Asimov – Soarele Gol - CARTE BUNA

trag de pe Pământ. I-o întinse gingaş lui Baley, cu apa picurând de pe lujerul
rupt. Baley o lu ă tot atât de gingaş.
– Ai ucis-o, spuse el.
– Nu e decât o floare. Mai sunt mii.
Apoi brusc, înainte chiar ca el s ă poat ă atinge cupa
galben ă,
i-o smulse, fulgerându-l cu privirea.
– Sau vrei s ă spui c ă dac ă am rupt o floare aş putea
ucide şi un om?
Baley căut ă s-o împace:
– N-am vrut s ă spun nimic. M ă laşi s-o văd? De fapt nu ţinea s-o ating ă. Floarea crescuse în pă mânt
jilav şi mai avea înc ă iz de mâl. Oare cum puteau aceşti
oameni, foarte grijulii în contactele lor reciproce sau cu
pământenii, s ă fie atât de nepăsători în privinţ a contactului
cu pământul murdar?
Lu ă totuşi floarea, ţ inându-i tulpina între degetul mare şi
arătător, şi se uit ă la ea. Caliciul era format din câteva foi
subţiri şi curbe de ţ esut vegetal, reunite în acelaşi punct. În
interior se vedea o umflătur ă alb ă, convex ă, umed ă şi
purtând nişte perişori negricioşi care tremurau uşor în
bătaia vântului.
– Îi simţi mirosul? întreb ă Gladia.
De-abia atunci sesiz ă Baley mireasma ce se degaja din
floare. Se aplec ă spre ea şi o mirosi.
– Miroase ca un parfum de femeie.
Gladia bătu din palme, amuzat ă.
– Pământean, pământean! Vrei de fapt s ă spui că
parfumul miroase ca asta.
Baley încuviin ţă dând din cap cu amără ciune. Începea
să-l oboseasc ă statul afar ă . Umbrele se alungau şi locul
devenea sumbru. Totuşi, era decis s ă nu se dea bă tut. Voia
s ă îndepărteze acei pereţi de lumin ă cenuşie care-i
întunecau portretul. Era o atitudine donchişotesc ă , dar aşa
stăteau lucrurile.
Gladia lu ă floarea de la Baley, care i-o înapoie fără regrete. Încet, solariana smulse petalele rând pe rând.
192