(Georgiu Gurie) Baladă Euharistică martiriului antitotalitarist

You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source:

Altarul Reîntregirii

The Altar of the Reunification

Location:

Author(s):

Title:

Issue:

Citation

style:

Romania

Gurie Georgiu

Baladă „euharistică” martiriului antitotalitarist. Radiografie pastorală a liricii „de după gratii”

A Eucharist ballad to the anti-totalitarian martyrdom. A pastoral radiography to the poetry of

the prisons

Suppl_1/2014

Gurie Georgiu. "Baladă „euharistică” martiriului antitotalitarist. Radiografie pastorală a liricii

„de după gratii”". Altarul Reîntregirii Suppl_1:23-40.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=70550

CEEOL copyright 2023

BALADĂ „EUHARISTICĂ” MARTIRIULUI

ANTITOTALITARIST.

RADIOGRAFIE PASTORALĂ A LIRICII

„DE DUPĂ GRATII”

Gurie Georgiu ∗

Abstract: Our study, An Eucharistic Ballad to Anti-totalitarian Martyrdom, is

attempting to perform a pastoral radiography of the poetry written „behind bars.”

On the one hand, it deals with an academic inventory of the main themes present

in the poetry of the intellectuals imprisoned for political reasons. On the other

hand, the study examines its relevance for and impact on post-modern public

conscience. Values such as the freedom of speech/the right to publicly express

one’s opinion, patriotism/the denunciation of the “shrinking” map of Romania by

the Soviet Empire, religious belief/the conviction that the public space should not

be infested by atheist ideology, etc., for which many of the political prisoners

from those times gave their lives, nowadays – once they have been obtained,

passed as laws and entered everyday life – have lost their capacity to stir, their

impact on the masses, their axiological relevance. The postmodern world is

paralyzed by different attitudes: freedom has swerved toward discretionary

absolutism, patriotism has melted into indifference to the “nation” or even into

contempt for our own ethnic identity (the feeling of shame for being Romanian),

the religious belief has reached a point where it is classified as “psychological

weakness” to which only emotionally fragile people resort in order to find

“emotional support.” The reversal/obsolescence of the old values, for which our

forefathers shed their blood, indicates a profound axiological crisis in our

contemporary world. How will Orthodoxy take corrective action?

Keywords: memorial, collective unconscious, local identities, feminism,

experiential religiosity, Eucharistic martyrdom

Postmodernitatea, etapă nouă în istoria omenirii, clar

delimitată de modernitate, mai simplu spus, contemporaneitatea, a fost

∗ Lect. univ. dr. † Gurie Georgiu, Episcopul Devei şi al Hunedoarei

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia



Eucharist and Martyrdom from the Ancient Catacombs to the Communist Prisons

definită de următoarele coordonate: 1. Societate postindustrială,

informatică; 2. Centralizarea informaţiei şi a comunicaţiei (tranziţia de

la „revoluţia lui Gutenberg”, la imaginea televizată şi la cea a

existenţei virtuale, centrate pe computer); 3. Stabilirea de noi tipuri de

raport între bărbat şi femeie (cu tot ceea ce presupune feminismul); 4.

Tensiunea dintre globalismele de toate felurile şi identităţile culturale

locale; 5. Un nou raport al omului cu sine însuşi (prin conştiinţa de

sine mijlocită de auto-(psih)analiză; 6. Relativizarea valorilor şi a

certitudinilor sub hipnoza nihilismului (abordarea parodică a istoriei).

7. Religiozitate experienţială, tipic postmodernă 1 .

Lumea postmodernă este „paralizată” de poziţionări foarte

diferite de cele ale modernităţii: libertatea a deviat spre absolutism

discreţionar, patriotismul s-a topit în indiferenţă faţă de „naţiune”,

dacă nu chiar în dispreţuirea propriei identităţi etnice (ruşinea de a fi

român), credinţa religioasă a ajuns să fie catalogată drept „slăbiciune

psihologică” la care apelează pentru a primi „suport afectiv” doar

persoanele fragile din punct de vedere emoţional.

Răsturnarea/perimarea vechilor valori, pentru care s-a scurs sângele

înaintaşilor, demonstrează o profundă criză axiologică în

contemporaneitate. Cum va interveni corectiv Ortodoxia?

Lirica „de după gratii” are în ADN-ul ei cel mai profund

ţipătul, tânjirea, patosul după nişte valori pentru care merita să

mori. Zeci de ani de închisoare, adeseori cei mai frumoşi ani ai

tinereţii, sacrificaţi pe altarul unor convingeri care ar fi trebuit să

vertebreze cultura şi existenţa posterităţii, a oamenilor de astăzi.

Eroii de ieri au murit pentru generaţiile de astăzi. Ce mutaţie

1 „Satul planetar” este o lume rapidă, anarhică, policromă, interconectată, care afirmă

uniformizarea în detrimentul culturilor locale, promovând cunoaşterea întreolaltă a

spaţiilor culturale şi religioase îndepărtate geografic, prin faptul că le scoate din

regionalul anonim şi le declară forme legitime ale pluralităţii existente în patrimoniul

cultural uman. „Satul planetar” uniformizează: străzile, vestimentaţia, programele TV,

muzica din discoteci, filmele, băuturile; toate devin similare, subminând şi diluând

identităţile locale, care nu se mai pot păstra „în formă pură”. Super-comunicarea prin

Internet mijloceşte problematizarea inferioară, adesea printr-o clătinare tragică, ce

vine din întâlnirea cu celălalt, cu cealaltă cultură, cu celălalt ethos religios. Putem vorbi

de fenomenul de „dezinserţie” a omului din realitatea imediată, şi de pierderea

treptată a simţului realităţii obiective. Vasile Vlad, Nihilismul postmodern şi apofatismul

creştin. O încercare de dialog, în „Tabor”, 6/2009 (III), p. 14.

24



13 th International Symposium of Science, Theology and Arts

paradoxală din inconştientul colectiv a făcut ca tinerii de astăzi, noile

generaţii, să dispreţuiască (sau cel puţin să nu mai „empatizeze” cu)

valorile pentru care înaintaşii au considerat că se merită să mori?

Nu ne vom opri în analiza noastră asupra primelor două

coordonate ale posmodernităţii (1. Societatea postindustrială,

informatică 2 ; 2. Centralizarea informaţiei şi a comunicaţiei/tranziţia

de la „revoluţia lui Gutenberg” la imaginea televizată şi cea a

existenţei virtuale, centrate pe computer), întrucât ele sunt complet

străine şi total imprevizibile pentru lirica „de după gratii”, deci

absente. Vom spune însă că exact acestea „devorează” timpul

generaţiilor tinere de astăzi: internetul, ecranele, virtualul. Ele au

puterea de a superficializa, de a reteza adâncurile metafizice şi

gândirea bine vertebrată, de a atenua simţul critic şi

discernământul. De aceea, sfatul pastoral al Bisericii este ca

recursul la acestea să fie temperat, echilibrat, auto-controlat. Vom

continua periplul nostru analitic cu celelalte cinci criterii.

Stabilirea de noi tipuri de raport între bărbat şi femeie (cu tot

ceea ce presupune feminismul)

Care era imaginea femeii în inconştientul colectiv din lumea

în care creau, sufereau şi acţionau poeţii şi versificatorii „de după

2 Contextul cultural diferit, comunicarea în forme specifice epocii moderne (iar nu

postmoderne) este evidentă când în lirica „de după gratii” se face referire la „scrisoare”,

„epistolă”: „Îţi scriu, o mamă, din Aiud, / Din temniţa cu lacrimi şi zăbrele / Cu ziduri

reci, din care nu s-aud / Cum mor în lanţuri „visurile mele”. // Trec zilele de plumb, mai

greu ca anii / Se frânge viaţa-n silnică povară, / În sufletu-mi se scutură castanii / Şi

plânge-un vis uitat de… primăvară. // Flăcăul tău, voinic, cu piept de-aramă / Ce

haiducea adesea pe poteci / Azi, nu mai e decât o umbră, mamă, / În temniţa cu zidurile

reci. // (…). Îţi scriu o carte, poate cea din urmă, / Că „Dansul Salomeii” e în toi / Şi

până-n zori o viaţă iar se curmă / Că zi şi noapte-i Moartea printre noi…” („Scrisoare

din Aiud” de Simion Lefter). Încetineala scurgerii timpului, procesul de îmbătrânire

biologică consistent ce are loc între două revederi, „zilele de plumb” care „se scurg ca

anii” sunt alte indicii ale climatului specific epocii în care comunicarea era „încetinită”,

mai bine zis „lentă” în raport cea din postmodernitate. „În sihăstria de beton şi fier / s-

au strâns tăcerile din univers, / o frunte tristă-şi caută alt cer / şi timpul parcă s-a oprit

din mers” (Poezia „Aşteptare” a lui Petre Strihan). În aceeaşi categorie se înscrie poezia

„Carte poştală de octombrie” a lui Mihai Buracu. Volumul de referinţă citat este Poeţi

după gratii, Editura „Mănăstirea Petru Vodă”, 2010.

25




gratii”? Cum se raportau oamenii la „feminin”? Cum se oglindeşte

această raportare în Poezia Închisorilor? Spune Aurel Drăgan în

poezia Memorial: „Aflăm câteodată, prin noii arestaţi, / Vreo veste

cu moarte de mame şi taţi, / Cu ţâncii lăsaţi undeva, în poveste, / Cu

neamul ce suie Golgota spre creste, / Cu triste soţii, Penelope fidele /

Ce cos în gerghefu-aşteptărilor, stele, / Cu fetele noastre, livide,

plăpânde, / În tainiţa Mislei tânjind sub osânde, / Solemne ca nişte

Victorii răzleţe” 3 . Femininul apare în formă tradiţională bimilenară,

ca: delicatul, rafinatul, gingăşia întruchipată, catifelatul, nobilul

transfigurat. Femeia este o întruchipare a „aşezării”, a emoţionalului

dominant, a delicateţii depline.

Alta este percepţia femininului astăzi: femeia în spaţiul

public se masculinizează, este agresivă, impunătoare, având poziţii

intransigente, decupând enorm din portretul bărbatului din

subconştientul colectiv. Ea doreşte poziţii sociale şi carieră

profesională fulminantă, chiar dacă aceasta se poate face numai prin

abdicarea de la exigenţa formării copiilor, a cultivării afectivităţii în

noua generaţie, a absenţei constante şi mutilante din „cuibul”

familiei. Odată afirmată public exigenţa carierei profesionale, se

naşte concurenţa cu bărbatul, concurenţă care atinge cote alarmante

în lumea politicii.

În ciuda acestor mutaţii, raportul cu femininul prezent în

„mamă” nu se poate metamorfoza atât de rapid, la o comandă

ideologică postmodernă. Mama întruchipează femininul la

superlativ; iată cum vede acest raport Andrei Ciurunga în poezia

Mandat poştal: „Măicuţa mea, primeşte ca pe-un dar / aceşti

arginţi, cu sunet de osândă. / puţini or fi, dar i-am plătit amar, /

cu toată tinereţea mea flămândă. / sângele cald pe care mi l-ai dat

/ l-am cheltuit ca pe-o nimica toată / o bună parte, darnic s-a

vărsat / sub târnăcop, sub rangă, sub lopată. // Iar restul ţi-l

trimit acum senin, / să-l dai pe pâine şi să-l plângi la masă, / căci

pentru mine mi-am oprit puţin, / atâta cât să pot ajunge-acasă”.

Luca Dumitrescu, în poezia Soţie, conchide: „Iubită mamă, soră şi

3 Poeţi după gratii, Editura „Mănăstirea Petru Vodă”, 2010, p. 249.

26




nevastă, / Pământ întors de plugul meu spre soare / Simţit-am

dulcea ta înfiorare / Cum mă cuprinde limpede şi castă” 4 .

Tot Andrei Ciurunga, de această dată în poezia Noi, tot

aici…, constată: „Ne cresc orfani copiii pe coclauri / nevestele ca

fânul se usucă, / răsar din mame stânjenei şi lauri, / noi tot aici,

noi tot cu gând de ducă... / Parcă n-am fost în lume niciodată /

Duminicile ne-au uitat şi ele, / prietenii prin cârciumi se îmbată, /

noi tot aici, noi tot după zăbrele. // Căţui de nuferi ard în

rugăciune, / pe sub salcâmii înfloriţi trec fete, / bătrâne viori

întineresc sub strune, / noi tot aici, noi tot pe rogojină”. Deţinuţii

au conştiinţa că viaţa merge mai departe, că sub anumite aspecte

lucrurile au progresat, dar ei sunt pe mai departe un tribut de

jertfă care trebuie plătit de neam… femininul este asociat cu

florile, cu stânjeneii, cu laurii, cu creşterea copiilor; femininul

înseamnă gingăşie, afectivitate, dăruire, aşteptare eroică a

soţului pedepsit şi înstrăinat pe nedrept. Ele sunt simbolul

fidelităţii, al loialităţii mai presus de „etichetările” politice

nedrepte.

„Să luăm în traistă tot ce ne-a rămas / din cele ce-am adus

în amintire: / întâi o mamă albă şi subţire / şi-o fată cu

privighetori în glas” (Poezia Fii gata, suflete! de Andrei

Ciurunga). Femeia este văzută ca un „altar” de intense trăiri

interioare, o sursă de afecţiune, un izvor de dragoste. Tocmai

de aceea, plecarea ei stridentă din viaţa bărbatului, acum

deţinut, este o abdicare, o trădare jenantă, o decădere

axiologică, o „Desfigurare”: „Plec, iubito, ascunzând în sân /

steagul rupt de gloanţe şi furtună / şi privesc cum mâna ta cea

bună / nu-mi mai face semne să rămân” (Desfigurare de Andrei

Ciurunga).

4 „Când marea foame-a vieţii-n mine plânge, / Cu pâinea ta curată mă îmbii / Şi de mă

simt vreodată ca un sânge, / Gâlgâitor, în forţele lui vii, / Eşti inima grăbită, care-l

strânge / Şi-l mână mai departe, în copii”. Cf. Poeţi după gratii, Editura „Mănăstirea

Petru Vodă”, 2010, p. 391.

27




Tensiunea dintre globalismele de toate felurile şi identităţile

culturale locale

„Nu-s vinovat faţă de ţara mea!” – spune Andrei Ciurunga,

parcă delimitându-se de un posibil reproş interior, pe care nimeni din

exterior nu i l-ar putea face astăzi; în percepţia postmodernă a făcut

chiar „prea mult” pentru ţara lui: ani grei de închisoare, făcuţi 5 pentru

a fi reproşat prin lirica lui regimului comunist trădarea ţării şi

fidelitatea umilitoare faţă de Imperiul de la Răsărit care a mutilat

ţara, a schingiuit poporul şi a adus în România foamea şi un retard de

o jumătate de secol. Nu-s vinovat faţă de ţara mea!: „La ora când

cobor, legat în fiare, / să-mi ispăşesc osânda cea mai grea, / cu

fruntea-n slavă, strig din închisoare: - Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

// Nu-s vinovat că i-am iubit lumina / curată cum în suflet mi-a

pătruns / nici că vrăjmaşii i-au prădat grădina / şi că sutaşii coasta

i-au străpuns (...). / Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii / şi c-am răcnit

cu sufletul durut / că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii / şi că urăsc

hotarul de la Prut”.

Deplânge teribila „integrare” a României în lagărul

comunist, sovietic şi ateu, prin creaţia sa devenind o adevărată

„personalitate corporativă” care deplânge drama unui neam

întreg: „Pe după ziduri negre, adunată / cum brazii şi-i adună

codrul sur, / stă ţara noastră, veşnică şi toate, / cu temniceri şi

lanţuri împrejur./ Tot sângele care-a hrănit secara / s-a strâns aici,

din cronici până azi, / şi arde-acum ca focul în obraz / când şerpii

umilinţei muşcă ţara. / Aici e toată harta ţării mele / un Caraiman de

doruri, nevăzut, / un Nistru care spumegă vândut / şi-o Dunăre de

lacrimi şi de stele. // Aici e gura care cheamă plebea / să-şi afle

răzvrătirilor sălaş; / de parcă glasul adormit la Ţebea / s-ar fi întors

pe Câmpul de la Blaj. / Aici e neamul tot, ca un ciorchine/ strivit sub

teascul vremii, bob cu bob, / Şi fierbe azi, în taină, multul rob / să

curgă slobod vinul ţării, mâine”.

5 Basarabean de origine (născut în Cahul, în 1920), Andrei Ciurunga (Robert Cahuleanu)

a fost un jurnalist militant condamnat dintâi la 4 ani, apoi la 18 ani de muncă silnică

pentru vina de a fi difuzat propriile creaţii lirice anticomuniste. A murit în 2004.

28




Ideologia comunistă a strivit orice „doctrină” anterioară

existentă şi s-a impus hegemonic, furişându-se inclusiv în lumea

copiilor: „Cu alte poze vine-abecedarul, / iar geografia alte hărţi

aduce, / istorii noi aşterne cronicarul, / noi tot aici, noi tot bătuţi pe

cruce” (Poezia Noi, tot aici…).

Un nou raport al omului cu sine însuşi (prin conştiinţa de sine

mijlocită de auto-(psih)analiză

De unde am pornit şi unde am ajuns? Iată ce percepţie de sine

are Zahu Pană 6 în poezia Ectenie: „Sunt singur, Doamne, şi mai port

în os / neascultări din primul păcătos, / şi mă întreb sub cerul larg,

deschis: / mai pot spera un loc în paradis? Va mai ajunge până-n

fundul grotei / ofranda de pe Muntele Golgotei? // Sunt humă,

Doamne, şi nisip pisat / şi-n fiecare boabă un păcat, / durat în

vreme, munte, de termite / sunt plânsul nesecat din stalactite. / Tu,

care-nmoi şi viscolul şi piatra, / trezeşte-mi focul şi-ncălzeşte-mi

vatra!”.

Durerea mutilantă a opririi timpului pentru deţinuţi, a

îngheţării într-un prezent alienant şi rece, amplificată de o uşoară

derută (creată de constatarea că „afară”, în ţară, se petrec şi lucruri

bune, că există un progres, dar acesta nu înseamnă o îmbunare a

situaţiei lor, din închisoare, de o atitudine mai permisivă faţă de ei):

„Ţiţeiul nostru spumegă în sonde, / scot munţii saci cu aur la lumină

/ cresc cozonaci pe câmpurile blonde, / noi tot aici, noi tot pe

rogojină. // Împărăţii cât şapte ţări într-una, / se clatină, pândite de

cenuşe / stăpâni ai lumii au muşcat ţărâna, / noi tot aici, noi tot între

cătuşe (…) / Noi tot aici, cu rădăcini amare, / parcă născuţi din

ghindă şi blesteme, / noi tot aici, noi tot în aşteptare, / să prindă

visul trup şi să ne cheme” (Poezia Noi, tot aici…). O undă de

autocompasiune se simte, o nostalgie născută din timpul care trece

„fără noi”, o tristeţe că ceea ce se face bine se face „în ciuda” jertfei

6 Zahu Pană s-a născut în 1921; urmează Academia Naţională de Comerţ din Bucureşti,

dar în ultimul an de studiu este arestat, în 1948. A executat 13 ani de închisoare, la

Jilava, Ocnele Mari, Aiud şi la Canal. Se reînmatriculează, în 1969, la Academia de

Studii Economice din Bucureşti şi obţine licenţa în 1974. În 1976 emigrează în SUA.

29




lor… este atingerea conştiinţei că pe pământ binele şi răul nu sunt

clar delimitate, există un spaţiu al intersectării binelui cu răul. „Parcă

n-am fost în lume niciodată / Duminicile ne-au uitat şi ele, / prietenii

prin cârciumi se îmbată, / noi tot aici, noi tot după zăbrele” (Andrei

Ciurunga, poezia Noi, tot aici…).

Ce-a însemnat pentru mulţi „eroi” ai închisorii proclamarea

propriilor idealuri prin jertfă? Au înţeles cei din jur gestul lor? (Nu

cumva, adeseori, gestul nostru de jertfă nu are ecoul necesar? Sau

dimpotrivă, e înţeles greşit?) Iată ce sentiment brăzdează sufletul

„eroului abandonat”: „Sunt liber iar. Nu căutaţi decât la nume /

asemănări cu cel care-am fost ieri. / M-au dus la temniţă de undeva

din lume / şi-acum m-am întors nicăieri. // Nu mai cunosc nici

curtea mea, nici casa / de-atât păienjeniş şi bălării. / Prafuri în

straturi mi-acoperă masa, / cresc mucegaiuri pe cărţi şi pe hârtii. //

Nevasta şi mama nu m-au aşteptat. / Una era prea tânără, cealaltă

prea bătrână./ s-au privit o clipă în ochi şi-au plecat, / care spre

viaţă, care spre ţărână”. // Prietenii, puţini câţi am avut / m-or fi

uitat şi dânşii de-atât amar de vreme / căci pe la toate uşile-am

bătut, / dar n-a ieşit niciunul să mă cheme. // M-am întors nicăieri.

Nu mai am în cetate / nici casă, nici visuri, nici fraţi. / sunt liber iar.

Sărmană libertate, / mai bine-am fi murit întemniţaţi!” (M-am

întors nicăieri – Andrei Ciurunga). Iată un nou raport al omului cu

sine însuşi: neînţeles, trădat de cei dragi, ocolit de vechii prieteni, în

singurătate, el îşi clădeşte un nou raport cu sinele. „Sărută-mă,

moarte, cu foamea, cu fierul, / Cu dinţii-n cătuşe, cu buzele tale de

gheaţă. / Sunt cel din urmă rapsod / spre eşafod / Mie inima lacrimi

şi sânge mi-i cerul / cernit a prohod” (Testament de Vasile Blănaru).

Reacţia omului postmodern la această experienţă traumatică?

El s-a deprins cu şovăiala, precauţia, neîncrederea ca stare

dominantă. El nu mai clădeşte punţi solide pe orizontală, căci ştie

că pot fi oricând surpate; dar nu mai ştie zidi nici o „cale” pe

verticală, de contact cu Absolutul. De aceea optează pentru

psihanaliză, ca investigaţie perpetuă a trecutului, scotocire prin

culoarele inconştientului până la exasperare. „Cum vom smulge din

noi, Doamne, nesimţirea?”.

30




Corneliu Deneşan 7 , în poezia Craniul, parcurge un traseu

fulger spre esenţa înţelepciunii: „Era o zi cu arşiţă de vară, / Pe malul

gropii, oase gălbejite / Erau zvârlite, rând pe rând, afară / Şi tidvele de

târnăcop lovite. // Creştea mereu grămada aruncată / din şanţul de la

colţul închisorii, / de sub pământ, de sub închisa soartă / Demult cei

şapte nu văzură zorii. // Priveam la craniul ce-l ţineam în mână: /

Acolo unde creierul gândea / Era pământ, cu găuri mici de râmă / Îl

scormoneam şi-ncet se desprindea. // Ce ochi umplut-au găurile goale /

Şi câte lacrime pe faţa ştearsă / n-au curs şi, poate, buze senzuale, / Ceau

sărutat vreo funte de mireasă? // Ce boală l-a lovit, sau, poate fierul?

/ Şi cine i-a făcut îngropăciunea? / Priveam cu fruntea-ngândurată

cerul, / Văzui atunci din plin deşertăciunea. // Şi mă gândeam, cândva,

cum şi pe mine, / Găsindu-mă-n bucăţi făr-de valoare / Mă va zvârli

distrat un oarecine / Şi nu-şi va pune nicio întrebare”.

Omul care a scris aceste versuri a gândit esenţializat – putem

spune fără să exagerăm – tot ceea ce s-a gândit vreodată pe acest

pământ de la facerea lumii încoace! A pătruns la esenţa gândirii:

având un raţionament cu coeficient emoţional, a unit deplin

„mintea” cu „inima”, precum în demersul isihast. Şi a făcut-o nu

elitist, exprimându-se nu la maximele adâncimi mistice, ci la un nivel

accesibil oamenilor trăitori în lumea cotidiană, dar care au experienţa

adâncurilor metafizice ale fiinţei umane.

Relativizarea valorilor şi a certitudinilor sub hipnoza

nihilismului (abordarea parodică a istoriei)

Aurel Dragodan 8 , prin poezia Memorial, ne transmite

propria-i stare emoţională răvăşitoare:

7 Născut în 1922, în Sibiu, Corneliu Deneşan a absolvit Liceul Comercial din Sibiu; este

condamnat la 10 ani muncă silnică; din 1948, timp de 7 ani este „reţinut administrativ”;

după ce face TBC în închisoare este mutat la Penitenciarul Gherla; din 1959 este arestat

din nou şi condamnat la alţi 7 ani, „pentru uneltire”. E eliberat în 1964.

8 Constantin Aurel Dragodan, născut în Alexandria, în 1919, era student la Facultatea de

Drept din Bucureşti în momentul arestării, în 1942, şi a fost condamnat la 25 de ani de

muncă silnică. În timpul lungii lui detenţii, de 22 de ani, a trecut prin numeroase

închisori (Jilava, Văcăreşti, Aiud, Alba Iulia, Piteşti, Târgu Ocna, Caransebeş). Din

cauza atitudinii sale anticomuniste exprimate prin poezii doar gândite (deţinuţii nu aveau

31




„Ieşim din cotloane – schelete hidoase / Cu pieile seci atârnate

pe oase, / cu glezna umflată, cu faţa diformă / Şi foamea ne molfăie-n

gura-i enormă. / Lingoare şi tifos ne scutură-n friguri, / Iar oftica

umblă cu paşii nesiguri / Prelung fluturând, prin celule nătânge, /

Batiste-nflorate cu roze de sânge. / Aiudul, Jilava – ospeţe de fiare /

Rulează ororile: Gherla, Piteşti. Canalul ne frânge sub munci şi

gârbace. Iar mâna-n cuptoare de plumb ne răscoace”. Pentru ce au

suferit atât de mult aceşti oameni? – ne întrebăm astăzi; nu puteau oare

accepta compromisul pentru a-şi uşura suferinţa? Nu era mai bine să fi

făcut concesii pentru a fi scoşi din detenţie şi a umbla „liberi” printre

noi? E adevărat, ar fi făcut pasul din închisoare în „marele lagăr” care

era România acelor vremi, „satelit” internaţional al colosalului lagăr

care era Uniunea Sovietică. Închisoarea era „celula” unui imens sistem

concentraţionar, ADN-ul unui organism social cancerizat de o

ideologie autoproclamată drept „adevărată”, în fapt o doctrină antiumană

patologică, de inspiraţie satanică.

Fermitatea ataşamentului la anumite valori este

impresionantă; faptul că în ţară se impuneau false valori genera

deţinuţilor o „insomnie” permanentă; dragostea pentru semenul

dezorientat aflat în „libertate”, conştiinţa că grosul populaţiei nu este

conştientă de nocivitatea ideologiei comunist-atee, creau o crispare

devorantă; deţinuţii erau o conştiinţă vie, imposibil de anesteziat:

„Noi nu ne putem odihni, / prin somn mai deschidem o uşă / şi intră

sfioase pe-aici / neveste cu păr de cenuşă. // Copii în leagăn lăsaţi,

răsar cu ghiozdane-otrăvite. Călări vin fraţi / vorbind de hambare

golite. // şi nu mai putem aţipi, tot trupul e rană flămândă / tot

sufletul arde aici / mereu hărţuit de osândă. // Şi nu ne putem

odihni!”. „Ghiozdanele otrăvite” erau simbolul ideologiei macabre

răspândite tentacular în învăţământ la toate etajele, prin învăţământul

politic, dezorientând axiologic sufletele copiilor şi înstrăinându-i de

rădăcinile culturale autentice ale propriei ţări.

voie să scrie şi să citească) şi comunicate altora prin alfabetul Morse, a fost condamnat

în 1959, în timp ce îşi efectua prima pedeapsă, la alţi 25 de ani de muncă silnică. După

eliberare, în 1964, şi-a luat licenţa în filologie şi a funcţionat ca profesor de limbile

franceză şi engleză, în oraşul Videle (Teleorman). A murit în anul 2000.

32




Patriotismul, ca formă legitimă de extensie a dragostei dintre

oameni, este prezentă explicit în poezia Ţara mea de dincolo de ţară

a lui Andrei Ciurunga, în care declară că s-a cununat cu ţara: „Ţara

mea de dincolo de ţară, / cu privirea umedă de jind, / te-am purtat în

mine pribegind / ca pe-o flacără ce arde pe comoară. // Încă din

pruncia mea de aur / m-am simţit cu tine cununat / dar te-a vrut al ei

– şi te-a furat / nesătula poftă de balaur. // Azvârlit în temniţa

duşmană / gem adânc, însângerat sub fier, / şi pun atunci câte-un

crâmpei de cer / din seninul rău – bandaj pe rană. // Foamea când

îmi cască noi abise, / vine câte-un pui de cozonac / ce-a crescut, ca

mine, pe Bugeac / trupul să mi-l sature de vise. // Zgribulit, în

hainele vărgate, / astăzi vântul iernii îl ascult / Hora noastră e murit

demult, / frigul muşcă tălpile-ngheţate. // Dar pândesc la drum o

primăvară / să întindem iar din prag în prag / hora mare sub acelaşi

steag, / ţara mea de dincolo de ţară”.

Lirica din închisoare simţea nevoia să vehiculeze termeni

scrişi cu majuscule, concepte „suculente” din punct de vedere

axiologic, valori pentru care se considera că merită să-ţi dai viaţa.

Era un univers al valorilor ferme, al vertebrării axiologice a

existenţei, al pulsului transcendent al vieţii cotidiene. Câte dintre

aceste valori nu sunt marcate astăzi de un „ireversibil” dispreţ

contagios al postmodernităţii? Să urmărim limfa de viaţă prezentă

în poezia Noapte de anchetă a lui Petre Baicu: „Pândar, caraliul

azi noapte m-a-nchis, / Îmi răneşte trupul, visu-mi nu-i ucis! /

Repetat în rugi, Domnului I-am zis: Ocroteşte-mi, Doamne,

DORUL meu deschis. // Curg, ca din durere, lacrimi din pereţi, /

Securiştii-n vorbe, sunt numai săgeţi. / Ar ucide ŢARA îngâmfaţi,

semeţi, / Nu ştiu ce e OMUL. Socotesc în vieţi. // Tot timpul

întreabă: La ce te gândeşti? / El trădării ţării ar vrea să-i slujeşti, /

Când în tine viaţa-i doar cât mai clipeşti / Ce destine, Doamne, în

vieţi omeneşti! // Are securistul de-mplinit un stas, / Leapădă

vestonul, trupu-i-e prea gras / Cazna-i ucigaşă a durat un ceas, /

din loviri cu ranga, striviri au rămas // Gândul meu din urmă ţării

mele-l las”.

33




Religiozitate experienţială, tipic postmodernă

Experienţa cel mai mult invocată în lirica închisorilor este

umilinţa desăvârşită, anihilarea umanului, degradarea totală,

durerea inexprimabilă; acestea toate pot fi „punţi” spre o

spiritualitate efervescentă. Trăirile de maximă intensitate după care

aspiră omul postmodern, victimă a comodităţii şi a climatului

consumist, nu pot fi obţinute fără o experienţă anterioară a golului de

sens, a durerii în faţa tăcerii cosmosului în faţa marilor frământări

existenţiale, a căutării înfrigurate a adâncimilor existenţei.

„Apoi să strângem tot ce ni s-a dat / de când robim din

temniţă şi ceaţă; / picioare-n coaste, câte-un pumn în faţă, şi palme

gârlă pe-un obraz scuipat. // sudalme fără număr, potopind, / dureri

adânci în pântece, de foame / şi printre ploi pornite să destrame / tot

mersul meu prin apă, putrezind” (poezia Fii gata, suflete! de Andrei

Ciurunga). Convingerea că materia poate fi spiritualizată,

certitudinea că trupul propriu, schingiuit de torţionari va trece prin

moarte într-un alt plan existenţial, necoruptibil şi nedegradabil,

răzbate înspre finalul poeziei Fii gata, suflete! a lui Andrei Ciurunga:

Deschideţi largă poarta, temniceri, / să iasă trupul înviat pe care /

mi l-aţi strivit sălbatici în picioare / şi l-aţi mânat cu biciul până

ieri”.

Umilirea ajunge la paroxism: „Uite, aici am sânge în pahar /

sângele meu subt noaptea de stafii, / şi dincoace-am adus în buzunar

/ unghii pe care mi le-au smuls de vii. // m-au pus în jug, cu fierul pe

grumaz, / şi m-au plătit cu răni şi cu ocară, / Cu câte palme-am

strâns pe-acest obraz, aş fi putut să prăvălesc o ţară” (Andrei

Ciurunga, poezia Mărturie).

„Inventarierea” senzaţiilor trupeşti, a experienţelor corporale,

a contactului extern cu materialitatea a fost o componentă obligatorie

a vieţuirii în detenţie; traumele trupului răvăşeau psihic: „Sub zeghe,

trupul s-a făcut covrig / căci în adâncul cărnii vlăguite, / în loc de

nervi coboară şerpi de frig, / în loc de oase urcă stalagmite. //

Sudorile pe trup mi s-a lipit, / cămaşa, scoarţă, s-a muiat în spate. /

în fiecare muşchi câte-un cuţit / aduce-o veste vieţii-înjunghiate (...).

// Şi ninge sur ca peste-un cimitir / din care morţii au ieşit în gloate /

34




şi-acum se duc pe câte cinci în şir / cu crucile mormintelor în spate”

(Hibernare de Andrei Ciurunga).

În poezia Autoportret de tinereţe, Viorel Gheorghiţă 9

vehiculează concepte decupate dintr-un areal al transcendenţei:

„Crâmpei de liturghie bizantină; / În sfeşnice bătrâne, lumânări;/

nemărginire blândă, în cântări / De-a pururi născătoare de lumină.

// Desprindere de timp, şi depărtări. / Pe cerul gol, o frunte senclină,

/ Nepământesc de mare şi senină, Înspre altarul unei alte

stări. // Şi iată, trupul scutură petale, / Atât de fragede, de ireale, /

Îngemănând sărut lângă sărut; // Sublimul – pur, concupiscenţa –

pură, / Neînvrăjbite, încă, de făptură, / Cum pare-se, a fost la

început”.

***

Baladă euharistică… în poezia „Prietenie”, Andrei Ciurunga

zice: „E negru şi murdar, vărsat în blid, / un polonic de zeamă fără

gust, / şi sângele ce fierbe ca un must / când toamnele în trup ni se

deschid. // E neagră apa strânsă din noroi / şi pâinea cu aluatul

nedospit / şi-i negru tot pământul răvăşit, purtat în piept de-a

roabelor convoi (...). // Adesea ai frânt în două pâinea ta / să-ţi fiu

părtaş la cina cea de taină / şi uneori te-ai dezbrăcat de haină / ca

să-mi acoperi trupul gol cu ea”.

Ion Păunescu-Daia, în poezia Cutezanţa, spune: „La Tine,

Doamne, vreau, cu sufletul curat / Să mă întorc din beznă, din iadul

blestemat, / Să sorb puteri din Haru-Ţi precurat / Cu Trupul Tău să

fiu cuminecat”. În poezia Rugăciune, Eugen Măgirescu 10 vehiculează

9 Născut în 1922 în judeţul Arad (Gurahonţ) din părinţi ţărani, finalizează Şcoala

Normală din Arad; urmează Teologia la Arad şi Filosofia la Cluj; în 1948 este

condamnat la 10 ani muncă silnică pentru „uneltire”. Trece prin închisorile din

Timişoara, Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud. La expirarea pedepsei i se instrumentează

un nou proces, fiind condamnat, de data aceasta, la 25 ani de muncă silnică. După 16 ani

de recluziune neîntreruptă este pus în libertate, în 1964. Va avea o activitate de publicist.

Moare în 2005.

10 În 1948 când a fost arestat, era student la Facultatea de Drept din Iaşi. Refuză

„reeducarea fără violenţă” de la Suceava şi este dus la Penitenciarul din Piteşti unde i se

aplică un tratament foarte dur, care depăşeşte orice imaginaţie; mărturiseşte în propriile

memorii: „Bătaie în cap, în faţă pentru desfigurare, mii de lovituri la tălpi, spate, coaste,

în plex, şi mai jos, zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, zile întregi, în timp ce

35




termeni decupaţi din arealul liturgic: „Iar am ucis, iar Te-am văzut

pe pâine! / Ia-mi bolovanul acesta, tare-i greu, / Şi mai îngăduie-mă

până mâine, / Că nu mai sunt stăpân pe mine eu! // (…) Şi n-aş mai

vrea ca oamenii să ştie / Că înnoptez cu Tine, pe furiş. / Ar fi sănjunghi

o nouă liturghie / în rostogolul meu pe povârniş (...). //

Poate că mâine-am să-ţi străpung iar coasta / Şi-am să-ţi mai bat în

palmă încă-un cui, / Dar Te-oi căta din nou ca-n seara asta: / Auzi?

Nu mă mai spune nimănui!”.

La polul opus Liturghiei şi sacramentalului liturgic se

situează ritualurile satanice de „corecţie” ideologică a deţinuţilor,

practicate cu precădere la Piteşti: „Spumegau de ură ca nebunii; / „–

Spune tot. Înjură-L pe Hristos! / Şi demască-ţi bunii şi străbunii, /

Dumnezeul tău de ofticos!” (Poezia Rugă a lui Eugen Măgirescu).

„O haită se linge de sânge pe bot; / - „Te scarpin îndată, privirea-n

pământ! / Deseară la probă-n mormânt!” (Poezia Ochii fratelui).

Năvăliră peste el cu bâte, / cu odgoane şi cu răngi de fier, / Dracu-şi

mustră-n uitături urâte / Ucenicii prin atelier (...). // Parcă iadul tot,

în noaptea-aceea, / Răzvrătit de jos şi până sus, / În ocări mai mari

decât ideea / Profana-nvierea lui Iisus”.

Ţurcanu, torţionarul nenominalizat în lirica lui Eugen

Măgirescu, a fost el însuşi abuzat în închisorile Siguranţei înainte de

1948; şi el fusese liderul intelectual al studenţilor de la Drept al

generaţiei lui; aşa că analizăm psihanalitic pornirile de ură cu care

tortura acum pe un „simetric” de-al său; ce nu ştia el? că Dumnezeu

nu-i niciodată de partea călăilor, ci este întotdeauna de partea

victimelor; Creştinismul ne cere să facem o dogmă publică, un

principiu fundamental de doctrină socială din această

convingere: Dumnezeu nu-i niciodată de partea călăilor, ci este

întotdeauna de partea victimelor. Cât de repede şi pe neprevăzute

ochiul de la vizetă verifica tâlhăreşte aplicarea metodei. (…) Mi-au zdrobit oasele,

plămânii, ficatul. Ţurcanu juca încălţat pe oasele mele, pe rinichii mei, ceva ce nici

apocalipsul nu poate concepe.”. Poeţi după gratii, Edit. „Mănăstirea Petru Vodă”, 2010,

p. 285. Ne întrebăm: de unde atâta dezlănţuire de energii satanice? Cum a ajuns atât de

jos, omul – „chipul” lui Dumnezeu? Şi totuşi, acestui om, „eminenţa cenuşie” a

generaţiei sale din facultatea de drept, după 16 ani de închisoare, Dumnezeu i-a dat zile:

a fost eliberat în 1963 şi mai trăieşte şi astăzi.

36




se face trecerea dintr-o tabără în alta, din lumea lui Dumnezeu, în cea

a lui Satan.

***

Ne întrebăm apoteotic în final: „Ce se cuvine să iubim?”

Ţara? Neamul? Averea, banii, materialitatea? Progresul economic,

confortul fizic, comoditatea? Vizibilul, palpabilul, pământescul?

Ortodoxia bimilenară ne propune dintotdeauna să iubim valorile de

dincolo de lume, neperisabile, eterne, transcendente, sfinţitoare,

înnobilatoare. Ele se ascund în spatele cuvântului „Dumnezeu” şi al

unor concepte precum „semen”, „viaţă veşnică”, „iubire”, „dăruire”,

„jertfă” etc. La ce ne invită postmodernitatea? La o împlântare în

imanent materializată prin termenii: „bani”, „prestigiu”,

„prestanţă”, „plăcere”, „satisfacţie”, „eu” etc. Se pare că va trebui

să respirăm aerul unei culturi dezorientate valoric şi infestate cu

viruşi patogeni generatori de anxietate, disconfort psihic, declin

şi moarte. Biserica ne invită să fim precauţi, exersaţi în

discernământ, capabili de a intui esenţialul şi eternul, dispuşi pentru

un demers de sfinţire a propriei vieţi. Atunci moartea va fi pentru noi

doar intrarea în viaţa cea adevărată; iar lectura liricii „de după gratii”,

o experienţă adâncă de har.

Au existat oameni care au suferit atât de mult! Lirica de după

gratii ne transmite parţial, limitat, segmentar, ceva din experienţa lor

terifiantă. Ne întrebăm, văzând acumulată atâta suferinţă şi durere:

Cum vor fi „premiaţi” oamenii aceştia în cer pentru suferinţa lor? Ei

nu au făcut-o pentru premiu, dar o răsplată consistentă trebuie să fie.

Dumnezeul dreptăţii vrea aceasta. Suntem noi vrednici să fim

alături de ei în rai? Nu ne vom ruşina văzându-le agoniseala de

suferinţă purificatoare? Dacă va fi pusă în balanţă suferinţa lor şi

comoditatea noastră postmodernă, va cântări copleşitor energia

interioară emanată de sufletul lor în clipele de agonie. E o energie

care-i înalţă la etaje paradisiace neînchipuite. Ce ar trebui să facem

noi astăzi, pentru a suda eforturile noastre în continuarea eforturilor

lor? Pastorala dă răspunsul la această frământare „contextual”.

Vom încheia analiza noastră cu o poezie care proclamă

profetic (spre sfârşitul ei) conştiinţa clară că suferinţa din

37




închisoare nu e de prisos, că idealurile pentru care ei şi-au jertfit

tinereţea vor fi triumfătoare, chiar dacă păreau complet

îngenuncheate, ireversibil repudiate din spaţiul public, „răstignite” în

conştiinţele epocii; poezia lui Petre Strihan 11 Psalmul 353: „Doamne,

cei care vor din cer să te răstoarne / Ne-au rupt din oase şi ne-au

smuls din carne / Ne-au pus obloane grele la fereastră / Să nu vedem

zidirea Ta măiastră. // Flămânzi şi goi, ne-au aruncat în hrube, /

Încovoiaţi de boală, roşi de bube, / Şi zilnic scurmă în acest gunoi /

Să vadă câţi au mai rămas din noi. / Dar noi, din fund de iad şi de

pe brânci, / Ne aplecăm pe tainele adânci / Cu sufletul călcăm pe

legi şi fire / Şi ne-mbătăm c-un strop de nemurire. // Iar, când

groparii vin în ţintirim, / Noi din morminte le strigăm: Trăim! /

Fiindcă aici nu ne hrănim cu pâine / ci cu nădejdea zilelor de mâine.

// Şi-asupra lor apasă un blestem: / Ne au la mână şi tot ei, de noi,

se tem. / Să tremure! Că noi, cei din morminte, / Vom trece peste ei!

Vom merge înainte!”.

Bibliografie:

1. Poeţi după gratii, Edit. „Mănăstirea Petru Vodă”, 2010, 640 p.

2. Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Edit. Hors

Collection, Bucureşti, 2008.

3. Budeancă, Cosmin (coord.), Experienţe carcerale în România

comunistă, volumele I-IV, prefaţă de Lucia Hossu-Longin, Editura

Polirom, Iaşi, 2007-2010.

4. Cesereanu, Ruxandra (coord.), Comunism şi represiune în România.

Istoria tematică a unui fratricid naţional, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

5. Cesianu, Constantin, Salvat din infern, traducere din limba franceză de

Maria Alexe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

6. Dobrincu, Dorin (editor), Listele morţii. Deţinuţi politici decedaţi în

sistemul carceral din România potrivit documentelor Securităţii,

1945-1958, Editura Polirom, Iaşi, 2008.

7. Jela, Doina, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.

8. Rădulescu, Mihai, Istoria literaturii române de detenţie.

Memorialistica reeducărilor, Editura Ramida, Bucureşti, 1998.

11 Profesor universitar, subsecretar de stat, condamnat la 10 ani temniţă grea în 1948, în

acelaşi lot cu filosoful Mircea Vulcănescu.

38




9. Rusan, Romulus (editor), Analele Sighet 7. Anii 1949-1953:

Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea Simpozion al

Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Fundaţia

Academia Civică, Bucureşti, 1999.

10. *** Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale

altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, cu o predoslovie a

Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana,

Bucureşti, 2007.

39


(Georgiu Gurie) Baladă Euharistică martiriului antitotalitarist

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?