10 Scrisoarea a XXII

s3.eu.west.1.amazonaws.com

10 Scrisoarea a XXII

ISSN: 1841-1185

Emaus

M-ai întâlnit pe drumul spre Emaus

Când coboram de tot dezamăgit;

Nu-nţelegeam de ce aflam repaus

Din graiul Tău în sufletu-mi trudit.

Ştiai că mi s-au stins speranţe sfinte,

Ştiai că îndoiala m-a cuprins,

De-aceea mi-ai redat iar zel fierbinte

Şi iar lumina dalbă mi-ai aprins.

Erau momente calde şi divine

Şi retrăiam iar stările dintâi.

Dar, ajungând, văzând că pleci, străine,

Ţi-am zis, în casa mea să mai rămâi.

Ai acceptat şi ai cinat cu mine

Când în sfârşit, Isus, Te-am cunoscut.

Mi-ai fost străin, acum îmi e ruşine

C-atâta drum nu Te-am recunoscut.

Din calea deznădejdii ce coboară

Iar spre Ierusalim m-am reîntors

Şi spun celor răpuşi de vreo povară

Cum m-ai aflat pe ea, slăvit Hristos.

De-atunci, mereu treci călător prin lume

Căutând pe omul frânt şi-ndurerat…

Şi tu , mergeai spre moarte şi genune

De nu-ntr-o zi Isus Te-ar fi aflat.

De mergi şi tu dezamăgit la vale

O voce sfântă te va asalta

Deschide inima, e Domnul, frate,

Să intre şi cu tine va cina.

Simion Buzduga

Fondurile necesare editării şi distribuirii revistei

„Dragoste pentru Adevăr”, provin din donaţii din ţară

şi străinătate. Cei care doresc să sprijine această lucrare

pot face depuneri în contul Asociaţiei Creştine

de caritate Gosen 2511.1-1584.1/ROL COD IBAN:

RO91RNCB1200000015840001 sau 2511.1-1584.2/

EUR, COD IBAN: RO64RNCB1200000015840002 deschis

la BCR, Arad, care are ca obiect de activitate

doar educaţia creştină.

Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!

Colectivul de redacţie

3

4

6

8

10

12

15

18

C u p r i n s

Editorial

O problemă: comunicarea în exces – Editorii

Închinători în duh şi-n adevăr

Caracterul creştinului (partea I)

– Simion Buzduga

Principii sfinte

Predicare şi învăţare din Vechiul Testament

pentru creştinii Noului Testament: probleme

şi posibilităţi – Daniel Grigoriciuc

Doctrine biblice

Legea lui Dumnezeu – Iosif Anca

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

Scrisoarea a XXII-a – Zaharia Bica

Statutul moral şi spiritual al creştinului

Voci auzite în timp de criză – Fănel Şuteu

Înţelepciune pentru înţelepţi

Vindecarea depresiei – Iosif Anca

Experienţe

“Cineva acolo sus vă iubeşte!” – E. B.


O p r o b l e m ă : c o m u n i c a r e a î n e x c e s

Credem că sfatul lui Solomon: „Nu te grăbi să

deschizi gura şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite

înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer şi tu pe

pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” (Eclesiastul

5:2) este valabil şi pentru articolele din revista aceasta.

De aceea fără „vorbe multe” vrem să scriem despre

o problemă veche, dar care s-a amplificat, datorită

globalizării şi tehnologiilor moderne: comunicarea în

exces. Este indicat să luăm cu toţii seama la volumul

cuvintelor noastre, căci şi atunci când „apostolii şi

presbiterii s-au adunat laolaltă, ca să vadă ce este de

făcut... s-a făcut multă vorbă” (Fapte 15:6-7).

La extremele comunicării, se află universul

material, care transmite un mesaj „fără vorbe, fără

cuvinte, al căror sunet să fie auzit” (Psalmul 19:3) şi

respectiv „nebunul (care) spune o mulţime de vorbe”

(Eclesiastul 10:14). Între ei se află oameni „meşteri la

vorbă” (Iov 12:20) sau ca Moise care recunoştea „..eu

nu sunt un om cu vorbirea uşoară; ...căci vorba şi

limba mi-este încurcată»” (Exodul 4:10).

Problema nu are a face cu volumul natural de

cuvinte, care este sănătos şi necesar în comunicarea

între fiinţele vii, nici cu părtăşiile sfinte în care „cu multe

alte cuvinte, (fiecare ucenic) mărturisea” mântuirea

(Fapte 2:40), căci este scris: „Cântaţi, cântaţi în cinstea

Lui! Vorbiţi despre toate minunile Lui!” (Psalmul

105:2); „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de

laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din

toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19). Necazul

se datorează faptului că unii oameni vorbesc mult şi

spun puţin, exprimându-se şi într-un mod nepotrivit prin

timbrul vocii, volumul sunetului, timpul sau cadrul în care

vorbesc. „Un cuvânt spus la vremea potrivită, este ca

nişte mere din aur într-un coşuleţ din argint. Ca o verigă

din aur şi o podoabă din aur curat, aşa este înţeleptul

care mustră, pentru o ureche ascultătoare” (Proverbe

25:11-12). Dar o avalanşă de cuvinte, este un vagon de

mere răsturnate peste capul unui om, la care se adăuga

şi greutatea vagonului. Chiar o mustrare poate fi de aur,

dar dacă se aplică în mod ostentativ, este o mină (de

aur) care explodează. De asemenea, este o plăcere să

asculţi pe cei înţelepţi, ca Solomon, care „a vorbit despre

copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte

pe zid, a vorbit, de asemenea, despre dobitoace, despre

pasări, despre târâtoare şi despre peşti” (1 Împăraţi 4:33).

Problema este cu cei care vorbesc de „cedrul din Liban”,

deşi nu s-au odihnit niciodată sub umbra lui şi despre

multe „pasări” deodată, deşi au avut numai găini.

Să ştiţi că „cine îşi înfrînează

vorbele, cunoaşte ştiinţa şi cine are

duhul potolit este un om priceput”

(Proverbe 17:27), dar „nebunul

spune o mulţime de vorbe, măcarcă omul nu ştie ce

se va întâmpla...” (Eclesiastul 10:14). În aceste condiţii,

„La început era Cuvântul...”

(Ioan 1:1)

apostolul avertizează: „Să nu se audă nici cuvinte

porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste,

care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de

mulţumire” (Efeseni 5:4); „Să nu se ţină de basme şi de

înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai

mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui

Dumnezeu prin credinţă...” (1 Timotei 1:4). El sesizează

şi vorbăria păcătoasă în relaţiile interfamiliale, când

femeile: „...se deprind să umble fără nici o treabă din casă

în casă; şi nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi limbute

şi iscoditoare” şi în relaţiile frăţeşti: „zădarnicile ciocniri

de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, ...Fereşte-te de

astfel de oameni” (1 Timotei 6:5).

Cazul Iov este specific problemelor care nasc multă

vorbă. După cele două atacuri ale Satanei impotriva lui Iov,

prietenii lui au venit la el „şi au şezut pe pământ lângă el şapte

zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau

cât de mare îi este durerea” (Iov 2:13). Apoi au început

discuţiile şi comentariile; Elifaz a zis: „Dacă vom îndrăzni

să-ţi vorbim, te vei supăra? Dar cine ar putea să tacă?”

(Iov 4:2). Iov, la rândul lui zicea: „Tăceţi, lăsaţi-mă, vreau

să vorbesc!” (Iov13:13). După multă vorbă, din durere

(Iov) sau din dorinţa de a da sfaturi şi explicaţii (prietenii lui),

în contextul unui plan ce cuprindea cerul şi pământul, cartea

Iov se încheie cu puţine cuvinte, printr-un dialog scurt între

Dumnezeu şi subiecţii implicaţi: „– Cine este acela care are

nebunia să-Mi întunece planurile? – Da, am vorbit, fără

să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi

pe care nu le pricep” (Iov 42:3). „După ce a vorbit Domnul

aceste cuvinte lui Iov, i-a zis lui Elifaz din Teman: «Mânia

Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni

ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine...»” (Iov

42:6). Prietenii lui Iov au fost nevoiţi să aducă o jertfă şi

abia după rugăciune au fost iertaţi pentru că n-au putut să

tacă. Vorbăria lor şi cu atât mai mult a celor ce vorbesc mai

mult ca ei, adevereşte cele scrise de Solomon: „Căci, dacă

este deşertăciune în mulţimea visurilor, nu mai puţin este

şi în mulţimea vorbelor; de aceea, teme-te de Dumnezeu”

(Eclesiastul 5:7); „Căci chiar dacă face multă vorbă, care

doar înmulţeşte deşertăciunea, ce folos are omul din ea?”

(Eclesiastul 6:11).

Dar întrucât nu ştim câţi vor lua aminte la aceste

sfaturi, „nu lua nici tu seama la toate vorbele care se

spun...” (Eclesiastul 7:21), căci „vorbele nebunului aduc

ceartă...” (Proverbe 18:6).

Editorii

3


4

Atât în „Predica de pe munte”

(Matei 5-7), cât şi în Efeseni 4,5;

1 Tesaloniceni 4; etc. este prezentat

caracterul creştinului. Caracterul

este produsul principiilor şi suma

valorilor, după care se călăuzeşte

o persoană în viaţă şi depinde

de elementele care contribuie la

modelarea sa, prin dimensiunea

gândirii şi formarea practicilor

comportamentale.

Caracterul creştinului este un

ansamblu de principii sfinte, ce se

reunesc într-un comportament de

conduită spirituală, morală şi fizică.

Într-o altă ordine de idei, caracterul

creştinului reprezintă trăsăturile care

definesc relaţiile sale cu Dumnezeu

(dimensiunea verticală), cu sine

însuşi (dimensiunea interioară) şi

cu cei credincioşi, lumea şi mediul

înconjurător (dimensiunea orizontală).

În raport cu divinitatea,

creştinul aplică principiile legii

morale ale lui Dumnezeu, având

ca referinţă Cele zece porunci,

care nu sunt desfiinţate de

Domnul Isus, ci dimpotrivă eficientizate

spiritual, prin Legea

sfântă scrisă în minte (Evrei 8:10).

Jertfa Domnului Isus Hristos ne-a

eliberat de osânda - blestemul Legii,

oferindu-ne un nou statut spiritual, prin

Duhul, astfel împlinindu-se

în noi cerinţele Legii

Caracterul creştinului

(partea I)

divine (Romani 8:1-4;1Corinteni 7:19; Galateni 3:13). Comportamentul vechi

testamentar era bazat pe litera Legii, pe forme exterioare de moralitate, cel nou

testamentar se bazează pe spiritul Legii cu interiorizarea problemei. Astfel: „să

nu ucizi” devine „să nu urăşti şi să nu întristezi nici cu o vorbă pe aproapele

tău”. Porunca „să nu preacurveşti” care cerea dovezi cu martori urmată de

judecată şi moarte, este accentuată de cerinţa unei purităţi profund morale,

când Domnul zice: „oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit

cu ea în inima lui” (Matei 5: 27,28). Domnului Isus a redus Legea şi prorocii, la

Legea iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui (Matei 22:40). El doreşte să formeze

ucenici care să aibă caracterul Său.

Decalogul reprezintă etalonul sfinţeniei morale a lui Dumnezeu. Poruncile

cuprind principii divine de viaţă pentru creştini: principiul suveranităţii lui

Dumnezeu asupra Universului (I); principiul închinării înaintea lui Dumnezeu

care exclude forme idolatre de închinare: statui, imagini etc (a II-a); principiul

sfinţeniei Numelui divin al lui Dumnezeu, la fel ca şi în rugăciunea Tatăl nostru

(a III-a); principiul suveranităţii lui Dumnezeu asupra timpului de închinare,

inclusiv asupra celui de lucru (a IV-a); principiul respectului şi recunoaşterii

autorităţii părinteşti (a V-a); principiul suveranităţii lui Dumnezeu asupra

vieţii (a VI-a); principiul sfinţirii gândurilor, sentimentelor şi trupului (a VII-a);

principiul dreptului la proprietate şi a neînsuşirii a ceea ce nu ne aparţine (a

VIII-a); principiul protecţiei personalităţii şi demnităţii omului (a IX-a); principiul

mulţumirii pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu (a X-a).

Credinciosul adevărat nu caută să atragă atenţia celorlalţi asupra sa.

Însă astăzi există un adevărat curent secular care urmăreşte eliminarea

smereniei, ce dă valoare celor trei virtuţi care trebuie făcute în mod secret

pentru a fi răsplătite: milostenia, rugăciunea şi postul. Ele au fost frecvent

practicate de creştini de-a lungul vremii. Este uşor de observat că Dumnezeu

este impresionat nu atât de cantitatea acestor practici, ci de sinceritatea inimii

în practicarea lor. Când atitudinile lăuntrice de smerenie nu sunt armonizate

cu ceea ce se vede afară, nu se poate certifica un accept divin. Dacă evlavia

cuiva se etalează prin fapte de caritate din care lipseşte anonimatul, singura

răsplată va fi aprecierea publică şi îmbunătăţirea imaginii, o notorietate

respinsă de Dumnezeu. În cazul postului, Domnul

condamnă aparenţele, scenariile prin care cineva

doreşte ca publicul să ia notă de jertfa sa

personală. Deşi postul nu este o condiţie

a mântuirii, pentru un creştin, el este

necesar pentru promovarea disciplinei

personale şi a bunului mers al unei

lucrări spirituale.

Domnul Isus a criticat religiozitatea

„...astfel de

închinători doreşte

şi Tatăl”

(Ioan 4:23)


azată pe litera Legii, pe forme exterioare, ce ascund adesea o

moralitate scăzută. Caracterul fariseic a fost acuzat pentru următoarele

manifestări mai mult sau mai puţin greşite: învăţături teologice doar la

nivel teoretic; fapte expuse public pentru îmbunătăţirea şi consolidarea

imaginii; dorinţa de afirmare prin ocuparea locurilor fruntaşe în sinagogi, dar

şi la diverse festivităţi; dorinţa de „venerare” (rabi); emiterea de regulamente

fără acoperire biblică - tradiţii omeneşti; spirit puternic de ipocrizie, ce

împiedică accesul lor şi al adepţilor lor în graţia divină; dorinţa de a fi populari

şi a nu suporta nicio desconsiderare publică; spirit necruţător de lăcomie

care afecta până şi sărăcia văduvelor sau orfanilor; orbire spirituală, lipsă de

viziune; absenţa dragostei, dreptăţii şi milei; accentuarea lucrurilor mărunte în

detrimentul celor cu adevărat importante; accentuarea unui exterior atrăgător

ce ascunde un interior vinovat; nerecunoaşterea valorii celor neprihăniţi în

timpul vieţii şi persecutarea lor (Mat.23:1-36). Aceste atitudini denaturează

învăţătura originală a Scripturilor şi profanează Numele Domnului, de aceea

Mântuitorul recomandă ruperea părtăşiei cu ei şi incriminarea religiei lor.

Caracterul creştinilor autentici diferă fundamental de cel ipocrit din religia

evreiască tradiţională şi din creştinism în general. În primul rând creştinii

trebuie să trăiască ceea ce spun şi pretind că sunt (2 Timotei 4:7). Mesajele

lor să conţină cele mai înalte standarde ale neprihănirii lui Dumnezeu, să nu

se limiteze doar la prezentarea unor evenimente biblice, naraţiuni, biografii

ale personajelor biblice, ci să aibă aplicabilitate la realităţile oricărei generaţii,

condamnând încălcările voii lui Dumnezeu (1 Corinteni 5:6). În consecinţă,

caracterul creştin va influenţa lumea, va fi sare, ceea ce presupune a

avea un gust bun şi va lumina pe cei din jur (Matei 5:13-17). Creştinii sunt

chemaţi să fie amabili şi binevoitori cu cei cu care vin în contact. Acest lucru

se realizează atunci când credinciosul are caracterul Domnului Isus. Doar

în aceste condiţii: „Cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor

străluci ca stelele în veac şi în veci de veci ” (Daniel 12:3).

A fi sare mai înseamnă să previi alterarea. Când în societate apare

corupţia şi descompunerea morală creştinul va rezista provocărilor. În

plan spiritual va conserva adevărul biblic, îl va apăra de factorii distrugerii,

opunându-se acestora pentru a păstra valorile sfinte. Nu e de mirare că astfel

de creştini, astfel de biserici se numesc conservatoare. Datorită calităţii de

a fi solubilă, sarea devine invizibilă în compoziţia preparatelor culinare. La

fel, creştinul adevărat va evita tendinţa de a fi „vizibil” în activităţile spirituale.

Dacă viaţa lui nu va fi dovedită de caracterul Domnului Isus, expus în „Fericiri”,

mărturia sa va fi călcată în picioare (Matei 5:13). Oamenii dispreţuiesc lipsa

de devotament. Când credincioşii vor înceta să se opună secularizării, va

urma lepădarea lor din partea lui Dumnezeu şi călcarea în picioare de către

oameni (Apocalipsa 3: 15-16).

A fi lumină înseamnă a alunga întunericul în care zace lumea, a reflecta

lumina care vine de la Hristos, lumina lumii. Lumina creştinului va fi aducătoare

de viaţă, creştere şi culoare (procesul de fotosinteză a plantelor). Nu poţi fi

ascuns dacă eşti cu adevărat lumină într-o lume de întuneric (Matei 5:14).

Creştinul care îl are în centrul vieţii sale pe Dumnezeu, este scutit de

îngrijorare. El adună comori care rămân. Băncile cereşti nu cunosc falimente,

crize, devalorizări, spargeri sau jafuri. De aceea, credincioşii care se încred

în Dumnezeu îşi transferă bunurile personale, prin intermediul celor nevoiaşi

sau în slujba vestirii Evangheliei în singurul loc sigur: cerul (Matei 6:20). Ei vor

investi în valori spirituale, educaţia copiilor, tinerilor, maturizarea spirituală a

celor din familie şi biserică, ştiind că numai capitalul spiritual bine investit are

şansa sigură de un profit spiritual inegalabil. Pentru mulţi este incomod să

pună în aplicare acest principiu, dar cei care înţeleg rolul hotărâtor al strângerii

de comori în cer, vor deveni loiali lui Dumnezeu. Ceilalţi vor folosi bunurile

lor în slujba luxului, al lăcomiei şi al

fericirii trecătoare, în adeziunea la

Mamona, părintele materialismului

tiranic, pentru că nu există cale de

mijloc. Viaţa oamenilor prosperi va

fi stăpânită ori de Dumnezeu, ori de

Mamona. Stresul nu va avea putere

asupra celor dedicaţi în totalitate

lui Dumnezeu. El este de origine

demonică şi este foarte distrugător,

stând la originea multor boli fizice şi

psihice (Matei 6:24-32). Dumnezeu

doreşte să trăim în prezent (Matei

6:34b). Cei ce trăiesc în trecut sunt

lezaţi de vorbe, atitudini, înşelăciuni,

falsităţi pe care le perpetuează în

conştiinţă, inimă şi gând, uitând

că neiertarea şi neuitarea pot fi

tot atât de dăunătoare şi sănătăţii.

Cei care trăiesc în viitor sunt

îngrijoraţi cu privire la ceea ce

se va întâmpla. Domnul Isus are

soluţia cea mai eficientă, pentru

toate nevoile noastre pământeşti:

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui

Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi

toate aceste lucruri vi se vor da

pe deasupra” (Matei 6:33)”. Avem

acces la „asigurările sociale” ale lui

Dumnezeu numai în măsura în care

locul primordial în viaţa noastră îl

are El şi Împărăţia Sa.

Cine nu va ajunge să trăiască

prin Duhul, după aceste principii

biblice, înrădăcinate în revelaţia

Legii şi dezvoltate în Adevărul

descoperit prin Domnul Hristos

va cădea sub efectul mâniei, care

este rădăcina actului de ucidere şi

îmbracă următoarele forme: mânie

nejustificată îndreptată împotriva

fratelui tău; mânie manifestată

prin răzbunarea pentru nedreptate

şi insultă; mânie exprimată prin

proliferare de blesteme şi limbaj

vulgar. Pentru evitarea unor astfel

de stări vătămătoare se impune

împăcarea, care trebuie făcută

imediat pentru a evita consecinţele,

iar iubirea vrăjmaşilor este spiritul

pacifist superior al unui creştin,

manifestat prin non-rezistenţa în

cazul în care este lovit şi acceptarea

(continuarea în pagina 16)

5


6

„Cuvântul Tău este o candelă

pentru picioarele mele şi o

lumină pe cărarea mea”.

(Psalmul 119:105)

Predicare şi învăţare din

Vechiul Testament

pentru creştinii

Noului Testament

probleme şi posibilităţi

Philip Yancey a scris acum câţiva ani o carte, cu o

largă adresabilitate, în care numeşte Vechiul Testament :

„Biblia pe care a citit-o Isus”. 1 El constată că deşi Isus

şi apostolii au folosit aceste scrieri inspirate în slujirea

lor, în zilele noastre se semnalează o reticenţă chiar

faţă de citirea acestor cărţi biblice. Ce să mai spunem

despre predicarea şi învăţarea din aceste prime cărţi

din canonul creştin al Bibliei ?

1. Problema predicării din Vechiul Testament

Problema majoră este cea a autorităţii teologice a

Vechiului Testament pentru creştinii care consideră că

autoritatea finală este regăsită doar în N.T. Care este

semnificaţia V.T. pentru astăzi? Ce mai este normativ

din V.T? Aceste întrebări nu sunt simpliste şi nu pot primi

răspunsuri fără un fundament solid. De aceea, vom

identifica în modul cel mai precis posibil problematicile

pe care le ridică predicarea din V.T., urmând să găsim

soluţii şi oprtunităţi în a fructifica materialul inspirat din

cele 39 de cărţi componente ale acestuia.

1.1. Vechiului Testament – canonic ?

În primul rând, ar trebui semnalată o atitudine

extremă de care s-au făcut vinovaţi unii precum, iniţial,

Marcion şi apoi liberalii: Friederich Schleiermacher,

Adolph Harnack sau Friederich Delitzsch. 2 Aceştia au

pus la îndoială chiar canonicitatea unor cărţi din Vechiul

Testament. Este cunoscut faptul că Marcion şi-a creat

un canon propriu respingând toate cărţile Vechiului

1 Philip Yancey, Biblia pe care a citit-o Isus, Editura Noua

Speranţă, Timişoara, 2006

2 Paul Enns, Manual teologic, Editura Casa Cărţii, Oradea,

2005, pp. 551-554.

Testament. 3 Deşi gândirea lui a fost condamnată

de un edict din secolul al patrulea, remarcăm totuşi

că idei similare se regăsesc şi la teologi liberali. În

opinia acestora din urmă, religia lui Israel din Vechiul

Testament era privită ca o religie însetată de sânge,

iar în ce priveşte dezvoltarea, ea a fost considerată

inferioară eticii superioare a lui Isus. Astfel, conflictul

aparent dintre Vechiul şi Noul Testament poate fi

explicat prin prisma aşa-zisei evoluţii a religiei.

Pe de altă parte, Gerhard von Rad şi James

Barr nu fac distincţie între scrierile canonice şi cele

necanonice 4 , creându-se astfel confuzie în ceea ce

priveşte autoritatea anumitor cărţi biblice. Otto Piper şi

Brevar Childs au observat că fără o recuperare deplină

a canonicităţii, studiile biblice vor fi simple exerciţii

zadarnice şi că numai prin întoarcerea la canonul

complet al Scripturii şi prin exegetarea întregului conţinut

al întregii Biblii poate să renască teologia biblică 5 pentru

care luptă teologi precum Oscar Cullmann, Gerhar F.

Hasel, G. Ernest Wright. 6

Dacă unii predicatori s-au lăsat influenţaţi de

gândirea unor teologi care nu recunosc autoritatea

Vechiului Testament, atunci ei vor ezita să predice din

3 Walter C. Kaiser Jr., Preaching and teaching from the Old

Testament, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2003,

p. 36

4 Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. 4,

Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1999, p. 491

5 Carl F.H. Henry, op. cit., pp. 496, 497.

6 Mihai Handaric, Tratat de istoria interpretării Teologiei

Vechiului Testament, Ed. Carmel Print, Arad, 2007, pp. 124,

125


acest material. Ne referim mai cu seamă la studenţii

formaţi în institute cu accepţiuni liberale. Iată câteva

din afirmaţiile lor:

1.2. Vechiul Testament – irelevant

O reticenţă în a predica din textul Vechiului

Testament este dată de faptul că este considerat

irelevant. 7 Diferenţele mari de cultură, prăpastia dintre

lumea noastră şi lumea de atunci par de netrecut, mai

ales că pentru aceasta este necesar un efort considerabil.

Aceste obstacole „pot părea uriaşe şi îi pot lăsa pe

oamenii de rând la discreţia unor experţi” 8 . Aşadar, este

preferabil şi mai lejer pentru un predicator să se rezume

la o lume mai apropiată lui, cea a Noului Testament.

1.3. Vechiul Testament – un legământ învechit

Adeseori credincioşii gândesc la Vechiul Testament

doar în termenii legii mozaice, o lege care nu trece

graniţa în Noul Testament. Orice predicator se întreabă

în mod justificat dacă un creştin mai trebuie să ţină legea

Vechiului Testament. Ar fi o greşeală dacă s-ar trage

în mod pripit concluzia că Legea nu mai este o parte

valoroasă a Bibliei. Mulţi predicatori renunţă la disputele

privitoare la rolul şi valoarea legii mozaice pentru creştini,

adoptând, mai degrabă şi tacit, o poziţie radicală de

interpretare sau o abordare superficială a problematicii.

1.4. Vechiul Testament – doar tipuri şi alegorii

pentru adevărurile creştine

O metodă răspândită de interpretare a Vechiului

Testament în cercurile rabinice, dar şi la părinţii bisericii,

la teologii Evului Mediu şi chiar la cei ai Reformei a

Vechiului Testament a fost cea a alegorizării. O alta este

cea a tipologizării dincolo de limitele date de scrierile

Noului Testament. Spiritualizarea fiecărui text şi folosirea

unei imaginaţii vii, lejeritatea în interpretarea alegorică

şi tipologică sau forţarea textului pentru stabilirea unor

paralele au determinat pe unii predicatori să renunţe la

efortul de a mai predica dintr-un text care a suferit atât

de multe distorsionări şi mutilări.

Predicatorii preferă o interpretare precisă care

respectă intenţia originală a autorului biblic, fără a vedea

în spatele fiecărui obiect, personaj sau a fiecărei culori

prezentate în Vechiul Testament semnificaţii ascunse care

trebuie corelate cu adevăruri din Noul Testament. Aşa cum

observă şi Alfred Kuen, interpretarea alegorică a condus la

o gravă discreditare a interpretării biblice în general. 9

1.5. Vechiul Testament – decontextualizat

Nu sunt mulţi cei care reuşesc să observe

firul teologic al Vechiului Testament. Prin ignorarea

întregului context istoric, adesea multe porţiuni din

V.T. sunt interpretate în mod eronat. Concentrarea

asupra unor porţiuni mici de text conduce la pierderea

înţelesului corect care ar trebui să fie corelat cu

întreaga teologie a V.T. 10 Unii decontextualizează întratât

încât fac aproape orice parte din V.T. să spună ce

7 Gareth Crossley, Vechiul Testament explicat şi aplicat, Ed.

Fălia, Oradea, 2008, p. 13

8 Philip Johnston, Introducere în Biblie, Ed. Făclia, Oradea,

2009, p. 63

9 Alfred Kuen, Cum să interpretăm Biblia, Ed. Stephanus,

Bucureşti, 2002, p. 177

10 Walter C. Kaiser Jr., op. cit., pp. 31-34

vor ei. 11 De aici vine descurajarea multora de a aborda

în predicare nişte texte care cunosc interpretări şi

explicaţii atât de diverse.

2. Posibilităţi de predicare din Vechiul Testament

pentru creştini

Am realizat deja că sarcina unui predicator care

doreşte să fie ca „un gospodar care scoate din vistieria

lui lucruri noi şi lucruri vechi” (Matei 13:52) este destul

de dificilă, dar vom observa că nu este imposibilă din

mai multe motive foarte întemeiate. Ba mai mult, vom

sesiza că predicarea din textele Vechiului Testament

contribuie la îmbogăţirea şi eficientizarea predicării.

De fapt, munca de predicare din acestă porţiune

de Scriptură o vom vedea şi ca o datorie de care se

impune să ne achităm cu credincioşie.

2.1. Vechiul Testament – inspirat de Dumnezeu

Este important să înţelegem că textele din Vechiul

Testament sunt la fel de inspirate precum şi cele din

Noul Testament. Nu avem de-a face cu un material

de mâna a doua. Acelaşi Dumnezeu a inspirat în mod

egal atât Noul Testament, cât şi Vechiul Testament.

Kaiser observă corect atunci când afirmă că Scripturile

inspirate la care făcea referire Pavel sunt cele din

Vechiul Testament 12 (2 Timotei 3:16). Astfel, a neglija

predicarea din Vechiul Testament constituie la o

trunchiere a materialului revelaţional cu trei pătrimi, ceea

ce reprezintă o pierdere semnificativă şi păguboasă.

Pentru că „nici un cuvânt al lui Dumnezeu nu este lipsit

de putere” (Luca 1:37), este clar că puterea predicării

ar fi redusă dacă am folosi în această slujire doar o

parte din cuvântul lui Dumnezeu.

2.2. Vechiul Testament – indicator spre Hristos

Trebuie să afirmăm că doar Hristos dă adevăratul

sens Legii lui Moise, Proorocilor şi Psalmilor. Chiar

de la începutul istoriei umanităţii, credinicoşii au

aşteptat un Mântuitor născut din femeie (Geneza

3:15), din spiţa lui Sem (Geneza 9:26), sămânţă a

lui Avraam (Geneza 12:3; 15:5), descendent din Iuda

(Geneza 49:10) şi din David (2 Samuel 7:12). Se pot

adăuga extrem de multe alte detalii care atestă că

Hristos a fost anticipat, prefigurat în fiecare secţiune a

Vechiului Testament. Domnul Isus a recunoscut faptul

că Scripturile Vechiului Testament vorbesc despre El

(Ioan 5:39b). Reproşul adresat iudeilor: „Dacă aţi crede

pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că El a scris

despre mine” (Ioan 5:46) evidenţiază tocmai relaţia

dintre revelaţia vetero-testamentară şi Persoana lui

Hristos. Chiar şi după învierea Sa a fost nevoie să

le explice de la Moise şi din profeţi că El trebuia să

sufere (Luca 24:26-26). A studia Vechiul Testament

înseamnă să observi modul în care a fost pregătită

scena pentru apariţia lui Mesia. De aceea, predicarea

din aceste texte pune în evidenţă aspecte care, altfel,

ar fi, practic, pierdute.

11 Gordon D. Fee şi Douglas Stuart, Biblia ca literatură, Ed.

Logos, Cluj, 1995, p. 118

12 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., p. 17

(continuarea în pagina 16)

7


8

La început, când Dumnezeu a aşezat pe om în

grădina Edenului, Legea lui Dumnezeu cuprindea doar

„porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice

pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului

să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri

negreşit»” (Geneza 2:16-17). Mai târziu, despre părintele

credinţei, Dumnezeu a zis: „Avraam a ascultat de porunca

Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile

Mele şi legile Mele” ( Geneza 26:5). În fond, problema avea

de a face cu ascultarea de ceea ce este bine.

Când a fost întemeiat statul Israel, Dumnezeu l-a

chemat pe Moise să fie nu numai eliberator ci şi legiuitor.

„Moise ne-a dat legea, moştenirea adunării lui Iacov”

(Deuteronom 33:4). „Domnul i-a zis lui Moise: «Suie-te la

Mine pe munte şi rămâi acolo. Eu îţi voi da nişte table

din piatră cu Legea şi poruncile pe care le-am scris

pentru învăţarea lor»” (Exodul 24:12). Prin El Domnul a

zis poporului Său: „Să păziţi toate legile Mele şi toate

poruncile Mele şi să le împliniţi. Eu Sunt Domnul”

(Leviticul 19:37). Moise şi-a dat seama de valoarea

acestui cod de legi antic, care întrecea în toate privinţele

alte norme de raportare la divinitate şi de comuniune în

relaţiile interumane. El a zis evreilor: „Şi care este neamul

acela aşa de mare încît să aibă legi şi porunci aşa de

drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun

astăzi înainte?” (Deuteronomul 4:8), atenţionându-i şi

explicându-le: „Păzeşte, deci, legile şi poruncile Lui pe

care ţi le dau azi, ca să fii fericit, tu şi copiii tăi după

tine, şi să ai zile multe în ţara pe care ţi-o dă Domnul,

Dumnezeul tău, pe vecie” (Deuteronomul 4:40). La rândul

lor, alţi oameni de frunte ai Israelului au reamintit familiilor

lor şi întregului popor: „Aveţi grijă numai să păziţi şi să

împliniţi poruncile şi legile pe care vi le-a dat Moise,

robul Domnului: să iubiţi pe Domnul,... şi să-I slujiţi

din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru” (Iosua

22:5); „Păzeşte poruncile Domnului, Dumnezeului tău,

umblând în căile Lui, şi păzind legile Lui, poruncile Lui,

hotărârile Lui...” (David - 1 Împăraţi 2:3).

De ce aceste cerinţe supreme pentru oameni?

Pentru că toate sunt în favoarea lor, pentru a-i proteja de

Cel rău şi a-i readuce în compania fericită a lui Dumnezeu.

Iată câteva referinţe din cărţile poetice despre valoarea

Legii lui Dumnezeu: „Legea Domnului este desăvârşită şi

înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi

dă înţelepciune celui neştiutor” (Psalmi 19:7); „Ferice de

cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna

după Legea Domnului!” (Psalmi 119:1). Cu o asemenea

concepţie, psalmistul se ruga pentru o înţelegere corectă

a Legii: „Dă-mi pricepere, ca să păzesc Legea Ta şi s-o

ţin din toată inima mea!” (Psalmi 119:34) şi se angaja să

„Cuvântul Tău este adevărul.”

(Ioan 17:17)

LEGEA LUI

DUMNEZEU

„Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să

vestească o lege mare şi minunată”

(Isaia 42:21)

o studieze cât mai profund: „cât de mult iubesc Legea Ta!

Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmi 119:97). Dar prea

puţini evrei au beneficiat de fericirea împlinirii Legii sfinte,

deşi Dumnezeu le-a lăsat posibilităţi de reabilitare regulate,

prin jertfe, asociate cu o atitudine de penitenţă şi sfinţire.

În aceste condiţii şi în perspectivă, venind în ajutorul

omului, dar păstrând neatinsă sfinţenia divină, Dumnezeu

striga prin profeţi: „Ia aminte spre Mine, deci, poporul Meu,

pleacă urechea spre Mine, neamul Meu! Căci din Mine va

ieşi Legea, şi voi pune Legea Mea lumină popoarelor”

(Isaia 51:4); „Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa

lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile

Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi

Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Iar când

Domnul Hristos a venit şi „a locuit printre noi, plin de har şi

de adevăr” (Ioan 1:14), a zis: „Să nu credeţi că am venit

să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să

împlinesc.” (Matei 5:17). Toate acestea arată că cerinţele

Legii erau bune, după cum afirma şi apostolul; „Deci ce vom

zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă,

păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7);

problema dezacordului general dintre poruncă şi faptă

era natura umană coruptă: „Ştim, în adevăr, că Legea

este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut

rob păcatului” (Romani 7:14). În dezbatererea doctrinară

soteriologică din epistola către romani, apostolul Pavel

explică cronologic şi structural etapele căderii şi mântuirii,

pentru evrei şi neamuri. El scrie: „Căci nimeni nu va

fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii,

deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar

acum s-a arătat o neprihănire (greceşte: dreptate) pe care

o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea

şi proorocii” (Romani 3:20-21). Scripturile accentuează

încă de la căderea în păcat, nevoia de eliberare de sub

influenţa şi puterea lui, iar sistemul religios instalat pe Sinai,

prin preoţi, jertfe şi Cort, era menit să arate că Dumnezeu

este hotărât să-şi păstreze sacralitatea, dar pe baza unui

plan de salvare al omului. „Astfel, Legea ne-a fost un

îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi

prin credinţă” (Galateni 3:24).

Jertfa cerută de Lege şi prezisă în Profeţi, aducătoare

de iertare şi reabilitare, până la starea de proslăvire, ne-a

schimbat statutul, după cum este scris: „Nu ştiţi, fraţilor,... că

Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el?...

Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit

în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce

a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru

Dumnezeu... Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem

morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim

lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă”


(Romani 7:1-6). Domnul Hristos a realizat mântuirea pentru

toate generaţiile anterioare sau posterioare, când: „...prin

Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui

Dumnezeu,... El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca,

prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite

sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete

veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită” (Evrei 9:14-15).

El este „...bogăţia slavei, tainei acesteia între neamuri: Hristos

în voi, nădejdea slavei. (de aceea apostolul Pavel scria în

continuare) Pe El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi

învăţăm pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm

pe orice om desăvârşit în Hristos Isus” (Coloseni 1:27-28).

Toate acestea trebuie privite şi înţelese în planul profeţiei

care prezenta diferite imagini comparative între ceea ce au

avut în primul rând evreii şi apoi toţi oamenii, înainte şi după

lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos: „În adevăr, Legea,

care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată

a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se

aduc neîncetat, în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei

ce se apropie” (Evrei 10:1). „Dacă, dar, desăvârşirea ar fi

fost cu putinţă prin preoţia leviţilor... ce nevoie mai era să

se ridice un alt preot «după rânduiala lui Melhisedec» şi

nu după rânduiala lui Aaron? Pentru că, odată schimbată

preoţia, trebuia numaidecât să aibe loc şi o schimbare a legii”

(Evrei 7:11-12); „căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit şi,

pe de alta, se pune în loc o nădejde mai bună, prin care ne

apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7: 19); „Astfel, pe de o parte,

se desfiinţează aici o poruncă de mai înainte, din pricina

neputinţei şi zădărniciei ei” (Evrei 7:18). Domnul „...S-a

făcut chezaşul unui legământ mai bun” (Evrei 7:22). „De

aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se

apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să

mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25).

Unii evrei, în frunte cu marii lor rabini talmudici, au

rămas în vechiul sistem premergător, acum expirat, dar şi în

noua ipostază, unii creştini s-au raportat greşit la Legea lui

Dumnezeu. Pentru aceştia din urmă apostolul Pavel întreba:

„Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem

sub Lege ci sub har? (şi răspundea) Nicidecum” (Romani

6:15). De aceea, când Domnul în Matei 5-7, prezintă

conceptele Legii aprofundează nevoia de sfinţire, prezentând

Legea în forma cea mai curată a adevărului sacru, „căci

Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit

prin Isus Hristos” (Ioan 1:17). El a zis: „Aţi auzit că s-a

zis celor din vechime: «Să nu ucizi...» dar Eu vă spun că

orişicine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa

judecăţii...” (5:21-22); „...«Să nu preacurveşti». Dar Eu vă

spun că oricine se uită la o femeie ca să o poftească, a şi

preacurvit cu ea în inima lui” (5:25-28); „...Ochi pentru ochi

şi dinte pentru dinte» Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi

celui ce vă face rău...” (5:38-40); „...«Să iubeşti pe aproapele

tău şi să urăşti pe vrăşmaşul tău» Dar Eu vă spun: iubiţi pe

vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi

bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc

şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în

ceruri...” (5:43-45), căci El face bine celor răi şi celor buni.

„Voi dar fiţi desăvârşiţi...” (5:48). Deci Legea lui Dumnezeu

va fi împlinită „din oficiu” de către cei ce dobândesc o

natură divină, care sunt născuţi din Tatăl, condiţie în care

omul „nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu”

(1 Ioan 3:9). Iată explicaţia fenomenului: „În adevăr, legea

Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea

păcatului şi a morţii. Căci lucru cu neputinţă Legii, întrucît

firea pământească (greceşte: carnea, aici şi peste tot unde

e „firea pământească”) o făcea fără putere – Dumnezeu a

osîndit păcatul în firea pământească, trimeţînd, din pricina

păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a

păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi,

care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după

îndemnurile Duhului” (Romani 8:2-4). Iacov, explica şi el,

accentuând preocupările duhovniceşti dictate de călăuzirea

Duhului, într-o ordine logică binecuvântată: îndemnuri ale

Duhului – gânduri sfinte, lucruri ale Duhului – preocupări

curate; fapte ale Duhului – o nouă viaţă: „...cine îşi va adânci

privirile în Legea desăvârşită, care este Legea slobozeniei

şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor

cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iacov 1:25).

Pentru a înţelege şi a lăsa să se realizeze în noi

desăvârşirea, este necesară credinţă, care schimbă

imaginea acestei lumi trecătoare cu slava împărăţiei

veşnice, la care ne-a chemat Domnul Hristos, „...căci «cel

neprihănit prin credinţă va trăi»” (Galateni 3:11). În

dezbaterea polemică, apostolul este categoric: „Voi, care

voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de

Hristos; aţi căzut din har. ...Căci în Isus Hristos, nici tăierea

împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa

care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:4-6). A fi „socotiţi

neprihăniţi prin Lege” înseamnă mântuirea prin noi înşine,

ceea ce nu estre posibil „căci toţi au păcătuit” (Romani

3:23). A crede în Hristos ca jertfă, înseamnă a recunoaşte

dreptatea Legii lui Dumnezeu şi dragostea Lui, răspunzând

la toate acestea, prin Duhul lui Hristos, prin care a fost

„turnată” dragostea divină, după concluzia: „să vă iubiţi

unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea”

(Romani 13:8). „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură

poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

(Galateni 5:14), situaţie în care cerinţele ritualice şi osânda

Legii nu ne mai privesc; aşa se explică cuvintele: „Dacă

sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege” (Galateni

5:18). În aceeaşi înţelegere, Domnul explica esenţa Legii, în

relaţiile dintre oameni: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii,

faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi

Proorocii” (Matei 7:12). Convieţuirea în armonia dragostei

este sinonimă cu fericirea promisă pentru cei ce împlinesc

Legea lui Dumnezeu, stare care ne va caracteriza pe deplin

când vom trăi în coordonatele Împărăţiei lui Dumnezeu,

unde beatitudinea este superioară împlinirii prin „mâncare

şi băutură”, constând în „neprihănire, pace şi bucurie în

Duhul Sfânt” (Romani 14:17).

Aşadar când facem referiri la Legea lui Dumnezeu

trebuie să lăsăm întreaga Scriptură să vorbească, altfel

vom fi ca acel grup de orbi care au pipăit în grup un

elefant; pentru unul elefantul a fost o funie groasă, căci

a atins trompa, pentru altul un copac, purtând mâna de-a

lungul unui picior al mamiferului, iar pentru altul un imens

balon, căci a nimerit în dreptul abdomenului elefantului.

Legea lui Dumnezeu exprimă caracterul lui sfânt şi drept,

dar şi iubitor, ceea ce l-a determinat să incrimineze păcatul

prin Lege, să-l pedeapsească prin moarte, dar folosind

principiul substituirii, prin jertfe, ne-a recuperat. Acum

voia Lui evidenţiată prin natura şi atmosfera dragostei

ne-a oferit condiţia necesară – Legea Duhului de viaţă în

Hristos – să trăim în împlinirea Legii Sale, fără să o privim

în primul rând ca o lege, ci mai degrabă ca o voie „bună,

plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2).

Iosif Anca

9


10

Scrisoarea a XXII - a

Am crezut că ai uitat întrebarea la care eram dator să-ţi

răspund. În ce mă priveşte am amânat înadins răspunsul,

socotind că uitarea mă va pune la adăpost de primejdia unui

răspuns care ar putea să răscolească şi să tulbure liniştea

cugetelor multor credincioşi. Este adevărat că unii dintre

aceştia, bizuiţi pe convingeri „de-a gata”, s-au cufundat

într-un fel de linişte ciudată crezând că astfel sunt la adăpost

de eroare şi cum nu vor cu nici un chip să se înşele, îşi apără

această linişte cu străşnicie: nu-şi pun nici o întrebare şi nu

au nevoie de nici un răspuns. Dacă, totuşi, involuntar simt

că anumite discuţii le ameninţă securitatea convingerilor, fie

se ridică şi pleacă refuzând să se lase antrenaţi în dispută,

fie dacă rămân, se apără atacând cu impoliteţe şi făcând

uz de judecăţi pripite. Ceea ce cred eu că este ciudat aici

e că aceşti credincioşi, deşi nu doresc cu nici un chip să

se înşele, doresc totuşi în mod inconştient lucruri care să îi

înşele, adică să-i împiedice să caute cu interes şi seriozitate

adevărul. Cred că nu greşesc dacă numesc acele lucruri idei

preconcepute, prejudecăţi confesionale sau chiar anumite

dorinţe, iată de ce, dragul meu, este imperios necesar ca

în această muncă de căutare şi cercetare a adevărului,

pe cât este cu putinţă, să ne curăţim judecata de tot ceea

ce ar putea să ne împiedice să-l găsim aşa cum ni l-a dat

Dumnezeu în Cărţile Sale, sau dacă l-am găsit să-l păstrăm

curat, fără a-l lăsa câtuşi de puţin cosmetizat de o teologie

care şi-a împrumutat multe din fardurile ei din drogheriile

spiritualităţii elenistice.

Dar să mă întorc la întrebarea ta, pe care n-am uitat-o

fiindcă ani în şir mi-a dat fără răgaz târcoale şi mie, dar

acum mi-am găsit acea linişte care nu mai poate fi tulburată

de nimeni şi nimic. „De ce-mă întrebai tu – Dumnezeu care

l-a iubit atât de mult pe profetul Daniel, încât l-a numit «om

preaiubit şi scump» (Daniel 10:11) nu i-a spus profetului

atunci când misiunea lui a încetat şi i se apropia ceasul să

plece la odihnă, «Iar tu, vino...», ci i-a spus un cuvânt pe

care eu îl suport greu şi mi se pare o lipsă de «politeţe» din

partea lui Dumnezeu: Dar tu du-te, tu te vei odihni, până

va veni sfârşitul...” (Daniel 12:13)? Nu ţi se pare normal

ca, după ce o viaţă întreagă acest om sfânt şi credincios a

auzit din partea lui Dumnezeu doar chemarea atât de dragă

«vino», acum, la capătul drumului, s-o audă rostită şi mai

accentuat? Mie aşa mi se pare! In schimb, el aude de la cel

mai fidel Prieten brutalul «du-te» Da, frate, până acum eu

am crezut că din perspectiva lui Dumnezeu moartea celor

credincioşi înseamnă «vino» şi niciodată «du-te», dar acest

verset de care sunt pironit de câtăva vreme mă cearcă şi

în somn. Dacă o să-mi spui că omul fiind alcătuit din cele

două entităţi, absolut distincte, sufletul şi trupul, iar sufletul

este reprezentativ pentru fiinţă, el fiind «stăpânul» iar trupul

«robul», cum zicea apologetul Tertulian, nu se cuvenea

mai degrabă ca Dumnezeu să se adreseze «stăpânului»,

adică sufletului şi nicidecum «robului» adică trupului care

oricum avea să coboare în ţărâna pământului? Dar dacă

s-a adresat sufletului profetului, cum a putut Dumnezeu

să-i spună «du-te», iar dacă s-a adresat trupului era trupul

reprezentativ pentru personalitatea accentuată a iui Daniel?

Cu cine a vorbit Dumnezeu de fapt, cui s-a adresat El în

acest caz?...”

După ce ţi-am citit şi transcris întocmai cuvintele tale,

te-am asemănat în imaginaţia mea cu berbecul lui Avraam

priponit cu coarnele într-un hăţiş fără să mai poată să facă

un pas măcar. Pentru acel berbece, ca şi pentru tine, nu

existau decât două posibilităţi: ori să sfârşească sacrificat şi

făcut scrum, ori să fie eliberat. Tu gândeşti prea sofisticat.

Adevărul are nevoie de o abordare simplă şi biblică pentru

a ne elibera de eroare. Cercetezi şi scrierile Sfinţilor Părinţi

şi bine faci, dar să ai grijă, pentru că odată cu limpezimile

duhovniceşti din operele lor, în sufletul tău deschis spre

lumină vor intra şi valuri de negură. Îţi recomand să porneşti

întotdeauna când cercetezi problema omului de la premisa

corectă, că Biblia nu este în primul rând viziunea omului

despre Dumnezeu, cât viziunea lui Dumnezeu despre om.

Aşa că ascultându-L pe Dumnezeu vorbind cu sfinţii Săi în

ceasul cel de pe urmă a vieţii lor, o să-L auzi spunându-i

celui dintâi om, Adam: „...în ţărână te vei întoarce” (Geneza

3:19). Crezi că aş greşi dacă aş considera că toţi copiii

acestui protopărinte au urmat în mod firesc pe aceeaşi cale,

adică o cale pe care merge tot ce este pământesc? (losua

23:14). Nici Avraam cel credincios, prietenul lui Dumnezeu,

nu se aştepta să audă de la Dumnezeu alte cuvinte decât

acestea: „Tu vei merge în pace la părinţii tăi...” (Geneza

15:15). Acuma nu vreau să-ţi dau alte referinţe biblice, căci

importanţa celor de mai sus este suficientă gândindu-mă că

cel dintâi căruia i-a vorbit Dumnezeu este părintele umanităţii

întregi, iar cel de-al doilea este părintele celor credincioşi.

Am învăţat să învăţăm şi

învăţând ne învăţăm

„Să ascultăm, deci, încheierea

tuturor învăţăturilor:

Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte

poruncile Lui. Aceasta este

datoria oricărui om”.

(Eclesiastul 12:13)


Pe traseul întregii istorii, toţi urmaşii, fie ai lui Adam, fie ai

lui Avraam, au auzit, într-un fel sau altul, aceleaşi cuvinte şi

încă le vor mai auzi până în ceasul ferice când pentru cei

vrednici vor suna diferit: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de

moşteniţi împărăţia...” (Matei 25:34). Deocamdată, întreaga

umanitate se circumscrie în aceste limite. Cea dintâi ne este

impusă prin naştere, cea de-a doua ne este oferită prin har.

Ce ţi-am scris până aici cred că îţi este suficient pentru ca

orice altă consideraţie pe acest subiect să fie de prisos.

Ce părere am despre cele două versete? Întâi, doresc

să le notez aici pe hârtie ca să le am sub ochi tot timpul,

pentru că astfel mintea mea, privindu-le să „zămislească”

gânduri înţelepte: „Înţelepciunea omului chibzuit îl face să

vadă pe ce cale să meargă, dar nebunia celor nesocotiţi

îi înşală pe ej înşişi” (Proverbe 14:8); „Multe căi pot părea

bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe

14:12). Înainte de orice alte consideraţii, aş vrea să fac o

precizare necesară în legătură cu semnificaţia cuvântului

„cale” aşa cum ne-o oferă Cartea lui Dumnezeu în general,

dar mai ales cartea Proverbele în special.

Cea dintâi semnificaţie ar fi că acest cuvânt

desemnează pur şi simplu un mod de viaţă, bun sau rău.

Un verset ca acesta întăreşte această părere: „Pentru cel

înţelept cărarea vieţii duce în sus ca să-l abată de fa

locuinţa morţilor care este jos” (Proverbe 15:24).

În al doilea rând, el mai semnifică şi anumite învăţături,

un set de principii după care omul îşi poate rândui viaţa. Vezi

şi aceste texte: „Calea oamenilor fără prihană este să se

ferească de rău; acela îşi păzeşte sufletul, care veghează

asupra căii sale” (Proverbe 16:17) sau „învaţă pe copii

calea pe care trebuie să o urmeze şi când va îmbătrâni nu

se va abate de la ea” (Proverbe 22:6). De aceea se poate

vorbi potrivit textului sfânt de „căi strâmbe” (Proverbe 10:9)

şi de „căi drepte” (Provrbe 17:23). Dar, oricât de mult am fi

fascinaţi de fenomenologia vieţii, fiecare dintre noi simţim

nevoia să-i dăm acesteia un sens mai înalt pentru a lega

astfel fragilitatea ei de ceva ce să facă să dureze, ceva

care să se afle undeva, dincolo de chinul şi luptele noastre

precum spune limpede textul mai sus menţionat: „Pentru cel

înţelept cărarea vieţii duce în sus...”. Da, este un „în sus”,

dar acest sens nu este conţinut în mod intrinsec în viaţă,

chiar dacă viaţa este darul lui Dumnezeu, aşa cum ideea de

albie nu este conţinută în ideea de apă. Dar adăugând apei

o albie vom avea un pârâu ce-şi va mâna unda în direcţia

trasată de albie, adică spre preaplinul mărilor. De fapt, nici

viaţa nu este viaţă dacă nu se exprimă într-un sens anume

precum un râu nu este râu dacă nu curge, în consecinţă

ceea ce este albia pentru un râu este sensul pentru viaţă.

Este o mare păcăleală să ne închipuim că odată cu

trecerea vremii am putea descoperi cumva în noi acest sens

spre care tânjim de altfel, căruia să ne conformăm, pe care

l-ar putea da bătrâneţea, afară doar de sensul pur fiziologic,

sens care ne dă doar o identitate biologică, de animalitate.

Cu toate că nu vom descoperi în noi acest sens, vom

descoperi totuşi nevoia de sens. Dar cine este responsabil

de împlinirea acestei nevoi şi de calitatea acestei împliniri,

dacă nu noi?! Aici diferenţa dintre omul nebun şi cel înţelept

este tragic de evidentă. îţi dai seama ce responsabilitate

mare avem atât faţă de noi înşine cât şi faţă de Dumnezeu

în această privinţă? Căci la urma urmei viaţa este un fel

de mandat dat şi nu doar o favoare, o misiune şi nu ceva

ce trebuie pierdut, o poruncă a Celui Preaînalt şi nu un

capriciu. Pentru ce principii optăm? Ce sens alegem? Omul

nesocotit probabil va alege sub determinarea unor năzuinţe

care odată cu trecerea vremii încolţesc în el şi de a căror

autenticitate nu se va convinge decât cu preţul prea mare al

trecerii vremii făcându-se părtaş „nebuniei celor nesocotiţi”.

Simţirile nu ne pot fi călăuze, ete sunt periculos de

înşelătoare. Nu degeaba scrie Scriptura: „Cine se încrede

în inima lui este un nebun...” (Proverbe. 28:26). Este deci,

sinucidere curată să facem din această viaţă care ne-a fost

dată un fel de poligon de încercare pentru tot felul de păreri,

când principiile ferme date de Dumnezeu ne sunt oferite ca

indicatoare sigure pentru ceea ce este esenţial. De aceea

omul înţelept îşi va conduce viaţa după principii sigure fiindcă

aceasta este o datorie de la care nu se poate sustrage fără

a suporta grave consecinţe. Astfel nu-i nebunie mai mare

decât să ne conducem viaţa după această realitate ce ne

uimeşte urmărind dâra de fum a părerilor. înseamnă să

pornim de la început pe un drum înfundat, să ne alegem ca

ţintă sigură moartea. Culmea răului este că tragedia acestei

alegeri greşite se va dezvălui abia atunci când nu vom mai

putea îndrepta nimic: „...Ia urmă se vede că duc la moarte”.

Ceea ce n-am vrut să vedem la început ni se va impune ca

un final ireversibil.

Textele sfinte de la care am pornit ne învaţă că pentru

alegere corectă a principiilor care să guverneze viaţa noastră

trebuie să răspundem corect la trei întrebări:

1. Principiile pentru care vreau să optez ţin de sfera

nebuniei sau a înţelepciunii? Această interogaţie este absolut

necesară fiindcă omul este o fiinţă profund subiectivă după

vorba înţeleptului: „Toate căile omului sunt curate în ochii

lui...” (Proverbe 16:2) sau „Omul socoteşte că toate căile

lui sunt fără prihană...” (Proverbe 21:2), iar în final: „Cine

se încrede în inima lui este un nebun; dar cine umblă în

înţelepciune va fi mântuit” (Proverbe 28:26).

2. Care va fi finalul alegerii pe care o fac? Avertizările

textului inspirat îndreptăţesc această întrebare: „înţeleptul

se teme şi se abate de la rău, dar nesocotitul este îngâmfat

şi fără frică” (Proverbe 14:16) sau „Lipsa de ştiinţă este o

pagubă pentru cineva şi cine aleargă neghiobeşte înainte o

nimereşte rău” (Proverbe 19:2).

3. Îmi voi putea schimba principiile în cazul unui

eşec? Totul este nesigur. Avertismentul divin este lipsit de

ambiguităţi: „Multe căi i se pot părea bune omului, dar la

urmă se vede că duc la moarte” (Proverbe 14:12).

Viaţa, dragul meu, la urma urmei nu este decât o sumă

de momente în care am ales, iar dacă fiecare moment are

semnificaţie, consecinţele fiecărei alegeri nu pot fi evaluate

corect decât la sfârşitul vieţii, sfârşit care le însumează. Iată

de ce trebuie să fii foarte sigur de valoarea principiilor pe

care le alegi pentru câ prin ele îţi modelezi viaţa şi îi dai

sensul cel bun. Ştiu că te temi de scurtimea vieţii tale şi în

sine-ţi ai dori să trăieşti precum patriarhii, păstrându-ţi pe

cât posibil forţele sufleteşti şi trupeşti. Dorinţa ta e şi a mea,

dar nu trebuie să uităm că nu doar o viaţă plină de ani este

o viaţă lungă, cât una plină de sensul divin. Aceste cuvinte

ni-l oferă: „Pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele înţelepţilor

şi ia învăţătura mea în inimă. Căci este bine să le păstrezi

înlăuntrul tău şi să-ţi fie toate o dată pe buze. Pentru ca

să-ţi pui încrederea în Domnul vreau să te învăţ eu azi, da,

pe tine. N-am aşternut eu oare în scris pentru tine sfaturi şi

cugetări ca să te învăţ lucruri temeinice, cuvinte adevărate...

înţelepciunea este bună pentru sufletul tău: dacă o vei găsi,

ai un viitor, şi nu ţi se va tăia nădejdea” (Proverbe 22:17,

21; 24:14).

Zaharia Bica

11


12

Viaţa unui om este marcată sau demarcată de

crize; putem spune, chiar remarcată în crize. Cartea

Începuturilor ne vorbeşte despre vocile, care în criză,

afectează viaţa noastră: două voci distincte, cărora,

şovăitoare li se adaugă cea de-a treia, a omului. De

subliniat este faptul că fiecare dintre cele două voci,

„a zis”: una a fost vocea mlădioasă şi încântătoare a

minciunii, iar cealaltă, vocea interesată şi curată a

adevărului, iar omul „a răspuns”. Aşadar, decizia finală ne

aparţine. „Depinde de voinţa ta…”, spune versul cântării,

căci voinţa omului e la mijloc, între vocea şarpelui şi

Glasul lui Dumnezeu. Tu hotărăşti! Eu hotărăsc! Decizia

„răspuns” pune o piatră de hotar veşniciei, în fericire sau

în chin. A treia alternativă nu există!

Mai importantă decât „istoria cerurilor şi a pământului

când au fost făcute” (Geneza 2:4), este istoria umană,

creionată şi modelată, prin răspunsul la una din cele

două voci. Provocarea este aceeaşi: ascult de şarpe,

sau ascult de Dumnezeu? Ca urmaşi ai lui Adam şi

Eva, să urmărim istoria omului, în cartea Geneza,

care poartă amprenta a trei etape distincte: generare

(cap. 1-2); degenerare (cap. 3-11) şi regenerare (cap.

13-50). Ne vom ocupa de cele trei etape, insistând, cu

precădere, în dreptul celei de-a doua, aceea a crizei,

a degenerării rasei umane, subliniind factorul care a

dus la dezastru - vocea ispititorului, acompaniată de

răspunsul omului, concluzionând cu biruinţa planului

de răscumpărare, pronunţat de vocea lui Dumnezeu şi

a oamenilor Lui.

1. Generare

Prima imagine este a Creatorului, „În adevăr,

însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi

dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când

te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”

Statutul spiritual şi moral al creştinului

„El, care este oglindirea slavei Lui

şi întipărirea Fiinţei Lui...”

(Evrei 1:3)

Voci auzite

în timp de criză

„Şarpele… a zis femei:

«Oare a zis Dumnezeu cu adevărat...»?”

(Geneza 3:1)

„Domnul Dumnezeu… i-a zis:

«Unde eşti?»”

(Geneza 3:9)

„El (Adam) a răspuns:

«Ţi-am auzit glasul… şi mi-a fost frică…

şi m-am ascuns»”

(Geneza 3:10)

(Romani 1:20). Ceva nevăzut, să poţi vedea „lămurit”?

Mai mult, să vezi „dumnezeirea Lui”? Da! „când te uiţi

cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”.

Dacă vrei să îţi vezi chipul, priveşte-l într-o apă liniştită,

sau într-o oglindă curată. Daca vrei să Îl vezi bine pe

Creator, caută-L în natură, în Scriptură, sau în oamenii

Lui: „Avem minuni şi semne ne-ncetat./ Iar cine vrea pe

Dumnezeu să-L vadă/ să stea în faţa Lui pe baricadă!/

Există Dumnezeu cu-adevărat! (Costache Ioanid)

Însuşirile Lui, exprimă natura divină. Una din

ele, văzută încă la Început, este lumina: „Dumnezeu a

zis: ‹‹Să fie lumină!››” (Geneza 1:3); „Dumnezeu este

lumină” (1 Ioan 1:5). Primele trei zile sunt dispuse în

etapa generării într-un mod extraordinar, în simetrie

perfectă cu următoarele trei, vorbind de o altă însuşire

divină, înţelepciunea cerească: lumina (ziua I) –

luminătorii (ziua a 4-a); cerul (ziua a II-a) - vieţuitoarele

întinderii numită cer (ziua a 5-a); pământul (ziua III)

- vieţuitoarele pământului şi omul (ziua a 6-a). Ce

Creator înţelept!

Puterea veşnică, este accentuată, evocată prin

legea cauză - efect: „Dumnezeu a zis… şi aşa a fost”

(Geneza 1:6,7,9,11...). E plină Scriptura de zicerea

Domnului şi împlinirea Cuvântului Sfânt.

Dumnezeirea este redată în cele peste 30 de

menţionări a lui Dumnezeu în capitolul creaţiei, în

ipostaze diferite, ce dovedesc pe Cel ce generează,

organizează şi păstrează în fiinţă toate lucrurile:

„Dumnezeu a zis”, „Dumnezeu a văzut”, „Dumnezeu

a despărţit”, „Dumnezeu a făcut”.

2. Degenerare

W. Gurnall spunea: „Tot ce există în lume, constituie

combustibil pentru poftă. Ispitele nu cad peste noi ca o

minge de foc pe gheaţă sau zăpadă, ci ca o scânteie pe


un acoperiş de paie, care mai târziu va arde în flăcări”.

În rasa umană degenerată, doar credinţa conferă

puterea necesară pentru a stinge acele săgeţi pe care

Satan le înmoaie în otrava poftelor lumeşti: „pofta firii

pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este

de la Tatăl ci din lume”(1Ioan 2:15). Raportându-ne la

creaţie şi la Creator, pe baza celor scrise în Geneza 3,

deducem: pofta firii, care ia naştere în detrimentul a ceea

ce „a zis” Dumnezeu: „Să nu mănânci” (Geneza 2:17),

uzurpând Autoritatea Cuvântului (e ciudat faptul că

expresia: „a mânca” este pomenită, în capitolul căderii

de şapte ori – perfecţiunea căderii!); pofta ochilor, care

se raportează la ceea ce „a făcut” Dumnezeu: „pomul...”

(Geneza 3:6), subminându-I puterea; lăudăroşia vieţii

care urmăreşte ceea ce „ştie” Dumnezeu: „veţi fi ca

Dumnezeu, cunoscând binele şi răul...”(Geneza 3:5),

atentând direct la poziţia Lui. Dumnezeu a creat omul

cu scopul de „a fi”? „Tu eşti Fiul Meu...”(Psalmi 2:7);

„Toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu...” (Galateni 3:26).

Cine aleargă la „a zice”, „a face” sau „a şti” – fără „a

fi”, încearcă să ia locul lui Dumnezeu.

Să privim acum bătălia pentru cucerirea acestei

sfinte fortăreţe – „sufletul omului” (John Bunyan) şi

să învăţăm din căderea primilor oameni. Cum începe

asaltul: Întâi, vocea şarpelui foloseşte Cuvântul Sfânt:

„Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din

toţi pomii din grădină?” (Geneza 3:1). Vocea şarpelui

aruncă sămânţa îndoielii: în exprimare („oare...”); în

atitudine, timbrul vocii evidenţiază atitudinea; semnul

îndoielii („?”) o confirmă; în simţuri, implică auzul interior

(„a zis Dumnezeu...?”); la nivelul duhului, care este

locuinţa Adevărului („a zis Dumnezeu cu adevărat... ?”).

Cuvântul Domnului este privit şi enunţat ca ceva negativ

de către şarpe: „să nu mâncaţi”. Oare Dumnezeu e

dictator? Doar voi sunteţi liberi!

Apoi, vocea omului foloseşte Cuvântul lui

Dumnezeu: „Putem să mâncăm din rodul tuturor

pomilor din grădină. Dar...” (Geneza 3:2, 3). Vocea

omului începe să oscileze, iar fiinţa lui devine permisivă:

„putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor...”

Urmează vocea categorică a şarpelui care vorbeşte

în Numele Domnului: „Hotărât că nu veţi muri: dar

Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el…

veţi fi ca Dumnezeu…” (Geneza 3:4, 5).

Se continuă atacul prin pofta ochilor: „...vi se vor

deschide ochii...; „...Femeia a văzut...” (Geneza 3:5,

6). Faţa întoarsă spre şarpe, înseamnă spatele întors

spre Dumnezeu. Eva, îndrăzneşte să privească spre

fructul mult dorit şi ridicarea privirii e fatală. Lord Byron

surprinde acest lucru în închipuita discuţie de mai târziu

a şarpelui cu ucigaşul Cain: Cain: Eu n-am slăvit pe

Dumnezeul tatei,/ Deşi de-atâtea ori m-a implorat/ Să-l

însoţesc la jertfe, Abel. Ţie,/ De ce m-aş închina?

Lucifer: Cel care nu-L slăveşte/ Mi se închină mie.

Promisiunea ispitei: „vi se vor deschide ochii”

(Geneza 3:5), era fermecătoare, dar fatală. „După cum

ochiul păcătos priveşte la nevasta altuia, tot aşa ochiul

lacom priveşte la averea aproapelui său pentru a o

pofti. Gândiţi-vă ce efecte tragice a avut această ispită

asupra lui Ahab, care pentru câţiva ari de pământ,

care nu adăugau mare lucru la averea unui rege, el se

scaldă în sângele proprietarului! ” (W. Gurnall)

După minciuna promisiunii, urmează înălţarea

privirii: „Femeia a văzut” (Geneza 3:6), caracteristică

şi altora, „Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut” (Geneza

13:10). Avram nu a privit, l-a lăsat pe Cel viu Care

vede tot să privească în locul lui, apoi „Domnul a zis

lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: ‹‹Ridică-ţi

ochii››” (Geneza 13:14). În cazul lui Lot, îndrăzneala

privirii de altădată, e aspru pedepsită mai târziu:

„Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un

stâlp de sare” (Geneza 19:26).

Contemplarea fructului interzis: „Femeia a văzut

că pomul era… plăcut de privit” (Geneza 3:6), este

încă un laţ grozav, întins de şarpe vremurilor noastre în

faţa scumpilor copii ai Domnului, a celor răscumpăraţi

cu sângele sfânt, prin ispita vizualizărilor. Oare câţi

văd azi un real pericol şi o capcană ascunsă cu mare

meşteşug în puterea vrăjită a programelor TV, a

diferitelor site-uri şi mai mult, a filmului şi documentarului

creştin? Poate îmi veţi spune: „Stai puţin, frate!

Înţelegem că gunoaiele sunt gunoaie, dar ce e cu

programele creştine televizate? Dar documentarele?

Dar filmele religioase?” Credinţa vine în urma auzirii,

nu a vizionării. Mă îndoiesc de autenticitatea convertirii

vreunei persoane în urma vizionării. Dacă l-am avea în

bisericile din vremea noastră, pe Samson de altădată,

am putea vedea la el: puterea slăbită, ochii scoşi,

lanţurile de aramă, temniţa mucegăită, zdrenţele,

râşniţa filistenilor, batjocurile şi în urmă moartea. Toate

acestea nu sunt glume, fraţilor!

Lăudăroşia vieţii: „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând

binele şi răul”; „pomul era... de dorit ca să deschidă

cuiva mintea” (Geneza 3:5, 6), a dat lovitura finală.

Întotdeauna, diavolul îi dă întâlnire omului la pomul

cunoştinţei binelui şi răului. Dumnezeu, întotdeauna îl

cheamă pe om la pomul vieţii: „Celui ce va birui, îi voi

da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui

Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7) Dumnezeu îl cheamă pe

om la slavă, la trăire în adevăr, la ascultare; îi vede

neajunsul, singurătatea, dorul după o fiinţă cu care să

comunice, o face pe Eva; pune special pentru el, în

grădină pomul vieţii (Geneza 2:9); îi oferă posibilitatea

să mănânce din pom (Geneza 2:16); îl caută în

răcoarea zilei, vrea să aibă părtăşie cu el. Prin definiţie,

omul e „privitor în sus” (gr. antropos). Nu vi se pare

că semănăm cu Adam? În loc să privim în sus şi să

ascultăm, vrem să cunoaştem. Muşcăm adânc, tot mai

adânc din fructul cunoaşterii, căutăm în el viaţa şi ea

se ascunde, cum se ascunde miezul cepei de copilul

curios. Cunoaştem binele, după ce l-am pierdut şi

vedem că nu mai e şi răul, după ce l-am experimentat

şi ne vedem nenorociţi: „tu singur te pedepseşti cu

răutatea ta… şi vei şti… ce rău şi ce amar este să

părăseşti pe Domnul” (Ieremia 2:19) Ce himeră este

omul acesta! Strângător de adevăr, o îngrămădire

de incertitudini şi erori, slava şi gunoiul universului...”

(Pascal). Noi am ales!

Ispita are ideal şi propria cale de a ajunge acolo:

„veţi fi ca Dumnezeu...” (Geneza 3:5). Promisiunea

13

(continuarea în pagina 14)


14

(continuare din pagina 13)

Voci auzite în timp de criză

„veţi fi”, nu e oare bazată pe încercarea primordială de

„a ajunge”, fără „a fi”? „Mă voi sui”, „îmi voi ridica”,

„ voi şedea”, „mă voi sui”, „ voi fi ca Cel Prea Înalt”

(Isaia 14:13). Aceasta este nebunia lumii de azi: să

atingă idealul de a fi ca Dumnezeu, chiar de a fi un

dumnezeu, având propriul drum: drumul ego-ului.

Domnul Isus a ales nu propriul drum, ci calvarul hotărât

de Tatăl. El a spus: „Eu Sunt Calea…” (Ioan 14:6), iar

Dumnezeu, a mărturisit despre El: „Iată Robul Meu va

propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa” şi nu

doar sus, ci „foarte sus” (Isaia 52:13).

Lăudăroşia vieţii, are întotdeauna o dorinţă

specială: „pomul era de dorit ca să deschidă cuiva

mintea” (Geneza 3:6). E acel „open your mind”

american, e visul oriental – atingerea perfecţiunii prin

diferite tehnici de meditaţie, e atentarea la poziţia

suverană a lui Dumnezeu, iar dacă nu se atinge, e

suficientă şi starea de mic dumnezeu. Aceasta încearcă

să realizeze toate religiile non - centralizate pe Hristos.

Să băgăm bine de seamă, fraţi sfinţi: de la ideal la

dorinţă, e foarte mică distanţă.

Ascensiunea sugerată de şarpe a adus o

prăbuşire bruscă: „a luat deci...”; „a mâncat”; „atunci li

s-au deschis ochii”; „au cunoscut că erau goi”; „s-au

ascuns ...” (Geneza 3:6-8). Observaţi, cum fiecare

poartă a fortăreţei se prăbuşeşte în asaltul reunit al

celor trei forţe demonice: pofta firii – „au mâncat”, dar

nu s-au simţit bine; pofta ochilor – „li s-au deschis

ochii”, dar nu au văzut pe Dumnezeu; lăudăroşia vieţii

– „au cunoscut”, dar nu însuşirile, nici puterea, nici

dumnezeirea Creatorului, ci goliciunea creaturii căzute.

Aşa s-a făcut prima dată cunoştinţă cu moartea.

În etapa degenerării, apar cele mai josnice rostiri

şi cele mai periculoase acţiuni, care au dus la atâtea

activităţi pervertite în slujba răului, în vremea noastră:

construcţiile (4:17); sistemele de securitate (4:20);

artele (4:21); metalurgia (4:22) şi multe altele, iar

Turnul Babel rămâne, simbolul neascultării şi îngâmfării

omului căzut. De subliniat este faptul că toţi care au

fost iniţiatorii acestor acţiuni enumerate mai sus, au

fost fiii lui Cain, primul ucigaş. Dumnezeu S-a scârbit

de ei, i-a părut rău că a făcut pe om pe pământ şi peste

întreaga scenă a răutăţii omului pe pământ, închide

apele potopului.

3. Regenerare

Dumnezeu şi-a început lucrarea de regenerare a

pământului printr-o chemare. Aşa cum lui Adam altădată

i-a spus: „Pleacă!”, lui Avram îi spune blând, ca un tată:

„Vino!” (Geneza 12:1) Aşa a redevenit omul prietenul

Lui Dumnezeu. La fel s-au petrecut lucrurile cu Isaac

Continuare de articole

„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul,

cred că nici chiar în lumea aceasta

n-ar fi putut încăpea”

(Ioan 21:25)

şi Iacov, care „au mărturisit că sunt străini şi călători

pe pământ” (Evrei 11:13). Apoi Iosif, Moise, Iosua,

Rahav, Ghedeon, Debora, Barac, Iefta, Samuel, David,

oamenii credinţei, inimii însetate după Dumnezeu, care

îşi dezvăluie secretul unei vieţi biruitoare: „...ceea ce

câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”

(1 Ioan 5:4).

Neprihănitul Iov, se confruntă cu acelaşi şarpe şi

aceleaşi oferte:

– pofta firii: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie

Numele Domnului binecuvântat” (Iov 1:21);

– pofta ochilor: „Făcusem un legământ cu ochii

mei...” (Iov 31:1); „Ştiu că Răscumpărătorul meu este

viu... voi vedea totuşi pe Dumnezeu” (Iov 19:26);

– lăudăroşia vieţii: „Ştiu că Tu poţi totul” (Iov

42:2); „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână

şi cenuşă” (Iov 42:3).

Dumnezeu caută oameni degeneraţi pe care

să-i regenereze, oameni care apoi să biruie pofta firii

prin „cuvântul mărturisirii lor” (Apocalipsa 12:11), care

să biruie pofta ochilor, care să înfrângă mândria prin

smerenie, care să vorbească de minuni şi să fie ei

înşişi minuni ale lui Dumnezeu, cărora să le fie scârbă

de păcat şi să se pocăiască cu adevărat. Vrei să fii tu

astfel de om?

Fănel Şuteu

„Ispito, tu eşti umbra seninului curat

Şi vraja blestemată ce-atrage spre păcat,

Şi şarpele ce-mbie cu fructul otrăvit

Şi pofta ce momeşte spre tot ce e oprit,

Şi norul ce se lasă întunecat pe vis,

Şi floarea-mbietoare spre margini de abis,

Şi viermele ce roade a păcii rădăcini

Şi vântul rău ce stinge a inimii lumini,

Şi sol satanic care pândeşte uneltind,

Şi cursă care-atrage spre flacără zâmbind

Şi-ntunecarea minţii în clipa cea mai grea:

– Aşează-te-ntre mine, Isuse, şi-ntre ea!”

Traian Dorz


Înţelepciune pentru înţelepţi

„Poruncile Tale mă fac mai înţelept...,

căci totdeauna le am cu mine.”

(Psalmul 119:98)

Vindecarea depresiei

„Neliniştea din inima omului îl doboară, dar o vorbă bună îl înveseleşte” (Proverbe 12:25).

„O inimă veselă înseninează faţa; dar când inima este tristă, duhul este mâhnit” (Proverbe 15:13).

„O privire prietenoasă înveseleşte inima, o veste bună întăreşte oasele ” (Proverbe 15:30).

În ultimii ani a crescut vertiginos numărul

oamenilor care suferă de nelinişte – depresie, căci

stresul unei societăţi aflată în crize, de la spiritual

la material, face ca mintea şi nervii omului să

cedeze. Toate bolile sunt rele, dar cele psihice sunt

o categorie specială, pe care medicii nu pot să le

trateze ca pe alte boli, în care pacientul poate să

accepte o operaţie, să urmeze un tratament sau un

regim. „Duhul omului îl sprijineşte la boală; dar duhul

doborît de întristare, cine-l va ridica?” (Proverbe

18:14). Oamenii „doborâţi” de întristare nu mai pot să

înveţe sau să lucreze şi cu atât mai puţin să-şi revină

de la sine şi să se bucure de viaţă. Printre cei doborâţi

prin nelinişte s-a aflat şi puternicul Samson, sub

ispitirile sistematice ale Dalilei: „Fiindcă ea îl necăjea

şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, sufletul i

s-a umplut de o nelinişte de moarte” (Judecători

16:16). Oricine poate fi o ţintă potenţială, într-o lume

în care „Cei răi trag sabia şi îşi încordează arcul, ca

să doboare pe cel nenorocit şi sărac, ca să junghie

pe cei cu inima neprihănită” (Psalmul 37:14).

În analiza situaţiilor prin care trece un om, trebuie

să înţelegem că absenţa liniştii (neliniştea) şi a păcii

poate fi cauzată de necazuri şi probleme sau este o

urmare a păcatului. Redobândirea stării de pace, când

mintea poate să gândească liber şi cu o concentrare

sănătoasă, recăpătarea unei conştiinţe care nu mai

acuză şi bucuria de a trăi, necesită intervenţia unui

„duh” care ridică. Prin cuvinte pline de har şi edificatoare

se obţine revitalizare – „întăreşte oasele”, eliberare,

iertare – „o veste bună” şi entuziasm – „înseninează

faţa”; „înveseleşte inima”. Este necesar să ne angajam

în ajutarea oamenilor care au nevoie să-şi revenină

din stări depresive. Rugăciunile pentru cei întristaţi

trebuie urmate de părtăşii care să le ofere încredere şi

bunăvoinţă.

Neprihănitul Iov este un exemplu de implicare

în „ridicarea” celor doborâţi de întristare şi nelinişte. El

zice: „Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina

celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept şi-i

smulgeam prada din dinţi... Oamenii mă ascultau... şi

cuvântul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare.

Mă aşteptau ca pe ploaie,... Când li se muia inima, le

zîmbeam şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea

mea. Îmi plăcea să mă duc la ei şi mă aşezam în

fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca

un mângîietor lângă nişte întristaţi” (Iov 29:16-25).

Într-un mod desăvârşit Duhul lui Hristos afirma despre

Sine: „Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu

să înviorez cu vorba pe cel doborît de întristare...”

(Isaia 50:4). Fie ca şi noi să lucrăm împreună cu Domnul

la vindecarea stărilor depresive!

Se recomandă pentru toţi, sănătoşi sau bolnavi

(care mai pot să înţeleagă şi să asculte sfaturile), un mod

de însănătoşire sigură: dedicarea unui timp zilnic pentru

părtăşia cu Domnul prin citirea Bibliei şi rugăciune,

în mod particular şi prezenţa în adunarea sfântă.

„Orânduirile Domnului sunt fără prihană, şi veselesc

inima...” (Psalmul 19:8), căci Cel ce a redactat Biblia se

numeşte Mângâietorul (Ioan 16:13). Aşa s-a întâmplat

în cazul unei femei care s-a prezentat la medicul de

familie, cerând trimiteri pentru mai multe cabinete de

specialitate, pe motiv că suferă de mai multe boli, pe

care nu le poate identifica după multiplele simptome

de suferinţă: oboseală, insomnii, dureri de cap, de

stomac, stări nervoase şi altele. Medicul i-a „prescris”

să citească zilnic o oră în Biblie şi să se roage de trei

ori pe zi. Pentru ea a părut ridicol sfatul medicului şi

i-a cerut să nu-şi bată joc de ea. Dar el a insistat şi i-a

cerut să revină la control după o lună de zile. Minune!

A revenit mai repede complet refăcută.

Ori de câte ori ne întoarcem cu faţa spre Domnul

şi medităm la bunătatea dragostei Lui, vom putea afirma

cu încredere: „Eu am încredere în bunătătea Ta, sunt cu

inima veselă, din pricina mântuirii Tale” (Psalmul 13:5).

Totodată ne vom reaminti căci este scris, despre cel

credincios: „dacă se întâmplă să cadă, nu este doborît

de tot, căci Domnul îl apucă de mână” (Psalmul 37:24).

„Gata, gata să mă doboare şi să mă prăpădească, dar

eu nu părăsesc poruncile Tale” (Psalmul 119:87). În

cazul unuia care a păcătuit, după ce s-a înregistrat

pocăinţa lui şi a fost executată pedeapsa Domnului,

„...este mai bine să-l iertaţi şi să-l mângîiaţi, ca să nu

fie doborît de prea multă mâhnire” (2 Corinteni 2:7).

În toate cazurile când „inima este tristă” şi „duhul

este mâhnit” să ne rugăm lui Dumnezeu: „Fă-mă să

mă veselesc şi să mă bucur de îndurarea Ta, căci vezi

ticăloşia mea, ştii neliniştea sufletului meu” (Psalmul

31:7). „Înveseleşte sufletul robului Tău, căci la Tine,

Doamne, îmi înalţ sufletul” (Psalmul 86:4). Iar Dumnezeu

ne poate răspunde: „...Izgoneşte neliniştea, căci n-ai

nimic de temut şi spaima, căci nu se va apropia de

tine” (Isaia 54:14).

Iosif Anca

15


16

Continuare de articole

„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul,

cred că nici chiar în lumea aceasta

n-ar fi putut încăpea”

(Ioan 21:25)

(continuare din pagina 5) (continuare din pagina 7)

Caracterul creştinului

(partea I)

unei pierderi în detrimentul beneficiului personal (Matei 5:38-42).

Tratarea duşmanilor în spiritul lui Hristos conduce la atenuarea

sau chiar la eliminarea conflictelor, când vor fi iubiţi duşmanii;

vor fi binecuvântaţi cei care blestemă; se răspunde cu bine celor

care urăsc; se vor face rugăciuni pentru cei care exploatează sau

persecută (Matei 5:43-48).

Caracterul creştinului este lipsit de ambiguitate în

promisiuni, în hotărâri şi în limbajul obişnuit, pentru că evită

jurămintele (Matei 5:33-37). Domnul Isus condamnă jurămintele

de orice fel, exagerările făcute pentru ca cineva să pară credibil,

tentativele de inducere în eroare sau limbajul duplicitar. Totuşi în faţa

unor foruri judecătoreşti, în situaţii speciale îl găsim pe Mântuitorul

că jură în faţa tribunalului iudaic (Sinedriu), prin reprezentantul său

Caiafa (Matei 26:63).

Printr-un comportament curat din punct de vedere moral

este închisă uşa adulterului (Matei 5:27-30) , prin roada Duhului

Sfânt numită înfrânarea poftelor sau autocontrolul (Galateni 5:23)

şi astfel este eliminat divorţul, care secătuieşte societatea zilelor

noastre de bucuria vieţii şi frustrează vieţilor multor copii de căldura

unui cămin întreg (Matei 5:31-32).

Creştinul autentic nu judecă, numai în măsura în care

sunt scoase „bârnele” personale, ca să poată vedea lămurit

deficienţele, greşelile şi deformările de caracter ale altora.

Aceasta nu presupune eliminarea discernământului spiritul de

veghere a unora asupra altora (Evrei 10:24). Dimpotrivă, judecata

de evaluare a semenului trebuie făcută tot pe criterii ce definesc

caracterul menit să ne redea asemănarea cu Dumnezeu, cu

dreptate, ceea ce elimină aspectul exterior şi puterea sau gradul de

rudenie. Biserica este datoare să–i judece pe membrii ei (1 Corinteni

5:12), pe slujitorii falşi, atât proroci cât şi predicatori (Matei 7:16) şi

pe cei ce comit abateri grave (Matei 18:17; 1 Corinteni 5:9-13). Nu

trebuie judecat ceea ce nu se poate cunoaşte cu precizie şi atârnă

de Dumnezeu. Fără lumina, călăuza sau descoperirea Duhului

Sfânt, este greu să se stabilească adevăratele motive care stau la

baza unei boli, infirmităţi, probleme familiale, accidente, decese sau

nereuşite în viaţă. De asemenea ,nu este indicat să stabilim arbitrar

cine este mântuit şi cine este lepădat. Aceste decizii şi explicaţii le

are Dumnezeu, căci sunt de competenţa judecăţii Lui desăvârşite.

„Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui Dumnezeu şi

cinstit de oameni” (Romani 14:18).

(va urma)

Simion Buzduga

Predicare şi

învăţare din

Vechiul Testament

pentru creştinii

Noului Testament:

probleme şi

posibilităţi

2.3. Vechiul Testament – instrument

al bisericii primare

Nu doar Hristos a utilizat Vechiul

Testament în slujire. Apostolii au confirmat

la rândul lor că Hristos a realizat lucrarea

de răscumpărare după Scripturi (1 Corinteni

15:3, 4), referirea fiind în mod cert la Vechiul

Testament. Iar dacă apostolii şi primii creştini

studiau Scripturile Vechiului Testament

(Fapte 17:11) şi dovedeau cu ele că Isus

este Hristosul (Fapte 18:24, 25), oare de ce

noi nu am fi la fel de dedicaţi acestor texte ?

Kuen îl citează pe H. Blocher : „Maniera în

care autorii Noului Testament au folosit şi au

mânuit Vechiul Testament… face învăţătura

lor valabilă şi astăzi şi contribuie la însăşi

perfecţionarea spiritului nostru exegetic”. 13

2.4. Vechiul Testament – parte din

planul lui Dumnezeu

Pavel spunea celor din Efes că nu

s-a ferit să le vestească întreg planul lui

Dumnezeu (Fapte 20:27). Nu ne putem

achita de această responsabilitate decât

dacă vom predica şi din Vechiul Testament

deoarece acest plan a început în vechime

şi a continuat cu Noul Testament. O

predicare echilibrată, în opinia lui Kaiser,

va elimina apariţia unor eventuale erezii 14 .

Predicarea din nişte texte doar din Noul

Testament nu va fi cinstită faţă de tot

adevărul revelaţional care este astfel ciuntit.

Kaiser foloseşte ca argument gândirea

paulină exprimată în Romani 15:6-9, în

care este evident că Dumnezeu a dorit să

întrărească promisiuniel făcute părinţilor

(lui Israel) prin însăşi venirea lui Hristos.

Acel plan-promisiune este incomplet fără

Vechiul Testament. Dacă ar fi să facem o

comparaţie, este ca şi cum am începe să

citim o carte undeva după jumătatea ei.

13 Kuen, op. cit., p. 173

14 Kaiser, op. Cit., p. 45


Vom fi văduviţi astfel de cunoaşterea a foarte multe

informaţii care sunt extrem de importante pentru a

înţelege plenar conţinutul cărţii respective.

2.5. Vechiul Testament – Cuvântul lui Dumnezeu,

dar nu porunca lui Dumnezeu pentru biserică

Revelaţia este una singură, dar are un caracter

progresiv. Astfel, Vechiul Testament este o bază pentru

vechiul legământ, legământ pe care noi nu trebuie să-l

mai ţinem. Legea a fost o etapă provizorie, ”un pedagog

care să ne conducă la Hristos” (Galateni 3:24). Unii

creştini încearcă să respecte unele reguli alimentare

sau vestimentare izvorâte din Lege, dar noi nu mai

avem nevoie de jertfe, de ritualuri iudaice, de preoţi

deoarece toate şi-au găsit deja împlinirea în Hristos.

Doar ce a fost reînnoit în Noul Testament are caracter

normativ pentru biserică. 15 Este evident că o parte a

vechiului legământ este reînnoită în noul legământ,

referindu-ne la aspectele etice. Ele constituie „legea lui

Hristos” (Galateni 6:2) pentru biserică.

2.6. Vechiul Testament – în armonie cu Noul

Testament

Peste o zecime din Noul Testament este

constituită din citate sau aluzii la Vechiul Testament.

Au fost reperate 295 de aluzii explicite la Vechiul

Testament ocupând 352 de versete şi citând 278 de

versete diferite ale Vechiului Testament. 16 O regulă

hermeneutică insistă că Scriptura se interpretează

cu ajutorul Scripturii. Luther a stabilit acest principiu

exegetic : Scriptura sui ipsius interpres (Scriptura

însăşi este propriul ei interpret). 17 Aşa cum am văzut,

revelaţia formează un tot unitar, dar Vechiul Testament

trebuie interpretat în lumina Noului Testament şi invers.

Astfel, profeţia din Isaia 61 s-a împlinit în Luca 4:21.

Profeţia lui Ioel (2:28) s-a împlinit la Cincizecime

(Fapte 2). Faptul că Noul Testament vine după Vechiul

Testament arată că el este punctul lui culminant şi deci

cheia pentru interpretarea întregului proces.

2.7. Vechiul Testament – nespiritualizat

Unitatea dintre cele două Testamente este dată

şi de utilizarea unor tipologii şi relatări din Vechiul

Testament. şarpele înălţat în pustie şi înălţarea pe cruce

a Fiului Omului (Ioan 3 :14-15) arată relaţia dintre o

relatare din vechime şi ce avea să se întâmple în propria

Sa experienţă. „Adam este o icoană preînchipuitoare

a Celui ce avea să vină” (Romani 5:14), iar ce a fost

scris în Vechiul Testament constituie „umbra lucrurilor

viitoare”. Sunt menţionate multe personaje (Adam,

Moise, Melhisedec), evenimente (potopul, Paştele,

traversarea pustiei), obiecte (şarpele de aramă,

altarul, chivotul), animale (mielul), rânduieli (preoţia,

jertfele, sabatul, sărbătorile), funcţii (proroc, mare

preot), localităţi (Canaanul, Ierusalimul, Babilonul) care

au evident o valoare tipologică. Totuşi, există limite

ale interpretării tipologice. Luând în calcul excesele

interpretării alegorice, episcopul Marsh a emis o poziţie

radicală formulată astfel: ”Nu este admis ca tip decât

15 Gordon Fee & Douglas Stuart, op. cit., p. 196

16 Alfrd Kuen, op. cit., p. 167

17 Alfred Kuen, op. cit., p. 160

ceea ce este indicat ca atare în Noul Testament”. 18

Deşi există şi păreri mai temperate în acest sens, este

de reţinut că nicio doctrină nu poate fi dedusă dintr-o

interpretare tipologică, mai ales dacă aceasta nu are

un corespondent în Noul Testament.

2.8. Vechiul Testament – interpretat conform

genului literar

Dacă până acum am observat câteva reguli

generale de interpretare a textelor Vechiului Testament,

acum vom insista asupra unor reguli speciale. Una

dintre metodele exegetice istorico-literare este recunoaşterea

genurilor literare folosite în Biblie. Acurateţea

interpretării atunci când avem de-a face un un anumit

text este dictată în primul rând de identificarea genului

lierar folosit. Astfel, Vechiul Testament conţine texte

dintr-o varietate de genuri: naraţiune, material legislativ,

profeţie, poezie. Nimeni nu va interpreta la fel un text

din Psalmi cu unul dintr-o naraţiune precum Geneza.

A predica din cuvântările prietenilor lui Iov aşa cum o

facem din Pentateuh ar fi o mare greşeală! De aceea,

abilitatea dobândită de a interpreta fiecare gen în parte,

este esenţială. Familiarizarea cu regulile şi dificultăţile

specifice fiecărui gen literar este absolut necesară

pentru orice predicator, fapt care îl va echipa să predice

corect, eficient şi echilibrat din toate cărţile Bibliei. 19 Un

mare beneficiu care rezultă din respectarea genului

literar se concretizează în a depista valoarea textului

aşa cum a intenţionat-o autorul. O abordare dogmatică

decupează textele, pe când una biblică tratează cărţile

Vechiului Testament drept nişte entităţi care alcătuiesc

un tot unitar şi omogen.

Concluzie

Am conştientizat că a predica din Vechiul

Testament nu este deloc uşor, dar merită! Chiar este un

imperativ ! Nu poţi să te numeşti un predicator creştin

fără să fii foarte familiar cu ce spune Vechiul Testament.

Învăţarea şi aplicarea, atât a regulilor generale de

interpretare, cât şi a celor specifice unor genuri literare

existente în materialul Vechiului Testament, va uşura

acest efort. Rezultatele nu vor întârzia să apară

deoarece Noul Testament va fi cu atât mai strălucitor,

cu cât vom face mai multă lumină în dreptul Vechiului

Testament. Strădania constantă, exerciţiul şi solicitarea

iluminării prin Duhul vor face ca să înţelegem că între

cele două Testamente nu există un divorţ, ci o strânsă

relaţie caracterizată de unitate, complementaritate

şi progresivitate. Iar a fi „un lucrător încercat, ca un

lucrător care nu are de ce să-i fie ruşine, care împarte

drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15) implică, în

mod garantat, să predicăm şi din Vechiul Testament,

aşa cum au procedat apostolii.

18 Kuen, op. cit., p. 179

19 Philip Johnston, op. cit., p. 65

Daniel Grigoriciuc

17


18

Experienţe

„Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta… Când nu eram

Experienţe decât un plod fără chip, ochii tăi „Minunate mă vedeau sunt lucrările şi în Tale cartea şi ce bine Ta vede erau sufletul scrise meu toate lucrul acesta… zilele

care-mi erau rânduite, Când mai nu înainte eram decât de-a un fi plod fost fără vreuna chip, ochii din tăi mă ele” vedeau (Psalmul şi în cartea 139:14-16).

Ta erau scrise

toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de-a fi fost vreuna din ele”

„Cineva acolo sus vă iubeşte!”

Sunt născută în 17 mai 1970, într-o familie cu 14

copii, eu fiind cel de-al doilea copil. Sunt căsătorită şi am

născut cu bine al şaselea copil, cu o greutate la naştere

de 4.800 kg, în 25 martie 2003. După o săptămână,

am venit acasă şi mi-am reluat, după puteri, activităţile

familiale. Au trecut zilele, când o femeie după naştere ar

trebui să fie curată, dar la mine nu s-a întâmplat acest

lucru nici după 100 de zile, dar nu bănuiam nimic. Pe

zi ce trecea, hemoragia se agrava, până într-o zi, când

ne-am înţeles cu soţul să mergem la spital pentru un

control. Când am ajuns, am fost consultată şi trimisă de

urgenţă la Maternitatea din Botoşani. Eu am ezitat pentru

că erau copiii mici şi nu avea cine să-i îngrijească. Am

fost pusă să semnez că refuz să merg la spital şi mi-au

dat o reţetă de tratament. Părea să fie mai binişor, dar nu

a fost aşa, ci eram din ce în ce mai slăbită. Într-una din

zile m-am hotărât să merg la spital. Am chemat salvarea

şi am plecat, pe 17 iulie 2003.

Am fost consultată de medicul de gardă, care

mi-a pus diagnosticul „Col uterin lezional”. Am primit

tratament, iar după câteva zile mi s-a făcut o biopsie,

al cărei rezultat urma să vină după două săptămâni.

Medicul mi-a spus că mă trimite la Iaşi pentru operaţie.

L-a chemat şi pe soţul meu, a vorbit cu el şi i-a spus că

aveam cancer, dar nu se ştie încă dacă este malign sau

benign. Am fost trimisă la Maternitatea Cuza Vodă pe

data de 29 iulie 2003 şi la internare mi-au pus diagnosticul

„Neoplasm col uterin st. t3-a.” Am primit medicaţie până

la primirea rezultatului biopsiei şi urma să decidă dacă

mă vor opera sau nu.

Când a sosit rezultatul biopsiei, echipa de medici

care a venit la vizită a decis să mă trimită la clinica de

Oncologie-Radioterapie Iaşi pentru tratament cu raze

Cobalt. Unul din medici a spus că personalul de la

Radioterapie, este în concediu pentru două săptămâni.

Mi-au făcut externarea pe 7 august 2003 şi m-am întors

acasă. Peste noapte am făcut hemoragie puternică şi

am fost dusă cu salvarea la Maternitatea din Botoşani.

Nu mă mai puteam ţine pe picioare, de aceea am fost

dusă cu căruciorul până la etajul al treilea. A fost o mare

zarvă între personalul medical, când au văzut că eram

mai rău ca mai înainte. Am primit din nou medicaţie şi

urma să fiu trimisă la Institutul Oncologic din Cluj. Între

timp, am sunat pe o soră să se intereseze de o clinică

particulară din Bacău, unde se făceau operaţii mai

dificile. Doctoriţa de la Bacău a spus că vrea să vadă

rezultatul, dar şi pe mine. Am primit biletul de trimitere

pentru Cluj în 12 august 2003, iar în 13 august am plecat

întâi la Bacău, dar nici aici nu m-au putut opera fără

raze. Am fost îndrumată să mă grăbesc să ajung la Cluj.

Am venit acasă şi cu un verişor al soţului meu, în zorii

zilei următoare am plecat la Cluj. Am ajuns acolo, dar

surpriză! Institutul înconjurat de schele, era în reparaţii,

iar bolnavii programaţi de multă vreme, se cazau pe

unde puteau. Am fost reprogramată peste o lună, dar

pentru mine era mult şi până a doua zi, dar ne-am întors

acasă, mulţumind Domnului pentru felul în care avea să

lucreze pentru mine.

De la Cluj, am primit alt bilet de trimitere pentru

Iaşi, unde am mers după cele două săptămâni de

concediu la Radioterapia Iaşi. Am aşteptat pe hol şi

când a venit doctorul prof. Bild, a studiat biletul meu şi a

spus asistentei: „Pe doamna cu colul, reprogrameaz-o”.

Când a dat cu ochii de mine m-a întrebat: „Ce-i cu tine,

de ce eşti aşa de slabă?” Şi atât... Ne-am întors din nou

acasă, cu un număr de telefon şi urma să sun, ca să

mă interneze când se fac externări, pentru că nu mai

erau locuri în spital. Câteva zile am tot telefonat, dar

răspunsul era acelaşi: „Nu sunt locuri, mai reveniţi cu un

telefon”. Într-o duminică ajunsesem disperată, neştiind

ce se va întâmpla cu fiinţa mea. Am cerut Domnului în

taină, să trimită pe cineva să-mi spună să mai încerc

pe la spitale sau nu. Dumnezeu a ascultat rugăciunea

mea şi mi-a vorbit să cred că El va lucra şi îmi va lungi

zilele, dar mi s-a cerut credinţă. Au urmat zile mai bune,

puteam să stau pe picioare şi să fac mâncare copiilor.

Asta s-a întâmplat în luna august 2003, dar sângerarea

nu a încetat nici măcar o zi.

Într-o duminică dimineaţa pe data de 14 noiembrie,

am ieşit afară, iar când m-am întors, am deschis uşa şi

m-am prăbuşit cu faţa la pământ. Am leşinat din pricina

hemoragiei. Au urmat zile grele, stând la pat, fără să mă

pot ridica. Au fost nopţi de veghe la căpătâiul meu, zile de

post în biserică şi rugăciuni. Am fost vizitată de fraţi şi surori

cărora le mulţumesc cu această ocazie, că au fost alături

de mine în acele momente grele. Aveam dureri din ce în ce

mai mari, dar mă rugam Domnului Isus, să intervină şi să-mi

lege rana. A trebuit să aştept şi să cred că Dumnezeu avea

o zi hotărâtă pentru mine. Am crezut cu toată inima căci „El

este acelaşi ieri, azi şi în veci”. Aşa au trecut zilele din

noiembrie 2003, până în martie 2004.

Într-o noapte am avut un vis: „Se făcea că eram

la capătul unui hol, stând în picioare singură. Era spre

seară, iar mie îmi era foame. Am întrebat: «dacă nu

m-aţi operat astăzi, pot să mănânc?», iar o voce mi-a

răspuns: «NU, mâine la prima oră te operez!»”

Fraţii care m-au vizitat ultimele zile, nu prea mai credeau

că se va putea face ceva. Erau deznădăjduiţi. Le-am spus

şi lor visul, dar în noaptea următoare soţul meu cuprins de

spaimă, a sunat salvarea şi am mers la Botoşani.


Era ora şase dimineaţa, când am ajuns în acea

duminică, de 7 martie 2004. Am fost dusă cu targa şi

pusă pe masa de consultaţie. Medicul de gardă era

directorul spitalului şi a rămas uimit când m-a văzut. M-a

întrebat de ce am ajuns în starea asta şi i-am explicat pe

unde am fost şi nimeni nu mă operase fără raze. El m-a

ascultat cu urechea plecată asupra mea, deoarece nu

mai aveam vlagă să vorbesc. Când a ieşit din cabinet,

soţul meu l-a întrebat: „Domnule doctor, ce se poate face?

El a răspuns: „Mai nimic, tu nu vezi în ce hal este?” M-au

dus la etajul trei, iar în cabinet se auzea o mare gălăgie.

Doctorul care m-a tratat cu un an în urmă nici nu a venit

să mă vadă. Am fost dusă într-un salon de rezervă, iar

femeile din saloanele vecine când m-au văzut, unele

plângeau, iar altele se mirau. Peste noapte a fost trimisă

o fată internată să stea cu mine. Ziua următoare, luni,

am fost dusă la etajul cinci, la medicul care mă internase

acum. Când m-au scos din lift şi am intrat în hol, s-a

dovedit a fi exact cum am visat. Am rămas în spital până

în 31 martie, când m-au operat şi mi s-a luat şi biopsia,

rezultatul a fost acelaşi: cancer.

Au fost zile grele şi după operaţie. După o lună şi

jumătate am fost externată. Am stat acasă câteva zile

şi puteam să fac doar câţiva paşi, dar mă bucuram că

mă pot ridica din pat. În 9 mai 2004 m-am internat din

nou pentru control, apoi în 17 mai 2004, m-au direcţionat

spre Clinica de Oncologie Botoşani, unde am început

tratamentul cu citostatice. După prima cură de citostatice,

m-au trimis la Iaşi la secţia de Radioterapie a Spitatului

Sf. Spiridon. M-au internat, dar când s-a uitat doctoriţa

pe biletul de ieşire de la operaţie, s-a înfuriat, spunând că

astfel de operaţii nu se mai fac de 20 de ani (histerectomie

subtotală joasă) şi că trebuia să se facă totală. A scris pe

foaia cu care mergeam la raze URGENŢĂ şi m-a dus

infirmiera de serviciu cu căruciorul, fiindcă nu puteam

să merg pe picioarele mele. Dar Dumnezeu a fost cu

mine şi acolo. El mi-a dat putere să rezist primele trei

zile câte 22 de minute la fiecare şedinţa, apoi mi-a mai

redus timpul. Acolo am stat 9 zile.

Într-o zi a venit o soră la mine în salon, fiindcă a auzit

revolta doctoriţei, care spunea că am 6 copii, iar ea nu ştia

despre cine este vorba. În seara respectivă, sora mergea

la rugăciune în Iaşi (era şi ea bolnavă) şi i-am spus să se

roage şi pentru mine. A doua zi a venit la mine, dar nu

mi-a spus descoperirea care a fost dată prin Duhul Sfânt,

decât mai târziu: „O floare aproape uscată, îndoită de la

jumătate a început să se ridice şi a rămas în picioare.”

Slavă Domnului că astăzi stau în picioare prin îndurarea

Lui! Slăvit să fie Numele Lui, că ascultă rugăciunile! La

Oncologie, gardianul i-a spus fratelui care a venit cu soţul:

„Nu o mai scoate vie de aici”. Am continuat tratamentul

cu citostatice până la a şasea cură. A fost foarte greu,

am mers regulat la control şi totul s-a sfârşit cu bine. Toţi

se mirau, recunoscând şi ei că este o minune pe care o

făcuse Domnul cu mine. În perioada acesta Dumnezeu

s-a îndurat de mine şi m-a vindecat de cancer, căci

cine îşi pune nădejdea în El nu va fi dat de ruşine.

Pe data de 1 iunie 2004, Dumnezeu a închis rana care

a sângerat de la naştere, timp de un an, două luni şi o

săptămână. Eram vindecată, suspinam ca un un copil

prin somn, puteam să mă mişc, să merg la baie, să cobor

pe scări şi nu mai aveam dureri.

Ultima dată am fost la control în luna septembrie

anul 2009. Medicul care m-a operat a murit în luna

aprilie, iar eu a trebuit să iau legătura cu doctoriţa care

lucra împreună cu el. Pot să spun că la prima vedere

nu m-a recunoscut. I-am spus că sunt pacienta care am

fost internată în urmă cu şase ani şi atunci şi-a amintit

de mine exclamând: „Cineva acolo sus vă iubeşte!”

Şi într-adevăr, mă iubeşte Dumnezeu! Au fost clipe de

uimire şi pentru asistentele care m-au îngrijit; se vedea

pe faţa lor zâmbetul de bucurie. La consultaţie, doctoriţa

a exclamat: „Uite ce bine e, nici urmă de la raze!”

Sunt bucuroasă şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu,

pentru tot ce a făcut pentru mine şi doresc ca toţi cei

ce trec prin diferite încercări să-şi pună nădejdea în

Dumnezeu, căci El este ajutorul nostru. Cu siguranţă

că oricine şi-ar dori să fie vindecat fără operaţie şi fără

luni de suferinţă, dar eu socotesc un har de la Domnul

însănătoşirea mea, dintre mulţi bolnavi cu cancer care

au murit, cu toate intervenţiile medicilor. Mie, Domnul a

hotărît să-mi păstreze viaţa şi să rămân soţie şi mamă în

familie. Slăvit să fie Domnul!

E. B.

1. Ce forme de alegere a unui slujitor sunt recomandate de Scripturi? Ce efecte poate

avea neînţelegerea chemării unui om, pentru el şi comunitatea de credincioşi?

2. Cum se poate identifica scopul unei suferinţe umane: boală, necazuri, sărăcie, etc?

Ce atitudini trebuie luate de cei din jur, pentru a veni în ajutorul celor ce suferă?

3. Cât de imperativă este porunca evanghelizării pentru vremea noastră? Ce forme de

evanghelizare sunt recomandate pentru diferite categorii de credincioşi?


Dumnezeu este partenerul nevăzut în orice

lucrare de calitate. El nu vrea întotdeauna să facem

lucruri extraordinare;

dar să facem orice lucru extraordinar de bine.

Şi ce este un fluture? În cel mai bun caz doar o

omidă, e drept, în haine de gală!

„Cultura fără o religie a inimii, este doar o formă

civilizată de barbarism” Bunsen

„Multă carne, mulţi viermi; multă bogăţie, multe

griji; multe slujitoare, multă destrabălare;

mulţi robi, mulţi hoţi; mult studiu, multă viaţă;

multă stiinţă, mulţi ucenici;

multă dreptate, multă pace” Hilel

O naţiune care face lucruri bune, dar care nu

reuşeşte să producă şi oameni buni e falimentară.

Cultivarea pământului nu este tot atât de

importantă ca şi cultivarea minţii.

Se pare că omenirea a reuşit să îmbunătaţească

mai toate lucrurile, cu excepţia omului.

Persoanele care nu se răzgândesc niciodată,

gândesc de obicei foarte puţin.

Cei mai mulţi dintre noi nu „păşim cu dreptul”

decât după ce l-am pus pe stângul în apă fiartă.

Nu ştiu care este cheia succesului,

dar ştiu precis care este cheia eşecurilor:

încercarea de a face pe placul tuturor.

Acţiunile noastre ne privesc pe noi,

dar consecinţele lor îi privesc şi pe alţii.

Fiecare faptă a noastră atinge o coardă care va

vibra mereu până în veşnicie.

Este mai uşor să-ţi ascunzi greşelile

decât să le înlături consecinţele.

CALITATE – INTEGRITATE

Conştiinţa este ca linia indicatoare de pe carosabil,

ea ne spune ce n-ar trebui să facem,

dar nu ne poate împiedica să o facem.

Când o persoană dobândeşte ceea ce lumea

numeşte „vederi largi”,

aceasta se produce simultan cu o îngustare

a conştiinţei.

Constiinţa nu te poate impiedica să faci ceva,

dar îţi poate răpi bucuria.

Diferenţa dintre o prejudecată şi o convingere este

că poţi să-ţi aperi o convingere fără să te enervezi.

Mai mulţi oameni sunt călăuziţi spre cer de urme

de paşi, decât prin semne indicatoare.

Credinţa adevărată este viaţa pe care o ducem,

nu crezul pe care-l mărturisim.

Oamenii mari nu s-au considerat niciodată mari,

oamenii mici nu s-au considerat niciodată mici!

Uneori este inteligent să nu crezi decât jumătate

din ceea ce auzi; dar eşti înţelept dacă ştii care

jumătate!

Oamenii fac foarte rar aceeaşi greşeală de două

ori,... de obicei o fac de trei sau de mai multe ori.

De cele mai multe ori, greşelile sunt punţile

necesare dintre lipsă de experienţă şi înţelepciune.

Un om trebuie să fie destul de mare

să-şi recunoască greşelile,

suficient de deştept ca să înveţe din ele

şi îndeajuns de tare ca să le îndrepte.

Foarte puţini oameni aleg conştienţi între rău şi

bine; majoritatea aleg doar între ceea ce ar trebui

să facă şi ceea ce le place să facă.

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:

Revista „Dragoste pentru Adevăr”

Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,

e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com

Mobil: 0740 437777, 0746 046080

More magazines by this user
Similar magazines