Pi 2000

Secolul al XVII-lea se remarcă prin lucrări ca:
Compendium Maleficarum... (1608) a lui Francesco Maria
Guazzo, unde sunt redate ritualuri satanice (ajungându-se chiar
la jertfe de copii); Cautio criminalis seu de processibus contra
sagas a lui Friedrich von Spee (†1635), precum şi alte multe cărţi
la care încep să se contureze orientări specific sataniste.
F. Istoria satanismului modern şi
contemporan
a. Influenţe literare. Începând din secolul al XVIII-lea intrăm
de fapt în ceea ce se numeşte istoria satanismului. Dacă până acum
elementele sataniste erau amestecate cu vrăjitoria şi ghicitul, care
nu-şi propuneau un cult al satanei, secolul al XVIII-lea deschide,
prin acea epocă iluministă, o nouă eră în gândirea umană. Pe
baza acelui «iluminează-te şi vei fi», dictonul de bază al acestei
filosofii, omul a început să-şi caute o luminare existenţială, total
opusă celei de până acum.
Dacă Sfinţii Părinţi, Biserica în general, propovăduiau o
iluminare harică în baza dependenţei omului de Dumnezeu, epoca
umanismului şi a iluminismului readuce în planul social acel
«omul, măsură a tuturor lucrurilor» a lui Parmenide. S-a propus
astfel o schimbare axiologică a gândirii de până atunci.
Atitudinea Bisericii apusene, prin metodele anti-creştine,
nu a putut împiedica dezvoltarea mişcărilor oculte. Sinoadele ce
s-au ţinut: Orlean (511 d.Hr), Narbon (589 d.Hr.), Tours (561
d.Hr.) etc., toate bulele papale («Ad. exirpanta» a lui Inocentiu al
IV-lea, a lui Benedict al VIII-lea, Benedict al XII-lea, Alexandru
al V-lea, Martin al V-lea, etc.), în fine, inchiziţia cu arderea pe
rug, nu au reuşit să amelioreze această situaţie, deoarece totul era
exterior, bazat pe forţă, bine ştiut fiind că Biserica Vaticanului
reprezenta ea însăşi o forţă, o supra-putere, înzestrată cu capacitate
militară.
Lipsa unui dialog, în afara celui prin schingiuire, a unei
simbioze între sacerdot şi popor, sistemul piramidal de ascultare
necondiţionată de capul infailibil, separaţia ierarhiei de masa
laicilor, toate la un loc au dus la separaţia sistemelor de gândire şi
la explozia laicismului în istorie sub denumirea de umanism şi
iluminism.
În acest sens Franţa a devenit elementul fanion al acestei
mişcări de emancipare extra-ecclesială. Deşi cam dură, expresia
lui Papini cu privire la Franţa («Franţa este pământul cel mai
lăudat al lui Satan»), totuşi trebuie remarcat că cele mai multe
influenţe secularizante s-au răspândit aici, deoarece însuşi regele
sprijinea de multe ori aceste mişcări. Este cazul regelui Ludovic
al XIV-lea, la curtea căruia se practica messa neagră, sacrificiile
sângeroase, profanarea ostiei şi multe altele.
Papini fundamentează satanismul literar pe persoana
marchizului de Sade (1710-1814). Acesta şi-a lăsat numele în
istorie ca fiind unul dintre cei mai cruzi oameni, de unde şi numele
de «sadism», provenit etimologic de la Sade... În scrierile sale
marchizul de Sade îşi expune ideile sale morbide, îmbibate de
orgie, de insulte la adresa lui Dumnezeu, de profanări ale obiectelor
sfinte etc. Ceea ce pe timpul lui Ludovic al XIV-lea se numea
«messsa neagră» apare la marchizul de Sade pervertit sexual întrun
mod incredibil. Toată această atitudine avea la bază principiul
«nu este alt Dumnezeu în afara puterii răului».
Ideile satanice sunt legate chiar şi de arta timpului, suprarealismul,
impresionismul, activismul, etc., având să aducă în scenă
forţa răului în opziţie cu Binele. Dar mai ales în literatură încep
să apară efectiv opere dedicate lui Satan. Nume cu greutate şi de
referinţă ale vremii au scris poezii, nuvele şi chiar romane pe
tema diabolicului şi a luptei cu Binele. Alfred de Vigne (†1843),
după ce şi-a propagat ideile în cercul său literar-artistic , a scos la
iveală pe baza mitologiei antice, lucrarea Poemes philosophiques,
cu temă vădit satanistă. Honore de Balzac (†1850) încarnează
diavolul sub chipul lui Vautrin din opera Le pere Goriot. Traducând
romanul englez “Melmoth the Wanderer”, un roman de groază,
scris de Ch. Maturin, Balzac va fi influenţat în conturarea lui
Vautrin. Charles Baudelaire (†1867) închină diavolului un poem
intitulat “Litanii pentru Satan”, în ciclul de poezii «Fleures du
Mal». Această operă a fost probabil influenţată de cercul satanist
la care el lua parte, care se pare că era identic cu acel «Club
Haschischins». Un alt scriitor de seamă, influenţat de această
mişcare, a fost Victor Hugo (†1885), dedicându-şi o parte din
viţaţă practicilor de acest fel, mai ales după moartea fiicei sale
Leopoldine. Introdus în mistica Kabalei de un prieten evreu
(Alexandre Weill) el va scrie sub infleunţa acestuia, poezii ca
“Dieu, la fin de Satan”. Între alţi gânditori şi literaţi ai lumii
franceze, care au fost influenţaţi şi care au influenţat la rândul lor
satanismul de mai târziu mai pot fi amintiţi: Gustave Flaubert, cu
a sa “Tentation de Saint Antoine”, Arthur Rimbaud şi alţii.
b. Practicile sataniste ale secolelor XIX-XX. Este normal
ca satanismul modern să aibă la bază atât practicile vrăjitoreşti
ale Evului Mediu, cât şi literatura iluministă şi a revoluţiei franceze.
Însă începutul satanismului îl realizează doi «răspopiţi» ai Bisericii
Catolice, care şi-au dedicat învăţătura şi scrierile propagării
cultului lui Satan, atât în societatea franceză, cât şi în restul
Europei, prin foşti studenţi străini, veniţi la studii în Franţa. Este
vorba de Eliphas Levi şi Eugene Vintras.
1. Eliphas Levi, pe numele adevărat, Alphonse Louis
Constant (†1875), caterisit pentru orientările sale prea laicizate,
s-a dedicat apoi doctrinei opozante Bisericii Vaticanului. În
special, a excelat prin speculaţii cu privire la diavol şi semnul lui
(pentagrama) precum şi cu privire la jocul de cărţi ocult, Tarot.
Din 1856 începe să-i apară operele cele mai importante: Dogme
de l’haute magie, Ritual de l’haute magie, Histoire de la magie,
La clef des grandes mystéres. El pune în circulaţie chipul precis
al demonului, figura din cartea a 15-a a Tarotului, Baphomet, cu
cap de ţat, piept de femeie şi trup de bărbat, ci mitră şi coarne.
Este simbolul satanei stând pe locul cel sfânt. De asemenea, face
o analiză a ţapului din cartea Leviticului, pe care arhiereul îl
trimitea în pustie la demonul Azazel, cu păcatele oamenilor
transmise pe capul lui. În viziunea lui Levi, el apare cu o
pentagramă pe frunte, între coarne, unde străluceşte şi «flacăra
inteligenţei», «magica lumină a egalităţii universale», «icoană»
des întâlnită în ritualurile Bisericii Sataniste a lui Vey. Prin scrierile
lui, Eliphas Levi marchează începutul satanismului contemporan
în Europa.
2. Celălalt promotor al satanismului, Eugene Vintras, este
un magiciac cu predici creştine, desemnându-se drept «creştin»
pentru a-şi putea infiltra ideile. El reuşeşte să întemeieze un aşazis
«Ordre des Septaines», răspândit în întreaga Franţă.
Vinrtas se remară prin exhibiţii magice, prin aşa-zise
«minuni», ridicându-se de pildă de la pământ (levitaţia), emanând
un miros plăcut, etc. Când săvârşea, ca «pontifex al ordinului»,
slujba sacră, potirele, care erau goale până atunci, se umpleau singure
cu vin iar ostia de pe disc apărea pătată de sânge. De asemenea, pe
ostie apăreau diferite semne: inimi, cruci, flori, coroane, săbii, etc.,
lucruri, care bine îneţeles fascinau şi îi atrăgeau mulţi adepţi.
La 8 februarie 1841 Vintras a fost excomunicat de către
Biserica Catolică, ca profanator al celor sfinte şi şarlatan. Susţinut
mai departe de adepţii săi, el a reuşit să-şi propage ideile, înfiinţând
o revistă cu titlul «La Voix de la Septaine» (1842-1846). El însuşi
s-a considerat «încarnaţia lui Ilie», reuşind să înfiinţeze atât în
Franţa, cât şi în Anglia mai multe «Carmeluri», ba chiar o
«Universitate a lui Ilie» în Londra (1862).
18 Porunca Iubirii 4 / 2000