Pi 2000

Tratat de viaţă spirituală (3)
Înţelesul duhovnicesc al parabolei despre
viţa de vie
Oare cine să fie cel ce cheamă şi făgăduieşte plată? Acesta este
“Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi Dumnezeul a toată
mângâierea” (2Cor.1, 3). Cine este Săditorul viei în care ne cheamă
să lucrăm? Este Fiul lui Dumnezeu, care spune: “Eu sunt viţa”(In.15,
1). Şi nimeni nu poate veni la Hristos, după cum tot El ne spune în
Evanghelie, dacă nu-l trage Tatăl spre El (In.6, 44).
Cine sunt mlădiţele? Noi suntem! Să ascultăm din nou ce
ne spune El: “Voi sunteţi mlădiţele, iar Tatăl Meu Stăpânul viei”
(In.15, 1,5). Aşadar, Tatăl care ne împacă pe noi cu El Însuşi prin
Fiul, nesocotindu-ne greşelile noastre (2Cor.5, 19) ne cheamă nu
pentru că am fi scufundaţi în lucrări nepotrivite, ci pentru că suntem
fără de lucru. Cu adevărat, păcat este trândăvia! - şi noi toţi trebuie
să dăm seama de orice vorbă deşartă! (Mt.12, 36) Dar, cum am
mai spus, Dumnezeu, cunoscând întru preştiinţa Sa, păcatele pe
care le facem fiecare din noi, ne cheamă totuşi iar şi iar. Şi ce ne
cheamă, oare, să facem? Să lucrăm şi să îngrijim via. Aceasta
înseamnă să avem grijă de mlădiţe, adică de noi înşine. Pentru ca,
după aceea - o, milostivire şi slavă a dragostei de oameni, dicncolo
de putere noastră de pricepere! - ne este promisă şi dăruită şi o
plată pentru osteneala adusă în ajutorul propriei noastre mântuiri.
Veniţi, ne spune El, primiţi viaţa veşnică de la Mine, Cel care dau
din belşug (In.10, 10). Plată voi da pentru nevoinţa călătoriei celui
ce doreşte să o primească de la mine, ca şi când m-aţi fi îndatorat
chiar pe Mine Însumi. Şi poate fi cineva care să nu fie el dator cu
preţ de răscumpărare faţă de Mântuitorul de la faţa morţii?! Sau
poate exista careva care să nu trebuiască să arate recunoştinţă
Dătătorului de viaţă?!
Mai mult, El ne-a făgăduit chiar plată înainte - o plată de
negrăit! Pentru că, “Am venit”, spune El, “ca ei viaţă să aibă şi
din belşug să aibă” (In.10, 10). Ce va fi însemnând “din belşug”?
Înseamnă nu numai că este împreună cu noi şi trage în jug cu noi,
dar că face din noi fraţii şi surorile Lui şi împreună - moştenitori.
După cât se vede, acest “belşug” este plata dată celor ce se grăbesc
[şi dau năvală] către Viţa dătătoare de viaţă - ei sunt mlădiţele
Lui, ei care se păzesc şi iau aminte la ei înşişi şi se nevoiesc întru
a se ajuta pe ei înşişi. [această pregustare (“plată în avans”) înainte de
înviere, este nimic alta decât viziunea luminii necreate a lui Dumnezeu]
Ce fac acest fel de oameni? Mai întâi, taie de la ei tot ce este
de prisos şi nefolositor, precum şi tot ceea ce împiedică aici coacerea
roadelor vrednice de dumnezeiescul seceriş. Care sunt [piedicile]
acestea? Avuţia, risipa, slava deşartă, orice lucru stricător şi trecător,
orice patimă a trupului sau a sufletului, rea şi plină de scârboşenie,
orice cădere a minţii, orice zarvă şi privelişte [tulburătoare], tot
cuvântul care poate vătăma sufletul. Pentru că cel care nu leapădă
şi nu curăţă desăvârşit, cu cea mai mare pază şi întru multă nevoinţă,
relele ce încolţesc în inimă, cu nici un chip nu “va secera roade
spre viaţa veşnică” (In.4, 36) la plinirea vremii.
Căsătorie, feciorie şi viaţă virtuoasă
Această curăţie [a vieţii] poate fi împlinită şi de cei căsătoriţi,
dar cu foarte mari greutăţi [Sfântul Grigorie nu este împotriva
căsătoriei! În Omilia 5 el vorbeşte, de altfel, despre sfinţenia căsătoriei]. Din
această pricină, cei care din tinereţile lor au aflat dar întru privirea
către Dumnezeu, simt [înţeleg] viaţa veşnică prin ochii cei
Sf. Grigorie Palama
pătrunzători ai minţii – şi, de fapt, sunt cuprinşi cu totul de
dragostea pentru dumnezeirea cea veşnică - şi fug, la vremea
potrivită, de căsătorie, precum ne-a spus Domnul: “La înviere,
nici nu se însoară nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu
din cer”. Aşadar, cel care doreşte să fie ca îngerii din cer, trebuie
cu adevărat să ajungă a fi mai presus de tot amestecul trupesc,
urmând pilda “acelor fii ai învierii”. De altfel, chiar dintru început
a adus căsătoria prilej pentru îndemn la păcat (Facere 3,1-6). Deci,
celor care doresc “să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară”,
să le îngăduim să nu se căsătorească. Aşadar, dacă luăm seama la
îndărătnicia şi nesupunerea trupului faţă de virtute, sau mai bine
zis, firea lui răzvrătită pe care o purtăm asupra noastră, de ce ar
mai trebui să primim a ne înmulţi opreliştile pe calea spre virtute,
legându-ne cu alt trup, sau pentru unii, cu multe şi diferite alte
trupuri?!
Cum ar putea ea dobândi pacea pe care a făgăduit să o
râvnească, prinsă fiind în legăturile fireşti cu soţul, copii şi toate
rubedeniile de un sânge? Cum ar mai putea sluji Domnului fără
griji şi temeri, când a promis grijă şi interes pentru atâţi oameni.
Cum ar putea dobândi liniştea când este cu luare aminte faţă de
atâta mulţime de oameni? Iată de ce, o adevărată fecioară - luând
Pilda Sfintei Fecioare Maria [Sfântul Grigorie o arată pe Fecioara Maria
ca “model” sau “prototip” al isihastului, întrucât ea a “stat la hotarul dintre
natura creată şi cea necreată” şi a fost prima care a dobândit “îndumnezeirea”
(theosis) chiar din această viaţă] şi a Mirelui sufletelor, Hristos, născut
din Fecioară - trăind, deci, în plăcuta lui Dumnezeu feciorie, fuge
nu numai de unirea cea după trup, ci şi de toată înrudirea cea
după chipul lumii, ca, lepădând orice legături, să poată spune cu
îndrăznire către Hristos, împreună cu Petru: “Iată, noi, lăsând
toate ale noastre, am urmat Ţie”. De aceea zic: ce faptă de seamă
ar fi făcut dacă şi-ar fi lăsat pe tatăl ei şi pe mama sa, cei pământeşti,
de dragul unui soţ muritor, pentru a se alipi de el, cum stă scris în
Scripturi?; adică... trebuie să-i părăsească pe ceilalţi, din iubire
pentru Mirele şi Soţul din lumea de dincolo. Cum să li se îngăduie
lor, celor ce vieţuiesc deja în cer, să aibă înrudire pe pământ?
Cum ar putea ea, care nu mai este o fiică a cărnii, ci mai curând a
Duhului, să aibă tată, sau mamă, sau rude de sânge? Cum ar putea
ea, care s-a înstrăinat până şi de propriul trup şi care, renunţând la
viaţa de aici, pe cât îi stă în puteri, rătăceşte neîncetat ca o străină
pe pământ , cum ar mai cuteza deci să aibă astfel de legături cu
trupuri străine? Scris este: “tot trupul se însoţeşte cu cel de felul
său şi omul se va însoţi cu cel asemenea lui”. [“Aşa cum observă
Aristotel, mintea devine asemănătoare obiectului pe care îl percepe. Dar nu în
esenţă, ci în acţiune” - citat din Sfântul Nicodim Aghioritul]. Deci, se va
face fecioara asemenea celor pe care îi iubeşte şi va cădea din
nou în robia bolnavei dragoste de lume. Dar, “dragostea de lume
[N.red.: dorinţa cărnii, în traducerea bibliei în românteşe] este
vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”, spunea Apostolul Pavel,
crainicul nunţii Mirelui Duhovnicesc. Astfel încât, nu doar că sar
pune în primejdia de a se despărţi de Mirele din lumea de
dincolo, dar ar ajunge vrăjmaşa Lui!
Nu trebuie să fim miraţi sau să ne tulburăm că Scripturile
nu-i osândesc pe cei căsătoriţi, care poartă grijă de cele lumeşti în
loc de cele ale Domnului, pentru că cei ce şi-au făgăduit fecioria
lui Dumnezeu sunt cu desăvârşire opriţi de la orice griji lumeşti şi
nu le este nicidecum îngăduit să-şi petreacă viaţa în tihnă şi în
mângâieri. Într-adevăr, le spune Apostolul Pavel celor ce sunt
căsătoriţi: “Vremea s-a scurtat de acum, aşa încât cei ce au femei
12 Porunca Iubirii 4 / 2000