Victime colaterale… - Editura BIBLIOTHECA

LECTURI
Daniela Olguþa Iordache
Sã mori pentru o bunã
poezie, pentru un vers (...)
Motto: „Încã vom mai scrie poate
Câteva poeme pentru nemurire
Cu degete putrede, descãrnate
de preapurã, multã iubire.”
(Minai Minculescu)
Sã cauþi versurile esenþiale este un mijloc sigur de a deveni un
poet parcimonios cãci primul vers ce-þi vine-n minte tulburã apele
sufletului ispitindu-te apoi pe cãi aproape inaccesibile, greu de
urmat, periculoase pânã la derapaj, dezechilibru sau crizã „ca o
deprimantã nostalgie a imposibilului”, cum scria Laurenþiu Ulici
în niºte mai vechi „Glosse” de-ale sale în care începea sã-nºire
versuri care veneau dinspre cugetul sãu melancolic: „Nu credeam
sã-nvãþ a muri vreodatã”: (a trãi ºi a muri sunt verbe ambigue (...)
dezvelind astfel o metaforã ale cãrei strãfunduri au fost mereu un
coºmar al omului de rând); „Voi scrie un vers, când voi fi liniºtit”
(„Memoria emoþionalã reduce poezia ca formã de versuri la unul
singur (...), ridicã un singur vers la bolta poeziei. Un singur vers în
care se adunã celelalte nu în cuvinte dar plutind extatic în jurul lui
ca o atmosferã psihicã înconjurând sâmburele „în sine” al emoþiei
(...) E multã hotãrâre ºi multã resemnare în tonul echivoc al versului
dar, mai ales, curge prin el apa unei imense si neiertãtoare
amãgiri”; „Sfânt trup ºi hranã sieºi, Hagi rupea din el”: (Un
purgatoriu propus privirii, (...) echivoc subtil în impresionanta-i
„devorare”, el ia cu o mânã ceea ce dãruie cu alta”) sau „Nu vorbele,
tãcerea dã cântecului glas”, „Oh, lucrurile cum vorbesc!”, „Arºiþã
ºi rãcoare eºti, tu nu eºti precista, Marie” etc.
Toate aceste reflecþii sunt un mod de a explica de ce Mihai
Minculescu, redactor de o viaþã al celei mai prestigioase reviste
literare a spaþiului românesc, „România literarã” (1975-2008) s-a
risipit pe cãi lãturalnice cãutând cu înfrigurare, de unul singur,
versul esenþial care sã le atragã sub aripa sa pe toate celelalte ºi
care sã-i asigure lui, gãsitorului sublima recompensã.
A frecventat fugitiv mai multe cenacluri literare, fie din
provincie (Gãeºti), fie din capitalã, fãrã a le rãmâne fidel.
A început prin a se crede truver (vezi Poemele truverului,
Ed. Albatros, 1981) unde, cu lance ºi Rosinantã, s-a declarat
cavalerul vorbei fãrã hieroglifã „Hulumbu”, un fel de dulce gângurit
de turturea ºi a unei „ºterse iubite, mereu la pândã în codri merei”.
Versurile de debut construite modern pãcãtuiau prin
abundenþã ºi inconsistenþã, prin rupere chiar de zãgaz, aducând
totuºi din când în când la mal câte un fir strivit de iarbã sau câte o
stingherã petalã de miozotis.
Poetul truver pune la cale turnee delirante ale cuvintelor,
dobândeºte himerice trofee lângã tãiºuri de sãbii cu sunetul
neîncercat: „ªi-n mii de-armuri doar albul scânteia/ prea
mustrãtor ºi pur în goliciunea/ grãunþelor de curþi împãrãteºti/
când tãinuite meandrele de suliþi/ fãclii pe coifuri aruncau:/ când
temãtori ºi bolnavi/ drumul îl zgâriau în albul os/ pierdut veciei
dintr-o spumã/ ºi înspre mâine împungând chemarea/ rostitã
þãrmului din Delos,/ ne-ntunecau corãbiile marea/ cu vin din
Chios ºi-ngrãºaþi berbeci.”
Poemele cuminþi, apãrute în 1985 la editura Albatros, aduc
o limpezire a versului, o renunþare la imaginea stufoasã ºi înfiriparea
unor motive tratate delicat ºi presãrate ici-colo cu versurile frumoase
pentru care poetul s-ar fi jertfit, adunându-ºi ca un Rimbaud puterile
pentru a rosti dintr-o datã Frumosul pe nerãsuflate cãci „nu ne
putem întoarce atât de goi/ fãrã lâna de aur...”
Femeia iese ºi ea din „drupa ei”, cu picioarele strâmbe de
scolopeandrã (scolopendra cingulata), beteagã ºi frumoasã,
frumoasã ºi beteagã, cu mâini da aur, labe de broascã ºi coropiºniþã
(gryllotalpa vulgaris), uneori de iascã, alteori de aur.
Iubita coropiºniþã dominã totuºi toate celelalte iubiri atrase
de nimbul poetului truver: „Geniul zace ºi geme/ În crizanteme/
Cu iubitele care-l acoperpã:/ Turcoaice, flamande, cecene.”
Se simte astfel iubit ca un Mustafa, ca un sâmbure, ca o apã,
iar EA, deºi doar „o papagulã-n semilunã” nu ezitã sã încerce „cu
trei minciuni” „sã-ndoaie poarta morþii” cãci: EA(...)/ Mã iubeºte/
Ca o cizmã/ Ca un nectar,/ Ca o poezie,/ Ca un bob/ de ienibahar”.
Iubita scolopeandrã însã, dupã moda vremii, se deghizeazã uneori
ºi-n femeie „tehnicistã”, schimbând reprezentãrile ei mai vechi de
flutur, pasare ºi colibri în avion, scuter ºi bicicletã: „Ca avionul tu
zbârnâi/ Ca o motocicletã tu zornãi (...)// Ca pedalele de bicicletã.../
Numai dragostea noaatrã va fi/ Pânã-n ultima zi.” (Vezi volumul
Cafeaua turceascã de pe Everest, Ed. Vinea, Bucureºti, 2006).
Ca-n poezia gnomicã, iubita se mutã-n lucruri dând gratie
clipei, salvând-o de trivial: „Fii iubirea mea de sãpun/ cu care/ o
sã mã spãl astãzi pe mâini.”
Pentru toate eforturile EI, poetul/cavaler o asigurã da trãinicia
declaraþiilor sale vãdit ironice: „Un secol ºi jumãtate te voi iubi,/ O
grãmadã.../ ªi ziarele tot aºa vor scrie/ ªi ele tot aºa vor minþi.”
E, de altfel, veacul în care „cuvintele se trag la sorþi”, iar
destinul este un ºotron ce se joacã pânã la saltul în „infernal”:
„Primul vers este acela în care/ Nu-l ºtiu pe al doilea./ Cât de beat
sunt, cât de pustiu/ pot þie sã-þi acopãr/ tãcerea (...)”
Mihai Minculescu se simte mutilat de douã ori în lungul
interval al scrierii versurilor sale, de aceea se opreºte pentru a
traduce din italianã: Imn pentru România, FRI, 185, de Carlo
Emanuele Bugatti ºi Capul
pierdut al lui Damasceno
Monteiro ºi Se face tot mai târziu
de Antonio Tabucchi, Ed. Polirom
2002/2003.
Prima mutilare este cea a
cotidianului anihilant. Umilit între
„coteþele cu gãini” ale vieþii,
adorând picioarele strâmbe, de
coropiºniþã, ale iubitei, dând
pletele ei blonde la o parte pentru
a-ºi revedea scutul turtit ºi lancea
frântã a truverului care a fost,
poetul coboarã din munþi ºi se face
beduinul credinþei în cuvântul poetic
adevãrat sau nu, al celui cu
hieroglifã sau al celui inexistent
(vezi volumul recent În caravana deºertului de cernealã, Ed.
Bibliotheca, Târgoviºte, ianuarie 2009).
A doua mutilare, istoria vãtãmãtoare a secolului tehnicist,
aduce în noi, unificându-le, Siberia ºi Sahara: „(...) Siberia s-a
mutat mai spre sud./ A ajuns Sahara noastrã/ Atât de aproape
încât n-o mai aud.”
Numai poetul ºi nevinovatele sale versuri sunt, dupã cum
ºtim, jertfele ce pot þine uriaºele sfãrâmãturi ale lumii-ntr-un tot:
„Vom pune atunci, tremurânde,/ înghesuite-n de aur ferpare/ aripi
dospite din vechi cãlimare” cãci truverul nu-i decât un „plãpând
divin, fãrã sã vrea,/ când mãsurându-ºi lipsa turmei/ cu cotul
sfarmã cate-o stea/ clãdind din noru-i apa umbrei.”
Divinul plãpând are însã pe „pãmântul de cruci” ºi mamã ºi
tatã ºi melancolie, ºi suflet torturat de versul ce lãcrãmeazã ca
Mira în pieptul lui betonat: „Nu numai dinozaurii dispar, mamã,/
Tatã,/ Ci ºi sentimentele (...), Specii întregi de sentimente/ Se duc,
una câte una, pentru totdeauna/ În apropiatele ere geologice de
urã (...)/ Nu numai dinozaurii, mamã,/ Tatã,/ Ci ºi brontozaurii
cei mari ai iubirii/ Nu se mai ivesc niciodatã,/ Iubirea noastrã ca
pasãrea de lemn,/ Marele ºi unicul semn (...).”
Nu ºtiu sã spun cine-i mai poet: cel eu traista plinã de 50 de
tomuri tipãrite, sau cel ce rãtãceºte prin praful lumii cãutând versul
esenþial pe lângã care sã se adune poezia ca-ntr-un cuib de hulub.
ªi dacã versul acela nu vrea sã iasã din capul poetului ci vrea
sã piarã, din solidaritate, odatã cu el?
Temându-se de o astfel de fatalitate, poetul se roagã înfricoºat:
„Doamne, fã-Te o cãmarã/ cu tezaurul din noi!”
26 27