Pi 2000

Pace şi iubire între persoane
Iubire care să se arate prin acte de respect, bunăvoinţă şi
împrumut reciproc de bunuri. Faţă de cel lipsit: ajutor de bunuri
spirituale sau materiale, ca ţie să nu-ţi prisosească, iar lui să nu-i lipsească.
Trebuie aplicată legea milei, fără să aştepţi să ţi se restituie. Astfel ca
orfanului de ambii părinţi să-i fii tată şi mamă. Bătrânului neputincios şi
bolnav de orice vârstă să-i fii îngrijitor. Familiei nevoiaşe şi văduvei sai
fii sprijinitor. Omului în necaz să-i fii mângâietor. Celui asuprit şi
nedreptăţit, să-i fii apărător, celui slab ocrotitor. Către cel insuportabil
răbdător, către cel ce ti-a greşit iertător, către cel leneş şi păcătos, sfătuitor;
către învrăjbiţi împăciuitor.
Faţă de vrăjmaşi să nu foloseşti violenţa ce uzează de inteligenţă,
iar poruncă dumnezeiască spune: “Să iubiţi pe vrăjmaşii noştri” (Mat. 5,
44 – 45). Însă un lucru mai dificil în societate este că oamenii nu
întotdeauna întâmplător au vrăjmaşi sau au o concepţie greşită despre
cine-i vrăjmaşul. Omul este vrăjmaş semenului său atunci când din ură
nedreaptă sau din invidie, din scopul de acumulare de bunuri prin jaf, în
scopul de a obţine posturi sau dregătorii înalte, prigoneşte, calomniază
sau chiar atentează la viaţa aproapelui său. Nu este vrăjmaş omul care-şi
apără bunul nume, îşi apără libertatea, îşi apără dreptul la bunurile
spirituale şi materiale, îşi apără viaţa.
prezentată de către marele profet Isaia care zice: “Atunci lupul va locui împreună
cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi
vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copil; Vaca şi ursoaica vor
paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul;
Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe muntele meu cel sfânt căci
pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului” (Isaia 12, 9).
Trebuie să ştim că Domnul împărăţeşte şi lucrarea de transformare
a lumii nu încetează. Fermentul soliei păcii aruncate în lume nu s-a epuizat
şi lucrează, acţionează cu toată puterea până ce fermentează toată
frământătura. Adevărul, dreptatea şi mila au pătruns adânc în inimile,
sufletele şi conştiinţa oamenilor, cum şi în toate legiuirile dreptului uman,
naţional şi internaţional şi omul nu mai tolerează nedreptatea. Căci vocile
din toată lumea se ridică ca unul şi strigă împotriva abuzurilor,
nedreptăţilor sociale, împotriva discriminării rasiale, împotriva suprimării
libertăţii conştiinţei şi a cuvântului, împotriva cursei înarmării, împotriva
agresiunii, care vrea să impună prin forţă.
Spiritul uman sub aspect social a ajuns la maturitate, nu se mai
mulţumeşte cu vorbe goale şi vrea să vadă lucruri concrete şi nu mai este
nimeni indiferent de ceea ce se petrece într-o margine sau alta a continentului
sau a globului pământesc, căci omul acţionează prompt prin a aproba ce este
bine şi drept şi a dezaproba ce este rău şi nedrept şi prin a-şi uni forţele cu cei
mulţi iubitori de adevăr, de dreptate şi pace. Toate lucrează în spijinul şi în
Pace şi iubire între popoare
Astfel vedem că se apropie plinirea vremii: a realizării dreptăţii
sociale pe pământ, a păcii lui Hristos, a bunei învoiri între oameni.
Să nu mire faptul când vom vedea chiar cu ochii noştri realizându-se şi
favoarea dreptăţii sociale şi a întrajutorării omului oropsit şi a statelor slab
dezvoltate. Chiar conştiinţa şi tehnica impune şi accelerează ritmul de
transformare şi aşezare a lumii după orânduiri mai drepte.
De aceea societatea creştină, Biserica lui Hristos, trebuie să
formeze pe fii săi în spiritul dragostei creştine şi a păcii între oameni şi
pacea între popoare, când mândria naţională dusă la exces care între popoare. Biserica conducătoare trebuie să se ocupe de formarea
promovează agresiunea, expansiunea, neocolonialismul, dorinţa de individului, mai întâi de aşezarea lui lăuntrică, de pacea sufletească
hegemonie va fi smerită, va fi îmblânzită, iar imperiile cu tendinţă de realizată în Hristos, şi nu fără Hristos, iar aceasta nu poate fi fără de
dominaţie mondială îşi vor schimba conceptul de dominaţie prin forţă, efect în familia sa şi în societatea largă în care trăieşte şi se mişcă.
în concepţia de a sluji, de a se dărui în slujba statelor slab dezvoltate din Creştinul format în spiritul păcii lui Hristos nu poate fi indiferent
punct de vedere economic şi cultural şi vor turna din plusul lor în golul faţă de oameni ce mor în luptă pentru a-şi apăra patria şi dreptul la libertate
statelor care sunt în lipsă şi chiar înfometate.
şi independenţă. Nu poate fi indiferent faţă de statele slab dezvoltate, unde
Când popoarele mari, de tot felul, vor respecta drepturile integrităţii populaţia moare de foame, ci creştinii pun mână de la mână şi ajută din
naţionale, dreptul la autodeterminare totală, neamestecul în treburile in- bunurile lor pe cei înfometaţi.
terne, iar popoarele mici şi mijlocii nu-şi vor mai vedea ameninţată fiinţa Acolo unde pacea între popoare este periclitată, el luptă ca un făcător
neamului, iar relaţiile de orice natură se vor face pe dreptul de avantaj de pace, de a restabili pacea între oameni sau între state, unindu-şi vocea şi
reciproc şi cu dăruire chiar faţă de statele slab dezvoltate, atunci se va simţămintele cu toţi iubitorii de dreptate şi de pace.
realiza pacea lui Hristos în lume. Atunci se vor împlini cuvintele proorocului Biserica întreagă este în apărarea păcii şi se roagă ca pacea lui Hristos
Isaia, care zice: “El va fi judecătorul neamurilor, El va hotărî între un să se sălăşluiască în sufletele fiecărui credincios şi să rodească din belşug ca
mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de astfel să se reverse şi să rămână asupra fiecărei familii. Biserica încă, se
plug şi din suliţele lor seceri; nici un popor nu va mai scoate sabia roagă pentru pacea dintre noi, din interiorul ţării noastre şi pentru pacea a
împotriva altuia şi nu vor mai învăţa arta războiului” (Isaia 2, 4). toată lumea şi salută cu salutul păcii pe toţi făcătorii de pace: “Pace vouă”.
Şi va veni într-adevăr o epocă ce se întrevede, când se va îmblânzi tot “Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor
omul şi toate popoarele se vor conduce nu prin dreptul forţei, ci prin forţa chema” (Mat. Cap. 5, 6).
dreptului. Această stare de pace generală, pe care o va aduce Domnul, este
= intratitlurile şi sublinierile aparţin redacţiei =
Credinţă şi democraţie
Suntem datori societăţii în care trăim
Tema, am început să îmi dau seama de ea, cel puţin la cât mă
slujeşte mintea pe mine, că nu-i chiar la îndemâna mea. Mam
gândit că oare cui îi foloseşte? Eu de exemplu, dacă mi-ar fi
spus cineva că undeva se vorbeşte despre credinţă şi democraţie
sau despre credinţa creştină şi democraţie sau ceva de felul acesta,
aş fi zis: “Domnule, eu nu mă duc acolo”. Am acceptat tema poate
şi în grabă, poate şi fără să-mi dau seama prea bine ce înseamnă.
Când m-am apucat de gândurile cu privire la ea, mi-am dat seama
că totuşi prea multe nu ştiu, că prea multe n-am ce spune, că
trebuie să fac nişte ocolişuri ca să iasă totuşi ceva până la urmă.
E vorba să ne întâlnim cu gândul asupra temei acesteia -
credinţă şi democraţie – două lucruri care se pot întâlni în viaţa
omului şi de fapt se şi întâlnesc, şi anume credinţa în Dumnezeu
care îl profilează pe om, care îl face pe om ceea ce este el ca om
credincios şi democraţia ca manifestare în viaţa social-politică
Arhim. Teofil Părăian
pe care o duce credinciosul. Credinciosul nu este un om izolat.
Sunt foarte puţini oameni singuratici, oameni izolaţi, oameni care,
în lumea aceasta, să nu aibă tangenţă cu societatea în care trăiesc.
Fiecare dintre noi suntem componenţa vieţii sociale şi suntem
compuşi din ceea ce ne-a oferit nouă societatea. Noi dacă vorbim o
limbă, vorbim limba respectivă şi vorbim în general, pentru că am
învăţat de la alţii să vorbim. Cei din jurul nostru ne-au învăţat să
vorbim. Şi dăm slavă lui Dumnezeu că noi ne-am pomenit vorbind,
adică n-am învăţat să vorbim într-o şcoală aşa cum învaţă de
exemplu cei lipsiţi de auz (ei învaţă să vorbească într-o şcoală anume,
într-o şcoală a lor). Noi am învăţat să vorbim din contactul cu
societatea în care am trăit şi care de fapt nu mai există decât în
conştiinţa noastră, în amintirea noastră. Noi, cei care am ajuns la
zilele vieţii omului, la 70 de ani de pildă, nu mai avem cum să ne
întâlnim cu cei care ne-au învăţat să vorbim, care nu ne-au învăţat
anume (“uite aşa se spune”), ci am învăţat din contactul cu ei.
36 Porunca Iubirii 4 / 2000