Pi 2000

în acelaşi timp îşi mărturisesc ataşamentul faţă de bine şi potrivnicia
faţă de rău. Aceştia sunt primii beneficiari ai poruncii iubirii...
Iubirea se adresează nu doar insului izolat. La fiecare Sf.
Liturghie Biserica se roagă pentru toţi oamenii, inclusiv pentru
cei care se găsesc în fruntea anumitor forme de organizare ale
vieţii noastre, pentru conducătorii vieţii sociale şi politice.
Iubire samarineană şi iubirea profetică îl are în vedere pe
om în toate ale sale, fără nici un fel de excepţie, inclusiv în diferitele
forme de organizare politice. Dacă suntem creştini, dacă suntem
fideli lui Hristos, atunci practicăm porunca aceasta a iubirii
samarinene şi profetice fata de tot aproapale nostru, de la cei din
familie până la conducătorii ţării.
Politicul
Politicul este de fapt viaţa cotidiană a fiecăruia dintre noi în
desfăşurarea ei concretă, şi anume, prin relaţiile pe care le avem
unii faţă de alţii. Politicul se referă întotdeauna la organizarea
vieţii noastre. Omul politic nu este altceva decât unul dintre noi,
unul din comunitate care a primit din partea noastră un mandat, o
încredinţare, un drept de a acţiona în numele nostru, în anumite
forme mai deosebite de acţiune.
Apropierea dintre creştinism şi politică este imperativă,
obligatorie , atâta timp cât politica nu este decât una dintre formele în
care ne manifestăm noi înşine şi noi suntem unul pentru altul aproapele.
De veacuri multe încoace suntem învăţaţi să credem că
între cele două două domenii există un hiatus, o linie de despărţire
care n-are voie să fie depăşită. Această modalitate de a vedea
lucrurile are origini vechi. Fericitul Augustin analizând relaţia
dintre cele ale lui Dumnezeu şi cele lumeşti, în lucrarea “Despre
cetatea lui Dumnezeu” face o distincţie (cu consecinţe nefericite)
între poruncile Legii Mozaice şi cele cuprinse în Predica de pe
Munte. El spune că Predica de pe Munte conţine nişte reguli care
sunt valabile doar pentru relaţiile dintre creştini în exerciţiul
credinţei lor creştine. Relaţiile publice cu autorităţile, sau de orice
alt fel, intră sub incidenţa Legii mozaice, în felul acesta, fireşte,
ele fiind depreciate. Această idee a făcut carieră. Ea a fost preluată
şi de Martin Luther, care a fost călugăr augustian. Luther a
procedat la o separare strictă între cele două împărăţii: împărăţia
lumească şi împărăţia cerească. El a introdus în spiritul european
această distincţie ca o realitate concretă: separarea clară între
domeniul religiosului, reprezentat de Biserică şi domeniul laicului.
Această idee a fost reluată de revoluţia franceză, care a
promulgat cu stricteţe principiul separării dintre Biserică şi Stat.
Ideea s-a răspândit în toaste formele de civilizaţie de tip european,
devenind un fel de realitate endemică. Pentru noi, pentru români
şi pentru această parte de lume, acest principiu a luat nişte forme
catastrofale prin receptarea Sa de către revoluţia bolşevică. Primul
act importat al statului bolşevic faţă de Biserica Ortodoxă a fost
enunţarea principiului separării Bisericii în totalitate. Acest
principiu a fost adoptat şi de statul comunist din România, fiindune
inoculat tuturor. Spiritul profetic şi spiritul samarinean a fost
cantonat exclusiv în sfera clădirii Bisericii ca atare şi a unor acţiuni
coordonate de către preot. Preotul nu putea face mai mult.
Principiul separării dintre religios şi stat laic este cu totul
ilegitim, dar în acelaşi timp este extrem de răspândit în mentalităţile
noastre. Sentimentul nostru general este că lumea politică este una
străină de noi, mai ales atunci când avem motive serioase să o criticăm.
Modalităţi de implicare a creştinilor în politică
Există trei trepte prin care ne putem îndeplini chemarea de
iubire creştină în perspectiva politicului:
1. Viaţa creştină curentă. Prima se referă la existenţa noastră creştină
în cadrul fixat de Sf. Biserică, în cadrele fixate de identităţile
confesionale în care trăim. E vorba de viaţa creştină trăită, de viaţa
noastră de zi cu zi... Prin viaţa creştină curentă putem să ne implicăm
în politică. În mod conştient şi declarat, dar cu smerenie, trebuie să
spunem celorlalţi că facem sau nu facem un lucru pentru că suntem
creştini, pentru că trăim în comuniune cu Hristos şi pentru că Hristos
ne-a poruncit acest lucru. Dacă vrem să ne implicăm în politic, trebuieîn
primul rând să fim gata să spunem lumii întregi că o iubim dar şi că nu
e drept ce face, într-o problemă sau alta. Acest mod nou de a afirma
faptul că suntem creştini trebuie să devină încet-încet vizibil. Altfel, ce
rost are să-i criticăm şi să-i judecăm pe unii şi pe alţii, în momentul în
care noi înşine nu suntem în stare să ne afirmăm cu tărie, ferm, cu
perseverenţă, dar fără ostentaţie, identitatea noastră creştinească.
Domnul Hristos, în predica de pe munte, ne spune, într-o
manieră categorică că, văzând faptele noastre, cei din jur vor
ajunge la o nouă înţelegere şi vor prăznui pe Tatăl din ceruri.
2. Viaţa publică. În al doilea rând, aceleaşi lucruri trebuie să le
afirmăm, tot cu iubire samarineană şi cu iubire profetică, despre
instituţiile care ne înconjoară. Să spargem prin tăria iubirii creştine
bariera aceasta care s-a pus ca o plasă peste noi toţi, care face să
ne privească numai ceea ce facem noi înşine, să nu ne mai
intereseze în nici un fel bunul public, binele public.
Sunt o mulţime de instituţii în jurul nostru care au un
caracter aproape abstract şi când avem nevoie de ele, întotdeauna
avem sentimentul că e ca un fel de balaur de care nici n-ai voie să
te apropii. E sentimentul neputinţei şi a obligaţiei de a sta deoparte.
Din aceeaşi tărie creştină, din acelaşi izvor al vieţii în Hristos,
trebuie să găsim în noi tărie şi de a spune celui ce lucrează în
aceste instituţii:”Eşti creştin sau nu eşti creştin?”. Dacă societatea
românească va continua să se îndepărteze de Dumnezeu, dacă
instituţiile publice vor fi în continuare mai curând duşmanul decât
prietenul omului, dacă dorinţa de împilare va fi mai mare decât
cea de slujire reciprocă, toate acestea se vor datora în cea mai
mare măsură propriei noastre pasivităţi faţă de aceste instituţii şi
de viaţa publică, refuzului nostru de a împlini porunca iubirii în
această dimensiune a vieţii umane.
3. Viaţa politică. Suntem chemaţi să acţionăm şi în ceea ce priveşte
politicul propriu-zis. În primul rând suntem chemaţi să-i privim pe
reprezentanţii noştri politici ca pe nişte oameni cărora li se adresează
porunca iubirii samarinence. Faţă de aceşti oameni trebuie să ne
exersăm iubirea noastră samarineană şi trebuie să ne rugăm pentru ei.
Cu aceeaşi tărie, nu din ură, ci din sentimentul iubirii
profunde, trebuie să le spunem fără ezitare adevărul. Suntem
chemaţi să le spunem adevărul din perspectivă creştină, din
perspectiva vieţii în Hristos. Tot în sfera politicului, în partide,
trebuie să se facă simţit spiritul acesta al iubirii profetice, pentru
că dacă cei care sunt membrii în partidele respective şi care spun
că sunt creştini, tolerează o mulţime de fapte, concepte, idei străine
de spiritualitatea creştină, atunci trebuie să li se spună că nu pot
sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi lui Mamona.
Creştinul trebuie să înţeleagă că el însuşi este un permanent
om politic şi nu este nimic ruşinos să te implici în viaţa politică
reală a ţării... În România se rostuieşte o societate nouă... De noi
va depinde dacă acest nou edificiu social-politic va fi călăuzit de
o lege creştinească sau va fi fără Dumnezeu. De noi, adică de
felul în care suntem gata să îndeplinim porunca iubirii dată de
Domnul Hristos, din interiorul şi din afara partidelor politice, dar
întotdeauna dinlăuntrul vieţii în Hristos.
Fiecare trebuie să ne afirmăm trăindu-ne viaţa în Hristos.
Dacă vom face acest lucru, vom avea cu siguranţă şi o mulţime de
neplăceri, însă nicăieri în Evanghelie nu scrie că condiţia creştină
este una comodă. Oare ataşamentul nostru faţă de Hristos nu merită
să ne asumăm aceste neplăceri?
Atunci când mergem la vot, să nu uităm că partidele
sunt, de fapt, ale noastre. Avem dreptul şi putem să le
influienţăm prin votul nostru.
40 Porunca Iubirii 4 / 2000