. Au urmat zile grele, stând la pat, fără să mă 

pot ridica. Au fost nopţi de veghe la căpătâiul meu, zile de 

post în biserică şi rugăciuni. Am fost vizitată de fraţi şi surori 

cărora le mulţumesc cu această ocazie, că au fost alături 

de mine în acele momente grele. Aveam dureri din ce în ce 

mai mari, dar mă rugam Domnului Isus, să intervină şi să-mi 

lege rana. A trebuit să aştept şi să cred că Dumnezeu avea 

o zi hotărâtă pentru mine. Am crezut cu toată inima căci „El 

este acelaşi ieri, azi şi în veci”. Aşa au trecut zilele din 

noiembrie 2003, până în martie 2004. 

Într-o noapte am avut un vis: „Se făcea că eram 

la capătul unui hol, stând în picioare singură. Era spre 

seară, iar mie îmi era foame. Am întrebat: «dacă nu 

m-aţi operat astăzi, pot să mănânc?», iar o voce mi-a 

răspuns: «NU, mâine la prima oră te operez!»” 

Fraţii care m-au vizitat ultimele zile, nu prea mai credeau 

că se va putea face ceva. Erau deznădăjduiţi. Le-am spus 

şi lor visul, dar în noaptea următoare soţul meu cuprins de 

spaimă, a sunat salvarea şi am mers la Botoşani.

Era ora şase dimineaţa, când am ajuns în acea 

duminică, de 7 martie 2004. Am fost dusă cu targa şi 

pusă pe masa de consultaţie. Medicul de gardă era 

directorul spitalului şi a rămas uimit când m-a văzut. M-a 

întrebat de ce am ajuns în starea asta şi i-am explicat pe 

unde am fost şi nimeni nu mă operase fără raze. El m-a 

ascultat cu urechea plecată asupra mea, deoarece nu 

mai aveam vlagă să vorbesc. Când a ieşit din cabinet, 

soţul meu l-a întrebat: „Domnule doctor, ce se poate face? 

El a răspuns: „Mai nimic, tu nu vezi în ce hal este?” M-au 

dus la etajul trei, iar în cabinet se auzea o mare gălăgie. 

Doctorul care m-a tratat cu un an în urmă nici nu a venit 

să mă vadă. Am fost dusă într-un salon de rezervă, iar 

femeile din saloanele vecine când m-au văzut, unele 

plângeau, iar altele se mirau. Peste noapte a fost trimisă 

o fată internată să stea cu mine. Ziua următoare, luni, 

am fost dusă la etajul cinci, la medicul care mă internase 

acum. Când m-au scos din lift şi am intrat în hol, s-a 

dovedit a fi exact cum am visat. Am rămas în spital până 

în 31 martie, când m-au operat şi mi s-a luat şi biopsia, 

rezultatul a fost acelaşi: cancer. 

Au fost zile grele şi după operaţie. După o lună şi 

jumătate am fost externată. Am stat acasă câteva zile 

şi puteam să fac doar câţiva paşi, dar mă bucuram că 

mă pot ridica din pat. În 9 mai 2004 m-am internat din 

nou pentru control, apoi în 17 mai 2004, m-au direcţionat 

spre Clinica de Oncologie Botoşani, unde am început 

tratamentul cu citostatice. După prima cură de citostatice, 

m-au trimis la Iaşi la secţia de Radioterapie a Spitatului 

Sf. Spiridon. M-au internat, dar când s-a uitat doctoriţa 

pe biletul de ieşire de la operaţie, s-a înfuriat, spunând că 

astfel de operaţii nu se mai fac de 20 de ani (histerectomie 

subtotală joasă) şi că trebuia să se facă totală. A scris pe 

foaia cu care mergeam la raze URGENŢĂ şi m-a dus 

infirmiera de serviciu cu căruciorul, fiindcă nu puteam 

să merg pe picioarele mele. Dar Dumnezeu a fost cu 

mine şi acolo. El mi-a dat putere să rezist primele trei 

zile câte 22 de minute la fiecare şedinţa, apoi mi-a mai 

redus timpul. Acolo am stat 9 zile. 

Într-o zi a venit o soră la mine în salon, fiindcă a auzit 

revolta doctoriţei, care spunea că am 6 copii, iar ea nu ştia 

despre cine este vorba. În seara respectivă, sora mergea 

la rugăciune în Iaşi (era şi ea bolnavă) şi i-am spus să se 

roage şi pentru mine. A doua zi a venit la mine, dar nu 

mi-a spus descoperirea care a fost dată prin Duhul Sfânt, 

decât mai târziu: „O floare aproape uscată, îndoită de la 

jumătate a început să se ridice şi a rămas în picioare.” 

Slavă Domnului că astăzi stau în picioare prin îndurarea 

Lui! Slăvit să fie Numele Lui, că ascultă rugăciunile! La 

Oncologie, gardianul i-a spus fratelui care a venit cu soţul: 

„Nu o mai scoate vie de aici”. Am continuat tratamentul 

cu citostatice până la a şasea cură. A fost foarte greu, 

am mers regulat la control şi totul s-a sfârşit cu bine. Toţi 

se mirau, recunoscând şi ei că este o minune pe care o 

făcuse Domnul cu mine. În perioada acesta Dumnezeu 

s-a îndurat de mine şi m-a vindecat de cancer, căci 

cine îşi pune nădejdea în El nu va fi dat de ruşine. 

Pe data de 1 iunie 2004, Dumnezeu a închis rana care 

a sângerat de la naştere, timp de un an, două luni şi o 

săptămână. Eram vindecată, suspinam ca un un copil 

prin somn, puteam să mă mişc, să merg la baie, să cobor 

pe scări şi nu mai aveam dureri. 

Ultima dată am fost la control în luna septembrie 

anul 2009. Medicul care m-a operat a murit în luna 

aprilie, iar eu a trebuit să iau legătura cu doctoriţa care 

lucra împreună cu el. Pot să spun că la prima vedere 

nu m-a recunoscut. I-am spus că sunt pacienta care am 

fost internată în urmă cu şase ani şi atunci şi-a amintit 

de mine exclamând: „Cineva acolo sus vă iubeşte!” 

Şi într-adevăr, mă iubeşte Dumnezeu! Au fost clipe de 

uimire şi pentru asistentele care m-au îngrijit; se vedea 

pe faţa lor zâmbetul de bucurie. La consultaţie, doctoriţa 

a exclamat: „Uite ce bine e, nici urmă de la raze!” 

Sunt bucuroasă şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu, 

pentru tot ce a făcut pentru mine şi doresc ca toţi cei 

ce trec prin diferite încercări să-şi pună nădejdea în 

Dumnezeu, căci El este ajutorul nostru. Cu siguranţă 

că oricine şi-ar dori să fie vindecat fără operaţie şi fără 

luni de suferinţă, dar eu socotesc un har de la Domnul 

însănătoşirea mea, dintre mulţi bolnavi cu cancer care 

au murit, cu toate intervenţiile medicilor. Mie, Domnul a 

hotărît să-mi păstreze viaţa şi să rămân soţie şi mamă în 

familie. Slăvit să fie Domnul! 

E. B. 

1. Ce forme de alegere a unui slujitor sunt recomandate de Scripturi? Ce efecte poate 

avea neînţelegerea chemării unui om, pentru el şi comunitatea de credincioşi? 

2. Cum se poate identifica scopul unei suferinţe umane: boală, necazuri, sărăcie, etc? 

Ce atitudini trebuie luate de cei din jur, pentru a veni în ajutorul celor ce suferă? 

3. Cât de imperativă este porunca evanghelizării pentru vremea noastră? Ce forme de 

evanghelizare sunt recomandate pentru diferite categorii de credincioşi?

Dumnezeu este partenerul nevăzut în orice 

lucrare de calitate. El nu vrea întotdeauna să facem 

lucruri extraordinare; 

dar să facem orice lucru extraordinar de bine. 

Şi ce este un fluture? În cel mai bun caz doar o 

omidă, e drept, în haine de gală! 

„Cultura fără o religie a inimii, este doar o formă 

civilizată de barbarism” Bunsen 

„Multă carne, mulţi viermi; multă bogăţie, multe 

griji; multe slujitoare, multă destrabălare; 

mulţi robi, mulţi hoţi; mult studiu, multă viaţă; 

multă stiinţă, mulţi ucenici; 

multă dreptate, multă pace” Hilel 

O naţiune care face lucruri bune, dar care nu 

reuşeşte să producă şi oameni buni e falimentară. 

Cultivarea pământului nu este tot atât de 

importantă ca şi cultivarea minţii. 

Se pare că omenirea a reuşit să îmbunătaţească 

mai toate lucrurile, cu excepţia omului. 

Persoanele care nu se răzgândesc niciodată, 

gândesc de obicei foarte puţin. 

Cei mai mulţi dintre noi nu „păşim cu dreptul” 

decât după ce l-am pus pe stângul în apă fiartă. 

Nu ştiu care este cheia succesului, 

dar ştiu precis care este cheia eşecurilor: 

încercarea de a face pe placul tuturor. 

Acţiunile noastre ne privesc pe noi, 

dar consecinţele lor îi privesc şi pe alţii. 

Fiecare faptă a noastră atinge o coardă care va 

vibra mereu până în veşnicie. 

Este mai uşor să-ţi ascunzi greşelile 

decât să le înlături consecinţele. 

CALITATE – INTEGRITATE 

Conştiinţa este ca linia indicatoare de pe carosabil, 

ea ne spune ce n-ar trebui să facem, 

dar nu ne poate împiedica să o facem. 

Când o persoană dobândeşte ceea ce lumea 

numeşte „vederi largi”, 

aceasta se produce simultan cu o îngustare 

a conştiinţei. 

Constiinţa nu te poate impiedica să faci ceva, 

dar îţi poate răpi bucuria. 

Diferenţa dintre o prejudecată şi o convingere este 

că poţi să-ţi aperi o convingere fără să te enervezi. 

Mai mulţi oameni sunt călăuziţi spre cer de urme 

de paşi, decât prin semne indicatoare. 

Credinţa adevărată este viaţa pe care o ducem, 

nu crezul pe care-l mărturisim. 

Oamenii mari nu s-au considerat niciodată mari, 

oamenii mici nu s-au considerat niciodată mici! 

Uneori este inteligent să nu crezi decât jumătate 

din ceea ce auzi; dar eşti înţelept dacă ştii care 

jumătate! 

Oamenii fac foarte rar aceeaşi greşeală de două 

ori,... de obicei o fac de trei sau de mai multe ori. 

De cele mai multe ori, greşelile sunt punţile 

necesare dintre lipsă de experienţă şi înţelepciune. 

Un om trebuie să fie destul de mare 

să-şi recunoască greşelile, 

suficient de deştept ca să înveţe din ele 

şi îndeajuns de tare ca să le îndrepte. 

Foarte puţini oameni aleg conştienţi între rău şi 

bine; majoritatea aleg doar între ceea ce ar trebui 

să facă şi ceea ce le place să facă. 

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente, 

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este: 

Revista „Dragoste pentru Adevăr” 

Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România, 

e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com 

Mobil: 0740 437777, 0746 046080

10 Scrisoarea a XXII

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?