Mircea ELIADE, SACRUL ŞI PROFANUL, Humanitas, 1995

pentru a ne putea da seama de distanţa uriaşă care îl desparte de oamenii
aparţinînd culturilor primitive şi orientale de care am vorbit mai înainte. Tot aşa cum
locuinţa omului modern şi–a pierdut valorile cosmologice, corpul său este lipsit de
orice semnificaţie religioasă ori spirituală. Am putea spune, pe scurt, că pentru
oamenii moderni lipsiţi de religiozitate Cosmosul a devenit opac, inert şi mut: nu mai
transmite nici un mesaj şi nu mai cuprinde nici un „cifru“. Sentimentul sfinţeniei
Naturii se mai păstrează în Europa zilelor noastre, mai ales la populaţiile rurale, unde
mai există un creştinism trăit ca liturghie cosmică.
Cît despre creştinismul societăţilor industriale, şi mai ales al intelectualilor, el şi–
a pierdut de mult valorile cosmice pe care le mai avea în Evul Mediu. Aceasta nu
înseamnă neapărat că în mediul urban creştinismul este „degradat“ ori „inferior“, ci
doar că sensibilitatea religioasă a populaţiilor urbane este mult sărăcită. Liturghia
cosmică, taina participării Naturii la drama cristologică au devenit inaccesibile pentru
creştinii care trăiesc într–un oraş modern. Experienţa lor religioasă nu mai este
„deschisă“ spre Cosmos, fiind una strict personală; mîntuirea este o problemă între
om şi Dumnezeul său; în cel mai bun caz, omul se recunoaşte responsabil nu doar în
faţa lui Dumnezeu, ci şi în faţa Istoriei. Cosmosul nu mai are însă nici un loc în
relaţia om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici
măcar de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu.
Trecerea prin Poarta strîmtă
Ceea ce am spus pînă acum despre simbolismul corp–casă şi despre
omologările antropocosmice legate de aceasta este departe de a epuiza bogăţia
extraordinară a subiectului: am fost nevoiţi să ne oprim doar asupra cîtorva aspecte,
dintre cele foarte numeroase. „Casa“ — deopotrivă imago mundi şi replică a corpului
omenesc — joacă un rol de seamă în ritualuri şi mitologii. În unele culturi (China
protoistorică, Etruria etc.), urnele funerare au forma unei case, cu o deschizătură în
partea de sus, pe unde sufletul mortului poate intra şi ieşi.11 Urna–casă devine într–
un fel noul „corp“ al răposatului. Tot dintr–o căsuţă, în formă de glugă, iese
Strămoşul mitic, şi tot într–o casă–urnă–glugă se ascunde Soarele în timpul nopţii,