KSB-joachim-rosenthal - ioan8

epetă mereu şi mereu. Ei afirmă că de la începutul secolului XX a reînceput şi continuă să se repete
evenimentul de la Cincizecime.
În acest loc urmează să facem o scurtă retrospectivă istorică pentru a vedea cum a apărut de
fapt mişcarea penticostală.
Mişcarea penticostală a fost precedată de mişcarea de sfinţire din secolul XIX. Din mişcarea de
sfinţire fac parte, într-o oarecare măsură, bărbaţi precum Wesley, Finney, Smith, Moody şi Torrey.
Mişcarea de sfinţire era pătrunsă de dorinţa de a trăi o viaţă sfântă, fără păcat. Au avut loc
multe treziri şi întoarceri la Dumnezeu. Creştini sinceri încercau într-un fel bun să trăiască în
sfinţenie. Dar treptat-treptat s-a manifestat tendinţa de a pune în centru, în locul sfinţeniei,
experienţele şi evenimentele. A avut loc o schimbare de macaz, neobservată, dar decisivă. Privirea
s-a întors de la Domnul Hristos şi s-a îndreptat spre credincioşi şi sentimentele, experienţele şi
evenimentele trăite de ei personal sau în colectivitate.
Prin predici împotriva păcatelor şi prin multe spovedanii se ţintea viaţa perfectă, fără păcat.
Dorinţa după o viaţă fără păcat a devenit aşa de mare încât tensiunea dintre natura păcătoasă şi
exigenţa pentru a o realiza a devenit insuportabilă.
Este evident că, din acest punct de vedere, câteva lucruri importante din Biblie cu privire la
păcat şi izbăvirea de păcat nu erau înţelese de mulţi creşini. În final, s-a găsit ca rezolvare a acestei
probleme trăirea sau experimentarea unui eveniment ce a fost numit „botezul Duhului“.
Prin asta urma ca acum, în sfârşit, să se atingă starea fără păcat. Pentru a aduce o dovadă a
eliberării de păcat şi umplerea totală cu Duh, a început jalonarea prin dovezi precum vorbirea în
limbi, semne, minuni etc.
Omul de culoare W.J. Seymour, considerat unul dintre părinţii mişcării penticostale, s-a străduit
într-o asemănare de-a dreptul uluitoare să realizeze, la fel ca şi Erlo Stegen, o a doua stare de la
Cincizecime, cu 60 de ani înaintea acestuia. Wolfgang Bühne scrie despre aceasta:
„Seymour, care în acel moment el însuşi nu vorbea în limbi, a vorbit la Los Angeles din Faptele
Apostolilor 2, 4 declarând: „Cine nu vorbeşte în limbi nu este botezat în Duh!“.
Nici el nu trăise personal încă evenimentul de la Cincizecime, se străduia însă şi dorea ca toţi
sfinţii, respectiv cei credincioşi, să se roage cu el până când cu toţii vor ajunge personal la acea stare
de la Cincizecime. La 9 aprilie 1906 s-a ajuns aici. El spune: „După rugăciuni îndelungate şi post «a
căzut focul» şi mulţi, cei mai mulţi membri din «Biserica nazarinenilor» şi alte grupe de sfinţi au experimentat
personal «botezul Duhului»“. (13*)
În istoria Bisericii, după anul 1900, o parte din creştinătate a început, ca sub acţiunea unei puteri
spirituale oculte, să practice vorbiri în limbi, vindecări, semne şi minuni spectaculoase, considerate
a fi biblice. Aceasta a fost ora naşterii mişcării penticostale. Doar puţini au recunoscut
atunci că această mişcare avea în sine un caracter mincinos şi că mergea într-o direcţie falsă.
În 1909 a început (în Germania) necazul, respectiv conflictul referitor la luarea unei poziţii oficiale,
prin generalul Von Viehbahn, în timpul unui dialog cu Walter Michaelis. Von Viehbahn îi spunea
lui Michaelis: „ (...) putem de fapt să vedem cum fraţi din cercul tot mai îndepărtat se lasă atraşi
de cei din mişcarea vorbitorilor în limbi?” (14*)
- 9 -