Pi 2000

Rãzboiul nevãzut.
Isihasmul
Visul şi dialogul omului cu Dumnezeu
Prof. Ovidiu Moceanu
Sfânta Scriptură atestă o nostalgie fundamentală a existenţei umane:
menţinerea dialogului cu Dumnezeu. Odinioară, omul putea să
stea de vorbă cu Dumnezeu. O modalitate a dialogului o aflăm în Facerea
(3, 9 – 11): “Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: . Răspuns-a acesta: . Şi i-a zis Dumnezeu: ”. 1
Dialogul “lui Dumnezeu cu omul şi al omului cu Dumnezeu”,
afirmă părintele Galeriu, apare frecvent în Scriptură în ipostaze, forme
dintre cele mai neaşteptate. 2 Analizându-le, constatăm că arată o evoluţie
dramatică, de îndepărtare sau apropiere, atât la nivel individual cât şi
colectiv, dar principala preocupare este menţinerea în dialog. Teama de
a nu pierde starea de dialog o exprimă diferite cărţi, între care Cartea lui
Iov, impresionantă prin dramatismul căutării unui sens al suferinţei.
Dialogul se produce chiar şi atunci când omul pare părăsit de divinitate.
Iov, văzând câte nenorociri se abat asupra lui, crede că Dumnezeu Şi-a
întors faţa de la el, dar ştie că Răscumpărătorul nu-l uită: “Dar eu ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica
iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul
meu voi vede pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi,
nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov,
19, 25 – 27). Nimic nu poate fi mai trist, nici măcar moartea, decât să nu
te certe Domnul, căci prin “certare” îţi dă şansa să te îndrepţi: “Căci
Domnul ceartă pe cel care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul
care îi este drag” (Pilde, 3, 12).
De aceea, Elifaz, prietenul lui Iov, exclamă: “Fericit este omul
pe care Dumnezeu îl mustră!” (Iov, 5, 17), iar Apocalipsa Sfântului Ioan
Teologul se va referi la aceeaşi înţelegere a dialogului cu divinitatea:
“Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc… (3, 19).
Situaţia ideală de dialog e cea din Eden, “faţă către faţă”, “gură
către gură”, pe care omul, prin neascultare, a pierdut-o. S-a dovedit
nevrednic, a trădat legământul originar, cum se va mai întâmpla şi cu
Vechea Lege dată prin Moise şi prooroci, de aceea, în nemărginita iubire
faţă de om, Dumnezeu, prin Iisus, i-a dat Legea Nouă, Evanghelia
Împărăţiei Cerurilor.
În acest context, visul şi vedenia în Biblie au o situaţie specială.
Ele apar ca şanse de întoarcere la voia lui Dumnezeu, iar aceia care, în
Vechiul Testament şi în Noul Testament, au vise şi vedenii adevărate
devin mesagerii divintăţii. 3 Semnul harului divin al “văzătorului” este
adresarea directă, nu prin “ghicitură”, căci “ghicitura”, adică visul
încifrat, presupune şi harul tălmăcirii. Lui Moise i se adresează, “la
arătare”, fiindcă e “vasul ales”: “de este între voi vreun prooroc al
Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa
am grăit robului Meu Moise, - el este credincios în toată casa Mea. Cu
el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el
vede faţa Domnului” (Numerii, 12, 6 – 8). În altă parte, când se vorbeşte
de Moise, se remarcă: “De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc
asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă…:”
(Deuteronom, 34, 10). Şi lui Noe i se adresează direct, pentru că “a aflat
har înaintea Domnului” (Facerea, 6, 8). Har poate afla şi tâlcuitorul
de vise şi vedenii, cum este Iosif, care aruncat în închisorile Faraonului,
descifrează o serie de vise ale unor slujitori mari în rang sau ale Faraonului
însuşi. El întreabă, nu fără o anume insinuare: “dar tâlcurile nu sunt de
la Dumnezeu?” (Facerea, 40, 5 – 15). Făcea acest lucru într-un mediu în
care asemenea îndeletniciri se aflau la mare cinste, dar nu ca o expresie
a legăturii cu Dumnezeu prin Duh, ci ca o preocupare ezoterică.
Prorocirile, profeţiile, prevestirile, extazele, multe făcute în vis şi
vedenie, fapt menţionat de proroci, dau o imagine despre forţa premonitorie
a celor aleşi. De la primii proroci până la Sf. Ioan Teologul, visul, vedenia,
descoperirea (revelaţia), extazul ş.a. trebuie să se producă “în Duh”
pentru a fi autentice, adică pentru a nu interveni, în momentul
producerii, forţe oculte. Ioan a fost “în duh” “în zi de Duminică”
(Apocalipsa, 1, 10) 4 , în Duh s-a produs descoperirea Sf. Apostol Pavel,
care “a fost în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu-i este îngăduit
omului să le grăiască” (II Corinteni, 12, 1 – 12). Pentru Isaia, Ierusalimul
e “valea vedeniei” (Isaia 22, 1), locul unde a trăit experienţe unice şi L-a
prevestit pe Mesia, peste Care avea să se odihnească “Duhul lui Dumnezeu”
(Isaia, 11). Isaia enumeră darurile Duhului Sfânt, care vor fi plinătatea
darurilor revărsate peste El: “duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul
sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe (…), duhul temerii
de Dumnezeu” (Isaia, 11, 2 – 3). Prorocii adevăraţi al căror cuvânt e plin
de Duh, sunt “străjeri” ai poporului, cum afirmă Iezechiel (Iezechiel, 33, 2
– 6). După ce Daniel îi desluşeşte lui Nabucodonosor visele (vedeniile),
acesta e convins că Daniel are “Duhul Dumnezeului Celui Sfânt” (Daniel,
4, 1 – 24). Tocmai pentru că a primit prin credinţă capacitatea de interpretare
a viselor, Daniel e mai priceput decât magii şi prezicătorii babilonieini,
aşa cum se întâmpla şi cu Iosif. El se învredniceşte, după un post de trei
săptămâni, şi de o vedenie “pentru zilele din urmă” (Daniel, 10, 2 – 21),
despre “vremea cea de apoi” (cap. 12).
Prorocii Vechiului Testament, trimişi ai Domnului ca să-i întoarcă
pe oameni către calea Lui (v. Zaharia, 1, 1 – 6), n-au fost întotdeauna
ascultaţi, ba uneori, când n-au convenit spusele lor, au fost ucişi ori
oamenii au dat crezare prorocilor mincinoşi. Iisus îi va acuza adesea pe
farisei şi saduchei pentru greşeli (Matei, 5, 12; în Predica de pe munte:
Matei, 23, 29 – 31); Matei, 23, 37; Luca, 13, 33 – 34) şi va atrage atenţia
asupra profeţilor mincinoşi care vor veni în numele Lui.
Un caz de pierdere a Duhului se înregistrează în Vechiul Testament.
Prorocul Samuel a vestit că Domnul a ales alt rege, pe David, şi,
din acel moment, Saul nu mai poate proroci, Domnul nu i se mai adresează
(I Regi, 16, 14 – 23), un duh rău se abate asupra lui, pe care îl alungă cu
ajutorul cântecelor lui David. Îl cheamă în zadar pe Domnul, care nu-i
răspunde “nici în vis, nici prin Urim, nici prin prooroci” (I Regi, 28, 6)
şi se plânge fantomei lui Samuel: “Dumnezeu S-a depărtat de mine şi
nu-mi răspunde nici prin prooroci, nici în vis, nici în vedenie” (I Regi,
28, 15). Rămânea soluţia să se adreseze unei vrăjitoare care putea să
cheme spiritul morţilor. (I Regi, 28, 7 – 19), lucru interzis de Levitic
(19, 31). Saul fusese pedepsit pentru că n-a împlinit porunca Domnului
de a lupta împotriva lui Amalec.
Sunt unele pasaje în Biblie împotriva “duhului pitonicesc” 5 , adică
al duhului vrăjitoriilor, ghiciturilor de tot felul. Sf. Pavel (Faptele
Apostolilor, 16, 16 – 17) va fi închis (cu ucenicul său Sila) pentru că a
alungat un astfel de duh dintr-o tânără ghicitoare, care aducea câştig
stăpânilor săi. Voia lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută în acest fel. “Pe
vrăjitori, se spune în Lege, să nu-i lăsaţi să trăiască!” (Ieşirea, 22, 18).
În Levitic se atrage atenţia: “… să nu vrăjiţi, nici să ghiciţi” (19, 26);
“Să nu alergaţi la cei care cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi
şi să nu vă întinaţi cu ei” (19, 31); şi din nou îndemnul de a-i ucide pe
cei care cheamă morţii sau vrăjesc (20, 27). Un sens special are cuvântul
ghicitură în Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (13,
12): “Căci acum vedem prin oglindă, ca-n ghicitură; dar atunci faţă
către faţă (s. n. – O. M.)”. Semnalăm aceeaşi nostalgie a comunicării
8 Porunca Iubirii 4 / 2000
“O, de-ar fi îngăduit omului să stea de vorbă cu Dumnezeu,
cum stă de vorbă un om cu prietenul său!” – Iov 16, 21