Victime colaterale… - Editura BIBLIOTHECA

LECTURI
Iordan Datcu
NICOLAE CONSTANTINESCU
ºi cartea de etnologie
Încetându-ºi apariþia la unele publicaþii periodice de specialitate,
cronicarul ºi recenzentul cãrþii de folclor, etnologie ºi antropologie
trebuie sã apeleze la mai multe publicaþii pentru a-ºi tipãri cronicile,
ceea ce conduce la imposibilitatea, de a-i fi urmãrit demersul. Într-o
situaþie convenabilã se aflã cronicarii cu rubricã fixã Petru Ursache
cu „Cartea de etnologie” în Convorbiri literare ºi Otilia Hedeºan cu
rubrica „Anthropos” din Orizontul timiºorean. Asemenea favoare n-o
are ºi Nicolae Constantinescu, care deplorã faptul: „...faþã de cartea
de literaturã, de prozã, de poezie, de criticã sau de istorie literarã
care, de bine de rãu, îºi gãseºte reflectarea în revistele de specialitate,
în suplimentele literare ale cotidienelor de mare tiraj sau în rubricile
culturale ale acestora, cartea de specialitate – în cazul în speþã cartea
de folclor, de etnografie sau de etnologie – abia dacã este menþionatã
în vreun colþ de paginã, la «noi apariþii», fãrã a se bucura de primirea
pe care, în cele mai multe cazuri, aceasta o menitã. Studiile de folclor
ºi etnologie ajung sã fie recenzate dupã mulþi ani de la tipãrirea lor,
fiind lãsate pe seama publicaþiilor academice de profil, care, la rândul
lor apar cu mari întârzieri, neþinând pasul cu viaþa realã a disciplinei
ºi trãdându-ºi, în felul acesta, însãºi raþiunea de a fi. Sã adãugãm,
totodatã, convingerea cronicarului de aceastã specialitate, cã statutul
lui nu are, nici pe departe, statutul criticului de literaturã cultã; publicul
cãruia i se adreseazã e fatalmente unul mai puþin numeros, satisfacþiile
ceva mai mãrunte. Toate acestea nu-l determinã sã demisioneze din
tinda registraturii sale (sintagma îi aparþine lui Perpessicius). Aceasta
fiind situaþia, a fost constrâns sã publice la un mare numãr de periodice:
Gazeta literarã, Analele Universitãþii Bucureºti, România literarã,
Limbã ºi literaturã, Viaþa studenþeascã, Adevãrul literar ºi artistic,
Argeº, Cultura, Sud, Datina, Revista de etnografie ºi folclor, Esenþial.
Pierderea n-ar fi aºa de mare dacã unele dintre ele n-ar avea o circulaþie
restrânsã, cum este revista lunarã Sud, editatã de Fundaþia „Dimitrie
Bolintineanu” Bolintin Vale-Giurgiu-Bucureºti.
Înainte de orice comentariu însã, trebuie spus despre Nicolae
Constantinescu, profesorul de la Catedra de teoria literaturii ºi folclor
a Universitãþii Bucureºti, cã este unul din puþinii care au îndreptãþirea
sã emitã opinii despre cartea de acest gen. Este urmaºul lui Mihai
Pop, care spunea despre elevul sãu urmãtoarele în 1997: „este un
folclorist astru, un folclorist de seamã, care a fãcut studii în Anglia,
America, a fãcut studii în Europa, a fãcut cursuri pe acolo ºi este unul
din viitorii foarte buni folcloriºti europeni, nu numai la români.” A
fost, într-adevãr, lector de limba ºi literatura românã la Portland, în
SUA (1976-1977), la Universitatea din Turku, Finlanda (1978-1979,
1992-l995), ºi este membru al Societãþii Internaþionale de Studierea
Naraþiunilor Populare. Una din cãrþile sale a fost tradusã în englezã,
Romanian Tradiþional Culture. An Introduction (Turku, 1996).
O parcurgere sistematicã a cronicilor, recenziilor ºi a unor prefeþe
ale sale o faciliteazã volumul Citite de mine... Folclor. Etnologie.
Antropologie, Repere ale cercetãrii (1967-2007), editat de Centrul
Naþional pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiþionale
(2008, 333 p.). În cele trei secþiuni ale sale, Debut, Fundamente ºi
Tineri etnologi, sunt comentate cãrþi de o mare diversitate: de la cãrþi
apãrute în primã ediþie (de Liviu Rusu, Ovidiu Bârlea, Mihai Pop, D.
Caracostea, Ov. Bârlea, Minai Pop-Pavel Ruxãndoiu, Ion Taloº,
Marin Marian Bãlaºa, Otilia Hedeºan, ªtefania Mincã, Monica Budiº,
Grigore Bostan, Corina Mihãescu º.a.), la reeditãri (Mihai Canianu,
Al. Dima, Iuliu Zanne º.a.), la ediþii, la monografii de sate, la
dicþionare, la traduceri din folclorul românesc, pânã la debutul
etnologilor din ultimul val.
Cronicarul îi asigurã pe toþi despre ale cãror cãrþi a scris cã a
„fãcut-o cu prietenie ºi cu, mai ales, multã dragoste pentru disciplina
noastrã comunã”, ceea ce nu trebuie sã se înþeleagã, adãugãm noi, cã
atunci când a fost necesar n-a luat distanþã criticã faþã de unele opinii
la care nu subscrie. Spiritul sãu critic se manifestã încã de la debut, în
Gazeta literarã (1967, nr. 34) când, scriind despre cartea lui Liviu
Rusu, Viziunea lumii în poezia noastrã popularã (1967), îi reproºeazã
autorului cã „îºi bazeazã întreaga demonstraþie pe interpretarea, cred,
prea simplistã a raportului dintre realitate ºi artã, pe aplicarea
mecanicã a teoriei reflectorii artistice, fãrã sã þinã seama, în mãsura
cuvenitã, de specificul operei artistice ºi, mai ales, de trãsãturile
specifice ale creaþiei populare”, reproº susþinut cu exemple. Liviu
Rusu s-a socotit dator sã se apere, nu prea concludent, într-un rãspuns
publicat în Familia, nr. 2). Comentând studiul lui Ovidiu Bârlea,
Poveºtile lui Creangã (1967), observã cã modelul folcloric propus
pentru Inul ºi cãmeºa ºi Acul ºi barosul „este prea îndepãrtat pentru
a le justifica” de asemenea, cã încercarea de a gãsi Amintirile din
copilãrie un model folcloric „pare a nu se susþine”. Studiul lui D.
Caracostea, continuat de Ov. Bârlea, Problemele tipologiei folclorice
(1971) vãdeºte cã manuscrisul lãsat de Caracostea fiind nedefinitivat,
„are ºi dezavantajul unor formulãri vagi, neclare, eliptice, care
îngreuneazã receptarea”. Volumul Folclor literar românesc (1976),
de Mihai Pop ºi Pavel Ruxãndoiu, ar fi trebuit sã aibã, pe lângã
analizele la Mioriþa ºi Meºterul Manole, ºi unele despre Tinereþe fãrã
bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte, despre baladele Voica ºi ªarpele.
Studiului de sintezã, Folclorul românesc (I-II, 1981-1933), de Ovidiu
Bârlea, îi reproºeazã caracterul oarecum expozitiv al prezentãrii,
compartimentarea „excesivã” a cântecului propriu-zis, „spiritul destul
ce tradiþionalist ºi chiar didactic” în care este evocat termenul folclor.
Mioriþalogia fiind foarte productivã în continuare, le reproºeazã
unor autori stãruitoara preocupare de a afla unde, cum ºi când s-a
nãscut celebra cântare, întrebãri care n-ar trebui sã fie puse ºi care
nu-ºi vor gãsi vreodatã rãspuns.
O notã aparte se cuvine ultimei secþiuni a cãrþii, Tineri etnologi,
în care critica de întâmpinare practicatã de autorul cãrþii îºi face
datoria aplicându-se asupra unor tinere speranþe la data apariþiei
cronicilor, asupra unor „etnologi de ºcoalã nouã”, care trebuie sã
fie þinuþi sub observaþie pentru cã „impunerea sau mãcar cunoaºterea,
nu recunoaºterea unui tânãr cercetãtor se produce cu mult mai
mare greutate. Le citeºte cãrþile de debut ºi, când este cazul, ºi pe
urmãtoare, îi citeºte în volume colective, cum au fost Etnologica ºi
Symposia, ºi remarcã la ei noutatea perspectivelor, „aplicarea în
perfectã cunoºtinþã de cauzã a unei noi episteme, proprie sau mai
apropiatã etnologiei ºi antropologiei”, noutatea pe cere o aduc,
între altele, în cercetarea culturii populare a mediului urban,
orientarea spre prezent, preluarea unor cuceriri ale trecutului.
Monografia Roºcani – un sat pentru mileniul III (2000) elaboratã
de Iuliana Bãncescu, Ioana Ivan, Ilie Maºala, Corina Mihãescu,
Maria Socol ºi Narcisa ªtiucã este – scrie cronicarul – „aºezatã într-o
linie de continuitate directã, explicitã cu ºcoala monograficã de la
Bucureºti. În ªapte eseuri despre strigoi (1998), Otilia Hedeºan
„face o adevãratã demonstraþie de supleþe intelectualã, aplicând
informaþiilor culese cu o extraordinarã dibãcie, dobânditã din
exerciþiul îndelungat alãturi de regretatul profesor Vasile Tudor
Creþu, grile de interpretare dintre cele mai moderne”. Antoaneta
Olteanu a dat în Calendarele poporului român (2001) „imaginea
complexã a lucrãrii omului românesc în relaþia sa cu timpul, realizând
astfel, de una singurã, un amplu ºi dens capitol din visata
«enciclopedie a poporului român»”. Examineazã, de asemenea,
dintre etnomuzicologi, opera lui Marin Marian Bãlaºa, care respinge
sociologismul ºi etnografismul ºi opteazã pentru antropologia
muzicalã, care este o personalitate complexã, totodatã folclorist,
mitolog, autor de studii în hermeneuticã ºi filosofia culturii. Ca o
concluzie la capitolul Tineri etnologi, cronicarul îºi exprima, în
urmã cu un deceniu, urmãtoarea speranþã: Încerc, totodatã, sã stârnesc
interesul spre lectura lor, lecturã care, sper, va confirma impresia
mea cã ne aflãm în faþa unui nou început, cã asistãm la închegarea
unei noi generaþii da cercetãtori ai culturii populare, care, poate, cu
timpul, vor forma, cu adevãrat, o «ºcoalã» nouã în etnologica
româneascã a începutului de veac XXI.” Cronicarul nu s-a înºelat,
nume ca acelea amintite mai sus fiind deja certitudini.
Autorul a pãstrat forma textelor apãrute în periodice, cu unele,
inerente repetiþii. Altceva ar fi trebuit sã facã în unele cazuri, sã
aducã la zi, în note de subsol, informaþia în unele chestiuni. Spre
exemplu, nu se mai susþine afirmaþia sa cã nu avem studii muzicale
despre Mioriþa, despre care, în 2006, Elisabeta Moldoveanu a
publicat volumul Mioriþa. (Prefaþã de Gheorghe Ciobanu, Editura
Muzicalã, 385 p).
52 53