Shame European Stories – e-Book - Romania

SHAME
EUROPEAN STORIES

Semnează petiția noastră pentru a le cere liderilor noștri să
facă Europa #safeforkids
Toate ființele umane se nasc libere și egale
în demnitate și drepturi.
Articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

GUIDO FLURI
«Shame - European Stories» – Europa poate restabili o bucată de dreptate
Persoanele care au fost fotografiate pentru expoziția “Shame - European Stories”
depun mărturie. Ele povestesc despre abuzurile la care au fost supuse. Ele povestesc
despre abuzurile pe care au fost nevoite să le îndure. Poveștile lor sunt uluitoare. Atât
de multă suferință a fost provocată în societatea noastră.
Cei afectați provin din cele mai diverse țări din Europa. Poveștile lor de viață sunt
diferite, și totuși asemănătoare. Nu este vorba doar de abuzurile din trecut. Este
vorba, de asemenea, despre viața de după aceea. Până în prezent, mulți dintre cei
afectați suferă de nedreptate și rușine. Mulți sunt împovărați din punct de vedere
psihologic și trăiesc în sărăcie din cauza experiențelor de violență. Mai presus de
toate, însă, ei suferă din cauza tăcerii semnificative din societate și mediul politic.
Au fost lăsate singure în copilărie și acum sunt lăsate să se descurce singure și la
bătrânețe.
Să ne împăcăm cu istoria
Și în Elveția, cazurile de abuz au fost tabuizate timp de decenii. În instituțiile de stat
și bisericești și în familii, mii de copii au fost sistematic umiliți, pedepsiți și, uneori,
abuzați sexual. În ferme, zeci de mii de copii au fost exploatați ca muncitori ieftini.
Au existat sterilizări forțate, castrări forțate și avorturi forțate. În clinicile psihiatrice
elvețiene au fost testate medicamente pe sute de pacienți neștiutori. Despre acest
capitol întunecat al istoriei elvețiene nu s-a vorbit timp de decenii. Victimele nu au
fost auzite și nici nu au îndrăznit să își povestească soarta. Le era rușine de abuzurile
la care au fost supuse. Erau lipsite de drepturi.
În acest context, fundația mea a lansat o inițiativă populară în Elveția și a avut succes
datorită marii solidarități a populației și a politicienilor. Astăzi, peste 10 000 de
victime au primit despăgubiri - este o contribuție solidară pentru a amenda
nedreptatea suferită. Astăzi, istoria abuzurilor este revizuită în mod cuprinzător în
întreaga țară. Există monumente comemorative în întreaga țară, subiectul este
predat în școli, se scriu cărți și se produc filme. Acest capitol întunecat al istoriei
sociale elvețiene face acum parte din istoria Elveției. Nimeni dintre cei afectați
nu mai trebuie să se ascundă astăzi; ei pot spune: “Eu sunt victima, am fost
nedreptățit.”.
Acceptarea trecutului în Europa
Printre valorile pe care se bazează Europa se numără respectul pentru demnitatea
umană, libertatea și egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului. În
câteva țări din Europa, s-au făcut eforturi pentru a atenua suferința. În majoritatea
țărilor, nu a avut loc încă o confruntare serioasă cu abuzurile.
Atunci când grupuri de victime din întreaga Europă au abordat fundația noastră cu
scopul de a crea o rețea și de a demara o inițiativă europeană, ca în Elveția, ne-am
dat seama că trebuie să sprijinim acest proiect.
Expoziția “Shame - European Stories” ar trebui să ne deschidă ochii și să deschidă
calea pentru o soluție justă în Europa. Sprijinul Consiliului Europei pentru această
expoziție nu este doar onorabil, ci, mai presus de toate, este semnificativ. El arată
că Europa, ca o comunitate de valori, dorește schimbarea. Victimele, cei afectați,
supraviețuitorii - cu toții ar trebui să primească dreptate în timpul vieții lor.
Guido Fluri
Inițiatorul “Justice Initiative” Europa

MARIJA PEJČINOVIĆ BURIĆ
Violența sexuală împotriva copiilor nu este doar detestabilă, ci și o sursă de daune
profunde și de durată. Se întâmplă în toate țările, la copii din toate mediile, și poate
avea loc o singură dată sau în mod repetat, oriunde, de la casa sau școala copilului
până la clubul sportiv local. Mulți dintre acești copii suferă în tăcere, temându-se de
consecințele pe care le-ar avea dacă ar spune adevărul despre ceea ce li se întâmplă
sau că nu ar fi crezuți.
În 2007, a fost adoptată Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor
împotriva exploatării sexuale și a abuzului sexual (cunoscută și sub numele de “Convenția
de la Lanzarote”). Un total de 48 de țări au aderat la aceasta, inclusiv fiecare
stat membru al Consiliului Europei. Convenția de la Lanzarote este cel mai ambițios și
mai cuprinzător instrument juridic internațional în acest domeniu, cu o abordare
strategică pe patru direcții care acordă prioritate prevenirii, protecției, urmăririi penale
și promovării cooperării naționale și internaționale.
sexual asupra copiilor, punând un accent foarte important pe experiențele directe
ale oamenilor.
Mă bucur că Consiliul Europei reușit să găzduiască expoziția “Shame – European
Stories” la sediul nostru din Strasbourg și sper că acesta va acționa ca un catalizator
pentru acțiuni viitoare.
Marija PEJČINOVIĆ BURIĆ
Secretar General al Consiliului Europei
La mai bine de 10 ani de la intrarea în vigoare a Convenției de la Lanzarote, s-au
înregistrat multe realizări, inclusiv creșterea gradului de conștientizare, promovarea
unor inițiative eficiente, cum ar fi Casele pentru copii sau Barnahus și adoptarea de
noi legislații în multe țări. De-a lungul anilor, activitatea Comitetului părților la
convenție a permis, de asemenea, identificarea bunelor practici, a lacunelor și a
tendințelor, inclusiv a noilor amenințări reprezentate de tehnologiile informației și
comunicațiilor.
Este extrem de important ca organizațiile din întreaga Europă să contribuie la
continuarea acestor progrese.
Așadar, felicit Fundația Guido Fluri, prin Justice Initiative, pentru că a dat o voce și
un chip supraviețuitorilor abuzurilor sexuale asupra copiilor. Acest proiect, promovat
pentru prima dată în Elveția, își propune să pună în lumină realitatea abuzului

DANIELA BOȘCA
Când am aflat că există copii abandonați avem 5 sau 6 ani, vecina mea lucra la o școala
specială și îi aducea din când în când acasă pe acești copii. Astfel, am înțeles de la o
vârstă foarte fragedă că a avea o familie este un privilegiu. Am rămas marcată de
această poveste a copiilor abandonați și am ajuns să-mi doresc să lucrez în zona de
protecție a copilului. Am absolvit facultatea de psihologie și am știut de la început că
mă voi îndrepta către psihologia copilului și mai ales către zona de copii abandonați.
Apoi am început să lucrez pentru Fundația Internațională pentru Copil și Familie și
primele mele cazuri au fost cele din zona abandonului, cu povești dramatice, abuzuri,
istorii de viață care rămân cu tine pentru totdeauna.
Traumele profunde din timpul copilăriei vin cu efecte multiple pe termen lung, nu doar
pentru cei care le-au suferit, dar și pentru societate. Abuzul este ca o celulă canceroasă,
ea se va multiplica incontrolabil, va afecta țesuturile din jur, va ajunge în final să sufoce
întregul organism social. Din toate aceste motive, personale și profesionale, cred că
proiectul Justice Initiative este extrem de necesar pentru România.
Cred că un astfel de proiect de recunoaștere a acestei narațiuni, ca cel pornit la nivel
european de Justice Initiative, este nu doar necesar, dar și foarte benefic. Cred că
Justice Initiative reprezintă acel punct obligatoriu în orice restructurare, inclusiv una
socială și culturală - stabilirea unui status-quo – creionarea acestei realități a unei
Românii care are deja sute de mii de abandonați și care continuă să abandoneze la
cote alarmante, pentru a putea să ne imaginăm un viitor diferit.
Daniela Boșca
Director Executiv FONPC
Avem nevoie, ca societate, să putem cunoaște și recunoaște traumele trecutului, pentru
a putea creiona viitorul într-o manieră diversă.
Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil – FONPC, pe care o
coordonez în calitate de director executiv, creează de aproape un sfert de secol,
alături de membrii săi, această rețea a binelui. Suntem aproape 100 de organizații
neguvernamentale care luptă pentru a asigura bunăstarea copiilor și tinerilor din
România, lucrând în parteneriat cu autorităţile locale, organizaţii internaţionale, instituţii
europene și cu societatea civilă. Alături de colegii mei susținem necesitatea unei
recunoașteri publice a traumelor suferite de copiii instituționalizați din România, în
timpul comunismului, și considerăm necesară scoaterea la lumină a dramei lor,
repunerea în discuție a acetor pagini de istorie personală, pentru ca astfel de abuzuri
să dispară pentru totdeauna dintr-o Europă care se dorește protectoare și echitabilă cu
toți membrii săi.

DANIEL ȘANDRU
Pentru memorializare, acceptare și reparare
Tentaculele răului totalitar au avut fețe și forme diferite, însă lipsa sensibilității umane a
fost atributul comun pentru suferința victimelor pricinuită de regimul comunist.
Regimul comunist a îngenunchiat poporul român vreme de peste patru decenii. Prin
frig, foamete, constrângerea libertăților și drepturilor cetățenești, prin crime, bătăi și
cruzimi greu de imaginat pentru noi, cei care astăzi ne trăim viețile în țări democratice.
Poate te vei întreba, dragă cititorule, care este rostul rememorării acestor suferințe? De
ce, la mai bine de 3 decenii de la căderea regimului comunist din România, mai este
nevoie de conștientizarea răului totalitar? Sau poate de ce tu, cel care trăiești într-un
stat care nu a cunoscut niciodată un astfel de regim, ai datoria morală să dai mai
departe povestea suferinței persoanelor care au rămas schilodite pe viață de pe urma
regimului comunist?
Răspunsul la aceste întrebări este unul simplu: pentru că prin cunoașterea oricărei forme
de rău totalitar și prin empatia față de suferințele celor care au trecut prin acest rău,
vom reuși să apărăm fundamentele democrației și să trăim atât noi, cât și generațiile
viitoare, în țări în care libertatea de exprimare va rămâne un drept fundamental, în țări
în care viețile ne sunt și ne vor fi guvernate de propriile idealuri și nu de viziunile
barbare ale unor dictatori.
Cazul Sărmancăi Fekete, femeia care apare în acest album portret, este reprezentativ
pentru a înțelege furtuna răului produs de regimul ceaușist copiilor inofesivi care au
ajuns în Căminele-spital: bătăi aplicate sistematic de către personalul centrelor, frig,
foamete și lipsa accesului la tratament medical.
Prin investigațiile derulate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc se estimează că în România trăiesc 100.000 de copii
supraviețuitori, rămași cu cicatrici fizice, dar mai ales psihice ireversibile, la fel ca
Sărmanca, iar peste 15.000 au murit în urma relelor tratamente aplicate în aceste
Cămine-spital.
Acum, la aproape 33 de ani de la Revoluția Română și de la momentul în care
supraviețuitorii Căminelor-spital au fost eliberați din tenebroasele ziduri ale morții,
avem datoria morală, chiar și tardiv, să le recunoaștem statutul de victimă a regimului
comunist și să le oferim sprijin în vindecarea traumelor trăite. Să răspundem răului cu
bine, să facem poveștile lor cunoscute, să ne unim eforturile pentru repararea
trecutului injust.
La final, dragi cititori, vă invit să vă reamintiți mereu că forța răului nu ne poate distruge
niciodată conștiința și că fețele răului totalitar vor fi mereu învinse de dorința noastră de
a trăi liberi, curajoși și demni.
Conștientizați, acceptați și respectați suferința victimelor comunismului, într-un semn
de respect pentru copiii ce au avut forța să poată supraviețui odioaselor cruzimi, într-un
semn de omagiu pentru memoria pruncilor care au fost răpuși de regimul comunist.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
Președinte executiv IICCMER
Institutul de Investigare
a Crimelor Comunismului i
Memoria Exilului Românesc

SIMONE PADOVANI
Din ianuarie până în mai 2022, am călătorit în toată Europa - din Portugalia până în
România, din Grecia până în Norvegia, acumulând aproximativ 25.000 de km - pentru
a mă întâlni cu victimele abuzurilor și relelor tratamente și pentru a le realiza portrete
și interviuri video.
Poveștile pe care le-am auzit nu au trecut pe lângă mine fără să lase urme. Ele mi-au
schimbat percepția asupra Europei. În mijlocul nostru trăiesc oameni care au trăit
suferințe nesfârșite, dar care nu au cunoscut niciodată dreptatea.
Ceea ce am încercat să povestesc și să le transmit celor care vor vedea acest proiect
este modul în care viețile oamenilor pe care i-am întâlnit au avut, din păcate, o linie
evolutivă paralelă cu cea naturală. Acest lucru se întâmplă cu abuzul. Atunci când se
întâmplă, persoana se confruntă în mod forțat cu o nouă linie a vieții. Și au fost multe,
prea multe linii de viață paralele pe care le-am întâlnit.
toate asociațiile europene care au dat viață acestui proiect cu suflet și inimă.
Niciodată nu le voi putea mulțumi îndeajuns pentru că mi-au arătat toată umanitatea
lor infinită.
Această lucrare le este dedicată tuturor, tuturor acestor oameni care schimbă lumea
cu mici miracole.
Simone Padovani
Fotograf Internațional
De aici vine titlul: SHAME – European Stories. Este o provocare și, în același timp, un
cuvânt recurent în experiențele victimelor. Adesea, victimele se simt rușinate. Nu
povestesc și le este rușine de ceea ce au trăit. Cu toate acestea, ele sunt victimele. Și
este rușinea noastră că nu am văzut suferința și nici nu am auzit strigătele tăcute.
Poveștile de abuz sunt povești de supraviețuire: pe lângă faptul că au suferit cruzimi
inumane și că trăiesc cu consecințele lor în fiecare zi, persoanele afectate pot face în
continuare gesturi mici și incredibile față de umanitate, redându-le astfel umanitatea.
Ei nu cer nimic în schimb; o fac pentru că continuă să fie oameni.
Trebuie să schimbăm lucrurile acum și să acționăm, cu gesturi mici, ascultându-i cu
adevărat pe cei din jurul nostru și pe cei care ne traversează viețile, luând atitudine și
cerând soluții de la părțile interesate, de la guverne și de la Comunitatea Europeană.
Și, din fericire, există deja astfel de oameni, printre care Guido Fluri, inițiatorul Justice
Initiative; Pascal și Vera, cu care mi s-a permis să realizez acest proiect fotografic, și

ITALIA

Aveam 13 ani. Mama mea era foarte religioasă. Mă
trimitea și pe mine la biserică. Într-o zi, preotul m-a
violat... Asta se întâmpla în 1981. A durat ani de zile.
Când aveam 15 ani, am fost devastat. Am început să
iau droguri. M-am îmbolnăvit. Mi-a luat aproape 40 de
ani să înțeleg de ce viața mea a luat această cale timp
de ani de zile. Într-o zi, însă, am întors pentru
totdeauna spatele morții, dorinței de a mă sinucide,
pe care o purtam în mine de ani de zile. Am devenit un
supraviețuitor și am început să mă ridic din nou.
Vinovații sunt oamenii: preoții care ne-au abuzat și cei
care i-au acoperit. Am suferit, dar acum am o misiune
în viață: să ofer transparență. Am ajuns în acest punct?
Să le cerem victimelor să preia acest rol! Vă dați
seama cât de sfâșietor este? Acesta este unul dintre
motivele pentru care trăiesc. Dar noi, ca și comunitate,
și mai ales Vaticanul, nu există oare un vag sentiment
de rușine în legătură cu acest lucru?
Francesco, 51 ani
Abuz sexual al clerului

Când am auzit prima dată cuvântul „supraviețuitori” nu
am înțeles ce înseamnă și am întrebat: „băieții care s-au
sinucis din cauza preotului erau supraviețuitori?”
Apoi mi-am dat seama că nu mai eram o victimă, ci un
supraviețuitor.
Simt că este necesar să le spun tuturor același lucru:
atunci când vă confruntați cu violența, trebuie să o
raportați și trebuie să o faceți imediat. Și nu-mi pasă de
foștii mei prieteni, acei băieți din oratoriu care, astăzi,
când mă întâlnesc pe stradă, trec pe trotuarul de pe
partea cealaltă parte a străzii. Dacă nu aș fi făcut ceea
ce am făcut, alți copii ar fi fost în pericol ca și mine. Cu
toții trebuie să ne asumăm responsabilitatea.
Alessandro, 24 ani
Abuz sexual al clerului

Nu mi-a dat drumul. Mă simțeam ca și cum aș fi fost
paralizată. Când mi-a dat drumul, am fugit și îmi
amintesc că spatele rochiței mele era ud. Îmi amintesc
și acum: era o rochiță pe care o făcuse mama mea. Ea
era croitoreasa mea. O rochiță în carouri albe și verzi,
cu guler rotund.
Aș dori ca lumea să fie mai atentă la apărarea
persoanelor fragile, în special a copiilor și
adolescenților. Adesea, aceștia nu știu cum să se apere
singuri. Mi-aș dori ca cei care comit astfel de acte să nu
fie niciodată iertați, să nu existe un termen de
prescripție pentru aceste infracțiuni și să existe o
atenție generală asupra culturii, care să răspândească
mesajul că violența, mai ales împotriva minorilor, nu
este niciodată permisă.
Giuliana, 79 ani
Abuz în familie și alte abuzuri

ELVEŢIA

Bărbatul familiei în care am fost plasată era pur și
simplu foarte frustrat de el însuși. A venit la mine și
mi-a spus: „Îți dau cinci minute; știi unde trebuie să te
duci.” Apoi a venit și m-a abuzat; prima dată la vârsta
de șapte ani și jumătate. Și așa a continuat. Când am
împlinit doisprezece ani, am observat că eram
însărcinată. A trebuit să nasc copilul acasă, iar copilul
a fost luat imediat de lângă mine.
Astăzi mă simt eliberată. Pentru că el (tatăl adoptiv)
a murit, iar eu am putut să închid aproape total acel
capitol. Nu cu totul, dar cu multe.
Anita, 56 ani
Abuz sexual în instituții de plasament

Pe atunci aveam zece ani, iar fermierul mă trata ca
pe un servitor. Mi-a spus că sunt un servitor și nimic
mai mult. Am îndurat acest lucru doar pentru că la
fermă erau animale, iar mie îmi plăcea să lucrez cu
aceste animale.
Astăzi mă simt mai bine. Dar încă am sentimentul
că sunt un străin. Uneori apar și sentimente de
inferioritate. Nu am scăpat niciodată de ele; sunt
întipărite în mine.
Bernhard, 72 ani
Exploatare prin muncă în copilărie

În fiecare zi mi s-a spus clar că sunt un nimic. Că eram
doar o povară pentru alții. Și nu aveai voie să ai nicio
pretenție, pentru că erai doar un gunoi. Pe această
bază, nu era loc pentru fericire.
Când m-am trezit după a treia tentativă de sinucidere,
i-am spus lui Dumnezeu: «Ascultă, dacă exiști, este
responsabilitatea ta acum. Intră în contact cu mine,
arată-te, este în mâinile tale acum». Dintr-o dată, ușile
s-au deschis într-un mod pe care nu l-am crezut
niciodată posibil. Asta mi-a întărit credința. Am învățat
că nu pot da vina pe Dumnezeu pentru ceva ce au
stricat alți oameni.
Lydia, 72 ani
Exploatare prin muncă în copilărie și abuz sexual

FRANŢA

Într-o zi, au venit două persoane de la serviciile sociale
și m-au luat. „Luat” este termenul potrivit, pentru că
sora mea își amintește că stăteam în brațele ei și mă
agățam de ea. Am țipat și am plâns, iar ea țipa și ea.
Dar am fost luată din brațele ei și m-au trimis departe.
Acum, nu-mi amintesc de câte ori s-a întâmplat acest
lucru. Dar acești bărbați au fost cei care m-au atins în
dormitor.
Aproape că îmi vine să strig, să țip: «Aveți grijă de
copii.» Sunt mulți copii care suferă, mulți copii care
sunt maltratați, mulți copii care sunt abuzați. Așa că
vă rog, guverne, oameni cu autoritate, servicii sociale
«Aveți grijă de copii.» Acesta este și rolul vostru.
Acesta este și rolul părinților. Părinții trebuie să aibă o
atitudine iubitoare și grijulie față de copiii lor. Așa că
aveți grijă de ei.
Sylvie, 54 ani
Răpire, abuz sexual, maltratare

Eu și fratele meu am fost adoptați împreună. Iar abuzul
a început imediat. Era vorba în principal de violență
fizică și psihologică. Când aveam zece ani, am avut
prima mea tentativă de sinucidere, pentru că nu mai
puteam trăi așa. Era prea greu.
Am noroc că nu sunt complet distrus din punct de
vedere psihologic și că în sfârșit pot să reflectez. Și
asta mi-a permis să supraviețuiesc. Am înțeles cum
funcționează metoda lor de violență, iar acum scopul
meu este să întorc situația și să servesc cauza și să
depun mărturie, să lupt.
Javier, 44 ani
Răpire, adopție forțată, abuz sexual al clerului

Am fost abuzată de această familie care primea bani
pentru că avea grijă de noi. Tatăl mă bătea; mă lovea
tare. Singurul loc în care mă simțeam în siguranță era
sub masă. Și un alt lucru important este că, în fiecare
lună, mama mă ducea la coafor să îmi îndrepte părul,
pentru că voia să îmi șteargă originile.
Aș spune tuturor guvernelor, aș spune lumii care ne
privește: nu aveți dreptul să abuzați un copil. Nu aveți
dreptul de a decide viitorul unei ființe umane. Mai ales
când este vorba de un copil. Am fost transferați ca
niște obiecte. Am fost plasați ca niște obiecte. Astăzi,
le-aș spune părinților care adoptă: nu vă mințiți copiii,
pentru că aceste minciuni pot fi foarte, foarte, foarte,
foarte, foarte, foarte, foarte, foarte șocante.
Valérie, 59 ani
Răpire, adopție forțată, maltratare

Eram o fetiță franco-japoneză de 5 ani când am fost
abuzată sexual de un văr de 39 de ani, în vara fierbinte
a anului 1977. Aceste violuri m-au scufundat într-o
gaură neagră de 32 de ani. Când memoria mi-a revenit,
am început să vorbesc fără încetare, chiar dacă aceste
crime se prescriseseră deja în Franța.
Aceste experiențe traumatizante mi-au deschis ochii
asupra amplorii globale a abuzului sexual asupra
copiilor. M-am alăturat altor supraviețuitori și activiști
curajoși care se străduiesc să pună capăt acestui
blestem. Lupta noastră se referă la lupta pentru
dreptate, o lume echitabilă și pace. Nu vom renunța
niciodată!
Mie, 50 ani
Abuz sexual în familie

Aveam 8, 9, 10 și 11 ani când un unchi de-al meu, care
era misionar, m-a violat. Mi-a prezentat acest lucru ca
pe o descoperire a corpului meu, apoi ca pe o formă
de educație sexuală. Ceea ce a urmat au fost aproape
10 ani de amnezie traumatică parțială. Aveam 12 ani
când doi verișori ai mei de 13 și 15 ani m-au violat și
abuzat. Și-au prezentat crima ca pe un joc. A rezultat o
amnezie traumatică totală de 15 ani.
Acum vorbesc, mă arăt pentru că nu-mi mai este
rușine. Rușinea pe care o simțeam atât de puternic...
Nu-mi mai este rușine pentru că vreau ca copiii să fie
protejați. Vreau ca victimele să știe că nu sunt singure,
că pot beneficia de îngrijire specifică pentru traume
psihologice. De asemenea, vreau ca amnezia
traumatică să fie recunoscută. Vreau ca și cei care nu
au denunțat aceste crime să fie dați în judecată. Vreau
o societate mai echitabilă.
Arnaud, 41 ani
Abuz sexual al clerului și în familie

Aveam 10 ani în acea zi. Eram deja membru al
Cercetașilor St Luc de 2 ani și îmi plăcea acest grup.
Într-o zi, am primit una dintre acele insigne, pe care
le-am adus cu mândrie mamelor noastre admiratoare
pentru a le coase pe puloverele noastre. La sfârșitul
întâlnirii, când părintele Bernard ne-a dat drumul, m-a
rugat să mai rămân puțin. Îmi amintesc de prietenii mei
care au ieșit din sală. Unii aveau un zâmbet complice,
de parcă știau ce mă aștepta. Alții se uitau la pantofii
lor cu disconfort, iar alții păreau invidioși pe atenția
specială pe care părintele mi-a acordat-o.
Dacă în Franța sunt câteva sute de victime, în întreaga
lume sunt câteva milioane de victime care sunt încă
în viață. În ceea ce privește «criminalitatea în masă», a
trecut mult timp de când nu ne-am descurcat mai bine.
François, 43 ani
Abuz sexual al clerului

Directorul m-a primit, a început să-mi arate locul și
mi-a spus: „Aceasta este spălătoria”. Mi-a cerut să mă
dezbrac și a început să mă atingă. M-am împotrivit, dar
m-a făcut să înțeleg că legea mă adusese aici și că
oricum aveam să rămân aici până când voi împlini
18 ani.
Reprezentanți ai lumii și ai națiunilor moderne, luați
apărarea copiilor și apărați-le drepturile de la naștere
până la vârsta adultă. Asigurați-vă că drepturile lor sunt
respectate. Permiteți tuturor țărilor europene și lumii
să pună în aplicare statutele, declarațiile și convențiile
care au fost semnate. Trebuie să oprim suferința
copiilor, trebuie să oprim acest carnagiu. Faceți un
efort și oferiți iubire semenilor voștri.
Fawzy, 59 ani
Abuz sexual în orfelinat

SPANIA

Într-o noapte, când dormeam, m-a trezit. Mă trăsesem
de sub pătură, aveam pantalonii trași în jos și tricoul
ridicat. M-am trezit, m-am așezat pe jumătate adormit
și mi-am ridicat pantalonii și pătura. M-am acoperit. Dar
el m-a apucat, m-a orbit cu lanterna și m-a tras înapoi
pe podea. M-a dezbrăcat din nou și în acel moment
creierul meu s-a ruinat.
Ceea ce vreau să vă spun este că copilăria este
începutul vieții noastre, începutul, unde acumulăm
valori, unde începem moduri de viață, unde începem
să avem gânduri rele și unde ne făurim personalitatea.
Tot ce îmi doresc este ca nimeni să nu mai sufere
vreodată ceea ce am suferit eu.
Emiliano, 55 ani
Abuz sexual al clerului

Într-o zi ploua la școală, iar preotul m-a invitat în
camera lui ca să mă usuc. Eram un copil cam
singuratic. Nu jucam fotbal ca fratele meu geamăn,
care era un lider înnăscut. Eram un tip de persoană mai
singuratică. Iar acest om îmi cunoștea foarte bine
viața și situația mea. M-a invitat în camera lui pentru a
mă usca și de acolo a început totul. A abuzat de mine
timp de mai bine de un an. În fiecare zi.
Aș ruga lumea să fie atentă și sensibilă, să observe,
să-și dea seama când i se întâmplă acest lucru unui
copil și să observe semnele, să reacționeze în mod
protector și să îi educe pe copii astfel încât să se simtă
confortabil și să poată vorbi despre aceste probleme
fără tabuuri și fără greutatea religiei.
Fernando, 61 ani
Abuz sexual al clerului

Situația în care mă aflam nu mă lăsa să trăiesc, mă
oprima și mă sufoca. Nu puteam să vorbesc despre
asta, iar el a abuzat și de frații mei. Povara devenea
din ce în ce mai grea, pentru că mă simțeam vinovat și
complice. Și, pe deasupra, am tăcut și am crezut că eu
am lăsat lucrurile să se întâmple. M-am simțit
responsabil pentru acțiunile pedofilului și, de-a lungul
anilor și cu ajutorul terapiei, am înțeles că am făcut
suficient pentru a supraviețui.
Am fost abuzat sexual de la vârsta de 8 ani pana la 11
ani, în nenumărate rânduri, de către un antrenor de
fotbal. Cu siguranță, dacă aș fi putut spune cuiva
despre asta când a început, suferința ar fi fost mult
mai mică. Cu toate acestea, nu a fost vina mea că mi
s-a întâmplat mie și altor copii. Pentru că vina aparține
numai și numai celor care comit abuzurile și celor care
îi acoperă. Dacă vedeți un copil în pericol, nu tăceți.
Dați-i o șansă să trăiască și să fie copil.
Pepe, 49 ani
Abuz sexual în sport

Obișnuia să se ridice imediat și să vină să se așeze
lângă mine. Obișnuia să-și bage mâna în pantaloni și
începea să mă pipăie. La vârsta de 12 ani nu eram pe
deplin conștient de ceea ce se întâmpla, dar știam că
era anormal și că nu-mi plăcea.
Există ceva și mai dureros decât abuzul: mușamalizarea
și re-victimizarea. Biserica ar trebui să fie responsabilă
pentru atenuarea durerii cauzate de aceste crime, mai
ales ca față vizibilă a bunătății și a creștinismului.
Cineva care pretinde că poartă stindardul bunătății nu
poate comite niciodată aceste crime, iar atunci când o
face, ar trebui să fie pedepsit mai aspru.
Juan, 25 ani
Abuz sexual al clerului

PORTUGALIA

Ne considerau sălbatici, doar pentru că nu aveam
mamă sau tată. Pentru că transcrisesem ceva greșit,
directorul m-a lovit cu ceasul în ochi și aproape că m-a
făcut să-mi pierd vederea. Gura mea este așa din cauza
bătăii pe care mi-au dat-o.
Oamenii care trăiesc într-o instituție nu sunt sălbatici;
sunt doar oameni fără tată sau mamă. Oamenii au
nevoie de înțelegere, dragoste și afecțiune. În instituții,
copiii cresc adesea în mijlocul violenței, dar au nevoie
de însoțire, de ajutor psihologic și de sprijin pe măsură
ce cresc.
Marco, 31 ani
Abuz în centru de plasament

IRLANDA

Am fost furată de la mama mea și dusă într-un centru
religios pentru mame și copii, iar ei nu i-au spus unde
mă aflu. M-au luat fără consimțământul ei sau al meu.
Nu aveau dreptul să facă asta.
Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul de a fura un
copil de la mama sa doar pentru că aceasta este
tânără și necăsătorită. Consecințele sunt traumatizante
și dăunătoare. Trebuie să protejăm drepturile copilului.
Copiii trebuie să fie protejați în orice moment.
Oona, 53 ani
Răpire, centru de plasament

Chiar și astăzi, este șocant să aflu că am fost supus la
experimente umane în Irlanda, în copilărie, într-o
instituție pentru mame și copii, condusă de un ordin
catolic. Mai mulți copii de rasă mixtă ca și mine au fost
selectați pentru un test de vaccinare împotriva
poliomielitei în 1965, fără consimțământul mamelor
noastre. Aceasta a fost o încălcare a Codului de la
Nürnberg.
Copiii au drepturi ale omului și trebuie să fie protejați
împotriva discriminării rasiale și a încălcării acestor
drepturi. Copiii aflați în situații de risc nu trebuie să mai
fie niciodată folosiți în experimente pe oameni fără
consimțământul deplin al părinților sau tutorilor lor. În
calitate de copii, nu am avut nicio voce și nici mamele
noastre singure.
Conrad, 58 ani
Abuz în centru de plasament, studii clinice

NORVEGIA

Îmi amintesc că m-am așezat pe canapea acolo. Ceilalți
s-au dus să danseze, dansând cu băieți mai mari și
distrându-se de minune. M-am așezat pe canapea și mi
s-a oferit un pahar de sifon. L-am luat. Nu-mi mai
amintesc nimic din acea noapte înainte de a mă trezi,
iar un bărbat era întins deasupra mea și făcea sex cu
mine.
În general, ar trebui să avem cu toții grijă unii de alții
și să ne asigurăm că toată lumea este în siguranță.
Trebuie să apar în public și să îmi asum această
responsabilitate uriașă.
Iris, 34 ani
Abuz sexual

A fost prima dată când l-am întâlnit pe unchiul meu.
Era un pedofil și a abuzat de mine. Atunci nu am înțeles
acest secret și nici că era complet greșit.
De la începutul timpului, mii de oameni au luptat
pentru noi. Toate acele femei curajoase și uimitoare.
Toate au suferit din cauza neglijenței și au fost tratate
ca niște obiecte. Le ofer toată compasiunea și
respectul meu. Așadar, pentru bărbații și femeile care
au de ales: folosiți-vă vocea, vorbiți și opriți această
violență.
Letisha, 35 ani
Abuz sexual

SUEDIA

Abuzul sexual a început când aveam 12 ani și a
continuat pe tot parcursul adolescenței. Ultima dată
s-a întâmplat când aveam 20 de ani. Acum am
coșmaruri în fiecare noapte și încă îmi este greu să fac
față consecințelor psihologice. Am adesea atacuri de
panică. Obișnuiam să cred că este vina mea și mă
simțeam rușinată.
Cel mai important lucru acum este ca voi toți, ca ființe
umane și ca societate civilă, să deveniți mult mai buni
în a asculta copiii. Aș dori, de asemenea, să le spun
politicienilor că trebuie să consolideze legile care
protejează drepturile copiilor. De asemenea, trebuie
să consolidăm activitatea de detectare și identificare
pentru a depista copiii victime ale agresiunilor sexuale.
Saga, 23 ani
Abuz și exploatare sexuală

FINLANDA

Când s-a întâmplat pentru prima dată, el doar mă
atingea. Apoi, eram din nou singură acasă, mă uitam la
televizor, iar când am ieșit din cameră, m-a apucat de
umăr și m-a împins în pat. M-a apucat, mi-a smuls
pantalonii cu forța și m-a aruncat pe burtă. Atunci a
fost prima dată când a intrat până înăuntru și m-a
violat acolo.
Recuperarea în urma crimelor de violență sexuală
durează foarte mult timp și este nevoie de mult timp
pentru a putea povesti cuiva despre asta, mai ales în
cazurile de incest în familie. Avem nevoie de schimbări
de legislație semnificative.
Heli, 49 ani
Abuz sexual

Agresorii mei sunt ambii mei părinți. Mama mi-a spus
că, încă de când eram copil, am fost bătută pentru că
plângeam. Așadar, acest tip de violență a fost
prezentă. Primele mele amintiri au fost legate de
abuzul sexual. Tatăl meu a recunoscut că m-a violat
pentru prima dată când aveam în jur de 4-5 ani.
Cum puteți să vă închideți inimile în fața unor copii atât
de mici și să faceți ceva atât de oribil? Ar trebui să vă
fie rușine!
Seijamirjami, 44 ani
Abuz sexual

Stăteam destul de des în casa unei familii cunoscute și
acolo a avut loc trauma abuzului meu sexual. Și pentru
că am petrecut destul de multe nopți acolo, am fost
traumatizată și de faptul că acolo unde stăteam eu, și
alți copii erau abuzați. Este ciudat cum un copil atât de
mic se poate simți vinovat pentru că nu a putut face
nimic în acest sens.
În primul rând, aș vrea să mă adresez factorilor de
decizie din Biserica Laică: cum puteți acționa sau nu
când știți ce se face acestor copilași în bisericile
voastre? Cum puteți să vă imaginați că sunteți singurii
care merg cu adevărat în rai? Sunt unii dintre voi care
au mijloacele de a interveni. Iar voi nu o faceți. Noi,
victimele, v-am transmis acest mesaj și v-am spus ce se
poate face pentru a interveni, dar nu s-a făcut nimic.
Și aș dori să transmit un mesaj similar și Bisericii
Luterane: de ce nu interveniți în propria comunitate,
dar și în legătură cu abuzurile care au loc în aceste
comunități religioase mai mici?
Outi, 49 ani
Abuz sexual

Aveam aproximativ opt ani când această persoană a
intrat în viața mea și m-a condus într-o lume care nu
era destinată copiilor. A devenit secretul nostru și mi
s-a spus și mie că am făcut ceva greșit. Acest lucru s-a
transformat într-un fel de zid al rușinii în care mi-am
petrecut copilăria și în care am crescut.
Oamenii trebuie să deschidă ochii. Oamenii trebuie să-i
vadă pe copii, să le vadă grijile și să se uite în spatele
zâmbetelor lor. Trebuie să audă povestea pe care
nimeni nu îndrăznește să o spună. Iar în ceea ce
privește pedeapsa, aceasta ar trebui să impună cel
puțin ca persoana respectivă să fie prezentă în
procesul de terapie al victimei. Aceasta ar fi poate mai
aproape de o pedeapsă reală. Dar nu sunt sigur cum se
poate ajunge la o situație în care infractorii să
înțeleagă cu adevărat ceea ce au făcut. Pentru că
adesea se pare că aceștia nu înțeleg impactul
acțiunilor lor și amploarea consecințelor. Și numai prin
această înțelegere ar putea avea loc o schimbare reală.
Minna, 48 ani
Abuz sexual

DANEMARCA

Am fost expus la abuzuri sexuale în copilărie, în
Emdrupvej, unde am crescut. Totul a început prin
faptul că părinții mei nu știau că în sat exista o astfel de
persoană, un prieten de-al lor. Din păcate, nu-mi
amintesc de câte ori, dar s-a întâmplat de multe ori.
Am avut multe gânduri sinucigașe din această cauză.
Mi-a fost rușine și am fost deprimat.
Va fi un proces care va dura toată viața, în care s-ar
putea să am nevoie nu doar să merg la psihologi, ci
și să caut niște psihoterapeuți, tratamente corporale
și multe alte lucruri. Pentru că s-a manifestat nu doar
în capul meu. Este și în interiorul corpului. Trebuie, de
asemenea, să îmi cunosc din nou corpul.
Mikael, 51 ani
Abuz sexual

Abuzul sexual a început când aveam 3 ani. A început
când făceam duș cu tatăl meu vitreg. Nu-mi amintesc
cât de des se întâmpla, dar se întâmpla în mod regulat.
Sunt atât de mulți copii despre care nu știm că au fost
expuși la aceste lucruri violente, care sunt atât de buni
în a le ascunde de lumea exterioară. Nu îi observați.
Ei sunt obișnuiți să se integreze oriunde și să se
implice astfel încât niciun adult să nu observe cât de
rău se simt.
Gry Sara, 49 ani
Abuz sexual

OLANDA

Imediat după naștere am fost abandonată. Am ajuns să
fiu plasată într-un centru de plasament, unde viața mea
s-a îmbunătățit. Abia mult mai târziu, după ce mi-am
consultat documentele și după ce am ascultat poveștile
surorii mele biologice, am aflat că tatăl meu biologic nu
a fost de acord să mă abandoneze. A luptat timp de 5
ani pentru a anula acest lucru. Autoritățile nici măcar nu
au investigat dacă a crește cu tatăl și bunica mea a fost
o opțiune mai bună decât un cămin, unde condițiile nu
erau cu siguranță cele mai bune în anii 1960.
Ceea ce aș dori să spun este că, chiar și astăzi, când
copiii sunt separați de părinții lor din orice motiv, fie
că ajung în centre de plasament sau într-o instituție,
trebuie să ne amintim că copiii își poartă întotdeauna
părinții cu ei. Ei fac parte din părinții lor. Părinții, chiar
dacă nu sunt prezenți, fac parte din identitatea
copilului. Cred că autoritățile nu ar trebui să uite acest
lucru. Uneori, părinții sunt un pic înlăturați și cred că
acest lucru nu este bun, mai ales pentru copii.
Monique, 56 ani
Adopție forțată

Am fost adoptat de părinți olandezi care aveau doi copii
ai lor. Am crescut într-o familie bună, dar când am
început să-mi caut părinții biologici, am aflat, făcând
un test ADN, că „mama mea biologică” nu era de fapt
ea. Am simțit că mi s-a luat identitatea. Mai târziu am
aflat că actele mele de adopție fuseseră schimbate cu
cele ale unui băiețel care, de asemenea, fusese dat spre
adopție.
Dacă ești adoptat sau imigrant, sau dacă nu ai fost
crescut în propria ta țară, cultură sau familie: caută-ți
originea. Mergeți să vă vizitați locul de naștere, țara
natală sau găsiți-vă familia, pentru că este important
pentru tine, ca persoană care simte, sentimentele tale.
Corpul nu o neagă. Este foarte ușor să îl dai la o parte
și este, de asemenea, foarte înfricoșător să lucrezi cu
sentimentele tale. Află unde se află originile tale. Este
important să vă cunoașteți originea.
Rodrigo, 41 ani
Hârtiile de adopție au fost schimbate

BELGIA

M-am născut dintr-un tată alb belgian și o mamă
congoleză. Am crescut cu fratele meu și cu bunicii în
Belgia. Dintr-o dată, am găsit o soră care locuia în
Congo. Nu știam nimic despre ea. Ea ne-a arătat un
caiet cu adresa bunicilor noștri din Belgia și fotografii
cu noi și cu verișoara noastră. Ne-am dat seama că
tatăl nostru păstrase legătura cu ea și îi trimisese
lucruri. Ne-a explicat că toată viața ei a știut că era un
copil nelegitim. Dar ea credea că nu era binevenită în
familie.
Trebuie să abordăm această problemă cu onestitate și
să arătăm că există o voință de schimbare și de
reparare. Trebuie să recunoaștem impactul pe care
colonialismul l-a avut, și încă îl are, asupra copiilor care
au suferit din cauza acestuia. Acest lucru trebuie să
înceteze. Și trebuie să acordăm reparații și să
împiedicăm ca astfel de lucruri să se mai întâmple.
Claudine, 70 ani
Abuz colonial

Știu că nu a fost ușor nici pentru fiica mea. Și ea s-a
confruntat cu reacții rasiste la școală, toate ascunse
în spatele unui zâmbet. Nu este deloc ușor. Este încă
greu. De aceea îi spun că ea este produsul unor etnii
diferite, al unor oameni cu un curaj infinit care au luptat
pentru existența ei. Iar ea a devenit marele rezultat al
luptei lor.
Nu mai trăim așa cum trăiam în secolul trecut, când
guvernele se temeau că oamenii «metiși» vor fi la fel
de competenți ca și cei «albi» și, prin urmare, își vor
ascunde latura «neagră». Timpul a trecut și această
viziune nu mai este adevărată. Toți oamenii aparțin
aceleiași rase. Trăirea împreună face viața mai bogată.
Niciun copil nu ar trebui să fie o victimă a rasismului.
Un copil este sacru.
Sandra, 55 ani
Abuz colonial (a doua generație)

După cum am aflat în urma cercetărilor mele, m-am
născut în Franța. Certificatul meu de naștere nu
menționează numele părinților mei și nu conține nicio
informație. Am fost preluat de un institut belgian și apoi
adoptat de o familie. M-am născut cu o boală ereditară
care îmi afectează rinichii. Dar, întrucât nu existau
informații despre mine la naștere, nu exista nicio
modalitate de a mă trata. Când medicul a întrebat-o
pe mama mea vitregă despre o boală de rinichi în
familie, aceasta nu a putut da un răspuns. Institutul
belgian ștersese toate informațiile relevante.
Rădăcinile noastre ne aparțin, nu ar trebui să fim rupți
de ele. Sper ca mesajele mele să nu fie insuficiente
sau să eșueze, pentru că copiii care cresc rămân mai
puternici atunci când știu cine sunt și cine sunt
părinții lor.
Benoit, 60 ani
Adopție forțată

Această poveste este dureroasă. Este o poveste
despre separare. Este o poveste a violenței coloniale.
Este o poveste despre oameni care nu realizează răul
pe care îl fac. Ei fac parte dintr-un sistem, un sistem
care nu își asumă responsabilitatea.
Cred că fiecare persoană și istoria sa formează
societatea. Mi se pare important ca instituțiile care ne
înconjoară să spună povestea lungă a unei societăți. În
aceste societăți, în mijlocul acestor instituții, există
oameni care se nasc și mor. Noi suntem doar în
trecere, în timp ce instituțiile rămân. Aceste instituții
trebuie să fie capabile să întruchipeze tot ce avem mai
bun din ceea ce suntem, tot ce are mai bun societatea
de transmis. Belgia are o istorie dureroasă și rușinoasă:
cea a colonialismului.
Olivier, 55 ani
Abuz colonial (a doua generație)

M-am născut în perioada colonială. Tatăl meu era
belgian, iar mama mea era africană. După moartea
tatălui meu, administrația colonială belgiană i-a interzis
mamei mele să ne păstreze. După trei încercări, poliția
ne-a luat și ne-a băgat într-o instituție specială pentru
copii mulatri. Ne-au izolat de comunitățile albe și
negre și ne-au relocat în Belgia, unde am crescut
separat de frații mei. Am fost un copil foarte singuratic
într-o familie dificilă. Nu s-a cheltuit niciun ban pentru
mine, pentru că eram copilul unei iubiri interzise: prea
deșteaptă pentru a avea încredere, prea frumoasă
pentru a fi iubită.
Sper să se schimbe ceva. Fiecare poate avea grijă
de celălalt. Fiecare persoană poate schimba lucrurile
în bine.
Jacqui, 66 ani
Abuz colonial

GERMANIA

Când am țipat, ea (călugărița) mi-a spus să mă bucur de
ceea ce se întâmplă. Aveam cinci ani la acea vreme. La
acea vreme nu știam că este vorba de violență sexuală.
Am aflat despre asta abia de la psihologul meu, când
aveam 40 de ani.
Treziți-vă! Treziți-vă! Nu vă dați copiii la astfel de
instituții. Nu-i lăsați sub controlul lor. Indiferent ce
instituție sau cine este la putere. Dacă instituțiile nu
sunt controlate, vor exista întotdeauna abuzuri.
Peter, 63 ani
Abuz în centru de plasament

Și acolo a avut loc prima agresiune de dimineață. M-a
mângâiat și, da, a profitat de slăbiciunea mea în acel
moment. Este greu pentru mine. A culminat cu o tabără
de vacanță de șase săptămâni, departe de marile
tabere de cercetași.
Aceste acțiuni au loc în niște locuri diferite, separate.
Sunt familiile, sunt diferitele grupuri de tineri și vor să
țină totul în aceste locuri. Și dacă te uiți în ele pentru o
clipă, vor să le închizi din nou rapid. Încercați să vedeți
conexiunile și să aduceți laolaltă fiecare loc în parte.
Harald, 55 ani
Abuz sexual la cercetași

Acest preot a ignorat orice risc de a fi descoperit și a
ales cele mai de neconceput locuri pentru a-și comite
violurile: Galeria din capelă, unde toți cântau la orgă
și corul bisericii cânta de obicei, sacristia sau sala de
sport. Sau sala de dușuri sau laboratorul foto din școală.
În orice loc imaginabil făcea ceea ce voia să facă.
Să-i protejeze pe copii! Drepturile copiilor sunt
drepturile omului. Ancorați drepturile copiilor în legile
din țara dumneavoastră. Și pentru toți vecinii și
prietenii și cetățenii obișnuiți ai țării: interveniți atunci
când vedeți violență împotriva copiilor!
Karl, 71 ani
Abuz sexual al clerului

Am avut o relație deosebit de apropiată cu nașa mea,
o soră a mamei mele. În copilărie, mergeam foarte des
la ea. Părinții mei mă lăsau adesea acolo pentru a
petrece timp cu copiii. Iar soțul mătușii mele a abuzat
sexual de mine. Da, încă de când eram copil.Aș spune
că primele mele amintiri datează de când aveam poate
trei ani sau cam așa ceva.
Există mult mai multă violență sexuală împotriva
copiilor și tinerilor decât vor să recunoască
majoritatea oamenilor. Iar dacă contribuția mea la
această expoziție ajută la conștientizarea oamenilor de
această amploare, atunci este foarte important pentru
mine. Aș dori, de asemenea, să transmit un mesaj de
curaj și să spun: «pentru persoanele care au fost
supuse violenței sexuale». Veți câștiga ceva. Vă veți
recăpăta o parte din bucuria de
a trăi și veți câștiga, de asemenea, suveranitatea
interpretării asupra propriei vieți. Nu-i lăsați pe agresori
să aibă ultimul cuvânt».
Wibke, 39 ani
Abuz sexual în familie

În calitate de elev la o școală de prestigiu, am fost
abuzat sexual de doi preoți iezuiți. Aceștia m-au forțat să
fac ceea ce doreau și mi-au spus că este pentru binele
meu. Au abuzat de încrederea și de credința mea. Acest
lucru mi-a modelat viața, relațiile mele cu alte persoane
și relația cu mine însămi. Mi-a fost rușine peste măsură.
Și am păstrat tăcerea.
După decenii de tăcere, a vorbi în sfârșit despre asta
a fost un act de eliberare. De atunci, îmi doresc ca toți
oamenii care au fost victime ale violenței în copilărie
să poată experimenta această eliberare. Pentru mulți
oameni, subiectul este inconfortabil. Pot să înțeleg
acest lucru. Dar dacă noi, ca societate, dorim ca copiii
și tinerii să crească într-o lume fără violență sexuală,
trebuie să învățăm să ascultăm.
Matthias, 59 ani
Abuz sexual al clerului

AUSTRIA

Primele mele amintiri din copilărie sunt marcate de
violență, alcool și abuzuri. Și de mutările constante
între casă și casele de copii. Pentru mine, era o tortură
să merg la o nouă casă sau familie adoptivă. Mă
întorceam acasă fericită de fiecare dată, în ciuda
brutalității de acasă.
Da, oamenii importanți și puternici chiar ar trebui să
să fie trași la răspundere împreună cu cei care au
făcut astfel de lucruri copiilor. Nu contează cum. Astăzi
se spune că copiii trebuie să trăiască cu asta, iar copiii
suferă pe viață. Iar ca adult, trauma revine iar și iar, mai
ales astăzi. Nu poți face față.
Romana, 64 ani
Abuz sexual, fizic și psihologic în centru de plasament

Ne-a pus să ne masturbăm în timp ce ea stătea în
picioare în sala de duș sau pe un scaun. Ea (guvernanta)
a tras atât de tare încât a început să sângereze.
Orice abuz se anunța dinainte! Iar atunci când oamenii
observă aceste semne, atunci este garantat că o parte
din abuzuri pot fi prevenite. Și asta este ceea ce îmi
doresc.
Robert, 71 ani
Abuz sexual, fizic și psihologic în centru de plasament

Ea (guvernanta) mi-a pus o pereche de pantaloni cu
scutece și un semn în jurul gâtului pe care scria: „în
fiecare noapte fac pipi în pat” și m-a pus să mă plimb
prin sat cu ea. Acestea sunt experiențe pe care nu le
poți lăsa în urmă.
Nu mi-a fost niciodată rușine să vorbesc despre ceea
ce mi s-a întâmplat. Am venit la centru când aveam
șapte ani. M-am gândit că nu puteam să fi făcut nimic
atât de rău încât să merit un astfel de tratament. Dar
nimeni nu a vrut să mă asculte.
Susanne, 59 ani
Abuz sexual, fizic și psihologic în centru de plasament

SLOVENIA

Hitler a venit în Styria, la Maribor, și a dat ordinul de a
face din nou această țară germană. Aveam zece ani.
Când am fost arestați și duși în lagăr, am fost plasat
într-un grup care făcea ceva asemănător unui
antrenament premilitar. Aș spune că am fost torturat
pentru că am fost persecutat și forțat să mă comport
într-un mod care îmi era străin.
Astfel de tiranii care au loc sunt cel mai oribil lucru pe
care îl poate face o ființă umană. Într-adevăr, deseori
trebuie să ne întrebăm dacă astfel de oameni sunt
demni de umanitate, dacă un grup de oameni care își
tratează semenii cu atâta dispreț este încă demn de a
trăi în societatea noastră, printre noi. Pentru că
violența care a fost comisă, fie împotriva copiilor, fie
împotriva familiilor, este monstruoasă. Și toți cei care
am trăit-o și am supraviețuit suntem probabil unanimi
în opinie că astfel de lucruri nu trebuie să se mai
repete niciodată.
Janez, 90 ani
Copil furat în timpul celui De-al Doilea Război Mondial

Am suferit abuzuri sexuale din partea bunicului meu.
Între cinci și opt ani. Familia mea era foarte apropiată de
bunicul meu. Era o parte importantă din viața noastră,
dar părinții mei mă lăsau adesea în grija lui. Și așa a
început totul.
Cel mai mic comentariu poate face diferența. Dacă
suntem dispuși să îi ascultăm pe oameni și să vedem
astfel de lucruri, putem ajuta mulți alți oameni. Iar a
vorbi despre asta nu poate face decât bine. Nu poate
face niciodată rău.
Tjaša, 28 ani
Abuz sexual în familie

Când aveam 12 ani, am fost abuzată sexual de preotul
din sat. I-am spus mamei mele. Mama mea nu a crezut.
Noi, mamele, avem tendința de a nu avea încredere în
copiii noștri. Așa că abuzul a avut loc. Și a durat opt ani,
până când episcopul l-a transferat pe preot la o altă
comunitate. După aceea, a încetat.
Să fim sensibili, să fim buni unii cu alții. Să observăm
lucrurile bune, să nu facem lucruri rele. Vatican, nu vă
ascundeți sub o mantie stacojie, nu ascundeți sub o
mantie neagră lucruri care nu ar trebui să se întâmple.
Isus nu ne-a învățat asta. Isus ne-a învățat altceva.
Ksenija, 58 ani
Abuz sexual al clerului

SERBIA

Pe 20 noiembrie 1981, am ajuns fericită la Maternitatea
Narodni Front, crezând că am venit să nasc. Am ajuns la
ora 10:10 și foarte repede am observat că tot
personalul era puțin agitat. După o oră sau două, mi-au
spus că ceva nu este în regulă. Mă pregăteau pentru
inducție pentru a grăbi nașterea. Eram atât de neliniștită
și speriată. Moașa mi-a spus să întorc capul în altă parte,
astfel încât să nu văd nașterea copilului, deoarece aș fi
născut un copil mort, cu jumătate de cap.
Aș fi fost atât de fericită să îmi îmbrățișez copilul. I-aș
fi spus doar: «Unde ești, fiul meu? Tu ești totul în lume
pentru mine».
Dušanka, 64 ani
Copilul ei a fost furat din maternitate

Suntem victime ale traficului de persoane în Belgrad.
Mi-au luat copilul, mi-au luat sănătatea, mi-au luat viața.
Mă adresez tuturor conducătorilor lumii: copilul
dumneavoastră nu v-a fost luat. Deci, ajutați la
adoptarea de legi, nu doar în Serbia, ci în întreaga
lume, care să acorde fiecărei mame dreptul de a ști
unde se află copilul ei și să lase la latitudinea fiecărei
mame să decidă dacă își păstrează copilul sau îl dă
spre adopție. Voi, copiii, nu sunteți de vină.
Milena, 65 ani
Copilul ei a fost furat din maternitate

Eram la serviciu. Sunt curier și distribui pâine de la
Obrenovac la Arandjelovac. Când am ajuns la Novi
Beograd pentru a vedea ce s-a întâmplat cu copilul
nostru, nu m-au lăsat să-l văd. Încă o dată, eu și soția
mea am fost dați afară. Au spus că copilul era bine.
Iar când am sunat la spital mai târziu în acea zi, au spus
că totul era în regulă.
Oamenii răi care cumpără copiii altora ar trebui măcar
să le spună acelor copii că au fost cumpărați. Și ar
trebui să știe că au părinți care sunt în viață, sănătoși și
au o familie. O lume întregă nu știe de acești copii.
Tomislav, 72 ani
Copilul său a fost furat din maternitate

KOSOVO *
*Toate trimiterile la Kosovo din prezentul text, indiferent dacă este vorba de teritoriu, instituții
sau populație, sunt în deplină conformitate cu Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al
Organizației Națiunilor Unite și fără prejudicii asupra statutului Kosovo.

Aveam opt ani și eram în clasa a treia când nu am mai
putut merge la școală, pentru că devenise prea
periculos din cauza opresiunii și persecuției familiei
mele. Vreau ca toți copiii din lume să fie liberi, să își
trăiască viața și să se bucure de copilărie.
Nu voi scăpa niciodată de durerea mea, dar sunt
puternică și mândră că copiii mei și alții se pot bucura
de libertate.
Besarta, 35 ani
Razboi: singurul supraviețuitor al masacrului comunității sale

În 1998, a izbucnit războiul în Kosovo. Îmi amintesc că
aveam 16 ani pe 14 aprilie 1999. Un polițist sârb a venit
la noi acasă și m-a răpit. M-a dus într-un sat sârbesc din
apropiere, unde am fost violată și abuzată cu brutalitate
de un ofițer și de un civil.
Mesajul meu pentru lume, pentru politicieni și pentru
cei aflați la putere este să facă totul pentru a pune
capăt violenței sexuale în conflicte și în pace. Mesajul
meu pentru voi este de a pune capăt acestui fenomen,
astfel încât generația noastră tânără să aibă un viitor
mai bun.
Vasfije, 39 ani
Abuz sexual în razboi

Aveam 13 ani când familia mea a decis să mă forțeze să
mă căsătoresc. Cu o lună înainte, fusesem victima
traficului de persoane. După căsătorie, am devenit
victimă a violenței domestice. La 16 ani, am avut primul
meu copil. Când eram însărcinată în șase luni, soțul meu
a încercat să mă ucidă într-o pădure. M-am dus la poliție,
iar acum mă aflu într-un centru care oferă protecție
victimelor violenței domestice.
Vreau ca toți părinții, toate mamele, în ciuda situației
lor, să încerce să-și protejeze copiii și să nu-i
abandoneze. Dacă nu rămân aproape de copiii lor,
aceștia vor suferi și vor deveni victime. Dacă își
protejează copiii, în special fetele, aceștia vor fi
puternici și vor avea un viitor mai bun.
Anita, 18 ani
Trafic și violență domestică

ROMÂNIA

Am observat ce se întâmpla în centru: droguri,
prostituție, bătăi între copii, bătăi între personal și copii.
Unii educatori au creat o prăpastie între copii. Când am
încercat să vorbesc despre ceea ce se întâmpla în
centru, am început să reprezint o amenințare.
Mi-aș dori ca copiii din instituții să fie cu adevărat
implicați în societate prin diferite proiecte și activități.
Sper ca până în 2023 bugetele pentru copii să crească,
iar nevoile lor să fie ascultate.
Andreea, 21 ani
Abuz în familie și în centru de plasament

Mama mea a murit când m-am născut. Tatăl meu m-a
părăsit. Iar autoritățile ne-au luat pe noi, copiii, și ne-au
pus în orfelinate. Nu-mi amintesc exact unde. Cu toții am
avut probleme în a ne integra în societate.
Autoritățile care se ocupă de copiii care părăsesc
sistemul, sau de tineri în general, ar trebui să se uite
mai atent. A trebuit să mă confrunt cu discriminarea și
umilința în spatele ușilor închise.
Vasile, 41 ani
Abuz în centru de plasament

Când am ajuns, era foarte rău acolo. Fără curent, fără
apă. Copii plângeau, urlau, se băteau. Eram mușcati de
șobolani pe viu și se purtau cu noi, ca și cum nu aveau
inimă.
Ar trebui să facem stop abuzuri. Vreau o viață mai bună
pentru noi și pentru toți cei care au fost abuzați.
Sîrmanca, 37 ani
Abuz în orfelinat

Mama mea a murit când m-am născut. Tatăl meu a
murit o zi mai târziu. Am crescut într-o perioadă în care
sistemul educațional nu oferea șansele egale pe care
pretindea că le oferă.
Este foarte important ca lumea să ne înțeleagă. Mă
refer la parlamente, la guverne, la instituții și la unele
țări, în special cele din Europa de Est. Anumite măsuri
vor fi luate doar dacă vor fi forțate să facă acest lucru.
Ei cred că există probleme mai importante decât cele
împotriva cărora luptăm.
Cosmin, 22 ani
Abuz în centru de plasament

GRECIA

Am fost abandonată din cauza dizabilității mele și nu
numai că a fost dificil să-mi găsesc o familie adoptivă,
dar chiar și instituțiile pentru copii cu dizabilități refuzau
să mă primească. Am fost respinsă cu desăvârșire. Viața
în instituție a fost grea; am fost abuzată în toate
modurile posibile de către alți copii și de unii membri
ai personalului. Probabil că îmi voi aminti acea perioadă
până la moarte. A fost un cerc vicios de violență pe care
am reușit să îl procesez doar după ce am început
terapia.
Ei trebuie să fie atenți. Ei trebuie să oprească acest
lucru. Ei trebuie să protejeze. Copiii sunt viitorul.
Trebuie să existe dreptate. Vreau dreptate. Vreau
pedeapsă și protecție.
Marina, 44 ani
Abandon din cauza dizabilităților și abuz în instituție

După cum vedeți, m-am născut cu această dizabilitate
și cred că acesta a fost factorul declanșator al abuzului
și, de asemenea, motivul pentru care nu am putut evita
violența părinților mei. Nu am putut suporta să fiu acolo.
Oamenii din școala mea mă vedeau supărat sau cu
semne pe față. Ei m-au ajutat să scap de acea viață și să
vin în această instituție. Le mulțumesc pentru asta. Viața
în instituție nu este perfectă. Există diferite probleme
aici, dar cel puțin am scăpat de violența fizică.
Trebuie să fii foarte puternic și să nu te dai bătut în fața
dificultăților, pentru că dificultățile sunt cele care te fac
să fii cine ești. Continuă să mergi mai departe.
Mario, 24 ani
Abuz domestic, urmat de insituționalizare

Cel mai ciudat și mai tragic aspect al acestei întâmplări
este că s-a întâmplat în ajunul Anului Nou. Și cumva noul
nostru an a început ca o familie complet distrusă. Ceea
ce rămăsese din familia mea era că eram cu toții izolați
în medii diferite: mama mea murise, tata era în spitalul
de psihiatrie, sora mea era în spitalul unde încercase să
se sinucidă, fratele meu era cu familia mamei mele, iar
eu - cea dificilă - am fost plasată într-o instituție pentru
fete. Era multă furie și durere și un sentiment de
disperare în rândul tuturor membrilor familiei.
Am vrut să spun că ar trebui să iubești oamenii
indiferent de sexualitatea, culoarea pielii și
naționalitatea lor și că nu ar trebui să-i judeci. Nu-i
izolați și nu-i stigmatizați pe oameni doar pentru că
sunt diferiți de voi.
Effie, 21 ani
Neglijență parentală, urmată de instituționalizare

Găsiți toate imaginile și interviurile, precum și toate
textele referitoare la situația din fiecare țară în parte la
adresa
https://justice-initiative.eu/shame-europeanstories/.
Scanează codul QR pentru acces rapid

CU MULŢUMURI SPECIALE:
Italia
Rete L’Abuso
EcaGlobal
LaGabbaianella
Amnesty International Italia
Universitatea din Pisa
Asociatia il Provolo
GianCarlo Bruno
SavetheChildren
Emergency
Elveţia
Anne Berger
Corina Dürr
Sina Hasler
Maria Belén Muñoz Gerstein
Franţa
Sylvie Arcos
Erick-Alexander Mijangos
Valérie Andanson
Élisabeth Rabesandratana
Laurent Sermet
Sylviane Paulinet
Jean-Lucien Herry
Jean-Claude Giannota
Cécile Baquey
Anne David
Marion Felman
Pierre Verdier
Stefania Cateleta
Spania
Juan Cuatrecasas Asua
Leticia De La Hoz
Juan Cuatrecasas Cuevas
Pepe Godoy
Fernando García Salmones
Emiliano Álvarez
Javier Méndez
Alberto Cano
Anna Cuartas (Anna Currilla)
Isabel Campos Pérez (Constanza Rúa)
Miriam Ruiz Salmerón
Covadonga González
Mamen Escalante
José Manuel Vidal
Jesús Bastante
Ana Cuevas
Portugalia
Instituto de Apoio à Criança
Irlanda
Conrad Bryan
Norvegia
Ecpat Norge
Suedia
Child10
Inte din Hora
Finlanda
Protect Children/Suojellaan Lapsia ry
Danemarca
Landsforeningen Spor
Olanda
Dewi Deijle
Rodrigo van Rutte
Monique Weustink
Belgia
Jacqui Goegebeur
Germania
Maria Mesrian
Karl Haucke
Matthias Katsch
Austria
Weisser Ring
Romana Schwab
Natascha Smertnig
Slovenia
Tita Mayer
Prof. Dr. Darja Zaviršek
Serbia
Association Missing Babies of Belgrade
Milena Jankovic
Dušanka Buzanin
Tomislav Petrovic
Mila Tolstoj
Jovan Krstic
Ana Stanimirov
Kosovo
Serbeze Haxhiaj
România
Asociaţia Phoneo
Muzeul Abandonului
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului
şi Memoria Exilului Românesc
Andy Guth
Maria Roth
Daniel Rucăreanu
Consiliul Tinerilor Instituţionalizaţi
Grecia
Eliza – Society for the Prevention of Cruelty
to Children

Impressum
SHAME – EUROPEAN STORIES
Titlu: SHAME – EUROPEAN STORIES
Foto: © Simone Padovani
Concept: © Krauthammer & Partner
Editor: Fundaţia Guido Fluri
Schulhausstrasse 10
CH-6330 Cham
Elveţia
Editori de dezvoltare: Pascal Krauthammer & Vera Pagnoni
Prezentare: Krauthammer & Partner
Data publicării: Februarie 2023
Site: www.justice-initiative.eu
© 2023 Guido Fluri Foundation
Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă,
fotocopiată, stocată într-un sistem de recuperare sau transmisă sub nicio formă sau
prin orice mijloc fără permisiunea prealabilă scrisă a editorului sau a deținătorilor
drepturilor de autor. Tipărit și legat în România.