Publicatii - Societatea Academica - Gheorghe Bratianu

Brătianu, istoricul şi omul politic. Nu, însă, cum s-ar putea crede, prin instrumentalizarea
istoriei, ci printr-o severă operă de reconstituire
a trecutului în care a căutat temeiurile
statului român modern. Stabilind o relaţie între istorie şi politică, Brătianu a ştiut să
rămână credincios spiritului ştiinţific, prin examinarea riguroasă a faptelor.
Înţelegerea scrisului isto ric al lui Brătianu solicită o privire în opera lui de
ansamblu, începând cu esenţialele lui contribuţii de istorie medievală.
Elev al lui Nicolae
Iorga, format în ambianţa ideilor despre unitatea românească, istoricul îşi desăvârşeşte
formaţia în mediul istoriografiei
franceze, cu profesori de talia medievistului Ferdinand
Lot, bizantinologului Charles Diehl,
însuşindu-şi disciplina riguroasă a pozitivismului. El
realizează o sinteză între tradiţiile
istoriografiei române şi valorile istoriografiei generale
europene, mai cu seamă franceze.
Cu spiritul său penetrant,
el a reţinut din lecţia lui Nicolae Iorga ideea unităţii
civilizaţiei europene, apartenenţa
spaţiului românesc la marile procese care au străbătut
istoria continentului, ce vor sta la baza proiectului de istorie a Evului mediu. În La fin du
monde antique et le triomphe
de l’Orient (1939) şi apoi în Une nouvelle histoire de
l’Europe au Moyen Age, istoricul
afirma locul Europei Orientale în istoria generală
medievală, îndemnând la o privire
a Evului mediu şi dinspre realităţile lumii răsăritene.
Studiile publicate despre rolul Mării Negre în istoria europeană, pe care-l surprinde într-o
formulă fericită ,
reprezentau rezultatul unei experienţe parcurse în sfera studiilor genoveze şi veneţiene.
Astfel investigaţiile de istorie universală încă din deceniul trei l-au dus la încheieri despre
aportul spaţiului românesc la istoria generală a Europei, un adevărat leitmotiv al
demersului său istoriografic. El a sesizat, prin cercetările sale, locul şi rolul ariei pontice
în stabilirea raporturilor dintre civilizaţia românească şi istoria generală, participarea de
fapt a zonei româneşti la marile curente de civilizaţie ce legau Europa apuseană de partea
ei răsăriteană. Prin cercetările de istorie medievală universală sau comparată, în sfera
comerţului italian, şi, deopotrivă, prin studiile bizantine el a restituit sensul dialogului
Orient-Occident.
Încă de la începuturile sale istoriografice, el a profesat ideea însemnătăţii legăturii
dintre istoria europeană şi trecutul românesc, ce va lua, în timp, forma unui adevărat
program de investigare pe terenul istoriei naţionale. Istoria română a Evului mediu
închidea, în opinia lui, în sine o valoare internaţională, europeană prin excelenţă. Potrivit
concepţiei cristalizate de istoric, Evul mediu românesc încorpora deci o dimensiune
europeană datorită vecinătăţii arealului pontic în care desfăşura procese ce atestă
legăturile teritoriului românesc cu dinamica internaţională. Cu deosebire, cercetarea
secolului al XIII-lea a aşezat temelii solide tentativelor viitoare de istorie medievală care
au dus, în cele din urmă, la reluarea şi elucidarea apariţiei statului medieval românesc.
Opera medievistului a avut darul de a proiecta fascicole de lumină asupra unor
împrejurări politice din zona răsăriteană a continentului, asupra istoriei europene în
general, care nu poate fi reconstituită decât într-o tratare unitară. Interesat de
reconstituirea „forţelor profunde” ale istoriei pontice, medievistul a relevat de fapt
unitatea civilizaţiei europene şi imposibilitatea istorică de a o destrăma. În general,
cercetările pe care le-a efectuat au stăruit în jurul apariţiei statului medieval prin
contribuţia românilor din Transilvania, un fapt ce sublinia, o dată mai mult, locul şi rolul
provinciei intracarpatice în istoria generală a românilor. Semnificative în acest sens sunt
şi paginile numeroase pe care le-a scris despre organizarea instituţională din ţările române
52