Victime colaterale… - Editura BIBLIOTHECA

More documents

Recommendations

Info

ESEU Mihai Cimpoi PRECARAGIALISMUL LUI ALEXANDRESCU (I) Dacã în viziunea (retro)perspectivicã a lumii Grigore Alexandrescu este un preeminescian, (re)prezentând sumare tablouri cosmogonice ºi sociogonice ale „veacurilor ce-nghit neamuri”, în viziunea asupra societãþii contemporane lui este, indiscutabil, un precaragealian. Reorientarea spre satirire (prin lepãdarea de registrul elegiac, pastoral, imnic) este semnul intuiþiei „caragializãrii” societãþii româneºti. Lumea ca teatru (theatrum mundi) este marea temã a lui Grigore Alexandrescu, prin care se afiliazã lui Cantemir, lui Creangã, Eminescu, Alecsandri ºi – bineînþeles – lui Eugen Ionescu. Personajele animaliere din bestiarul sãu fabulistic cunosc acelaºi proces al degradãrii umane ca ºi la autorul Scrisorii pierdute. Ele sunt – la propriu ºi la figurat – niºte în-dobitocite; sunt cãzute, prin urmare, în subuman. Intrate pe scena „comediei de obºte”, au degradat în antropoizi omogeni (vorba lui Ionescu despre personajele caragialiene), au alunecat în neant. Fireºte, ºi în neantul verbal. Marii trãncãnitori caragialieni îi au ca predecesori pe marii trãncãnitori (=fanfaroni). Unul din aceºtia e þinta Satirei duhului meu: „Mulþi scot subt al lor nume minciuni nenumãrate. / S-a vorbit într-o casã de un fanfaron mare, / Declarând sentimente ce sigur nu le are, / Care la lot ar pune suflarea omeneascã, / Când cineva cu dânsul ar vrea sã o tocmeascã”. În aceeaºi Satirã… apare un domnitor care „trânteºte la vorbe fãrã sã se gândeascã” ºi care este ilustrarea formelor fãrã fond: „Vezi domniºoru-acela care toate le ºtie. /Cãruia vorba, duhul, îi stã în pãlãrie, / În chipul d-a o scoate cu graþii prefãcute?/ Hainele dupã dânsul sunt la Paris cusute: / Singur ne-ncredinþeazã. Lorneta atârnatã / Este ºi mai streinã, d-o formã minunatã; / Vrea s-o cumpere prinþul, dar ca un om cuminte / Dumnealui o tocmise ceva mai înainte. / Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveºte / Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbeºte; / I-o dã în nas, se pleacã, ºi în sfârºit o lasã, / Zicându-i: Ce lornetã! te-aratã mai frumoasã. / Fieºcine cunoaºte ce cap tânãrul are; / Dar pentru cã dã bine din mâini ºi din picioare, / ªi trânteºte la vorbe fãrã sã se gândeascã, / Am vãzut multã lume cu duh sã-l socoteascã; / Iatã de ce talente avem noi trebuinþã”. Discursul mincinos ºi linguºitor al Lupului din Ursul ºi lupul apare de asemenea ca „o formã”: „Cu plecãciune apoi i-aratã / Cum cã din suflet s-a bucurat / De întâmplarea cea minunatã, / De-ncoronare când a aflat, // Cum cã doreºte supus sã-i fie, / Cã totdeauna el l-a iubit, / Cã pentru dânsul vieþi o mie/ Sã le jertfeascã e mulþumit. // Astfel de vorbe se zic în lume, / Însã drept formã (subl.n.) ºi socotesc; / Cã fieºcine le ia de glume, / Care se uitã cât se vorbesc”. De „fanfaronadã” este învinuit ºi Ion Heliade Rãdulescu: „Fanfaronada i-e sentimentul, / Om de nimica ºi ticãlos; / Crede cã singur are talentul, / ªi cã e lumii prea de folos” (Satirã contra lui Eliade). În catrenele de rãspuns Heliade Rãdulescu îl învinuieºte, la rândul sãu, cã „lãtrarea-i e talentul”: „Nemulþumirea i-e sentimentul, / Om de nimica ºi ticãlos; / Crede lãtrarea-i cã e talentul / ªi cã-i la muze prea de folos”. Ambii poeþi se învinuiesc reciproc de vorbãrie, care devenea, în epocã, o boalã în extensiune epidemicã. Grigore Alexandrescu supune satiririi în special emfaza patriotardã, expresie a degradãrii umane. Viziunea asupra lumii româneºti ºi asupra lumii în genere are, însã, un caracter meliorist. În anumite poeme precum O impresie. Dedicatã oºtirei române ºi Cometei anonsate pentru 13 iunie se vorbeºte despre „aflarea” unor virtuþi ºi de voinþa de a „a ne spãla de pete” ºi de a înnoi „legi vechi ºi ruginite”: „Dar tot se aflã încã virtuþi, ºi viitorul / În ele se încrede, aºteaptã ajutorul / Ce îl aduc la naþii bãrbaþi mântuitori: / Însuºi domnul naturei zisese altãdatã, / Cã pentr-un drept el iartã Gomora vinovatã; / Dreptatea ºi virtutea în ceruri sunt surori”; (O impresie. Dedicatã oºtirei române); „Nu, nu! bagã de seamã sã nu faci o greºealã, / De care mai în urmã amar sã te cãieºti; / Ba încã sã dai, poate, o asprã socotealã / Prea bunului pãrinte al rasei omeneºti. // Cãci noi avem de lucru în Þara Româneascã; / Legi vechi ºi ruginite avem sã le-nnoim, / Regulamentul (Regulamentul organic – n.n.) multe are sã pãtimeascã, / De ne-or lãsã în pace aºa precum dorim. // De eºti tu executor înaltelor decrete, / Mai dã-ne un mic termen de zece mii de ani, / Sã ne-ndreptãm purtarea, sã ne spãlãm de pete, / Sã nu cãdem în iaduri pe gheare de satani” (Cometei…) Tonalitatea satiricã se estompeazã, devenind îngãduitoare: imprecaþia se preschimbã în rugã. Cometa este, astfel, rugatã sã nu ardã lumea prezentului, ci doar sã dezgheþe „ a inimilor gheaþã”: „Atuncea, dacã globul n-o meritã viaþã, / Poþi sã-l prãjeºti în voie-þi, eu nu ma-mpotrivesc, / Dar azi, topeºte numai a inimilor gheaþã, / ªi arde astrologii ce lumea îngrozesc”. Critica devine mai puþin asprã când priveºte lumea ºi societatea în ansamblu; ea rãmâne, însã, virulentã când e adresatã anumitor indivizi ºi anumitor vicii. E vorba, aºadar, de o particularizare a þintelor satirice: la pãcatele generale amintite de cometã (înrobirea celor slabi de cei puternici, luptele „pentru globul pãmânt, ce nu era al lor”, spionarea cerului „cu stele”, scornirea de „feluri de secãturi” ºi autonumirea oamenilor ca „alese creaturi”) se va adãuga complexul de „defecturi” ale tuturor celor ce se înfãþiºeazã sub chip de dobitoace, precum mãrturiseºte în Epistolã D.I.V. sau cu nume proprii constituite într-o „faunã” socialã. Grigore Alexandrescu îºi face, astfel, un autoportret de satiric neîndurãtor care fixeazã ºi denunþã tagma tipologicã precaragialianã a celor atinºi de amoralitate, imbecilitate, politicianism, conformism, demagogism, pedanterie, „chiriþism” (=preþiozitate), pretenþiozitate. Autosentinþa ce ºi-o dã poetul considerând cã e o greºealã mare sã numeºti virtuþi viciile continuã cu o pornire hotãrâtã de a fi un adevãrat satiric, un detector implacabil de „defecturi” ºi un fizionomist al celor ce îmbracã mãºtile aparenþei: „Greºelile acestea (de a numi lucrurile altfel – n.n.) îþi fac un urât nume. / Tu ºtii ce se întâmplã când se aude-n lume / Cã cinevaºi s-apucã defecturi sã arate: /Mulþi scot subt al lui nume minciuni nenumãrate. / S-a vorbit într-o casã de un fanfaron mare, / Declarând simtimente ce sigur nu le are, / Care la lot ar pune suflarea omeneascã, / Când cineva ca dânsul ar vrea sã o tocmeascã; / S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lãurescu; / Cine le-a scos acestea? – Le-a scos Alexandrescu. / Fãrã a zice nimic, singura ta zimbire, / De te-i afla de faþã, e o-nvinovãþire. / În zadar te porþi bine ºi lauzi câteodatã, / Chiar lauda în gurã-þi de satirã e luata” (Satirã duhului meu). Grigore Alexandrescu se conformeazã cu toatã fiinþa sa statutului de satiric, care nu admite „greºeli” ºi abateri. Este felul de a fi în care s-a fixat ºi pe care îl crede structural organic. Aici, în satirã, este el însuºi, este cel adevãrat, este cel cuprins de însuflare. Conºtiinþa apartenenþei statutare acestui gen se manifestã în chip suveran ºi poetul se dedicã satiririi cu o disponibilitate genuinã. Poetul se identificã, prin urmare, judecãtorului social ºi moral incoruptibil care pune pe cântarul împrumutat însãºi zeiþei Themis întreaga demonstraþie a „ defecturilor”. Satirirea se generalizeazã, insinuându-se nu doar în poeziile propriu-zis satirice, fapt observat de Lovinescu: „Înzestrat ºi cu un spirit muºcãtor, care, dupã cum singur ne-o spune, devenise destul de temut, era firesc ca acest element esenþial al poetului sã-ºi gãseascã o expresie artisticã, fie în satirã, fie în fabule, fie chiar în structura intimã a unor poezii de alt gen” (E.Lovinescu, Opere, vol III, Bucureºti, 1984, p.108). Astfel, aspectul mai uºor, mai glumeþ al satirei, se impune în Viaþa câmpeneascã, din care criticul Zburãtorului citeazã urmãtorul fragment: „Spre patru pãrþi ale lumei / Patru ferestre privesc, / ªi dacã pe tonul glumei / Slobod îmi e sã vorbesc, / A lor numãr, micºorime, / Cu a casei înãlþime / Atât nu se învoiesc, / Încât ochiul ce le vede / Cu lesnire poate crede / Cã se plãtea altãdatã / Vro dajdie însemnatã / Subt nume de ferestrit; / Mãcar cã nu mi se pare, / Nici undeva am citit. / Cã la vreo întâmplare / Nobilii sã fi plãtit. / Astfel de nãravuri proaste, / Dacã vreodatã au fost, / N-au putut fi ale noastre / Ci-ale norodului prost. / Numai el singur plãteºte, / Fiind mai obicinuit”. 14 15
RECITIRI Henri Zalis CONSIMÞIRI LÃMURITOARE, CONTESTÃRI PREGNANTE Dacã aºtepþi în spãrtura luminii de Anca Podgoreanu, este o prozã atât de rezonantã, de complexã, prin accentul de pronunþat de omenesc tratat dincolo de inerentele umbre, încât circulaþia subteranã a clipelor decisive ne câºtigã atenþia. Între resortul intim în discretã, cauzalã alertã ºi mobilele introvertirii se aprind, periodic, transele dezgustului. Cititorul curios sã afle ce anume i se rezervã dacã se lasã brãzdat de incizii (rezolvate printr-o spãrturã a gândului, rãsucirilor de respiraþie) are de ales. Se lasã în voia orelor ºi zilelor înþelegãtor sau întârzie pe anumite trepte dupã rãbufniri sugerate din unghi restrâns, meticulos, fãrã urmã de sentimentalism afiºat. Naratoarea ajunge cu ocoliºuri dozate la capãtul scãrii, ea mediazã structural între non-epicul aparent ºi traumele care îi dicteazã/ trãdeazã relaþia cu sine însuºi. Ajunsã, acolo, sus, în jurnalul crizei existenþiale, Anca Podgoreanu ne comunicã rolul ei de personaj central. Soacra, soþul, de care se va despãrþi, o prietenã, în fine, câteva fugitive siluete îi þin companie. Autoarea nu ascultã decât de ce anume îi spun copilãria lângã oraºul spre care cautã scãpare (fãrã s-o gãseascã), dezerteazã greu de lângã familia care o rãneºte (cu excepþia mamei), luptã sã-ºi salveze cãsnicia, dar nu izbuteºte. Devierile cãtre posibila izbãvire nu lipsesc de fel, însã neîndurarea îi oferã puþine compensaþii. Prea multe mici ºi sâcâitoare monomanii o istovesc. Soacra ºi soþul acaparat de atelierul lui îi consumã, pas cu pas, rãbdarea, relativul echilibru. Anca Podgoreanu are harul sã se descrie calm, deºi nu are parte de privilegii afective. Vorbeºte cu sine, respirã aerul locului fãrã sã se sufoce când devine irespirabil. Distileazã turmentãri pregãtitã sã-ºi gãseascã limbajul potrivit. Memoria ocoleºte reducþiile, reflecþia multiplicã explorãrile. Operaþia, concentratã, presupune un gen de confluenþe, de la caz la caz. Viaþa o învaþã sã fie ºcolãriþã conºtiincioasã, Chenta, confidenta ei, sã nu conteneascã „sã se minuneze de rotunda facere a lumii”. Asemenea descifrãri intrã în proces de descompunere, destrãmãrile au parte de vizite, rãtãciri, reacþii. Singurãtatea se clatinã; doar în mijlocul elevilor care o iubesc, o rãsfaþã, se destinde. Anotimpurile curg scrumite, cicluri nãucitoare pentru fiinþa dornicã sã lupte cu diformul. Suntem pe un teritoriu cu „graniþe laxe”, numai trecutul înnoadã aduceri în prezent, un prezent fãrã rãspuns la problemele presante. Anca Podgoreanu instituie un dialog succesiv cu greºala ºi adevãrul, perspicacitatea ºi clarviziunea. ªi-ar dori o complicitate care sã-i potenþeze senzualitatea, nevoia de devoþiune. În lipsa lor este surprinsã de trãiri ce pot deveni renaºteri deºi, mai curând iluzia renaºterii se destramã pentru ca amintirea unei ºedinþe sã se usuce ca într-o desagã uitatã în cãmarã, iar paginile de introspecþie sã vibreze dureros. Jocul este riscant. Prozatoarea uzeazã de mai mulþi reflectori. Unul vizeazã relatarea fals neutralã (vezi relaþia cu soacra). La fel ºirul agasant de incompatibilitãþi cu soþul cândva îndrãgit. Altã temã rezidã în conflictul cu o instituþie unde Anca a lucrat. Tehnica expunerii este ºi aici plinã de surprize. Persoana emitentã de întrebãri, aluzii, supoziþii ºi mai ales reexaminãri ºi abil mascate, voalate sub crusta lor jilavã, strecoarã ostilitatea fãrã sã renunþe la diplomatice intermedii. Vãdit, stilul discuþiei folosit eclectic sunã laborios pe rând, oficial, apoi binevoitor amical semiliburlesc, cârpit, sisific. Eroina aflã ce i se reproºeazã dupã ce ritmul frazãrii, iniþial onest în curgerea sa cãtre defecte minore se precipitã. Greºelile nu mai pot fi digerate, gravitatea lor sare în ochi. (continuare la pagina 20) ROMÂNUL A RÃMAS POET? Liviu Grãsoiu Indiferent la mode ºi formule estetice „Albe flori, gesturi vagi, unduiri/ peste ochii mei, pentru noapte/, e târziu, mi-e somn ºi-ncet, singur,/ mã dezbrac de prea lungi ne-mpliniri/ ºi-ntr-un lujer subþire m-adun/ sau în melci uneori/ . Nu mai sunt. Cãutaþi-mã-n flori.” Aceasta este ultima strofã a poeziei Câmp cu margarete, titlu considerat emblematic pentru volumul postum ºi inedit al Iul Titel Constantinescu. Tipãritã la <strong>Editura</strong> Victor Frunzã, la sfârºitul lui 2007, prin grija ºi priceperea d-nei Elena Constantinescu, vãduva regretatului meu coleg de la Radio, selecþia, din multele manuscrise pãstrate de familie, readuce în atenþie un artist cu totul deosebit, un talent complex, capabil sã se manifeste la acelaºi nivel superior de sensibilitate ºi realizare esteticã în literatura pentru copii, în memorialisticã (Frica ºi alte spaime este printre cele mai notabile reprezentante ale mult discutatei literaturi de sertar), în teatru (a scris pentru adulþi, pentru copii, pentru teatrul radiofonic), fiind concomitent regizor de film ºi, decenii în ºir, unul dintre cei ce au contribuit la strãlucirea ºi stabilitatea Teatrului Naþional Radiofonic. Avea o culturã vastã, era exuberant, generos faþã de colegi ºi colaboratori, rafinamentul interpretãrilor nu cãuta exclusiv originalitatea, ci prelucrarea subiectivã ºi în limitele decenþei ce-l caracteriza, a textelor abordate regizoral, ori a temelor, a motivelor, a stãrilor generatoare de poezie originalã. Aceasta l-a însoþit întreaga viaþã, dovadã atât cãrþile de versuri apãrute din 1969, cât ºi proza intens liricã (v. romanul Vacanþã cu lebãdã), totul reconfirmat în sclipitoarele prin umor, inteligenþã ºi duioºie volume pentru cei mici (Titel Constantinescu reuºea într-un domeniu infinit mai greu decât îl considerã critica literarã), sau în dramaticele însemnãri din anii de vârf ai dictaturii ceauºiste, 1976-1989. Ineditele publicate acum un an ºi ceva au fost scrise între 1960-1996, adicã într-o viaþã de om. Ele nu sunt, cum s-ar putea crede, bruioane, adnotãri, impresii fugare, versificãri facile sau ocazionale. Câmp cu margarete cuprinde piese lucrate, cizelate fin, nota de unitate a elegantei plachete fiind asiguratã de d-na Elena Constantinescu, a cãrei înþelegere pentru lirica neuitatului artist plurivalent se dovedeºte pe cât de exactã, pe atât de fidelã. În circa 130 de pagini, cititorul are satisfacþia de a parcurge, mai întâi ºi întâi, o poezie frumoasã, elegantã, de o muzicalitate nobilã, necontrafãcutã. Autorul nu-ºi clameazã crezul poetic, el a cunoscut bine lirica rãscolitoare a marilor înaintaºi, ºi, prelucrând în conformitate cu acuta-i sensibilitate, oferã un spectacol discret dar captivant de la prima la ultima paginã. Îl întâlnim jubilând tinereºte (în Nuntã, Rãmâi), captând reverberaþii pillatiene (în Poate o stea), bacoviene (în Musafiri), folclorice (Colind cu melc), sau chiar din Cântarea cântãrilor (în Cântecul femeii). Dacã uneori aminteºte de poemele naturist-vitaliste ale tânãrului Emil Giurgiuca (în ªi nu mai ºtiu), alteori are ceva din prospeþimea unor Labiº sau Esenin (în Întâlnire în parc), preferatã rãmânând însã poezia de notaþie, cu neuitatã atmosferã de interior (în Încã un scaun, Domniºoare bãtrâne, Concert de muzicã uºoarã, Cu glezne de clopoþei ºi Camerã mobilatã). Departe de a fi pastiºe, asemenea piese se reþin pentru acuitatea observaþiei ºi tensiunea mocnitã în subtext. (continuare la pagina 21) 16 17
Page 1 and 2: REVISTÃ LUNARÃ DE CULTURÃ A SOCI
Page 3 and 4: 4 ACCENTE Alexandru George CATEGORI
Page 5 and 6: 8 BREVIAR Barbu Cioculescu DESPRE E
Page 7: cã nu se simte prea bine. Domnia s
Page 11 and 12: vestitul public al… lirismului, f
Page 13 and 14: masive ce includ toatã opera liter
Page 15 and 16: 28 ESEU Georgeta Adam CAROLINA ILIC
Page 17 and 18: sorginte anticã, unde perioadele h
Page 19 and 20: 36 PORTRETE ÎN PENIÞÃ Florentin
Page 21 and 22: RESTITUIRI Nicolae Scurtu Noi preci
Page 23 and 24: RAFTUL DE SUS Mircea Constantinescu
Page 25 and 26: POEZIE ALBANEZÃ Poet în exclusivi
Page 27 and 28: LECTURI Iordan Datcu NICOLAE CONSTA
Page 29 and 30: TRADIÞIE, ARTÃ, CREDINÞÃ Iulian
Page 31 and 32: IV. Cineva îmi zicea cã ne asemã
Page 33 and 34: douã þãri megieºe nu existã.
Page 35 and 36: Plãcinþele cu mãrar A ajuns un m
Page 37: Revista revistelor Climate dâmbovi

Victime colaterale… - Editura BIBLIOTHECA

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?