Dacologia ca ştiinţă - Dacia.org

Nr. 66, iunie 2011
menea eroare pe seama unei întregi naţiuni se numeşte
crimă politică, indiferent de motivele care ar
putea fi invocate pentru înfăptuirea ei. Vinovăţia imprescriptibilă
aparţine făptuitorilor ei şi, deopotrivă,
tuturor celor care, de atunci şi până azi, n-au îndreptat
eroarea; dimpotrivă, au perseverat în eroare –
„perseverare diabolicum”!
Dacă învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino,
în sec. XVIII, îşi exprima marile sale rezerve
faţă de afirmaţia hazardată a unui Eutropius, panegiristul
împăratului Traian, referitoare la „exterminarea”
dacilor din partea nord-dunăreană a Daciei,
cucerită în 106 d.Hs., dacă mişcarea naţională de renaştere
modernă în Ţările Dacice şi-a avut drept
obiectiv strategic constituirea unui Regat al Daciei,
dacă savantul B.P. Hasdeu, în 1861, în studiul său
Perit-au dacii?, a „demontat”, pur şi simplu, „purismul
roman” al „Şcolii Ardelene” şi teza, însăşi a „romanizării”
în varianta ei cea mai dură, în ultimul
sfert al secolului al XIX-lea pledoaria pro-Dacia a
fost reprezentată de două nume mari ale culturii naţionale:
geniul nostru naţional - Mihai Eminescu,
care din ideea restaurării Daciei şi-a edificat crezul
vieţii sale, împreună cu fratele său „geamăn”, venit
de peste munţi, ardeleanul Nicolae Densuşianu, cu
opera sa fundamentală: Dacia preistorică (1913).
Numai că, atunci, „romaniştii / romanizatorii”,
sprijiniţi oficial, deveniseră agresivi şi n-au ezitat
chiar, în cazul lui Eminescu, să dea concursul
forţelor oculte şi spionajului austro-ungar – neliniştit
de reînvierea planului dacic autohton. Şi, împreună,
au pus la cale, în anii 1883-1889, asasinarea lui
Mihai Eminescu, sub acoperirea unei cumplite minciuni
care, din păcate, sprijinită ulterior de alte câteva
nume „tabu”, a supravieţuit până către sfârşitul
secolului XX, când a fost denunţată de o veritabilă
echipă de eminescologi. Astfel, Eminescu a devenit
„prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari”, cum
a concluzionat – şi după investigaţii proprii – colegul
nostru dr. Aurel David 2 . Denigrarea lui Eminescu a
continuat şi în posteritate, până azi.
Nicolae Densuşianu şi-a continuat, în plan
ştiinţific, marele prieten, jertfindu-se el însuşi pentru
aceeaşi cauză înaltă prin elaborarea lucrării lui fundamentale:
Dacia preistorică. Marginalizat însă şi
însingurat, s-a stins şi el ca o lumânare în camera sa
de lucru, iar opera i-a fost respinsă de „ştiinţificii”
din Academie şi din Universitate; discipolii lor o resping
şi azi. Mişcarea noastră dacologică, în schimb,
DACIA
magazin
l-a omagiat printr-un congres al său, iar în acest an,
2011, i-a comemorat centenarul (1911-2011).
De atunci, de la martiriul lui Eminescu şi
Densuşianu, Mişcarea dacologică şi Dacologia au
vieţuit exclusiv prin iniţiative particulare, fără vreun
sprijin oficial. Cea mai importantă iniţiativă, la sfârşitul
secolului XX, a fost amintita instituţionalizare
a Congreselor internaţionale de Dacologie, după ce,
mai întâi, apăruse cartea domnului dr. Napoleon Săvescu
Noi nu suntem urmaşii Romei 3 , care a şocat
pe „ştiinţificii” romanişti / romanizatori.
Factorul politic de după decembrie 1989, influenţat
din două direcţii, externă dar şi internă, în
scurt timp şi-a spus şi el cuvântul prin politica educaţională.
Dacă la început a mai „mers” pe varianta
„atenuată” a tezei „romanizării” (descendenţa dublă
a naţiunii, din romani dar şi din daci), în anul 2007,
an în care a cedat şi însăşi suveranitatea naţională,
s-a decis să taie, pur şi simplu, rădăcinile istorice
ale naţiunii noastre, eliminând capitolul privitor la
strămoşii noştri reali din cel mai important manual
de „Istorie” din învăţământul preuniversitar (de clasa
a XII-a). Întâmplător, în 2007, se împlineau 100 de
ani de când „au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara”
(Tudor Arghezi).
Pentru consolidarea ei în continuare, Dacologia
ca ştiinţă a adevărului istoric în domeniu, în
paralel cu obiectivul ştiinţific asumat, îşi propune o
pledoarie insistentă pentru recuperarea identităţii
noastre naţionale reale. Celor angajaţi s-o slujească
le cere, alături de performanţa ştiinţifică în materie,
responsabilitate naţională.
Bun cunoscător al virtuţilor strămoşeşti,
transmise generaţiilor succesoare din Vatra Daciei,
Mihai Eminescu, pledând pentru revigorarea acestora,
ne-a lăsat un „testament” regenerator, care trebuie
încorporat în efortul fiecăruia în parte şi al
tuturor deopotrivă pentru o nouă renaştere naţională:
Aici „totul trebuie oarecum dacizat deacum-nainte!”
______________
1 G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii –
naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. „N. Bălcescu”,
Bucureşti, 2010.
2 Dr. Aurel David, Eminescu – prima jertfă politică pe altarul
Daciei Mari, comunicare la Congresul jubiliar de Dacologie
(2010).
3 Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, ed. I-a, Ed.
Intact, Bucureşti, 1999,
2