Asimov – Soarele Gol - CARTE BUNA

termina camera lui şi unde începea cealalt ă ? Era uşor de
spus, că ci exista o linie unde calitatea luminii se schimba,
marcând probabil hotarul.
Baley păşi spre acea linie şi dup ă un moment de şovăială întinse mâna dincolo de ea.
Nu simţi nimic; era ca şi cum şi-ar fi vârât braţ ul într-unul
dintre primitivele aparate de vizionare tridimensionale de
pe Pământ. Acolo, cel puţin, ar fi continuat să-şi vad ă mâna;
slab, poate, şi acoperit ă de imagini, dar ar fi continuat s-o
vad ă. Aici îns ă dispăruse complet. Pentru ochii lui braţ ul i se
termina ca tăiat de la încheietur ă.
Dar dac ă ar trece peste linie cu tot corpul? Probabil că
atunci n-ar mai putea vedea nimic. S-ar afla într-o lume de
întuneric total. Gândul unui asemenea înveliş protector îi
era aproape plăcut. Fu întrerupt de o voce. Ridic ă ochii şi pă şi înapoi cu o
grab ă aproape ridicol ă.
Îi vorbea Gladia Delmarre. Cel puţ in aşa presupunea
Baley. Partea superioar ă a perdelei de lumin ă ce ascundea
cabina duşului dispăruse şi se vedea limpede un cap.
Capul îi surâse lui Baley:
– Am spus „bun ă ziua”, şi îmi pare rău c ă v-am făcut să
aşteptaţi. M ă voi usca imediat.
Avea o fa ţă triunghiular ă, cu pomeţ ii destul de
proeminenţi (lucru şi mai vă dit atunci când zâmbea) şi care
se îngusta într-o curb ă lin ă , încadrând nişte buze pline şi
terminându-se într-o bărbie delicat ă. Capul nu părea s ă se
afle prea sus deasupra pardoselii. Baley aprecie înălţ imea
femeii la aproape 1,60 metri. (Nu era un caz tipic. Cel puţ in
dup ă părerea lui Baley. Pe Pământ se credea c ă spaţ ienele
sunt de regul ă înalte şi impună toare.) Şi nici n-avea acele
reflexe spaţiene de bronz în păr. Era un pă r castaniu
deschis, aproape blond, de lungime potrivit ă . În acele clipe
flutura zbârlit, din cauza a ceea ce detectivul bă nuia a fi un
curent de aer cald. Imaginea era de-a dreptul atrăgătoare. Baley răspunse, stânjenit:
– Dac ă vreţi s ă întrerupem contactul şi s ă aşteptăm până
56