10 Scrisoarea a XXII

14
(continuare din pagina 13)
Voci auzite în timp de criză
„veţi fi”, nu e oare bazată pe încercarea primordială de
„a ajunge”, fără „a fi”? „Mă voi sui”, „îmi voi ridica”,
„ voi şedea”, „mă voi sui”, „ voi fi ca Cel Prea Înalt”
(Isaia 14:13). Aceasta este nebunia lumii de azi: să
atingă idealul de a fi ca Dumnezeu, chiar de a fi un
dumnezeu, având propriul drum: drumul ego-ului.
Domnul Isus a ales nu propriul drum, ci calvarul hotărât
de Tatăl. El a spus: „Eu Sunt Calea…” (Ioan 14:6), iar
Dumnezeu, a mărturisit despre El: „Iată Robul Meu va
propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa” şi nu
doar sus, ci „foarte sus” (Isaia 52:13).
Lăudăroşia vieţii, are întotdeauna o dorinţă
specială: „pomul era de dorit ca să deschidă cuiva
mintea” (Geneza 3:6). E acel „open your mind”
american, e visul oriental – atingerea perfecţiunii prin
diferite tehnici de meditaţie, e atentarea la poziţia
suverană a lui Dumnezeu, iar dacă nu se atinge, e
suficientă şi starea de mic dumnezeu. Aceasta încearcă
să realizeze toate religiile non - centralizate pe Hristos.
Să băgăm bine de seamă, fraţi sfinţi: de la ideal la
dorinţă, e foarte mică distanţă.
Ascensiunea sugerată de şarpe a adus o
prăbuşire bruscă: „a luat deci...”; „a mâncat”; „atunci li
s-au deschis ochii”; „au cunoscut că erau goi”; „s-au
ascuns ...” (Geneza 3:6-8). Observaţi, cum fiecare
poartă a fortăreţei se prăbuşeşte în asaltul reunit al
celor trei forţe demonice: pofta firii – „au mâncat”, dar
nu s-au simţit bine; pofta ochilor – „li s-au deschis
ochii”, dar nu au văzut pe Dumnezeu; lăudăroşia vieţii
– „au cunoscut”, dar nu însuşirile, nici puterea, nici
dumnezeirea Creatorului, ci goliciunea creaturii căzute.
Aşa s-a făcut prima dată cunoştinţă cu moartea.
În etapa degenerării, apar cele mai josnice rostiri
şi cele mai periculoase acţiuni, care au dus la atâtea
activităţi pervertite în slujba răului, în vremea noastră:
construcţiile (4:17); sistemele de securitate (4:20);
artele (4:21); metalurgia (4:22) şi multe altele, iar
Turnul Babel rămâne, simbolul neascultării şi îngâmfării
omului căzut. De subliniat este faptul că toţi care au
fost iniţiatorii acestor acţiuni enumerate mai sus, au
fost fiii lui Cain, primul ucigaş. Dumnezeu S-a scârbit
de ei, i-a părut rău că a făcut pe om pe pământ şi peste
întreaga scenă a răutăţii omului pe pământ, închide
apele potopului.
3. Regenerare
Dumnezeu şi-a început lucrarea de regenerare a
pământului printr-o chemare. Aşa cum lui Adam altădată
i-a spus: „Pleacă!”, lui Avram îi spune blând, ca un tată:
„Vino!” (Geneza 12:1) Aşa a redevenit omul prietenul
Lui Dumnezeu. La fel s-au petrecut lucrurile cu Isaac
Continuare de articole
„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul,
cred că nici chiar în lumea aceasta
n-ar fi putut încăpea”
(Ioan 21:25)
şi Iacov, care „au mărturisit că sunt străini şi călători
pe pământ” (Evrei 11:13). Apoi Iosif, Moise, Iosua,
Rahav, Ghedeon, Debora, Barac, Iefta, Samuel, David,
oamenii credinţei, inimii însetate după Dumnezeu, care
îşi dezvăluie secretul unei vieţi biruitoare: „...ceea ce
câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”
(1 Ioan 5:4).
Neprihănitul Iov, se confruntă cu acelaşi şarpe şi
aceleaşi oferte:
– pofta firii: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie
Numele Domnului binecuvântat” (Iov 1:21);
– pofta ochilor: „Făcusem un legământ cu ochii
mei...” (Iov 31:1); „Ştiu că Răscumpărătorul meu este
viu... voi vedea totuşi pe Dumnezeu” (Iov 19:26);
– lăudăroşia vieţii: „Ştiu că Tu poţi totul” (Iov
42:2); „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână
şi cenuşă” (Iov 42:3).
Dumnezeu caută oameni degeneraţi pe care
să-i regenereze, oameni care apoi să biruie pofta firii
prin „cuvântul mărturisirii lor” (Apocalipsa 12:11), care
să biruie pofta ochilor, care să înfrângă mândria prin
smerenie, care să vorbească de minuni şi să fie ei
înşişi minuni ale lui Dumnezeu, cărora să le fie scârbă
de păcat şi să se pocăiască cu adevărat. Vrei să fii tu
astfel de om?
Fănel Şuteu
„Ispito, tu eşti umbra seninului curat
Şi vraja blestemată ce-atrage spre păcat,
Şi şarpele ce-mbie cu fructul otrăvit
Şi pofta ce momeşte spre tot ce e oprit,
Şi norul ce se lasă întunecat pe vis,
Şi floarea-mbietoare spre margini de abis,
Şi viermele ce roade a păcii rădăcini
Şi vântul rău ce stinge a inimii lumini,
Şi sol satanic care pândeşte uneltind,
Şi cursă care-atrage spre flacără zâmbind
Şi-ntunecarea minţii în clipa cea mai grea:
– Aşează-te-ntre mine, Isuse, şi-ntre ea!”
Traian Dorz