UN PROECT DE CONSTITUŢIE 401 Art. 2. înainte de a se ... - DSpace

UN PROECT DE CONSTITUŢIE 401
Art. 2. înainte de a se închide sesiunea parlamentului
pentru anul l&b^, acest comitet va supune neapărat li
deliberarea adunării un proect de lege organic pentru a hotărî
modul definitiv după care guvernul şi adunarea iu a
exercita dritul lor de iniţiativă legislativă.
Art. 3. Până se va înfiinţa o asemenea legiuire, acest
comitet va exercita prin delegaţiune dreptul de iniţiativă
legislativă în numele guvernului şi al aaunării, precum l'a
exercitat până acum comisia centrală. Prin urmare misiunea
acestui comitet încetează de drept odată cu sesiunea
următoare a parlamentului pentru anul 1862.
Art. 4. Acest comitet se compune din toţi miniştrii şi
dintr'un număr egal de deputaţi aleşi de adunare din sânul
ei.
Ari. 5. Deptaţii membri ai acestui comitet conservă
totdeauna dreptul de a lua parte la lucrările adunării şi
chiar la votarea proectelor ce vor fi elaborate în comitet.
Art. 6. Orice proect de lege elaborat de acest comitet,,
ca să fie supus Domnului spre a se trimite în deliberarea
adunării, trebuie să întrunească cel puţin 9 glasuri.
Art. 7. Comitetul va regula ordinea deliberărilor şi lucrărilor
sale şi va putea numi un raportor care să susţieînaintea
adunării proectul prezentat, fără prejudiţiul dreptului
guvernului de a-1 susţine prin organul miniştrilor.
Art. 8. Guvernul, pe temeiul convenţiei, va putea pregăti
şi singur, dacă va socoti de cuviinţă, bugetul şi legile
de interes local ce trebuinţa ar cere. Asemenea va putea
retrage din discuţia adunării orice proect de lege prezentat
ei.
Art. 9. Preşedintele Consiliului de miniştri este de drept
preşedintele comitetului.
Art. 10. Dintre membrii comitetului aleşi de cameră,
se va alege prin scrutin un vicepreşedinte care să îndeplinească
în comitet locul preşedintelui consiliului în lipsa sa.
2&

í
i
s
I
I
?
I

MISCELLANEA
Istoria modernă a JRomânilor într'un manual francez
celebru.*)
In discuţiile „pacifiste" din ultimul timp, la cari participă
nu numai diplomaţii de profesiune şi ziariştii la fel de
profesionişti, cil şi categoria mai numeroasă a diplomaţilor
ocazionali, formată din savanţii şi literaţii popoarelor, câştigă
tot mai mult teren ideea, că pregătirea unei ere de bună înţelegere
între popoare, cu eliminarea răsboiului dintre mijloacele
de soluţionare a problemelor internaţionale, trebue începută
în şcoală, şi mai ales în anii de învăţământ secundar.
S'a proectat chiar de către forurile „competente" instituirea
de comitete mixte de specialişti, formate din savanţi aleşi printre
cei mai puţin şovinişti dintre marii savanţi ai popoarelor,
•câţi să cerceteze întrucât manualele de şcoală de acum servesc
acest ideal de pace al zilelor noastre şi cum s'ar putea
îndrepta defectele lor, judecate din punctul de vedere al acestui
ideal. Fireşte, e vorba mai ales de învăţământul istoriei, obiectul
cel mai strâns legat de problema care interesează, fiindcă
mai ales prin învăţământul istoriei se poate forma acea conştiinţă
ou totul potrivnică idealului de înfrăţire a popoarelor,
care se numeşte şovinism.
Punctul de plecare, în judecata acestui fel de comisii,
este ideea că din manualele de istorie trebue eliminate momentele
prea strâns legate de amorul propriu al unui popor,
pentrucă aceste momente jignesc amorul propriu al cutarui
popor învecinat şi prin aceasta se cultivă sentimentele de invidie
şi de învrăjbire între popoare, împiedecându-se împlinirea
idealului de pace şi de înfrăţire. Dar se întâmplă că tocmai
aceste momente puse la index explică uneori evoluţia po-
*) A. Malet, P. Grillet et J. Isaac: Cours complet d'historié à
Vusage de renseignement secondaire, tome 8: XIX siècle, histoire
contemporaine (1815—1920), nouvelle édition, 1928, Paris, Ha-
•chette.
26*

404 OLIMPIU BOITOŞ
poarelor, persistenţa lor printre vicisitudinile „împrejurărilor"
istorice" si' de multe ori chiar crearea faptelor de cultură.
Deci ele nu pot fi eliminate cu totul, ci cel mult interpretata
în alt spirit decât acela care ar putea sădi în sufletul copilului
vreun sentiment de ură faţă de un alt popor.
Ba, poate, momentele acestea sunt cele mai esenţiale,
pentrucă ele exprimă mai plastic virtuţile şi defectele popoarelor
şi o bună înţelegere numai atunci poate fi durabilă şi
bine constituită, când este întemeiată pe o cunoştinţă reciprocă
a părţilor cât se poate mai desăvârşită. Altfel „înfrăţirea" estefictivă
şi efemeră; ea se desface la cea mai mică adiere a unui
vânt neprevăzut, de ispită sau de ameninţare primejduitoare.
De aceea ele trebue lăsate la locul lor în manualele de istorie.
Problema este aflarea unei metode de expunere a lor, care săservească
acest ideal al vremii. Cine ştie, dacă, reuşind această
întreprindere, nu vom ajunge mai târziu să privim cu alţi
ochi acele evenimente, cari astăzi ne dau un sentiment de
mândrie naţională, dar astăzi, oricât de fermecător ar fi glasul
profeţilor, nu putem renunţa încă la această mândrie. Astăzi
chiar înfrăţirea universală o proectăm sub imboldul unui principiu
mai scump renaşterii decât evului mediu, acel al emulaţiei
şi al ambiţiei, care are drept coralar pământesc o mândrie.
*
Dar gândirea se desvoliă şi aceste consideraţii introductive
la o înşirare a lacunelor aflate într'un manual de istorie
celebru, din punctul de vedere al istoriei poporului român, pot
părea prezumţioase. De aceea ne oprim şi trecem la subiectul
adevărat al acestui articol.
Manualul de istorie universală al lui Malet, cum este
el în deobşte cunoscut, dar care într'adevăr este produsul unei
colaborări între mai mulţi speciailişti pentru diferitele lui capitole,
care o reputaţie puţin obişnuită, — şi aceasta nu numai
în Franţa, unde nu prea este obiceiul să se publice câte o
nouă serie de manuale la fiecare schimbare de guvern, ci şi
în alte ţări, cum este spre exemplu a noastră. Cu siguranţă
că această reputaţie, dacă este atât de întinsă, este bine motivată.
Pentru epoca modernă şi contimporană, care formează
obiectul unui volum de 1176 de pagini cu tipar mărunt, ne
putem exprima şi noi admiraţia pentru munca autorităţilor.
Evoluţia fenomenelor politice şi culturale, cu toate corelaţiile
lor, interdependenţa lor, cum s'ar putea spune cu un
singur cuvânt, este atât de clar urmărită. încât cetind cartea
a; re-^-a'in nr.ni eveniment trăit. De sigur, nu mulţimea amănuntelor
interesează într'un manual de şcoală secundară; dar-

MISCELLANEA 405
«dacă sporirea peste măsură a lor este o greşală, şi mai mare
este greşala când se elimină amănuntele, cari trebue să ilustreze,
păstrându-se numai faimosul fir roşu al faptelor mari
petrecute. Amănuntul interesează în măsura în care este necesar
pentru înţelegerea faptului poliltic sau cultural, căci nu
e destul ca acest fapt să fie aflat, ci trebue înţeleasă întâmplarea
lui. Iată ce au înţeles într'adevăr autorii acestui manual,
dacă este să judecăm după ultimul volum, şi aşa credem că se
'explică şi faima lui neobişnuită.
Totuşi în cursul lecturii numitului volum ani simţit uneori
că lipseşte câte un cuvânt despre poprul nostru. Şi „un cuvânt"
nu e expresie figurată, căci câteva dintre lacunele ce le
vom înşira se pot într'adevăr umplea cu câte un singur cuvânt.
Mai multe dacă s 1 ar adăuga, s'ar strica ierarhia preconcepută
a faptelor istorice respective, după cum, ni se pare, că prin lacunele
actuale această ierarhie este niţel clătinată în defavoţ-ul
nostru.
Momentele mari ale evoluţiei poporului român, în cursul
veacului XIX, trebue bine puse în lumină chiar si într'un manual
de scoală al unui popor „mare' 1 şi din apusul Europei,
pentrucă altfel învăţăcelul poate fi mirat de rezultatul acestei
evoluţii, în urma răsboiului mondial, ceea ce nu este câtuşi de
puţin în interesul idealului de înfrăţire între popoare, pentru
împlinirea căruia luptă astăzi toate minţile luminate ale omenirii.
Iată mai direct spus scopul acestui articol.
Şi acum să începem.
Capitolul V, despre „revoluţiile din 1848 şi reacţilunea în
Italia, Austria şi Germania", tratează şi despre revoluţiile din
Ungaria, care pe atunci nu era o ţară autonomă. Nu se face
însă amintire despre mişcarea Românilor din Ardeal, deşi ea
a fost importantă şi importanţa i-au recamoscut-o înşişi Ungurii,
căutând mereu să-d împace pe Români, pentruca apoi
să lupte cu mai mulţi sorţi de isbândă împotriva Austriei despotice.
La pag. 223 se observă cu multă dreptate, că Ungurii
în „1848, caşi mai târziu, nu admiteau autonomia decât pentru
-ei singuri" *). dar pe urmă se analizează numai revolta Sârbilor
şi a C»oaţilor împotriva tendinţelor maghiare, uiltându-se
că şi Românii din Ardeal şi-au ţinut, la Blaj, o adunare a lor
naţională, ca şi Croaţii şi Sârbii şi au protestat împotriva tendinţei
maghiare de a unifica în siflă Ardealul românesc cu
Ungara şi, fiindcă n'au vrut să se lase călcaţi în picioare, au
*) „Mais en 1848, .comme plus tard, les Magyars n'admet-
"taierit l'autonmie que pour eux seuls".

406 OLIMPIU BOITOŞ;
declarat râsboiu Ungurilor, luptând, sub conducerea lui lancm
cu multă vitejie si afirmandu-.şi astfel dreptul la o viaţă naţională
autonomă. Dacă Ungurii ar fi primit, dela început,,
prietenia Românilor, pe bază de egalitate, cum li s'a oferit,,
poate că alta era soarta răsboiului lor îndreptăţit împotriva
Austriei şi cu siguranţă că alta era evoluţia raporturilor dintre
aceste două popoare din centrul Europei, decât cea cunosută..
Dar, vorba manualului, Ungurii atât în 1848, cât şi. mai târziu,
nu admiteau autonomia şi libertatea, naţională decât pentru
ei singuri.
Mişcarea Românilor din Ardeal este ignorată şi la pag...
225, umde se vorbeşte despre începutul înfrângerii Ungurilor,
atribuindu-se această înfrângere numai armatelor 'imperiale
din nord şi nord-vest şi armatelor croate şi sârbeşti din sud
şi sud-vest. Românii erau şi ei pe poziţiile lor inexpugnabile
în Munţii Apuseni ai noştri, adecă în răsăritul Ungariei.
Mai multe ovbesrvaţii avem de făcut referitor la capitolul
IX, despre „chestiunea orientală", unde este înglobată şi istoria
Principatelor române, devenite mai târziu Principatele Unite
şi apoi regatul România.
In acest capitol se vorbeşte, pe larg, despre revoltele şi
luptele pentru independenţă, împotriva stăpânirii turceşti), ale
Sârbilor şi ale Grecilor, povestindu-se evenimentele de pe la
începutul veacului, câtă vreme Românii sunt observaţi mai de
aproape numai în preajma unirii din 1859, deşi în introducerea
la mişcările de renaştere ale acestor popoare cei dintâi sunt
numiţi Românii. Se scapă din vedere, anume, mişcarea revoluţionară
a lui Tuclor Vladimirescu, din anul 1821, când Grecii
pregăteau şi ei o armată revoluţionară, tot pe pământul românesc.
Există o mică analogie cu problema Românilor din
Ardeal în raport cu problema ungurească în anul 1848. Grecii,
şi ei se gândeau numai la soarta lor, iar Românii din Principate,
lipsiţi de autonomie naţională şi greu apăsaţi de „suzeranitatea"
Porţii, căreia i se suprapunea din când în când
ocupaţia rusească, înainte de a da o mână de ajutor Grecilor,
trebuia să se gândească la propriile lor necazuri: Grecii erau
chtiar poirivnjci emancipării naţionale' a Românilor şi aşa
numai se explică „nenorcifca eşuare", cum o numeşte manualul
*), a încercării Grecilor de a-şi forma o armată naţională
revoluţionară, pe pământul românesc.
Dela 1821 apoi, până la 1848, Românii din Principate au
*) „Sa tentative (de Ypsilanti) echona miserablement".,.
Pag. 415.

MISCELLANEA 407
mai avut încercări de revolte, cari nu aveau numai un colorit
social, ci şi unul naţional-politic, mai mult sau maii puţin
vădit. Acestea încă ar putea fi amintite, cel puţin. De sigur
însă, că o singură pagină nu poate cuprinde momentele principale
din istoria Principatelor române în cursul veacului XIX,
până la domnia Iui Carol, cu atâta preciziune câtă. are
istoria Sârbilor şi a Grecilor, care se întinde pe zeci de pagini.
O lipsă găsim şi la povestirea răsboiului ruso-româno-turc
dela 1877, care pentru Români însamnă momentul independenţii
naţionale definitive. Acest răsboiu, la care Românii n'au
participat dela început, a fost defavorabil pentru Ruşi, mai
întâi. Cumpăna biruinţii a înclinat spre ei numai după intervenţia
Românilor în ajutorul lor. Mai mult. Comanda supremă
a armatelor aliate a avut-o Principele Carol al României, şi
el a câştigat biruinţa. Acest moment, neamintit în manual, a
fost hotărîtor pentru soarta răsboiului. dar pentru Români el
a avut o enormă importanţă. El a fost un examen al României
independente dat în faţa Europei de atunci, pentru care proba
de răsboiu era fundamentală şi ea îndreptăţea un popor la
viaţă naţională independentă. Acest examen deci, România 1-a
trecut strălucit şi totuşi, la congresul de la Berlin nu i s'a
făcut dreptate deplină. Dimpotrivă. Deaceea era necesar ca, la
pag. 446, unde se înşiră consecinţele tratatului de la Berlin,
partea lui rea pentru Români să fie amintită, alăturea de
partea rea pentru vecinii noştri, Sârbii şi Bulgarii.
Să amintim în sfârşit şi pagina unde lipseşte un singur
cuvânt: pag. 452, unde se înşiră provinciile locuite de Români
necuprinse încă, înainte de râsboiul mondial, de regatul România.
Alăturea de Basarabia „rusească" şi de Transilvania
„ungurească" trebue să stea şi Bucovina austriacă, provincie
ruptă, la 1775, tot din trupul Moldovii, caşi Basarabia. De
altfel Bucovina nu e numită nici la capitolul final, care tratează
despre răsboiu! mondial şi urmările lui. împreună cu
Transilvania şi Basarabia, s'a alipit şi ea la patria-mamă,
România, care a devenit prin aceasta Mare.
La acest ultim capitol mai este ceva de observat. La pag.
1148, alăturea de Cehi, Poloni, Jugoslavi, cari au încetat de a
mai recunoaşte guvernele din Budapesta şi Viena *), trebue
iarăşi amintiţi şi Românii din Ardeal şi părţile anexe, cari
au procedat la fel şi tot atât de spontan. Poate că ar fi necesar
*) „Tchéques, Polonais, Yougo-Slaves, agissant en pleine
indépendance, avaient cessé de reconnaître les gouvernements
de Vienne et de Budapest"

408 OLIMPIU BOITOŞ
să se precizeze, la pag. 1159, că intrarea armatelor române în
Budapesta a pus capăt mişcării comuniste din Ungaria, care
se încuibase bine în capitala ţării, Bela Khun fiind stăpânul
situaţiei şi care ar fi dat mult la lucru Europei, dacă n'ar fi
fost înăbuşită atât de repede şi definitiv, cu concursul Românilor,
în anul 1919.
Când am început să punem pe hârtie aceste observaţii, în
slujba adevărului istoric, ne-am gândit că ele ar putea fi întrebuinţate,
în mod obiectiv, la o nouă ediţie a acestui frumos
manual de istorite. Umplându-se lacunele amintite, el şi-ar spori
reputaţia de care se bucură şi acum printre Români şi s'ar
perfecţiona, în general vorbind. Mai ales că, e lucru ştiut că
acest manual îl întrebuinţează nu numai elevii şcoalelor secundare,
cărora le-a fost menit, ci şi studenţii şi chiar oamenii
maturi.
OLIMPIU BOITOS.

MISCELLANEA 409
Cum a aniversat Eliade revoluţia românească în anul 1849.
Dintre exilaţii români de la 1848, cari îşi căutau la Paris
un azil, mai întâi, ş'apoi un punct de observaţie a evenimentelor
politice din întreg continentul Europei, dublat de o tribună,
de la înălţimea căreia năzuiau să facă cunoscute lumii drepturile
fireşti şi istorice ale poporului român, Eliade pare a fi
cel mai neastâmpărat. N'am putea spune că el a avut, în acelaş
timp, activitatea cea mai fertilă şi cea mai folsitoare problemei
româneşti. Dimpotrivă, un Băleescu, spre exemplu, a produs
mult mai multe idei şi mai realiste, şi a pornit mai multe
acţiuni utile, dar totuşi Eliade apare, în public, mai frământat
decât toţi tovarăşii Hui de exil.
El avusese în guvernul revoluţionar de scurtă durată de la
Bucureşti un titlu de cinste, şi se socotia îndreptăţit să lucreze
şi acum în virtutea acelui titlu, pe care i-1 înoiseră, cam în
pripă, compatrioţii exilaţi strânşi la Sibiu în toamna anului
1848. In adâncul inimii Hui se socotiâ chiar un fel de patron
spiritual al acelei revoluţii, oare-şi nutrise rădăcinile în anii,
când s'a desfăşurat cea mai frumoasă parte a activităţii sale
literare, continându-1 pe Gheorghe Lazăr, apostolul ideii naţionafle
generatoare 1
de revoluţii. Avea deci ascendentul operii
săvârşite şi al vrâstei, câtă vreme ceata celor mulţi era farmtă
în mare prte din tineri, cu studiile abia terminate şi cari
au venit la Paris într'o atmosferă cunoscută, părăsită abia
cu doi-trei ani înainte, sau de câteva luni numai. E adevărat
însă, că aceşti „juni neîncercaţi", cum îi numeşte într'o scrisoare
de la sfârşitul anului 1850, nu prea ţineau seama de
ascendentul vrâstei, scump lui Eliade. Ei se vor frământa tot
timpul să spulbere aureola lui Eliade, pe care o scoteau nu
numai falsă şi neîndreptăţită, ci deadreptul potrivnică scopului
urmărit de toţi deopotrivă: câştigarea libertăţii naţionale pentru
poporul lor. Ei conspirau prieteneşte, năzuind să-şi sporească
grupul de aderenţi, crescând mereu golul din jurul lui Eliade.
Să-1 lovească direct nu voiau.
Eliade, în răspunsurile lui, era mai puţin discret. El
blestema neîncetat, după obiceiul lui, în scrisorile către exilaţii
de la Brussa, cari i-au rămas credincioşi multă vreme, şi,
cu deplină conştiinţă, aduce „diferendul" şi în publicitate. Marele
păcat al tinerilor „democratici" era, pentru Eliade, lipsa
ior de ataşare faţă de Poartă, ocrotitoarea împotriva Ruşilor
şi singurul mijloc de salvare în viitorul imediat. De aceea
îi acuză opiniei publice mondiale ca pe nişte instrumente, mai
mult sau mai puţin conştiente, ale Ţarului. Iar Ţarul nu era

410 OLIMPIU BOITOŞ
nimic altceva decât întruparea Satanei, Antichrist, duşmanul:
ideii creştine, prin care îşi căutau mântuirea toate popoareleasuprite.
Blestemele asupra Ţarului şi profeţiile despre năzuirea
puterii lui, pentru împlinirea legii lui Hristos, revin mereu în
scrierile sale din acest timp. Aceste imagini biblice de altfel
nu erau rare pe atunci şi nici nu le descoperise el. Acesta era
stilul epocii şi baia de misticism, de o mare putere de reconfortare
morală, ce o luaseră toţi revoluţionarii vremii, orice naţionalitate
ar fi avut ei. Dar noi n'am avut un al doilea, care să
se simtă aşa de bine în aburii eil calzi, ca Bliade, şi cu siguranţă
că de loviturile primite de la contimporanii săi se mângăia
caşi întâii creştini lovţi, fireşte, mult mai dureros, de
puternicii zilei.
*
La Paris, Eliade găsia loc pentru scrisul lui în multe
publicaţii periodice. Ce scria, — tipăria şi răstipăria. Scrisori
particulare ş acte quasi oficiale, ca acele memorii adresate guvernelor
franceze şi engleze, împotriva ocupării Principatelor
de către armatele ruseşti, nu se mulţumea să le plaseze în
anumite periodice pariziene, ci le publica şi în broşurii aparte,.,
strângându-le mai apoi în broşuri mai voluminoase, ca acea
colecţie de „Scrisori şi acte ale oamenilor mişcării române din
1848'", pe care a tipărit-o în anul 1851. Pentru această activitate
publicistică de la Paris, are, oricum, a folsit mult mişcării
revoluţionare româneşti, d. G. Oprescu i-.a adus lui Eliade un
binemeritat omagiu *).
Unul din ziarele democratice pariziene, cari îşi oferiau
coloanele ospitaliere lui Eliade, Era Le Temps, al lui Xavier ^
Durrieu, care apare vreme de zece luni, în cursul anului 1849
Acestui ziar Eliade îi trimite, pe la mijlocul lunii Iunie,
un articol mai lung, care se va tipări în continuare, la coloana-
Varietăţilor, sfârşindu-se abia într'un al patrălea număr al ziarului.
După observaţiile redacţionale, această lucrare, curioasă,
printre articolele de propagandă trimise de obiceiu de către
refugiaţii români ziarelor pariziene, a găsit ecou în publicul
cetitor. La început Eliade n'a explicat rostul acestei opere şi
redacţia publică o informaţie greşită cu privire la locul ce
trebuia să-1 ocupe ea într'un viitor volum al lui Eliade. La
câteva zile însă. după tipărirea ei, autorul trimite redacţiei
o scrisoare de mulţumire s\ aici precizează şi tendinţa scrierii
*) V. L'activité de jaurnaliste d'Eliade Iiădulescu pendant:
son exil A Paris, DacoronMvda, IV. 1., pag. 67 şi teza de doctorat'
Eliade Bădulescu şi E*anta, Dacoromania, III.

MISCELLANEA 411
salo, prea evidentă de altfel, şi scopul tipăririi ei. Această
operă era îndreptată împotriva Ţarului rusesc, veşnicul Antichrist,
şi data tipăririi ei coincidea cu împlinirea unui an de
Ia isbucnirea revolutei româneşti în Muntenia, prin proclamaţia
de la Islaz. Prin aceasta Eliade aniversa revoluţia la care luase
parte ctivă şi în numele căreia făcea şi el propagandă acum,
caşi numeroşii lui tovarăşi de exil, pentru afirmarea naţionalităţii
române doritoare de libertate şi de dreptate.
Opera lui Eliade, publicată de ziarul Le Temps, este un
capitol din „Sovvenirs et impressions d'un proscrit", pe care
o va tipări, tot la Paris, în anul următor, şi anume capitolul
Prière Dominicale, din partea a treia a acestui volum. Titlul
acesta îl păstrează redacţia numai la începutul operii, care -
se tipăreşte în nr.-ul din 17 Iunie al ziarului; în numerele următoare
îl înlocueşte cu titlul Voraison Dominicale. La retipărirea
ei în volumul numit, Eliade va păstra întâiul titlu,
precedându-1 de un altul, mai generic: La volonté de Dieu, care
stă în fruntea unei mici introduceri, publicată şi ea în Le
Temps.
Intr'o notă din josul paginii, Eliade însarnnă, că cea mai
mare parte dintre capitole din partea treia a volumului, au
fost publicate mai întâi în româneşte, adăogându-se acum numai
„câteva reflexii asupra evenimentelor epocii", şi trimite
la „Curierul de ambe sexe" din 1838. Printre capitolele tipărite
mai întâi în româneşte este şi acela întitulat Prière Dominicale.
N'am avut putinţa să facem comparaţie între textul rominesc
şi cel din Le Temps, dar între acesta din urmă şi cel din volumul
„Souvenirs et impressions d'un proscrit", deosebirile sunt
neînsemnate şi acesta mici deosebiri s'ar putea explica, fie
ca nişte corecturi ulterioare, Eliade având obiceiul să schimbe
mereu câte ceva în scrisul lui, fie, întru cât e vorba de unele
omisiuni în textul din Le Temps, ca .nişte corecturi stilistice
ale redacţiei. Mai ales că aeste mici omisiuni erau de cele mai
multe ori repetări, socotite, probabil, de redacţie, nişte greşeli.
Alte ori omisiunile erau pasagid cu exemple rele din istoria-
Franţei. Pe acestea am avea mai mult drept să le credem tăiate
de către redacţia ziarului. De altfel, după cum vom vedea,
Eliade însuşi se scuză, în scrisoarea către redacţie, pentru eventualele
greşeli de stil din opera sa.
Mai adăogăm că Eliade notează, în acelaş volum citat,
la sfârşitul capitolului La volonté de Dien, că această parte
a mai fost publicată în 9 Iunie 1849, la „aniversarea renaşterii'
române" (à l'anniversaire de' la Régénération roumaine), fără
a preciza însă locul publicării, adecă ziarul Le Temps. Deose-

412 OLIMPIU BOIT O S
birea de dată, căci Le Temps a început tipărirea ei în nr.-ul
din 17 Iunie, nu treime să ne pună prea mult pe gânduri:
Eliade va fi dorit să se tipărească chiar în această zi, dar probabil
redacţia nu i-a putut face loc în ziar decât cu 8 zile mai
târziu. De altfel, în scrisoarea de mulţumire către redacţie,
datată 23 Iunie, Eliade numeşte chiar această zi aniversară,
deşi nici după stilul nou ziua de 23 Iunie nu corespunde cu
ziua izbucnirii revoluţiei din Muntenia: 9/21 Iunie 1848.
Iată acum iş cuprinsul scrisorilor trimise de Eliade ziarului
Le Temps, precum şi observaţiile redacţionale, cari sunt nu
numai binevoitoare, ci chiar elogioase:
Redacţia recomandă astfel cetitorilor opera şi pe autor: -
„Un bărbat, care şi-a făcut un nume eminent în ţara sa,
Moldo-Valahia, prin numeroase şi strălucite lucrări despre literatura
naţională şi literatura străină, care şi-a înzestrat ţara
cu o traducere foarte remarcabilă a operelor lui Lamartine şi
care a jucat un rol important în revoluţia romană, ne trimite
următorul articol, drept prefaţă a unei opere complete despre
Evanghelii.
înalta valoare filosofică a acestei scrieri, vederile originale
ce le cuprinde şi sensul intim care o leagă de ideile democratice
şi religioase ne-au angajat să-i dăm loc în coloanele
noastre'" *).
Urmează apoi scrisoarea lui Eliade, cu următorul cuprins
:
„Domnule
redactor,
îmi iau voie să vă trimit acest articol, aşa cum a eşit
(isvorît) el din inima mea. Mă prezint aşa cu'm sunt, (vă ofer
lucrarea mea şi gândirea mea cu originalitatea şi defectele stilului
meu de străin.
Dacă acest articol este în armonie cu doctrinele şi sentimentele
ce le profesaţi D-voastră, vă rog să binevoiţi a-i da un
loc în preţiosul D-voastră ziar" **).
*) „Un homme qui este fait un nom éminent dans son
pays, la Moldo-Valachie, par de nombreux et éclatants travaux
sur la littérature nationale et la litérature étrangère, qui a
noté son pays d'une traduction très remarquable des oeuvres
de M. de Lamartine, et qui a joué un rôle important dans la
révolution roumaine, nons adresse l'article suivant, comme la
préface d'un travail complet sur les Évangiles.
La haute portée philosophique de cet écrit, les aperçus
originaux qu'il renferme et le sens intime qui le lie aux idées
démocratiques et religieuses, nous ont engagé à lui donner place
dans nos colonnes".
**) „Monsieur le rédacteur.

MISCELLÀNEA
O parte din această lu. rare se publică imediat după scrisoarea
autorului Continuarea o găsim în nr.-ul din 20 Iunie,
în aceeaş coloană a „Varietăţilor", care se afla în pagina ultimă
a ziarului. Această urmare este precedată de următoarea
introducere redacţională:
„Dăm urmarea parafrazării Rugăciunii de Dumineca (Tatăl
Nostru), de I.-E. Rădulescu.
întâia parte a acestei frumoase opere i-a adus colaboratorului
nostru încurajări preţioase. D. Rădulescu ne însărcinează
să mulţumim persoanelor cari au binevoit a-şi manifesta interesul
faţă de opera conştiincioasă, pe care o publicăm în coloanele
noastre" *).
A doua urmare, în nr.-ul din 23 Iunie al ziarului, este
precedată de următoarea notă redacţională:
„Am primit numeroase scrisori referitoare la articolele
d-lui Rădulescu. Ne lipseşte spaţiul ca să le publicăm, precum
suntem rugaţi s'o facem" **).
A treia şi ultima urmare, în nr.-ul din 24 Iunie, e precedată
de aceste cuvinte :
„Vom sfârşi astăzi •publicarea frumoasei opere a d-lui Rădulescu"
***).
In ziua următoare ziarul publică ultima scrisoare a lui
Eliaide, cu acest, cuprins:
„Paris, 23 Iunie 1849.
„Domnule redactor,
Vă exprim recunoştinţa mea. pentru sprijinul binevoitor
pe care aţi binevoit a-l da lucrării mele despre Rugăciunea de
Dumineca.
Je prends la liberté de vous envoyer cet article tel qu'il
est sorti de mon coeur. Je me présente tel que je suis, je vous
livre mon travail et mes pensées avec l'iriginalité et les défauts
de mon style étranger.
Si cet article s'accorde avec les doctrines et les sentiments
que vous professez, je vous prie de vouloir bien lui donner une
place dans votre estimable journal".
*) Nous donnons la suite de la paraphrase de Voraison dominicale,
par M. J.-H. Radulesco.
La première partie du beau travail a valu à notre collaborateur
de précieux encouragements. M. Radulesco nous charge
de remercier les personnes qui ont bieu voulu donner des
marques d'intérêt à l'oeuvre consciencieuse que nous publions
dans nos colonnes".
**) „Nous avons reçu de nombreuses letres au sujet des
articles de M. Radulesco. L'espace nous manque pour les publier
comme on nous prie de le faire".
***) „Nous terminerons aujourd'hui la publication du beau
travail de M. Radulesco".

414 OLIMPIU BOITOS
Astăzi, în 23 Iunie, este aniversarea mişcării române, care
a avut loc în anul trecut, 23 Iunie 1848.
In ziua aceea, ca membru al guvernului provizor numit
de poporul valah, am fost atât de fericit dând întâia lovituri
acestui protectorat ipocrit al Russiei, iar astăzi, mulţumită
D-voastră, l-am putut înfiera din nou, indicând pe Jarul Nicolae
prin adevăratul său nume de Antichrist.
Sunt fericit, Domnul meu, pentrucă am putut serba aniversarea
acestei zile, memorabilă în analele patriei mele.
Vă mulţumesc. Domnul meu, înoind expresia profundei
mele recunoştinţi.
I. Eliade Rădulescu" *).
*
Publicul francez a primit deci bine opera lui Eliade. Pentru
Români ea nu era inedită. Am aflat totuşi şi aprecierea
unui Român. C. Boliac, într'o scrisoare către Eliade, din 30
Decemvrie 1849, spune: „Te-am admirat în Tatăl Nostru şi sunt
mândru de câte ori îmi arunc ochii pe broşura ce mi-ai trimis.
Este (sic) toate prea bine şi aştept cu nerăbdare continuaţia".
(I. Ghica: Amintiri din pribegia după 1848, Bucureşti,
1890, pag. 820.). Broşura trebue să fie o retipărire a protestelor
împotriva ocupaţiei ruseşti, iar Tatăl Nostru nu poate fi altceva,
decât Uoraison dominicale din Le Temps.
OLIMPIU
BOITOS.
*) „Paris, 23 juin 1849".
,,Monsieur le rédacteur,
Je viens vous exprimer ma reconnaisance pour l'appui bienveillant
que vous avez bien voulu donner à mon travail sur
l'Oraison dominicale.
Aujourd'hui 23 juin, c'est l'anniversaire du mouvement
romain qui a en lieu l'année passée, le 23 juin 1848.
Ce jour là, membre du gouvernement provisoire nommé
par le peuple valaque, je fus assez heureux pour donner le
premier coup à ce protectorat hypocrite de la Russie, et
aujourd'hui j'ai pu, grâce à vous, la flétrir de nouveau en
désignant le czar Nicolas par son véritable nom d'Ante-Christ.
Je suis heureux d'avoir pu, Monsieur, célébrer l'anniverssaire
de ce jour mémorable dans les annales de ma patrie.
Je vous eu remercie, Monsieur, en vous réitérant l'expression
de ma profonde gratitude.
/. Héliade Radulesco".

MISCELLANEA 41&
Bolţile Moldoveneşti
— ORIGINEA $1 EVOLUŢIA LOR ISTORICA. —
Publicarea bisericilor de piatră moldoveneşti din epoca
.'lui Ştefan cel Mare şi cea următoare, a pus delà început pe
istoricul de artă în faţa unei serii de probleme. încercările de
a răspunde acestora au dat naştere la multe ipoteze. Acestea
însă ne reuşind să rezolve anumite probleme, ele continuă a
obseda pe cercetători. Faţă de unele din ele am încercat să iau
şi eu atitudine, şi anume cu privire la planurile diferite ale
bisericilor celor mai vechi şi la originea lor ( 1 ). Un pas continuativ
înseamnă încercarea prezentă, închinată sistemului
moldovenesc curios de a bolti. Asupra bolţilor „moldoveneşti."
s'a discutat de altmintrelea în repeţite rânduri, înţelegând sub
această denumire întotdeauna combinaţia de pandantivi şi
arcuri, ce transformă spaţiul pătratului central întâi în cerc,
apoi iarăşi într'un pătrat mai mic, pe urmă iarăşi în cerc,
de-asupra căruia în sfârşit zace fie calota simplă, fie calota
cu tambur intermediar. Este acest sistem o particularitate tipic
moldovenească, după cum recunosc toţi cercetătorii împreună
cu Dl. Gh. Balş ( 2 ), care s'a ocupat cu această problemă,
o particularitate care nu se întâlneşte nicăeri aiurea, şi pe
care totuşi Dl. Balş nu o crede de provenienţă moldovenească,
fiindcă: „L'etat Moldave, de constitution plutôt rurale, n'avait
pas la possibilité à ses débuts de beaucoup construire en maçonnerie;
il ne pouvait par conséquent pas s'y développer une
•école autochtone d'architecture -capable d'imaginer de nouvelles
combinaisons constructives" ( 3 ). In consecinţă, după discuţia
diferitelor posibiltăţi, Dl. Balş conclude: „En résumé — à défaut
de preuves évidentes" (fiindcă nu se găsesc asemenea construcţii
în Armenia şi Iran) „ii me parait très plausible de voir dans
les voûtes caractéristiques des églises moldaves une influence
iranienne transmise par les Arméniens" ( 4 ). Toată speranţa
D-lui Balş e, că „de nouvelles recherches, ou d'heureuses trou-
• -'illes en Arménie permettrons peut-être d'éclaircir ce point
obscure" ( 5 ). Şi totuşi, Dl. Balş, în discuţia introductivă, a
( 1 ) Vezi articolul meu „Pentru originea architecturei moldoveneşti",
revista „Junimea Literară" XVI—1927, No. 5—7, apărut
cu multe greşeli de tipar şi înlocuiri de cuvinte neautorizate
de mine, pentru cari în consecinţă nu răspund.
( 2 ) G. Balş „Sur une particularité des voûtes moldaves",
Rapport du Congrès de Byzantinologie de Bucarest, 1924, pag. 9 (1).
( 3 ) Ibid., pag. 9 (1).
( 4 ) Ibid., pag. 24 (16).
( B ) Ibid.

416 VIRGIL V AT AŞI AN U
trecut aproape pe lângă deslegarea problemei; dânsul citează
părerea Prof. J. Strzygowski, care, ocupându-se în studiul D-sale
asupra architecture! armeneştii de originea diferitelor tipuri de
cupolă, demonstrează în amănunte provenienţa cupolei ea
trompe intermediare aşezate pe pătrat, arătând naşterea ei din
architectura de lemn. Dl. Balş acceptă în principiu teoria aceasta,
dar spune, că ea nu ne interesează pentru chestiunea specială
moldovenească, fiindcă dânsul crede, că asemenea împrumuturi
între architectura de lemn şi cea de piatră trëbue su
se fi întâmplat în vremuri mult mai îndepărtate decât cele ( e-
privesc naşterea bolţilor moldoveneşti, şi fiindcă nu există dovezi
imediate pentru acest caz. Argumentul D-sale e argumentul
general ridicat de toţi potrivnicii dlui Strzygowski, anume că nu
s'au păstrat biserici de lemn mai vechi decât monumentele respective
de piatră, că tot ceeace e architectura de lemn
e de dată recentă, şi în consecinţă se poate foarte
bine să fie cazul invers, să fie elementele respective
ale architecturei de lemn un împrumut la architectura
..monumentală", de piatră. Cu cei ce păstrează această atitudine,
fireşte, că orice discuţie e zadarnică. Monumentele de
lemn au fost distruse de vreme şi de foc şi orice chestiune de
evoluţie, legată de această întrebare, trebuie să rămână pe veci
nelămurită. Totuşi istoria artelor nu poate să se oprească la
acest punct mort, ea trebue să caute prin analize severe să
pătrundă în taina structurel architectonice, şi în felul acesta
să pună concluzii hotărâte, indiferent de existenţa sau dispariţia
matei ialului respectiv. Numai astfel putem spera să deslegăra
anumite probleme fundamentale şi să scoatem la iveală firele
evoluţiei. Aceasta fireşte nu înseamnă a deschide larg poarta
imaginaţiilor absurde, lipsite de logică şi de dovezi indirecte.
Asemenea erori de altfel nu se pot Întâmpla în materia ce formează
obiectul acestui studiu, fiindcă însuşi materialul ne lămureşte
perfect, cu o singură condiţie: să nu-1 studiem după
păreri preconcepute (*).
H O împăcare între cele două teorii opuse (a D-lui J.
Strzygowski şi a D-lui Balş) încearcă dl. Al. Busuioceanu. Dânsul
acceptă teoria d-lui J. Strzygowski cu privire la originea
combinaţiei pandantivilor şi a arcurilor din architectura de
lemn, dar în acelaşi timp e de părerea d-lui Balş cu privire
la ipoteza provenienţei armene a bolţilor moldoveneşti. Drept
argument dânsul citează câteva biserici armene din secolul al
XVII, cu ziduri de piatră, dar cu învelitoarea de lemn, construite
asemănător sistemului bolţilor moldoveneşti. Vezi articolul
D-sale „Influences arméniennes dans l'architecture religieuse
du Bas - Danube" communication faite au premier Congrès
Français des Sciences Historiques, Paris, 1987, extrait de „Logos".
Bucarest, 1—1928, No. 1.

MISCELLANEA
Să luăm de pildă biserica din Dobrovăţ. Deşi ea « una
dintre ultimele din domnia lui Ştefan cel Mare, fiind ridicată,
în anul 1504, totuşi o iau drept exemplu, fiindcă întruneşte
mai bine toate elementele. Această biserică e adevărat că a
suferit o transformare ulterioară, fiind originarmente nava,
camera intermediară (mortuară?) şi pronaosul acoperite cu câte
o calotă, iar tamburele actuale o adăugire ( 1 ). Dar aceasta
nu ne interesează. Pe noi ne priveşte numai felul de bolţi, ce
mijlocesc între pătratul bazei şi ultimul cerc, ce suporta odinioară
calotele şi azi tamburele. (Vezi fig. 1.) ( 2 ). Aceste în-
Fig. 1. Dobrovă{, Planul bisericei (Releveul „Arta Românească")
(După Gh. Balş, Bisericile lui Ştefan Cel Mare)
căperi, toate de figură dreptunghiulară, sunt fiecare în parte
acoperite de următorul sistem de bolţi: Nava: 1. Două arcuri
transversale, menite de-a restrânge dreptunghiul în lungime.
2, Două arcuri longitudinale, menite de-a restrânge dreptunghiul
în lăţime. 3. Patru pandantivi, ce transformă pătratul format
de arcurile de mai sus în cerc. 4. Patru arcuri aşezate pieziş
faţă de arcurile exterioare, şi anume cu o Înclinaţie de 45°,
transformând cercul iarăşi în pătrat. 5. Patru pandantivi, ce
schimbă din nou pătratul în cerc. Abia de-asupra acestora era
aşezată odinioară calota, azi tamburul. Pronaosul e boltit la
-fel. Camera intermediară însă are următoarele bolţi: 1. Câte
uri arc longitudinal de ambele laturi ale dreptunghiului. 2. In
interiorul acestor arcuri alte două, tot longitudinale, dar cu
o treaptă mai sus aşezate. Spaţiul îngust şi lungureţ, rămas
între aceste arcuri, e boltit de-a curmezişul prin 3. două arcuri
i 1 ) Vezi G. Balş: „Bisericile lui Ştefan cel Mare", pag.
118—120.
( 2 ) Ţin cu această ocazie să îndeplinesc o plăcută datorie,
exprimându-mi în locul acesta mulţumirile mele d-lui Inginer
G. Balş şi d-lui Profesor Dr. W. R. Zaloziecky pentru
deosebita amabilitate ce au avut, permiţându-mi de a înzestra,
articolul prezent cu ilustraţiuni luate din lucrările D-lor.
27

418 VIRGIL V AT AŞ IAN U
mici transversale, aşezate la cele două capete opuse şi încălecate
pe extradosul arcurilor longitudinale interne. 4. In inte-:
riorul acestor două arcuri, altele două, la fel încălecate şi si-;
tuate în consecinţă mail sus, iar spaţiul mic, pătrat, ce mai
rămâne, e transformat prin patru pandantivi într'un cerc de
profil proeminent de-asupra arcurilor, iar de-asupra acestui cerc
se află în sfârşit calota. (Vezi secţia longitudinală fig. 2). Avem
Fig. 2. Dobrovăt, Secţiune longitudinală (Releveul „Arta Românească),
(După Gh. Balş, Bisericile lui Ştefan Ce) Mare)
-deci de fapt două grupuri de bolţi, ambele egal de caracteristice
pentru architectura moldovenească, deşi toţi autorii de
până acum nu au recunoscut decât importanţa grupului al
doilea. Primul grup e alcătuit din arcuri menite de-a restrânge
dreptunghiul şi de-a'l transforma în pătrat, pornind aceste
arcuri fie dela înălţimi comune, fie încălecate unele peste altele,
iar al doilea grup se compune din pandantivi şi arcuri
piezişe, menite de-a transforma pătratul în cerc şi de-a'l restrânge
şi mai mult. Astfel diametrul calotei sau al tamburului
e de obiceiu foarte redus. La bisericile cu turle, aceste
transformări se evidenţiază şi în exterior, fiind aşezată turla
pe o bază dublă, mail întâiu pătrată, corespunzând cu arcurile
interne, ce reduc dreptunghiul la pătrat, iar de-asupra octogonală,
stelată, ce corespunde trompelor interne f 1 ).
H Gh. Balş: „Bisericile lui Ştefan cel Mare", pag. 199. De
altmintrelea în momentul ultim, cunoscând nouia publicaţie a

MISCELLANEA 419
Această construcţie cu arcuri mărunte, şi cu pandantivi
*e un fapt foarte curios, mai ales când avem în considerare
materialul, care e cărămidă, câte odată sigă (*). Ori e evident
că din punct de vedere technic acest material permite cu desăvârşire
alte sisteme de boltire, anume bolţi largi, continuâtive
şi cupole de dimensiuni ample. Pentru acest material trecerea
• dela pătrat la cerc odată făcută prin pandantivi, construcţia
unui tambur sau unei calote (mai ales la dimensiunile modeste
moldoveneşti) nu mai putea fi o problemă, astfel că diln punct
-de vedere technic intercalarea arcurilor piezişe, cari transformă
iarăşi cercul în pătrat, şi apoi o nouă intercalare de pandantivi,
pentru a restabili baza circulară, necesară cupolei, e perfeet
inutilă. încercarea diferiţilor autori de-a justifica racţşst
procedeu prin împrejurarea că măiestrii moldoveni ar> fi ^întâmpinat
dificultăţi technice în construcţia unor calote larji,
din cauza lipsei de experienţă, cade dela sine, când vedsm; eă;||
• biserici, unde găsim aplicat procedeul descrie mai sus la' cpoştrucţia
navei, se află totodată în pronaos — :
care în plus:re
mail larg decât nava — o simplă calotă largă, sprijinitĂ doar
pe patru arcuri subţiri, trase dealungul pereţilor. Exemple sunt
bisericile din Pătrăuţi (1487), Sf. Ilie (lângă Suceava) (1488),
"Vdrneţ (1488), Sf. Ioan din Vaslui (1490), Precista din Bacău
(1491), Sf. Nicolae din Iaşi (1492—3), Sf. Ndeolae din Doarohoi
(1495), ş. a. m. d. ( 2 ), toate biserici cu caractere pronunţate ale
tipului sârbesc, exceptând fireşte elementele bolţilor moldoveneşti
ale noasuhii. Ori dacă aceiaşi măiestrii au * ştiut, să aşe^e
peste pronaos o calotă amplă, cum era să nu se priceapă să
facă una mai redusă peste navă?
Dar vreau să mai remarc un fapt extrem de semnificativ.
Dl. Balş cu drept cuvânt spune mereu că elementele ce .transformă
cercul în pătrat sunt arcuri, arcuri aşezate pieziş. In
; architectura de piatră însă elementul care face asemenea servi-
'd-lui O. Tafrail, „Le monastère de Sucevista", Iaşi, 1929, pag.
11, găsesc aci următoarea constatare a autorului cu privire la
baza a doua, stelată a turlei acestei mănăstiri, anume că ea
„ne correspond nullement à des lignes architecturales maîtresses
de l'intérieur dont elle serait une projection naturelle à extérieur.
Elle n'a qu'un simple but décoratif". Ori dacă acest
caz e de fapt aşa, dacă şi numai baza a doua e un element
nestructiv, în acest exemplu de architectură de piatră, supoziţia
că provenienţa acestei forme trebue căutată în alt sistem şi
în alt material, primeşte o nouă justificare.
(*) Vezi Gh. Balş: „Bisericile lui Ştefan cel Mare", pag.
238, şi „Bisericile Moldoveneşti din veacul al XVI", pag. 322.
( 2 ) Vezi planurile la Gh. Balş: „Bisericile lui Ştefan cel
IMare", pag. 23, 29, 33, 65, 63, 61, 38.
27*

420 VIRGIL VATĂ-ŞIANU
eiu e trompa; astfel de câte ori e vorba de a reduce un spaţiu,-,
sau de a-i înmulţi laturile, se utilizează trompa. Trompa e c
boltă ce se desvoltă dintrun colţ dreptunghiular în formă de
pâlnie (nemţeşte îi zice „Trichternische") şi care se termină
spre interiorul încăpere! cu un arc. Dacă trompele sunt utilizate
într'un spaţiu pătrat pentru a-1 reduce, atunci ele, pornind
din cele patru colţuri, pot fi desvoltate până la întretăiere,
dând astfel un pătrat mai mic, aşezat curmeziş cu o înclinare
de 45°, faţă de cel anterior. Ori aceiaşi problemă se punea în
bisericile moldoveneşti, în naos. Dacă architecţii moldoveni ar
fi învăţat meseria lor la Sârbi sau la Bizantini, şi mai ales la
Fig. 3. Războeni, Bolţile naosului
, (După Gh. Balş, Bisericile lui Ştefan Cel Mate)
Armeni, ei ar fi aplicat neapărat trompa. Faptul că ei reduceau
un cerc la pătrat nu importă în sine, procedeul fiind acelaşi.
Originea trompei însă o cunoaştem. Ea derivă din architectura
de lemn. Trompa e o transformare metodică a bârnelor aşezate
peste colţ pentru a acoperi încăperile clădite în lemn.
Acest fapt 1-a demonstrat îndeajuns dl. J. Strzygowski în „Die
Baukunst der Armeniei- und Europa" şi acest fapt îl admite
şi dl. Balş, reproducând chiar o serie de bolţi şi tavane de
piatră, din cari se vede evoluţia acestei construcţii ( 1 ). Aci se
văd încă limpede bârnele utilizate odinioară. Ori, ce sunt arcu-
(*) Vezi G. Balş: „Sur une particularité des voûtes moldaves",
fig. 5, 7, 12, 15, 16, precum şi fig. 4, care reprezintă un.
asemenea tavan de bârne păstrat ca ornament, decorativ executat
în pictură.

MISCELLANEA
4a
;rile moldoveneşti decât o traducere mai fidelă şi:mai) simplistă
sa acestor bârne? (fig. 3). In proecţie plană „arcul pieziş" şi
„bârna" nici nu se pot distinge. Arcul în genere fiind o, bârnă
-construită cu material de piatră sau cărămidă, care se menţine,
nu graţie coeziunei, ca bârna, ci graţia presilunei asiselor
radiale. Trompa e de fapt o formă mai evoluată a arcului pieziş.
U>acă ea derivă din architectura de bârne, fapt azi demonstrat
şi recunoscut, cu atât mai mult va deriva arcul pieziş care, nu
«este decât o formă primară a trompei
Asemnea arcuri piezişe, echivalente în scopul lor cu ser-
^vilciul ce-'I face trompa, nu există în architectura de piatră a
Altei ţări decât a Moldovei. Aceasta înseamnă un prim punet
Kostryny. (După W. R. Zaloziecky, Qotische und barocke
Holzkirchenbauten in den Karpathenlăndern
-asigurat: forma aceasta e indigenă. Ori, în architecura de lemn
găsim pretutindeni aplicat princiţpiul restrângerei treptate a
-spaţiului, fie prin hârne. paralele, fie prin bârne încrucişate şi
suprapuse. Comparând astfel o secţie a unei biserici de lemn
(fig, 4) cu o secţie longitudinală sau transversală a uneia din
'Bisericile moldoveneşti de tipUl discutat mai sus (vezi fig. 2), se
( 1 ) Asupra acestei chestiuni vezi şi ilustraţiile la I. Ro-
•sintâi, „Pendentifs, trompes et stalactites dans l'architecture
orientale", Paris, 1928, pag. 13—29. In text autorul, revenind
asupra teoriilor vechi, înclină mai mult de a explica aceste
'forme structive din architectura de piatră. Ilustraţiile îneă,
•pentru cei ce nu pierd din vedere architectura de lemn, surit
• concludent*.

422 VIRGIL VATASIANU
impune imediat ideea, că aici există o înrudire profundă, principială.
Intr'un articol al meu, amintit mai sus, împărţisem bisericile
din epoca lui Ştefan cel Mare în două grupuri principale,,
unul provenit din architectura de lemn indigenă, cu plan longitudinal
simplu, altul provenit din architectura de piatră,
după planul tricanchului sârbesc, arătând totodată combinaţiile
felurite ce s'au făcut între aceste două planuri. Acestor două
planuri fundamental deosebite le-aşi mai adăoga şi planul central,
provenit din architectura de bârne, strâns înrudit şi chiar
de aceiaşi origine cu cel simplu longitudinal, deosebirile dintre
ele fiind doar sistemul de învelire, primul purtând boltă semicilindrică,
al doilea cupolă, stabilind astfel două grupuri de'
biserici de lemn. Cu privire la analizele ce ne interesează aci,
Fig. 5. Borzeşli, Planul bisericei (După Gh. Balş, Bisericile lui Ştefan
Cel Mare)
va fi fireşte vorba mereu numai de grupul cu cupolă. Cu această
amplificare concluziile puse în articolul meu susmenţionat cu
privire la planurile celor două tipuri de biserici (de lemn şide
piatră) din Moldova, principial deosebite, se confirmă şi
din punct de vedere al sistemelor de boltire. La bisericile provenite
din architectura de bârne, sau rezultate din combinaţii
în cari caracteristicele acestui tip predomină, bolţile se compun,,
după cum am văzut mai sus, din arcuri subţiri de lărgimea
grosimei unei bârne, arcuri ce strâmtorează treptat spaţiul, Incălecându-se
reciproc, combinate spre mijloc cu pandantivi şi
arcuri piezişe, şi formând — privite din interior— un fel depiramidă
treptată, ce poartă doar drept vârf o mică calotâsemisfericâ.
Exemple bisericile de piatră din: Baia, 1467; Războieni,.
1496; Borzeşti, 1493—4 (fig. 5); St Ioan din Piatra Neamţ,,

MISCELLANEA 42$
1497—8; Reuseni, 1502—4; Arbora, 1502—i (fig. 6); Dobrovăţ, 150S
etc. ( 1 ), şi drept comparaţie bisericile de lemn din Jazinia
(fig. 7), Nowosedlyce (fig. 8), Bystra-Crajna (fig. 9) şi altele ( 2 ).
Fig. 6. Arbora, Planul bisericei (după Romstörf'r)
(După Qh. Balş, Bisericile lui Ştefan Cel Mare)
Fig. 7. Jasinia: Planul (Dupä W. R. Zaloziecky,
Gotische und barocke Holzkirchenbauten in den
Karpathenländern)
( x ) Citate după planurile, secţiunile şi datele publicate de
dl. G. Balş.
( 2 ) Vezi W. R. Zaloziecky, „Gotische und Barocke Holzkirchenbauten
in den Karpathenländern", Wien, 1926, şi Josif
Vydra, „Lidove stavitelstve na Slovensku", Praha, 1925.

424 VlliGIL VA'l'ASlANU
Din punct de vedere figurai bisericile moldoveneşti cu
•cupolă prezintă ca plan un dreptunghiu, alcătuit dintr'un pătrat
central cu adaosuri dreptunghiulare pe direcţia vest-est,
cărora Ie datoreşte alungirea. Acest pătrat central se evidenţiază
şi în exterior prin baza largă, pătrată, ce formează suportul
unei a doUa baze octogonale, pe care se ridică — dacă e ;
cazul •— turla. Avem ailci o nouă particularitate moldovenească,
ia fel fără paralele în arta bizantină şi sârbească. E adevărat /
•că această nouă caracteristică e în funcţie de structura internă,
•după cum ne spune dl. G. Balş, şi după cum am reprodus mai
.sus, dar tocmai această legătură între structura internă a
holţilor şi figura exterioară, precum şi paralela perfectă între
structura internă a cupolelor de lemn slovace şi figura lor externă
e un moment ce trebue să ne dea de gândit.
Principiul figurai, pe care se întemeiază architectura de
bârne orizontale (Blockverbiand), e pătratul la bază, datorit
materialului, fiind construcţia alcătuită din patru păreţi de
Mrne orizontale, aşezaţi în dreptunghiu, iar lungimea pereţilor
determinată de lungimea unei bârne. E limpede: figura e un
rezultat al materialului. Deasupra acestui pătrat apare în architectura
de lemn vestslavică şi vestromânească (Ardeal) bolta
semicilindrică, dar imediat mai spre est, deja în Slovacia şi
apoi în Ucraina, cupola piramidală multi-lateră. Ea naşte
transformând pătratul pereţilor mai întâi în octogon, şi apoi,
după caz, mai departe în 16-later. In exterior aceste transformări
se evidenţiază şi ele, ca şi în architectura de piatră moldovenească,
fiind pătratul central ridicat deasupra acoperişurilor
laterale, şi purtând deasupra lui un octogon, încoronat de învelitoarea
piramidală. (Fig. 10). Rezultă deci din consideraţiunile
de mai sus, că aceste combinaţiuni figurale sunt caracteristice
pentru architectura de lemn, din care îşi găsesc şi o
explicaţie perfectă, intrinsecă. Dar în architectura de piatră?
Dl. Strzygowski a demonstrat în principiu, că după cum figura
proprie architecturei de bârne e pătratul şi derivatele lui plurilatere,
tot astfel architecturei de piatră îi zace figura circulară
(*) la bază, bolţile semicirculare sau în formă de potcoavă,
sau în sfârşit ogive pentru înveliş. In orice caz bolţi
de o figură cât mai elansată, cât mai înaltă, garantând această
figură atât dăinuirea boitei, cât şi verticalizarea presiunilor, a
eăror componente laterale ar fi în caz contrar mult mai greu
de contrabalansat. Şi dacă totuşi architectura de piatră a putut
prelua dela cea de lemn planul compus din pereţi drepţi, ce
H J. Strzygowski, „Kunstgeschite und die Byzanti
nischen Studisn", revista Byzantion. I—1924, pag. 540 şi 542—54S

MISCELLANEA 425
-se întretaie în unghiuri, apoi dimpotrivă învelitoarele au trebuit
să se adapteze figurei curbe, cu excepţia regiunilor, unde
blocuri de dimensiuni gigantice permiteau şi la acoperiş aplicarea
technicei de lemn, înlocuind aceste blocuri bârnele, (bisericile
din Siria). Ţările ce dispun de piatră mai măruntă, şi
1MB-
Fig. 8. Nowosedlyca: Plan (După W. R. Zaloziecky:
Gotische und barocke Hölzkirchenbauten in den Karpathenländern)
îndeosebi Moldova, unde se utilizează la învelitoarele interne
cărămida, trebuesc prin forţa lucrurilor să boltească. In. consecinţă
e firesc, ca bârnele longitudinale şi transversale, pre-
Fig. 9. Dystra-Krajna : Plan (După W. R. Zaloziecky,
Gotische und barocke Holzkirchenbauten in den Karpathenlăndern)
cum şi cele aşezate de-a curmezişul, ce formează în architectura
de lemn învelitoarea internă, executate în piatră sau cărămidă,
să ia aci înfăţişarea unor arcuri longitudinale, transversale şi
curmezişe, păstrând iîn proiecţia plană figura caracteristică
..architecturei de lemn, dar transformând în secţia verticală bârnele
aşezate orizontal în arcuri. Si ce caracteristice sunt aceste

426 VIIldlL VATÂŞIANU
arcuri moldoveneşti! Ele nu au strict figurile descrise mai
sus ca cele mai proprii architectui ei de piatră, ci ele sunt
aproape toate teşite, presentând numai un segment mai redus
decât semicercul. Din această cauză stabilitatea lor intrinsecă
devine problematică, presiunea laterală creşte, şi se impun
tiranţi de lemn, pe cari îi întâlnim de altfel şi în arta bizantină,
şi unde, pentru un cercetător nepreocupat şi nedeterminat de
ceea ce a devenit aproape „tradiţie" în istoria artelor, se pune
din nou întrebarea, dacă nu avem M aci, în arta bizantină târ-
Fig. 10. Biserica din ]asinia (După W. R. Zaloziecky, Gotische und
barocke Holzkirchenbauten in den Karpathenlăndern).
zio, forme şi technitei importate de tinerele popoare, despre cari
se credea şi se crede încă în parte şi azi, că ar fi intrat în
sfera de influenţă bizantină ca nişte simpli cerşetori. In privinţa
acestor arcuri teşite şi tiranţi se găsesc paralele simptomatice
şi în larchiteetura de piatră românească din Ardeal,
unde această figură derivă şi ea tot din architectura de lemn,
fapt ce se poate aci lesne demonstra la paralele din lemn, din
imediata apropit re ( 1 ).
( J ) Vezi reproducerile fotografice ale bisericilor de lemn
ta dl. C. Petranu, „Bisericile de lemn din jud. Arad", Sibiu,
1927.

MISCELLANEA 427"
Din punct de vedere evolutiv rezolvarea problemei ar avea,
deci următorul aspect: înaintea apariţiei architecturei de piatră
avem în Moldovia, ca şi în tot răsăritul Europei, architectura
de lemn, fapt ce-1 recunoaşte şi dl. Gh. Balş ( 1 ). Aceste biserici
par a fi aparţinut, după cum am arătat mai sus, douor
grupuri: 1. Celui longitudinal cu bolţi semicilindrice, aşa cum
îl găsim în Ardeal şi la Slavii de Vest, iar 2. celui central cu
cupolă, pe care îl găsim în Basarabia (deci în vechea Moldovă)
( 2 ), la Slavii răsăriteni, şi la Slovaci. Coexistenţa a-
cestor două tipuri în Moldova, ca şi în Slovacia, trebue neapărat
admisă pentru epoca imediat premergătoare architecturei de
piatră din epoca lui Ştefan cel Mare. In Slovacia s'au şi păstrat
monumente de ambele tipuri din secolul al XVI şi al XVII-lea.
In Moldova nu ştiu care e situaţia. Biserici de lemn amintesc
diferiţi autori; dar nimeni nu-şi ia osteneala de a le descrie,
deşi interesul ce-1 prezintă pentru înţelegerea evoluţiei e extrem
de mare. Dar ori .care ar fi situaţia de azi din Moldova, unde
paate tradiţia a reuşit să mai păstreze vre-unul, sau ambele
tipuri de lemn, sau unde poate influenţa puternică a architecturei
de piatră a reuşit în cursul veacurilor să şteargă orice
urmă de architectura de lemn, pentru înţelegerea începuturilor
architecturei de piatră din Moldova, numai existenţa tipurilorlongitudinal
şi central în lemn ne pot da cheia.
Architectura de' piatră apare întâi — înainte de Ştefan
cel Mare — în câteva exemple de structură cu desăvârşire
străină atât architecturei de lemn ce o prezumăm, cât şi celei
de piatră, ce va apare ulterior. E vorba de influinţe occidentale
izolate, ce nu au putut prinde rădăcini. Sub domnia lui Ştefan,
statul fiind organizat, şi având acum nevoie de o architectura
de piatră reprezentativă, se importă triconchul sârbesc. Motivele,
cari -au determinat alegerea tocmai a acestui tip, vor fi
fost felurite, îndeobşte cele cunoscute şi datorite în parte legăturilor
dintre principii români cu cei sârbi, dar mai ales afluenţei
refugiaţilor sârbi, cari căutau în Principatele Române
adăpost de urgia turcească. Intre aceşti emigranţi trebuesc
amintiţi mai ales călugării. Rezultatul e apariţia triconchului
sârbesc, zidit din piatră, alături de vechea architectura de
lemn, şi urmează să stabilim acum cu privire la bolţi ( 3 ) •
relaţiile dintre aceste două concepţii de construcţie diferită,,
precum şi amestecurile cari s'au produs.
(*) Gh. Balş, „Bisericile lui Ştefan cel Mare", pag. 9.
( 2 ) Vezi Comisia Monumentelor Istorice, Secţia Basarabia,
Anuarul din 1924, pag. 3.
( 3 ) Cu' privire la planuri vezi articolul meu citat mai sus.-

-428 VIRGIL VĂTĂŞIANU
Noua architectura a avut mai întâi o influenţă hotărâtoare
asupra materialului.'Dela data importului artistic sârbesc
se răspândeşte în Moldova în măsură întinsă utilizarea materialului
pietrei şi a cărămizei. însuşi tipul de biserică de
lemn longitudinală, lipsit de orice afinitate cu planul triconch,
acceptă câte odată acest material (bisericile din Dolheşti, Volovăţ,
Bălineşti) şi graţie lui aflăm că acest tip longitudinal,
curent în Ardeal şi la Slavii de Vest (Slovaci, Cehi şi Croaţi)
a existat în vechime şi în Moldova.
Mai multiple sunt amestecurile, ce s'au produs între tipul
•central în lemn şi cel în piatră. Aci influenţa architecturei de
lemn, băştinaşe asupra celei sârbeşti, importate s'a produs imediat
In vreme ce în pronaosul (încăpere, se vede neglijată,
poate adeseori inexistentă în architectura de lemn) bisericilor
de tip sârbesc ale lui Ştefan, avem bolţile obicinuite bizantine,
-calotă largă pe pandantivi, unde doar cele 4 arcuri subţiri, ce
profilează cei 4 pereţi, îndeplinind şi funcţia, ca prin grosimea
diferită să reducă spaţiul central la pătrat, amintesc în treacăt
•de architectura de lemn, influenţa acesteia se resimte imediat
îh bolţile navei, unde tamburul cupolei e aşezat pe combinaţia
moldovenească, alcătuită din pandantivi, trompe şi iarăşi pandantivi
(de exemplu biserica din Pătrăuţi 1487, tipul I. şi II. al
~D-Iui Gh. Balş). Mai târziu influenţa architecturei de lemn
se accentuează mereu, astfel că tipul sârbesc îşi modifică şi
mai mult sistemul de bolţi. Acest pas se poate sesiza de pildă
la biserica din Războieni, unde apar şi arcurile longitudinale
treptate, ce strâmtorează spaţiul. Atât bolţile pronaosului cât
şi ale navei sunt foarte caracteristice din acest punct de vedere;
de altfel e de notat că la aceste biserici dispare — desigur
tot sub influenţa architecturei băştinaşe — tamburul, asezân-
'du-se de-asupra pătratelor centrale iarăşi o simplă calotă, O
„moldovenizare" perfectă prezintă apoi bisericile grupate de
Bl. Balş în categoria IV. cu Arbora (1502) şi mai ales cu Dobrovăţul
în frunte. Aici arcurile longitudinale şi transversale, treptate
şi încălecate, transformă spaţiul central într'o adevărată
jucărie, iar combinaţiile de pandantivi şi trompe calota (să mi
-se ierte exagerarea) într'o coaje de alună.
Această evoluţie nu încetează dincolo de epoca lui Ştefan
«el Mare. Rolul arcurilor longitudinale şi transversale se reduce
treptat, deşi reapariţia lor continuă când sub o formă,
când sub alta. In schimb însă combinaţia pandantivilor cu
"trompe sau arcuri piezişe, ia înfăţişări noui în architectura de
piatră, înfăţişări însă, cari trebue să fi premers în architectura

MISCELLANEA
arcurile piezişe din. nava bisericei din Coşula, unde factura:,
lor de bârne (din cauza materialelui însă curbate) e evidentă
(*). O combinaţie nouă, utilă architecturei de lemn, fiind'
continuarea consecventă a strâmtării spaţiului prin pandantiv!
şi trompe alternânde e „pietrificată" în biserica din Zăhăreşti
( 2 ), unde pandantivi* sunt urmaţi de arcuri, apoi iarăşi"
de pandantivi, cărora le succedează din nou arcuri, şi abia
deasupra acestora apar pandantivii ce susţin tamburul. O altă
combinaţie fără îndoială veche ni s'a păstrat în pronaosul"
bisericei Galatai (Iaşi, fig. 11). Aci, în pronaos urmează după.
Fig. 11. Planul bisericei din Galata (Iaşi)
(După Qh. Dalş, Bisericile lui Ştefan ?el Mare)*
trompe şi pandantivi două rânduri de arcuri piezişe, unul după
altul, al doilea rând fiind înscris primului, şi înclinat faţă
de acesta cu 45°. Sesizăm aci un tip, care a premers arcurilorîncrucişate,
caracteristice pentru secolul al XVII-lea (vezi depildă
Sfântul Dumitru din Suceava) ( 3 ). Reapariţa acestui
tip anterior la bolţile unei biserici din sec. al XVII-lea nu se
explică de cât drept un atavizm. Arcurile piezişe încrucişate
devin apoi un motiv decorativ, ce se va repeta adeseori în
viitor. Architectura de piatră în schimb reuşeşte, în cursul sec..
XVI-lea, să reintroducă cupola pe tambur, ce o văzusem apărând
la primele biserici de tip sârbesc din secolul al XV-lea.
In cursul secolului al XVI-lea şi următorii primesc apoi şi:
alte biserici, încoronate odinioară de o simplă calotă, cu ocazia
restaurărilor, un tambur intermediar, după cum am amintit
deja cazul bisericei din Dobrovăţ.
Alături de această architectura de piatră, care devenise în
scurt timp singura architectura oficială şi „monumentală", bisericile
de lemn nu au dispărut. Dacă tradiţia a fost atât de-
( 1 ) Vezi Gh. Balş, „Bisericile moldoveneşti din veacul al:
XVI.", fig. 56—59, pag. 68—69.
( 2 ) Ibid., fig. 78—79, pag. 74.
(*) Ibid., fig. 44—45, pag. 48..

-430 VIRGIL V AT AŞI AN U
puternică, încât a reuşit să impună figurile ei predilecte şi
architecturei oficiale, importate, cu atât mai mult ea a ştiut
să-şi păstreze tipul original chiar în lemn. La sate bisericuţa
de lemn a continuat să-şi menţină respectul şi dragostea credincioşilor.
Odinioară între domnitori şi burghezi deoparte şi
intre ţărani de alta, circulaţia de forme artistice era mult
mai anevoioasă ca azi. Ţăranul îşi păstra obiceiurile lui, atât
în credinţă cât şi în port şi architectură. Oraşul nu-I influenţa*.
Dovada ne-o dă Ia îndemână întreaga etnografie. Dece să fi
făcut bisericile de lemn o excepţie? Dece să încercăm să întoarcem
evoluţia pe dos, susţinând că architectură de piatră a
înrâurit asupra celei de lemn, când configuraţiile analizate îşi
.găsesc tocmai numai în architectură de lemn explicarea limpede,
iar pornite din cea de piatră ar rămâne o enigmă de
nedeslegat, a cărei rezolvire ar trebui să o căutăm cu Dl. Balş
în Armenia, unde lipsesc asemenea paralele cu desăvârşire.
Pentru simplul motiv că nu s'au păstrat biserici de lemn mai
vechi ca cele de piatră? Dar dece nu se pune atunci aceiaşi
problemă şi pentru alte chestiuni etnografice? Noroc că nu
a adoptat boerimea şi burghezimea şi portul ţărănesc, pentru
că atunci desigur şi în acest domeniu s'ar ivi teoriile, cari
susţin că numai dintr'un mediu organizat politiceşte, dintr'o
pătură socială suprapusă, ar fi putut naşte miragiile broderiei
şi ţesăturilor ţărăneşti. Porturile boierilor şi orăşenilor ni s'ar
fi păstrat în stampe şi picturi, iar straiele originale ţărăneşti,
• expuse şi ele unei repezi stricăciuni, ar fi fost mai recente ca
stampele şi picturile murale. Am fi avut deci aceleaşi concluzii,
ca cele puse pentru relaţia dintre architectură de piatră şi
cea de lemn. Unei analize comparate şi strict ştiinţifice, libere
de orice teze preconcepute nu-i pot însă rezista asemenea construcţii
artificiale, ci dimpotrivă obţinem convingerea, că formele
străvechi architectonice în lemn, au fost păstrate şi de
hoerii şi de orăşenii eşiţi din rândurile ţărănimei. Trebuinţele
organismului politic şi social, depăşind cu pretenziunile lor
reprezentative, ceea ce a putut să le ofere patrimoniul naţional
architectonic, au fost nevoite să apeleze la elemente externe
(cari, după cum rezultă şi din cercetările D-lui G. Balş, nu
au fost fireşte numai sârbeşti, deşi acestora le revine în jumătatea
a doua a secolului al XV-lea partea leului), dar tradiţia,
puterea de viaţă a energiilor intelectuale şi artistice
acumulate prin munca generaţiilor anterioare, îşi impune totuşi
caracterele ei, moldovenizând, în speţă, formele architectonice
importate. In aceste aprecieri ale spiritului tradiţional să nu
ne turbure situaţia de azi. Condiţiile de viaţă, sociale şi artistice
din secolul al XX-lea sunt cu desăvârşire altele. Mijloa-

MISCELLANEA 431
«cele de transport şi de comunicaţie, extraordinare, strâng —
adeseori brutal — rândurile ţărăneşti cu cele burgheze (cele
aristocratice fiind de mult contopite în clasa burgheză), reducând
mereu deosebirile şi târând pe toţi, ţărani sau burghezi,
în vertiginoasa evoluţie modernă, adeseori atât de fugitivă, încât
nici nu are timp să devină temeinică, să-şi limpezească elementele
constitutive. Şi această contopire a păturilor - sociale,
ce fac parte din acelaşi neam, nu se mai opreşte nici la hotarele
naţionale, fiind în comunicare intensă şi imediată cu mediul
internaţional. Dar acesta e prezentul. Valorile artistice ale
trecutului au fost create în alte împrejurări, după alte norme.
Deci nu trebue să încercăm să le aplicăm observările şi experienţele
destílate din mediul actual. Odinioară a existat o
artă anonimă a maselor, ce pornea de jos, adusă în straturile
de sus de înşişi acei cari se ridicau. La noi abia de curând a
luat individul conducerea în mână; viitorul să ne arate ce
va şti el să opună artei populare de odinioară, artei populare,
de care azi însuşi autorului, săteanului îi e
sfială. Dovadă, graba cu care ţăranul de azi caută să scape de
bisericuţa de lemn, vlăstarul unui tip străvechiu, băştinaş, şi
să o înlocuiască cu una de piatră lipsită de obiceiu de orice
calităţi artistice. E şi aceasta un motiv mai mult, relevat de
^altmintrelea de toţi cercetătorii de artă şi de etnografi, care
trebue să ne determine de a acorda bisericilor de lemn cât mai
•curând şi cât mai intens tot interesul ce-1 merită.
VIRGIL
VĂTĂŞIANU.
^Regimentele grănicereşti din Ardeal şi
Banat la 1840.
de Ştefan Manciulea.
Graniţele statului ungar până la anul 1918 prezentau un
mozaic de naţionalităţi, unele aşezate pe pământul fostei monarchii
mult înainte de venirea Ungurilor, altele colonizate
târziu în regiunile expuse mai mult atacurilor din afară. In
evul mediu, când mişcările de popoare au un caracter foarte
pronunţat variind în timp şi spaţiu, ca intensitate şi efecte,
Ungurii aşezaţi vremelnic în câmpia Tisei prin trecerea la
•«creştinism şi prin părăsirea vechilor îndeletniciri împreunatb

432 ŞTEFAN MANCIVLEA
cu caracterul de neam nomad al vântului şi păstoritului, prior
legăturile tot mai dese cu Românii şi Slavii, încep a împrumuta
dela aceştia îndeletnicirea agriculturei, stabilindu-se între.-
apa Dunării şi masivul Munţilor Apuseni. Infiltrarea lor în
Ardeal se face în veacul XI şi XIII pe văile Mureşului, Someşuluişi
Grisului, atraşi de bogăţiile minerale, aurul şi sarea. Pentru
apărarea lor contra năvălitorilor cumani şi mai târziu tătari,.
cari rătăceau prin Muntenia, Moldova şi până departe în inima
stepelor din sudul Rusiei, regii Ungariei deveniţi „apostolici",,
au aşezat în lungul Carpaţilor Răsăriteni pe Săcui, în special,
în depresiunea iisvoarelor Oltului şi Mureşului, de unde sau.
întins tot mai mult spre sud-vest şi nord-vest, ocupând regiuneasăcuiască
de azi.
Tot ca apărători ai hotarelor Ardealului, de astădată din:
sud, au fost aşezaţi în Ţara Bârsei icavalerii teutoni, cari,
manifestând tendinţe vădite de complectă autonomie şi independenţă
faţă de regii Ungariei, sunt alungaţii şi înlocuiţi cu
Saşii de azi. Pericolul atacului Ungariei dinspre răsărit,
sporeşte în veacul XV, ivindu-se un nou duşman de astădatŞL
mult mai bine organizat decât Cumanii şi Tătarii: Turcii, cariînaintau
în Peninsula Balcanică tot mai spre nord nizuind
la valea Dunării, cheia pătrunderii în Ungaria. Apărătorii hotarelor
sudice începând dela Braşov şi până la Dunăre au fost;
Românii, cari prin vechia lor organizaţie politico-militară cnezială
şi voevodală, au reuşit să stăvilească decenii dearânduh
năvala puhoiului turcesc.
Meritele lor ca apărători ai hotarelor, au fost recunoscute
oficial prin mai multe diplome, între cari cea a lui Ladislau
Postumul fixează privilegiile Românilor bănăţeni aşezaţi de-a
lungul Munţilor dela Poiana Rusca până la Porţile de fier.
In veacul XVI. Ungaria de mijloc e transformată în paşalâc
turcesc, iar independenţa' Ardealului e pusă în funcţiune, fie de
tibutul plătit, fie de bunul plac al Sultanului sau a reprezentantului
lui pe lângă curtea principelui. încă înainte de 1526 •
din cauza persecuţiilor turceşti, o însemnată parte din populaţia
sârbească a Peninsulei Balcanice se aşează în Ungaria, mai
ales în sudul Banatului. Istoria cunoaşte mai multe perioade
de infiltrare sârbească în Ungaria între anii 1386—1690, când
noii veniţi se aşează în număr tot mai mare în ţinutul dintre-
Dunăre şi Tisa, apoi dintre Tisa, Mureş, Poiana Rusca şi
Carpaţi.
începutul veacului XVIII aduce însemnate schimbări politice
în statul Sfântului Ştefan. Imperiul turcesc măcinat de
lupte şi certuri interne deoparte, de altă parte atacat cu vehemenţă
şi mult curaj de cătră armatele creştine, e nevoit să-şp

MISCELLANEA
483 r
retragă armatele din Austria şi Ungaria în Peninsula Balcanică,
Dunărea şi Carpaţii rămânând linia de hotar între aceste
două puteri. Acum sa ridicat problema apărării graniţelor în
mod mai sistematic, anume de către locuitorii chiar ai regiunilor
de hotar. De aceea vedem îndată după anul 1699 instituindu-se
0 regiune grănicerească dealungul Mureşului — la această dată
Turcii mai stăpâneau încă Banatul până la 1718 — până la
Tisa. Locuitorilor acestei regiuni le era încredinţată paza Mureşului
dela Vărădin până la Cenad, fiind obligaţi să stea
totdeauna gata pentru a preîntâmpina eventualele atacuri venite
din partea Turcilor.
Populaţia ţinutului grăniceresc al Mureşului era românească
şi sârbească şi locuia în 13 localităţi, dintre cari erau
1 oraş, 2 târguri şi 10 sate. Anume: Cicir, Glogovaţ, Mândruloc,
Nădlac, Păuliş, Pecicia, Şeitin, Săvărşin, Şoimuş, Sâmbăteni,
Semlac şi oraşele Arad şi Cenad. Aproape fiecare localitate
avea în jurul ei mai multe moşii, cari erau lucrate fie de
grăniceri, fie mai târziu de către coloniştii germani şi unguri
aşezaţi arilci. Populaţia era mult mai deasă — între anii 1715—
1720 — decât în alte părţi, fiindcă în sate, pe lângă elementul
militar, se mai afla un însemnat număr de familii civile.
Comunele teritoriului grăniceresc al Mureşului erau de
două categorii, unele locuite numai de element militar, altele
cu populaţia amestecată: militară şi civilă. Ocupaţia principală
a grănicerilor era agricultura, Valea Mureşului fiind recunoscută
ca cel mai fertil pământ în tot Banatul, apoi viticultura,
mai ales în ţinutul de dealuri. Pe lângă această ocupaţiune
— între anii 1715—20 — datele statistice pomenesc că^ elementul
grăniceresc din ţinutul Mureşului avea două centre
însemnate industriale: Arad şi Pecica, iar începuturi de industrie
mică sunt semnalate în toate satele ţinutului.
Pericolul turcesc ameninţa Ungaria şi după anul 1718,
atât dinspre sud dinspre Serbia şi Muntenia, cât şi dinspre
Moldova. Acest fapt a determinat pe regii Ungariei să procedeze
la întemeierea sistematică a regiunilor grănicereşti dealungul
Munţilor Carpaţi, începând dela Dunăre până în Bucovina.
Regimentele grănicereşti din Banat au luat fiinţă graţie
stăruinţei Baronului FI. Merczy, căruia i-s'a încredinţat de către
curtea din Viena guvernarea şi colonizarea Banatului. După
anul 1724 el îşi recrutează dintre coloniştii aduşi în Banat un
număr însemnat cărora le încredinţează paza hotarelor, fără
a le plăti ceva pentru serviciul făcut. Ţinutul grăniceresc ai

434 ŞTEFAN MANCIULEA
Mureşului înfiinţat la 1702 nemai având nici o raţiune de existenţă,
a fost desfiinţat la 1750, cu care ocazie au fost colonizate
în Banat din regiunea acestui râu 2400 familii. Câţiva ani mai
târziu, la 1768, ţinutul grăniceresc din Sudul Ungariei se desface
definitiv de restul Banatului, formând o regiune aparte din
punct de vedere militar, administrativ şi politic. La 1773- regiunea
grănicerească din sud e împărţită între cele două regimente,
anume : regimentul româno-ilir şi regimentul germanobanatic.
Teritoriul pe care-1 ocupau fiind foarte întins, la anul
1834 ia fiinţă un nou batalion cu numele: baniato-iliric, primind
o parte din teritoriul celor două regimente, avându-şi sediul
în Biserica-Albă.
In teritoriul scaunelor săcuieşti populaţia era împărţită
din timpuri vechi în 3 clase, anume: a) Primores, cari purtau
cele mai însemnate funcţiuni militare şi politice; b) Primipili,
cari în caz de războiu apărau ţara călare; c) Pixidari, sau
pedestraşii. Fiecare săcui era dator pentru privilegiile pe care le
avea clasa, căreia îi aparţine, să jure credinţă regelui sau voevodului
ardelean, plecând la războiu de câteori era nevoe. Dintre
servitorii şi iobagii, cari lucrau pământurile nobililor săcui,
erau lăsaţi la muncă, în caz de războiu, numai aceia şi numai
atâţia, câţi emu strict necesari, ceilalţi erau datori să plece la
luptă sau să-şi trimită om cu plată în locul lor. Când războiul
era purtat între graniţele ţării, fiecare soldat săcui lupta pe
cheltuiala lui apărând drumurile, podurile, oraşele şi cetăţile
şi numai în cazul, când războiul era purtat afară de hotare,
primeau soldă dela rege sau dela principe. Echipamentul era
lăsat 'în grija fiecărui soldat. Toate diferendele şi procesele cu
caracter militar erau desbătute şi menţionate înaintea autorităţilor
militare, cele cu caracter civil erau judecate de funcţionarii
săcui.
Până la anul 1526 populaţia săcuiască era scutită de dări,
fiind datori însă cu ocazia căsătoriei regelui, a încoronării sau
a naşterii vreunui prinţ să dăruiască curţii regale tot al 6-lea
bou. Intre anii 1595—1599 au fost impuşi la dări toţi săcuii,
indiferent de clasa socială. Mihai Viteazul la 1599 le redă
vechile privilegii, însă după moartea lui le-au pierdut din nou,
ba le-au luat până şi armele. Bastiaj la 1602 le-a iertat din nou
dările, Săcuii bucurându-se de acest privilegiu până la 1658,
afară de pixidari, cari în caz de războiu erau datori să plătească
anume impozite. Intre anii 1658—1691 sunt impuse
la dări toate clasele sociale săcuieşti, ca să fie scutite din nou

MISCELLANEA 435
.prin diploma lui Leopold I până la anul 1711, când impozitele
•au început iarăşi a apăsa pe umerii lor.
Vechea organizaţie românească din Ardeal cnezială şi
voevodală, primeşte lovitura de moarte prin cucerirea de către
Ungaria a acestei provincii. Cei mai mulţii din ei au pierit în
dupte, iar cei rămaşi, parte au fost pe încetul înghiţiţi în sânul
nobilimii maghiare prin procesul de desnaţionalizare politic şi
religios, iar cei cari au încercat să resiste la tentaţiile de mărire
s'au contopit în massa tot mai greu încercată a poporului de
jos românesc. Afară de puţina nobilime veche românească, se
mai pomenesc în evul mediu în Ardeal şi câteva clase de români
privilegiat, anume: boerii, puşcaşii şi apărătorii de cetăţi
(bâstyâs). Puşcaşii îi întâlnim din vremuri vechi în jurul cetăţilor
Gherla, Cetatea de piatră, Ghurghiiu şi Deva, fiind scutiţi
de orice fel de impozite sau sarcini iobagiale, având îndatorirea
în schimbul acestor privilegii de a apăra în permanenţă
cetăţile. Pentru serviciul făcut regele le dăruia moşii
de al cărui usufruct se bucurau toată viaţa, dar aairi le puteau
fi luate în caz de neexecutare a obligaţiilor lor militare, şi
puşcaşii treceau atunci în rândul iobagilor. Boerii şi apărătorii
de cetăţi locuiau pe teritoriul unguresc şi în special în apropierea
Făgăraşului. Boerii erau de două categorii, vechi şi noi.
Boerimea veche românească avea aceleaşi drepturi şi privilegii
ca şi nobilimea ungurească, ea şi-a fost primit moşiile pentru
faptele de vitejie manifestate în diferitele războaie, fie dela
regii Ungariei sau voevozii ardeleni, iar mai târziu dela domnii
-Munteniei. Boerimea nouă era de o dată mai recentă, fiind
ridicată la acest rang şi primind moşii, cu obligaţia de a face
serviciul militar pentru rege, principe sau domn de câteori
era nevoe, iar în caz de nerespectare a acestui obligament pământurile
le erau luate şi trecute altora, boerii ajungând din
:nou în rândul iobagilor. Aceiaşi soartă o aveau şi apărătorii
de cetăţi, pe cari îi întâlnim numai în ţinutul cetăţii Făgăraşului.
Pentru apărarea acestui teritoriu primeau puţin pământ,
cu dreptul de usufruct şi erau scutiţi de impozitele iobagiale,
•dar când nu-şi îndeplineau datoria faţă de cetate îşi pierdeau
îndată toate privilegiile.
Vechiul element românesc şi săcuiesc, apărător de cetăţi
şi de hotare, a fost organizat sistematic în aşa numitele regirmente
grănicereşti, de către generalul Buccov, în veacul XVIIL
El înaintează Măritei Therezia în 1761 un proect de organizare
militară, prin care cerea înfiinţarea a 5 regimente pedestre

436 ŞTEFAN, MANCLULEA
şi 2 de husari în Ardeal dealungul frontierii dinspre Moldova»
şi Muntenia. Propunerea generalului a fost primită la curtea,
din Viena cu multă bunăvoinţă, însă realizarea ei ;a. întâmpinat
o serie de greutăţi. In 1762 în locul generalului Buccov a fost
trimis în Ardeal baronul general Siskovics, care ajutat de
2 consilieri guberniali ardeleni,, după multe greutăţi a putut
înfiinţa în 1764 două regimente grănicereşti de săcui, pedestre, şi
unul de husari, iar la 1766 iau fiinţă alte doua regimente de
graniţă româneşti şi unul de dragoni, care însă a fost repede
desfiinţat şi alipit regimentelor săcuieşti.
Disposiţiile imperiale, în urma cărora au luat fiinţă regimentele
grănicereşti şi şi-au primit organizarea sunt de abia-din
24 Martie 1764, 12 Nov. 1766, apoi din 23 Aprilie şi 9 Noemvrie
1770, 21 Decemvrie 1776, 19 Aprilie 1777, 5 Octomwie 1807,
7 Noemvrie 1808, 9 Octomvrie 1817. In baza acestor dispoziţii
locuitorii de pe teritoriul regimentelor grănicereşti erau datori
să facă serviciu militar atât în lăuntrul, cât şi în afară de
hotarele ţării de câteori era nevoe. In schimb se bucurau de
usufructul sau proprietatea anumitor pământuri, cari treceau
din tată în fiu, anume la fiul mai mare, iar fetele moşteneau
numai atunci, când se măritau după un grănicer şi în caz de
neînideplinire a obligaţiilor militare, pămâniîuil li-se lua şi se
da altora, pierzând toate drepturile împreunate cu funcţiunea
de grănicer. Acolo unde grănicerii locuiau amestecaţi cu provincialişti
civili, folosiau în comun pădurea şi păşunea satului,
însă munţii revendicaţi, pe cari i-au primit regimentele grănicereşti
la 1769 dela Moldova şi Muntenia, cu ocazia rectificărilor
de frontieră, au rămas exclusiv proprietatea grănicerilor. Atât
păşunile, cât şi pădurile erau folosite de către regimentele grănicereşti
din săcuime, cari puteau să dea în arendă fie păşuni,
fie păduri şi celorlalte regimente, iar din banii realizaţi trebuiau
să-şi procure haine militare sau să ajute pe grănicerii
săraci şi neputincioşi. Averea mobilă sau toobilă, care aparţinea
regimentului grăniţeresc, în toate cazurile de litigiu erasupusă
forurilor militare, pentru toate celelalte proprietăţi
grănicerii erau supuşi dispoziţiilor legilor ardelene ca şi ceilalţi
locuitori ai ţării.
Iată şi tabloul, care cuprinde populaţia totală a ţinutului
grăniceresc din Banat şi Transilvania, apoi populaţia după naţionalităţi
a acestor ţinuturi la 1841 :

MISCELLANEA 437
POWJţiAŢIA TOTALĂ
a regfoinilo* grănicereşti la 1896.
«
O) Numele
ţinutului
Numele
Regimentului
grăniceresc
Numărul
populaţiei
germano-banatic 125191
1 Banat
Româno-Uiric
Compania
Banal»-ilirică
98530
Regimentul I Săcuesc 39549
Regimentul II Săcuesc 35259
Regimentul I
Românesc
28891
2 Transilvania
Regimentul 11
Românesc
34875
Regimentul Săcuesc
de husari
29487 ;
!

Nr. curent |j
POPULAŢIA
regiunilor grănicereşti diipă naţionalitate la 1836.
Numele
ţinutului
1 Banat
2
Transilvania
Numele
regimentului
grăniceresc
43& ŞTEFAN; MANCIULEA-
germanobanatic
Româno-ilyric
Batalionul
banato-Ilirio
Regimentul I
Săcuesc
Regimentul 11
Săcuesc
Regimentul 1
Românesc
Regimentul 11
Românesc
Regimentul
Săcuesc de
husari
Români
Unguri Săcui
Germani
Croaţi
3
«3
Slovaci
Moravi ||
.-s
=i
o
«
Evrei ||
36125 3024 15213 2200 63411 1620 — 39^ 146
88709 28 3220 — 5983 — 132 234 70
35 39420 75 — - 19 10
310 34836 79 — — 24 10 -
27568 914 222 — — 25 - 162
-
34328 72 206 — — 39 — 230 —
8045 21346 7.5 — — 9 — 12 —
REGIMENTUL GERMAN O-B AN ATIC.
Sediul regimentului era în Panciova.
Teritoriul regimentului era în partea de sud a Banatului,.
mărgi)nindu-se la nord cu judeţul Torontal, la răsărit cu judeţ uL
Timiş şi! cu teritoriul regimentului româno-iliric, în partea:
dinspre miazăzi era despărţit de Serbia prin fluviul Dunărea,-
iar în partea de apus prin fluviul Tisa. Pe teritoriul regimentului
locuia o populaţie de -
125.191 suflete, dintre cari erau
romano-catolici 19.011, ortodocşi 96.252, evang. 7.200, reformaţi
2582 şi evrei 146. După naţionalităţi populaţia regimentului
era repartizată în modul următor: Români 36.125, Sârbi
63.411. Slovaci 4.680, Germani 15.213, Unguri 3.024, Greci şi altenaţionalităţi
392, Evrei 146. Uniforma regimentului: era veston
sur închis, pantaloni vineţi, cisme, guler albastru şi nasturi
albi.
Localităţile mai importante pe teritoriul' regimentului erau:
Panciova, reşedinţa comandamentului regimentului. La 1836-
-

MISCELLANEA 439
avea populaţia: rom. cat. 287 suflete, ortodocşi (Sârbi cei mai
mulţi şi Romnâni) 7.643, evang. 66, ref. 14, evrei 50. Dintre locuitori
erau 174 comercianţi şi negustori, 351 industriaşi. Pământul
arabil al oraşului era foarte roditor, se cultivau cereale şi se
creşteau animale. Se mai făcea o întinsă cultură a viermilor
de mătasă.
Localităţile Kubin, Perlas şi Alibunar erau însemnate
pentru târgurile lor anuale de vite, Iabuca era renumită pentru
grădinile de poame, şi localitatea Debeliacia avea populaţie
ungurească colonizată aici din judeţul Veszprem.
Taboul satelor de pe teritoriul grăniceresc al acestui regiment:
1. Alibunar (Alibunar)
2. Antalfalva (Antalfalău)
3. Barranda (Baranda)
4. Bavaniste (Bavanişte)
5. Borcsa (Borcea)
6. Botos (Botoş)
7. Brestovacz (Brestovaţ)
8. Debeliacsa (Debeiliacia)
9. Delliblat (Deliblata)
10. Dobricza (Dobriţa)
11. Dollova (Dolova)
12. Dubovacz (Dubovăţ)
13. Farkasdin (Fărcăşdia)
14. Ferdinandsdorf (Văliug)
15. Franzfeld
16. Gaita sol
17. Gaja (Gaia)
18. Glogon (Glogon)
19. Grebenacz (Grebenaţ)
20. Homolicz (Homoliţa)
21. Jabuka (Jabuca)
22. Jarkovacz (Jarovaţ)
23. Idvor (Idvor)
24. Illancsa (Ilancea)
25. Izbiste (Izbişte)
26. Karlsdorf (Corneni)
27. Kubin (Kubin)
Toate acestea erau sate.
Iui si oraşul liber militar :
2ti. Leopoldova (Leopoldova)
29. Ludwigsdorf
30. Mramorak (Mramorac)
31. Margiticza (Marghitiţa)
32. Neudorf (Satunou)
33. Nicolin.cz (Nicolinţ)
34. Opova (Opova)
35. Orcihaţ (Orciaţ)
36. Orlovat (Orlovat)
37. Ostrora (Ostora)
38. Pârthe
39. Perlâs (Perlas)
40. Petrovoselo (Petrovoselo)
¡41. Ploszich (Plosiţa)
42. Sondorf (Sondorf)
43. Sagailcza (Sagaiţa)
44. Sekuia (Secuia)
45. Sefkerin (Sefkerin)
46. Soios (Seleuş)
47. Starsova (Starsova)
48. Samos (Samoş)
49. St. Mihai (Sân-Mihaiu)
50. Srepay
51. Tomaszovat (Tomasovaţ)
52. Ullma (Ulma)
53. Usdin (Uzdin)
, pe lângă ele aparţinând teritoriu-
Panciova.
BATALIONUL
BANATO-ILLYRIC.
Avea sediul in
Biserica-Albă.
Acest batalion a luat fiinţă desfăcându-se la 1838 din o
parte din teritoriul regimentului germano-banatic şi românoillyric.
Era împărţit în 6 companii, cu centrele Delliblat, Alibunar,
Izbiştie şi Ianenova în ţinutul de şes, apoi Ianenova

440 STEFAN MAN CIULEA
din regiunea muntoasă şi Passechena-Sârbeascâ. Cele 3 localităţi
dintâi aparţineau înainte de separarea regimentului germano-banatic,
iar cele trei din urmă, regimentului românoillyric.
Biserica-Albă avea la 1840 o populaţie rom. cat. 3213 suflete,
2117 ortodocşi, 13 evang., 57 evrei. Cea mai importantă parte din
hotarul oraşului era cultivată cu vii, cari produceau un viri
alb şi roşu vestit şi căutat mult.
REGIMENTUL
ROMÂNO-ILLYR1C.
Avea reşedinţa în oraşul Caransebeş.
Hotarele teritoriului acestui regiment grăniceresc erau spre
nord judeţele Caras şi Hunedoara, spre răsărit Muntenia, spre
sud Dunărea, spre apus o parte din judeţul Caras şi teritoriul
regimentului germano-banatic. Teritoriul regimentului avea o
populaţie de 98.530 suflete repartizată pe confesiuni în modul
următor: 93.383 ortodocşi, 4.800 rom. «at., 145 evang., 132 reform.,
70 evrei. Pe teritoriul regimentului erau, la 1840, 3 târguri şi
111 sate. Uniforma regimentului era veston sur închis, pantaloni
vineţi, cisme, guler sur şi nasturi albi.
Localităţile mai însemnate erau: târgul Caransebeş lângă
râul Timiş şi Sebeş cu biserici şi şcoli, un depozit pentru sare,
locul de poştă, cazărmi şi mai mulţi industriaşi. Pe teritoriul
târgului se produc cereale, apoi sunt păşuni şi se cultivă şi
viţa de vie. Târgul Mehadia e vestit pentru apele lui minerale,
cari poartă numele de Băile Herculane. La data când e făcută
conscrierea (1841) erau 12 isvoare mai însemnate, puţin folosite.
Cele mai multe curgeau liber în apa Cernei. Al treilea târg e
Orşova, aşezat lângă Dunăre între Ţara Românească şi Serbia,
însemnat pentru comerţul făcut pe fluviu.
Satele de pe teritoriul regimentului erau:
1. Aldbeg
2. Armenis (Armeniş)
3. Bănia (Bănia)
4. Bellobuszka (Belobusca)
5. Bersa (Bârsa)
ti. Berzaszka (Berzasca)
7. Bogelti (Bogelt)
8. Bojan (Bojana)
9. Bolvasahincza (Bolvashinţa)
10. Bolvashinţa (Valea)
11. Borlova (Borlova)
12. Borloveny (;Borloveni)
13. Bozovici (iBozovici)
14. Bukin (Buchin)
15. Bukosnicza (Bucoşniţa)
16. Csikleny (Cicleni)
17. Csiresahisztra (Cireşabistra)
18. Csiuta (Ciuta)
19. Dalbosha (Dalbosha)
20. Dales (Daleş)
21. Divnis (Divniş)
22. Domoshina (Domaşhina)
23. Dubova (Dubova)
24. Duplya (Dupla)
25. Eibenthal (Aninoasa)
26. Fenyes (Feniş)

MISCELLANEA 441
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.
35.
36.
37.
38.
39.
40.
41.
42.
43.
44.
45.
46.
47.
48.
49.
50.
51.
52.
53.
54.
55.
56.
57.
58.
59.
60.
61.
62.
63.
(¡4.
65.
66.
67.
68.
69.
70.
71.
Gerbavecz (Gârbăveţ) 72.
Glimbaka (Glâmboaca) 73.
Globu-Krajova (Globu-Craiova)
Globurţa (Globuţa) 74.
Gollecz (Goleţ)
Jablanicza (Jablaniţa) 75.
Iass (Iaşi) 76.
Iassenova (Iasenova) 77.
leszenicza (leseniţa) 78.
Illova (Ilova) 79.
Kanisa (Kanija) 80.
Koramnik (Koraannic) 81.
Kornea (Cornea) 82.
Korniareva (Corneareva) 83.
Korpa (Corpa) 84.
Krosma (Crosma) 85.
Krusovacz (Cruşevăţ) 86.
Krusicza (Cruşiţa) 87.
Kuptore (Cuptoare) 88.
Kussich (Cusichi) 89.
Lobusniczel (Lăbuşniţei) 90.
Lagerdorf 91.
Lamgerfeld 92.
Lapusnik (Lăpuşnic) 93.
Lescovicza (Leşcoviţa) 94.
Alsó Liupkova (Liupcova de 95.
jos) 90.
Felso Liupkova (Liupcova de 97.
sus) 98.
Lunka«vicza (Luncaviţa) 99.
Maal (Mal) 100.
Macevicz (Maceviţa) 101.
Marga (Marga) 102.
Mehadicza (Mehadiţa) 103.
Moceris (Moceriş) 104.
Ó-Moldova (Moldova veche"! 105.
Mórul (Mărul) 106.
Nadas (Nadăş) 107.
Obrezsa (Obreja) 108.
Ogradina (Ogradina.) 109.
Ohababisztra (OhababMra) 110.
Pattas (Pătaş) 111.
Pervova (Prevova) 112.
Peselnicza (Peşelniţa) 113.
Petrosnîcza (Petroşniţia.) 114.
Petnik (Petnic)
Plevisevicza (Plevişeviţa)
ijg".
Regimentul I. Săcuiesc.
Plugova (Plugova)
Olâh Posezsena (Posejena română)
Szerb Posezsena
sârbească)
Prelipecz (Prelipcţ)
Prigor (Prigor^
Prisztian (Pristian)
Putna (Putna)
Radima (Radima)
Rebenberg
Rotkirchen
Rudaria (Rudăria)
Rujen (Rujeni)
Ruszka (Rusca)
Ruszkberg
Szadora (Sadora)
Szacalovacz (Sacaloveţ)
Szavaj (Săvaj)
Schnellerruhe
Schondorf (Satu frumos)
Serveşte (Serviştea)
Sopot (Şipot)
Sikevicza (Sicheviţa)
Slakna (Slatna)
Szlaticza (sat) (Slatiţa)
Szlaticza
Szlatina (Slatina)
St. Hellena.
Suska (Şişca)
, Soinicza (Soinita)
(mânăstire)
(Posejena
Teregova (Teregova)
Tiszovicza (Tisoviţa)
Tosier (Tosier)
Toplecz (Topleţ)
Turnul (Turnul)
Uj Palanka (Palanca noauă)
Vâr (Cetatea)
Valea mare (Valea mare)
Velisora (Vălişoara)
Vercsorova (Vărciorova)
Veredin (Vărădin)
Voislova (Văileasa)
VraSegai (Vacegai)
Supanek
Uj Supanek (Şupanecul nou)
O Supanek (Şupanecul vechiu)
Sediul regimentului era târgul Mercurea-Ciuc. Teritoriul regimentului
se întindea mai ales în scaunul Ciucului, grănicerii
locuind mare parte amestecaţi cu populaţia civilă. Populaţia
teritoriului acestui regiment era de 39.549 suflete, repartizată pe
naţionalităţi , în modul următor: Români 35, Unguri (Săcui)

442 ŞTEFAN MANCIULEA
39.420, Germani 75. Din punct de vedere al confesiunilor erau:
rom. cat. 39.463, gr. cat. 43, ortodocşi 11, reform. 32. Pe teritoriulregimentului
era un singur târg cu populaţie curat grănicerească:
Mercurea-Ciucului, şi 50 sate cu populaţie amestecată,
grăniceri şi civili.
Uniforma regimentului era: veston sur-înehis, pantaloni
vineţi, cisme, guler de culoare roză şi nasturi galbeni.
Satele regimentului
erau:
1. Altiz (Altiz) 25. Killyenfalva (Chilenij
2. Bankfalva (Băltele) 26. Kozmâs (Cozfi.eii,
3. Borsova (Borşova) "37. Lâzârîalva. (Lăzăreţi)
4 Csatâszeg (Cetăţuia) 28 Madaras (Mădăraş'i
5. Csekfalva (Ceheşti) 29. Mâdefalva (Madefalău)
6. Csik-Gorcsfalva (Ciuc-Găeşti) 30. Menesâg (Miniad)
7. Csik-Szentgyorgy (Ciuc-Sf.-Gh.) 31. Mindszent (Misentia)
8. Csik-Szentmihâly (Ciuc-Sf.-Mi-32. Pâlfalva (Păuleni)
hai)
i>3 Râkos iRacoş)
9. Csik-Szentmiklos (Ciuc-Sf.-NK'i, Ramele (Remetea)
colau)
35. Szârhegy (Sernighiu)
10. Csics6 (Ciceu) 36. Szent-L'oînokcs
11. Csobotfalva (Cioboteni) 37. Szent-Imre (Sântilmbru)
12. Csomafalva (Ciumani) 38. Szent-Lelek (Biserica)
13. Csomortâny (Lutoasa) 39. Szent-Mârton (Sân-Mărtin)
14. Dân (Dăneu) ~40T Szent-Mihâly (Sân-Mihaiuj
15. Delne (Delineşti) 41. Szent-Simon
16. Ditr6 (Ditrău) 42. Szent-Tamas (Sân-Tămaş)
17. Gyergyo-Alfalva (Joseni) 43. Szent-Szepviz
18. Gyergy6-Szentmikl6s (Gheor- 44. Tapolcza (Tapolţ)
gheni) 45. Tekero-patak (Valea-Strâmbă) >
19. Jakabfalva (Iacobeni) 46. Tusnâd (Tuşnad)
20. Jenofalva 47. Ujfalva (Ujfalău)
21. Imper (Imper) 48. Vârdoifalva (Şumuleu)
22. Karcsfalva (Cârţa) 49. Vacsarcsi (Văcăreşti)
93. Kâszon-Feitiz (Plăeşii de sus) 50. Zsogot (Jigodin)
24. Kâszon-Ujfalva (Caşin)
AL DOILEA REGIMENT SACUIESC.
Cu sediul în Kezdi-Vdsărhely (Tărgu-Săcuilor).
Acest regiment îşi avea teritoriul mad ales în Trei-
Scaune şi Odorheiu. Avea la 1840 o populaţie de 35.259 sufleterepartizată
pe naţionalităţi în modul următor: Români 310,
Săcui 34.836, Germani 79, Slovaci 24, alte naţionalităţi 10. Confesiunile
erau rom. cat. 11.957, gr. cat. 46, ortodocşi 300, reformaţi
şi sociniani 22.956. Pe teritoriul regimentului erau 3 târguri,
dintre cari numai unul avea populaţia curat grănicerească:
Kezdi-Vâsârhely, două o aveau amestecată, Breţcu şi Ilia, apoimai
erau 99 de sate cu populaţia deasemeni amestecată. Uniforma
regimentului era: veston sur-închis, pantaloni vineţi,,
cisme, guler de culoare roză şi nasturi albi.

MISCELLANEA
44a
Localităţile de pe teritoriul regimentului erau:
1. Albie (Albiş) 53.
2. Al-Doboly (Doboli de jos) 54.
3. Almas (Almaş) 55.
4. Alsó-Csernáton (Cernatul de jos)56.
5. Altorja (Altoria) 57.
6. Angyalos (Angheluş) 58.
7. Arkos (Arcuş) 59.
8. Baratos (Brateş) 60.
9. Bardocz (Brăduţ) 61.
10. Baráth (Brateni) 62.
11. Belefalva (Belani) 63.
12. Bereczk (Breţcu) 64.
13. Besenyo (Beşineu) 65.
14. Bibarczfalva (Biborteni) 66.
15. Bikfalva (Bicfalău) 67.
16. Bodok (Bodoc)
17. Bodos (Bodoş) 68.
18. Bòlòni (Belini) 69.
19. Bitta (Bita) 70.
20. Csomortán (Ciomortan) 71.
21. Czofalva (Ţufalău) 72.
22. Dálnok (Dalnic) 73.
23. Egerpatak (Aninoasa) 74.
24. Eresztvény (Eresteghiu) 75.
25. Esztelnek (Estelnic) 76.
26. Etfalva (Etfalău) 77.
27. Fel-Doboly (Dobolii de sus) 78.
28. Fel-Csernáton (Cernatul de sus)79.
29. Felso-Torja (Torja de sus) 80.
30. Futásfalva (Alungeni) 81.
31. Fule (Filea) 82.
32. Gelencze (Ghelinţa) 83.
33. Gidóíalva (Gidfalău) 84.
34. Haraly (Harale) 85.
35. Hatolyka (Hatiuca) 86.
36. Hermany (Caşolt) 8Z
37. Hilib (Hilib) 88."
38. Ikaialva (Icfalău) 89.
39. Illyefalva (Ilicrai) 90.
40. Imeczfalva (Imeni) 91.
41. Kálnok (Câlnoc) 92.
42. Kézdi-Vásárhely (Tg.-Săcuesc) 93.
43. Killyen (Chilenii) 9Ì.
44. Kis-Baczon (Bătanii-mici) 95.
45. Kis-Borsznyó (Boroşneul-mic) 96.
46. Komló (Comălău) 97.
47. Kovászna (Covasna) 98.
48. Kurtapatak (Valea scurtă) 99.
49. Kokòs (Chechilş) 100
Kozépajta (Aita de mijloc)
Laborfalva (Leleşti)
Lemhény (Lemnia)
Léczfalva (Leţfalău)
Lisznyó (Lisnău)
Magyaros (Mănărău)
Mainas (Mainas)
Mârkosfalva (Marcoş)
Mârtonfalva (Meusdorf)
Martonos (Martinis)
Matisfalva (Matişeni)
Maksa (Macsa)
Miklosvâr (Micula)
Nagyajta (Aita-mare)
Nagy-Borosnyó (Boroşneulmare)
Nyujtod (Lunga)
Olostelek (Tilişoara)
Oltszeme (Olteni)
Oroszfalva (Ruşeni)
Osdola (O j dui a)
Pake (Pachia)
Papolcz (Păpăuţi)
Pava (Pava)
Polyân (Pojana)
Réti (Reti)
Sârfalva (Şeuleşti)
Sepsi-Baczon (Baton)
Sepsi-Mârtons (Martonos)
Sepsi-Sz.-György (Sf. GheorgheV
Szâldobos (Doba)
Szâraz-Ajta (Aita-sacă)
Szâszfalva (Măgeşti)
Szacsva (Sacirva)
Szemeria (Semeria)
Szent-Ivâny (Sântion)
Szent-Katolna (Cătălina)
Szent-Kirâly (Sâncraiu)
Szent-Lélek (Bisericani)
Szotyor (Coseni)
Szórcse (Surcea)
Tamâsfalva (Tomeşti)
Tattos (Tatoş)
Telegdi-Batson (Batson).
Telek (Teleac)
Uzon (Ozun)
Vargyas (Varghiş)
Zabola (Zăbala)
, Zagon (Zagon)
Zalân (Zălan)
50. Kopécz (Chepeţ) 101. . Zoltân (Zoltan)
51. Kòròs (Criş) 102
52. Kòróspatak (Crişeni)

444 ŞTEFAN MAN CIULE A
REGIMENTUL INTĂI ROMANESC DE GRĂNICERI.
Avea sediul în Orlat.
Teritoriul regimentului se întindea în judeţele Alba şi
Huniedoara, apoi scaunul săsesc al Orăştiei şi Sibiului, apoi
în ţinutul Braşovului şi Făgăraşului. Teritoriul acestui regiment
era cel mai întins, având o populaţie de 28.891 suflete,
repartizate pe naţionalităţi în modul următor: Români 27.568,
Unguri 914, Germani 222, Slovaci 25, alte naţionalităţi 162. D\xy\
religiune populaţia era împărţită: gr. cat. 18.108, rom. cat. 266,
ortodocşi 9545, reform. 922. Pe teritoriul regimentului era un
ungur târg: Haţey. cu caracter curat m itav. apoi 10 sate,
curat grănicerşti şi 65 cu populaţie amestecată.
Uniforma regimentului era: veston sur-închis, pantaloni
vineţi, cisme, guler verde şi nasturi galbeni.
1. Alsó-Pestes (Peştişul de jos)
2. Alsó-Árpás (Arpaşul de jos)
3. Alsó-Porumbák (Porumbacul
de jos)
4. Alsó-Vist (Vistea de jos)
5. Alsó-Ucsa (Ucea de jos)
6. Baad (Bad)
7. Baesdi (Băieşti)
8. Bácsfalva (Bacía)
9. Besenbach (Beşinbach)
10. Braza (Braza)
11. Bretelim (Bretelim)
12. Bucsum (Bucium)
13. Desan (Desan)
14. Dragus (Drăguş)
15. Dridiff (Dridrif)
16. Farkadin (Fărcădin)
17. Fejérviz (Râu-alb)
18. Felso-Arpas (Arpaşul de sus)
19. Felso-Porumbák (Porumbacul
de sus)
20. Sztrazsa (Straia)
21. Felso-Szilvás (Silvaşul de sus!
22. Felso-Vist (Vistea de sus)
23. Felso-Ucsa (Ucea de sus)
24. Galatcz (Galaţi)
25. Hora (Hora)
26. Haczeg (Haţer)
27. Herseni (Hărşeni)
28. Hosdat (Hăşdat)
29. Hurez (HureZ)
30. Iaas (Iaşi)
31. Ilien (Ilieni)
32. Kaun (Că un)
• 33. Kristur (Cristor)
34. Kristur-Almas (Críistor-Almas)
35. Kernek (Cărnic)
36. Kersics (Chersici)
37. Kis-Barcsa (Borcia mică)
38. Kis-Berivoj (Berilvoiul mic)
39. Kis-Voivodeny (Voevodenii
mici)
40. Klopotiva (Clopodiva)
41. Kopacsel (Copăcel)
42. Korojesti (Corojeşti)
43. Kozia (Cozia)
44. Kuzsir (Cujlr)
45. Lisza (Lisa)
46. Livadia (Livadia)
47. Ludisor (Ludişor)
48. Lucza (Luţa)
49. Magyarosd (Magheruş)
50. Marzsinen (Mărgineni)
51. Macsesd (Măeeşti)
52. Nagy-Boâr (Boarul mare)
r
-3. Nagy-Berivoi (Berivoiul mare)
54. Nagy-Vojvodeny (Voivodenii
mari)
55. Netlod .Neleda)
56. Ohaba (Ohaba)
57. Orlat (Orlat)
58. Păros (Poros)
59. Pesten (Peştian)
60. Posorita (Poşorita)
01. Rakos (Racoş)
62. Rakovicza (Racoviţa)
63. Reusor (Râuşor)
64. Szâraz-Almâs (Almaşul deşert)
65. Sebeş (Sebeş)
66. Sinka (Şinca)
67. Jina (Jina)
68. Szacsal (Săcel)

MISCELLANEA 445-
69. Szàszisior (Săsciori)
70. Szevesztreni (Sevestreni)
71. Szkorei (Scorai)
72. Szunyogszeg (Surgosàg)
73. Recsia (Recea)
74. Todes (Todeşti)
75. Tolîan (Tohan)
76. Vad (Vad)
77. Vajda-Recse (Vaida-rece)
78. Vestem (Veştem)
79. Veczel (Veţel)
80. Vojla (Voila)
81. Zeikâriy (Zeicani)
AL DOILEA REGIMENT ROMANESC DE GRANIŢA.
Acest regiment (ivea sediul in Năsăud.
Se întindea în judeţele Dobâca şi Cluj şi ţinutul Bistriţei şi
forma un teritoriu aparte. Populaţia era de 34.487 suflete, repartizată
după naţionalităţi în modul următor: Români 34.328,
Unguri 72, Germani 206, alte naţ. 320, Slovaci 39. Confesiunile
erau: gr. cat. 28.748, ortodocşi 5810, reform. 115. Pe teritoriul
regimentului erau 44 de sate curat grănicereşti. Uniforma regimentului
era: veston sur-închis, pantaloni vineţi, cisme, guler
verde şi nasturi albi. ' ~ '
Localităţile
1. Bokkos (Bichiş) 23.
2. Besztercze (Bistriţa) 24.
3. Feldra (Feldra) 25.
4. Goureny (Găureni) 26.
5. Gledeny (Glodem) 27.
6. Hordo (Hordău) 28.
7. Nagy-Ilva (Ilva mare) 29.
8. Kis-Ilva (Ilva mică) 30.
9. Kis-Sajo (Şieul-mic) 31.
10. Lech (Le?) 32.
11. Makod (Măcud) 33.
12. Majer (Maiteri) 34.
13. Maros-Oroszfalu 'Ruşii-munţi) 35.
14. Miislocseny (Mijloceni) 36.
15. Mittye (Mititei) 37.
16. Măgura (Măgura) 38.
17. Monor (Monor) 39.
18. Monosfalu (Monoşfalău) 40.
19. Nagyfalu (Nagyfalfiu) 41.
20. Nasz6d (Năsăud) 42.
21. Nepos (Nepos) 43
22. Olâh-budăk (Budacul rom.) 44
erau:
Parva (Parva)
Pojen (Pojeni)
Porond (Prund)
Ragia (Ragia)
Ó-Radna (Rodna-veche)
Uj-Radna (Rodna noauă)
Nagy-Rebra (Rebra-mare)
Rebrisora (Rebrişoara)
Romulii (Romuli)
Runk (Runca)
Ruszt (Rust)
Szalva (Salva)'
Szt,-Gyorgy (Sf.-Gheorghe)
Szt.-József (Sf.-Iosif)
Szt.Jânos (Sf.-Ioan)
Nagy-Sajó (Şieul Mare)
Zsoseni (Joseni)
Szuplai (Suplai)
Szuszeni (Suseni)
Telcs (Telciu)
Tiba (Tiba)
Zagra (Zagra)
REGIMENTUL SĂGUIESC DE HUSARI.
Avea s

446 ŞTEFAN MAN CIULE A
repartizata pe naţionalităţi în modul următor: Săcui 21.346.
Români 8045, Germani 75, Slovaci 9, alte naţionalităţi 12. După
confesiuni: Rom. cat. 12.655, reformaţi şi socinieni 8781, gr. cat
5422, ortodocşi 2626.
Grănicerii locuiesc în un singur centru curat în Dobra,
apoi grăniceri amestecaţi ou civili erau în 5 târguri, anume:
Bărăbanţ, Ajeşdea, Agârbiciu, Teiuş şi Ghiriş şi încă în 10 sate,
apoi grăniceri amestecaţi cu populaţia civilă în 2 târguri şi 152
de sate.
Uniforma regimentului era: veston vânăt-închis, pantaloni,
chipiu negru şi nasturi albi.
Satele depe teritoriul regimentului erau:
1. Albis (Albiş) 36.
2. Al-Dobolyi (Doboliu de jos) 37.
3. Almas (Almas) 38.
4. Alsó-Csernáton (Cernatul de 39.
jos) 40.
5. Altiz (Altiz) 41.
6. Allorja (Altorja) 42.
7. Angyalos (Angheluş) 43.
8. Arkos (Arcos) 44.
9. Bagyon (Bugin) 45.
10. Benkfalva (Bănloc) 46.
11. Baratos ^Baratos) 47.
12. Bardocz (Bărduţ) 48
13. Baroth (Bar.itl 49'
14. Belefalva (Belani) 50.
15. Breeze (Breţi)
16. Besenyö (Beşeneu) 51.
17. Biborczfalva (Biborteni) 52
18. Bikfalva (Tăureni) 53'
19. Bodok (Bodok) 54.'
20. Bodos (Bodos) 55
21. Bölön (Beiini) 56^
22. Borband (Bărăbonţ)
23. Borsova (Borşova) 57.
24. Csató (Cetad) 5g'
25. Csatószeg (Cetăţuia) -9
26. Cekfalva (Ceheşti) go!
27. Csik-Görcsfalva (Cic-Görcsfa- Q{
lău) 62
28. Csik-Sz.-György (Cic-Sf.-Ghe- 63
orghe) Q¿
29. Csik-Sz.-Kiirály (Cic-St.-Craiu) 65
30. Csicsó (Ciceu) 6g'
31. Csobotfalva (Cioboteni) 67!
32. Csomafalva (Ciumăfaia) 6¿!
33. Csomortan (Ciomortan) 69!
34. Csomortány (Ciomortan) 70.
35. Czofalva (Tufalău) 71.
Dâlnok (Dalnok)
Dânfalva (Dăneşti-Chionului)
Deine (Delnea)
Desan (Deşan)
Ditrö (Ditrău)
Dobra (Dobra)
Dombro (Dombrău)
Dridiff (Dridif)
Egerbegy (Agârbiciu)
Egerpatak (Aninoasa)
Eresztveny (Eresteghiu)
Esztelnek (Estelnic)
Elfalva (Alfalău)
Fel-Doboly (Dobolul de sus)
Felso-Csernâton (Cernatul de
sus)
Feltorja (Toria de sus)
Füle (Filea)
Gelencze (Ghelinţa)
Gidöfalva (Godfalău)
Gyergyö-Alfalu (Alfalău)
Gyergy6-Sz.-Mikl6s (Gh.-St-
Nicolau)
Gyimes (Ghimiş)
Haraly (Harali)
Hatalyka (Hatinca)
Herrnani (Caşolţ)
Hidas (Hidiaş)
Hilib (Hilib)
Hurez (Hurez)
Iaas (Iaşi)
Iakabfalva (Iacobeni)
lakabfalva
Jenöfalva
Ikafalva (Icfalău)
Illyefalva (Ilieni)
Illyen (Ilieni)
Imper (Imper)
(iacobeni)
j

MISCELLANEA 447
72. Kainok (Cälnic) 120.
73. Karczfalva (Cärta) 121.
74. Käszon-Feltiz (Cason) 122.
75. Käszon-Ujfalu (Cason) 123.
76. Killyen (Chilieni) 124.
77. Killyenfalva (Chilieni) 125.
78. Kis-Baczon (Bätanii-ini;ij 126.
79. Kis-Berivö (Berivoiul rnic) 127.
80. Kis-Borosnyö (Boro^neul-niic) 128.
81. Kodormäny (Codormani) 129.
82. Koväszna (Covasna) 130.
83. Kozmäs (Cosmas) 131.
84. Kurtapatak (Valea Scurtä)
85. Kökös (Childus) 132.
80. Köpete (Chipatea) 133.
87. Köröspatak 134.
88. Közep-Ajta (Aita de mijloc) 135.
89. Laborfalva 136.
90. Lemheny (Lemnia) 137.
91. Leczfalva (Letfaläu) 138.
92. Lisznyö (Lisnäu) 139.
93. Losad (Jeledinti) 140.
94. Ludisor (Ludisor) 141.
95. Maclaras (Madäras) 142.
96. Mädefalva (Madefaläu) 143.
97. Magyaros (Mägherus) 144.
98. Mainas (Mainas) 145.
99. Märkusfalva (Marcus) 146.
100. Märtonfalva (Meusdorf) 147.
101. Märtonos (Martinis) 148.
102. Matisfalva (Matiseni) 149.
103. Maksa (Maesa) 150.
104. Menesäg (Minisag) 151.
105. Mihalesd (Mihäesti) 152.
106. Miklösvär (Micula) 153.
107. Mindszent (Minsent) 154.
108. Mohäcs (Mähacilu) 155.
109. Nagy-Ajta (Aita-mare) 156.
110. Nagy-Berrvö (Berivoul-mare) 157.
111. Nagy-Borosnyö (Borosneul- -158.
mare) 159.
112. Nagy-Vojvodeni (Voivodenii 160.
mari) 161.
113. Nettod (Netod) 162.
114. Nyujtod (Lunga) 163.
115. Olasztelek (Tilisoara) 164.
116. Osdola (Osdola) 165.
117. Örmenyes (Armenis) 166.
118. Pake (Pache) 167.
119. Pälfalva (Palfaläu) 168.
Papolcz (Papauti)
Pava (Pava)
Polyán (Poiana)
Pesorita (Pesorita)
Prajisnik (Priisnic)
Rakos (Ráeos)
Remete (Remetea)
Réty (Reti)
Sárfalva (Seulesti)
Sepsi-Baczon (S.-Baton)
Sepsi-Martonos (S.-Martin)
Sepsi-Szt.-Gydrgy (S.-St.Gheorghe)
Száldulas (Sáldábagiu)
Száraz-Ajta (Aita-uscatá)
Szárhegy (Sarhighiu)
Szászfalva (Mágesti)
Szemeria (Semeria)
Szent-Imre (St.-Imbru)
Szent-Ivány (St.-Ivan)
Szt.-Katolna (St.-Catalina)
Szt.-Király (St.-Craiu)
Szt.-Lélek (Bisericani)
Szt.-Martin (St.-Martin)
Szt.-Mihály (St.-Mihaiu)
Szt.-Simon (St.-Siimion)
Szt.-Tamás (St.-Tamas)
Szépviz (Frumoasa)
Szaszcsor (Sascior)
Szevesztreni (Sevestreni)
Szotyor (Caseni)
Tapolcza (Toplita)
Tatos (Tatos)
Tekeropatak
Telegdi-Baczon (T.-Baton)
Telegdi-Recse (T.-Recea)
Telec (Teleac)
Tóvis (Teus)
Tusnad (Tusnad)
Ujfalu (Ujfaláu)
Uzon (Uzon)
Vajasd (Oiejdea)
Vajda-Rece (Vaida-Rece)
Vardotfalva
Vargyas (Varghis)
Vacsarsi
Vojla (Voila)
Zabola (Zábala)
Zagon (Zagon)
Zalan (Zalan)
(Sumuleau)
Pe teritoriul celor trei regimente de graniţă româneşti s'a
desvoltat o puternică viaţă cu caracter naţional. Populaţia lor
a răspuns totdeauna la chemarea împăratuui, vărsându-şi pentru
dinastia habsburgică sângele pe diferitele câmpuri de luptă,

448 ŞTEFAN MANCIULEA
ducând astfel până departe în ţările apusene faima numelui de
român. In centrele lor de reşedinţă, Caransebeş şi Or lat şi Năsăud
au luat fiinţă şcoli pentru instrucţia şi educaţia fiilor de
grăniceri. In Orlat atât şcoala, cât şi clădirile necesare comandamentului,
ridicate pe cheltuiala grănicerilor, au fost edificate
în aşa numita „Stradă a Nemţior", unde s'a ridicat ceva
mai târziu şi o biserică rom.-cat. pentru ofiţerii regimentului.
In Năsăud şcoala românească a regimentului s'a deschis la
1778 sub conducerea ieromonachului Ieronim dela Blaj, alături
de care s'au ridicat alte clădiri, cazărmi şi oficii pentru nevoile
regimentului.
Viaţa independentă a acestor teritorii grănicereşti, atât în
Ungaria, cât şi în Ardeal încetează la anul 1851, când curtea
din Viena hotăreşte desfiinţarea lor. Această hotărâre a fost
publicată guvernatorului civil şi militar al Ardealului, baronului
Ludwig de Wohlgemuth din Sibiu în 18 Februarie 1851 sub
Nr. 3598 c. u. g., care a fost încredinţat cu executarea ei.
Fostele proprietăţi ale regimentelor, au fost administrate
până la 1918, de către comitete alese din sânul populaţiei româneşti,
cari din venitele realizate, acordau an de an o serie de
burse şi ajutoare fiilor foştilor grăniceri, cari arătau râvnă,
la învăţătură.
Viaţa fiecărui regiment ar merita să fie cercetată amănunţit
desvelindu-se din archívele oraşelor lor de reşedinţă sau
dela fostele comandamente militare, toate actele şi corespondenţa
lor, dându-se astfel la iveală trecutul acestor colţuri de pământ
românesc.
Datele sunt luate din Fényes Elek, Magyarorszâg statisztiká
ja 1840, VI. kól, Pest, 1841.
Mişcările revoluiţonare din anul 1848
în părţile Sătmărene.
— Informaţiuni culese dintr'un protocol —
de Alexandra Doboşi.
Intre hârtiile răposatului meu unchiu, Petru Doboşi, fost
preot în Megieş, am aflat un protocol din anul 1848. Era format
din 45 coaie mari, (180 p.) dar 103 p. dela început s'au pierdut,
iar 6 p. dela sfârşit sunt deteriorate. Deci s'au păstrat pag.
104—180. Nu ştiu cum a ajuns în posesiunea unchiului mm,
probabil 1-a găsit în casa parohială. S'a redactat între 10—20
Octomvrie 1848 în ungureşte. Este o copie de pe dosarul procesului
intentat de forurile ungureşti contra preotului din Me-

MISCELLANEA 449
«ieş Cherchez Dumitru şi contra mai multor oameni de acolo .şi din
uorbed (azi Româneşti) cari au fost traşi la răspundere şi în
urmă judecaţi, pentfticl AU trt&iis o scrisoare de aderenţă
Comandamentului imperial diîi Nftsătid,'şi au voit să împiedece
ihtràfea gardiştilor unguri în comună.
Cuprinde: pag.. 104—145 declaraţiile acuzaţilor şi alte decWtratiuni
sau certificate liberate de dlîe*
rite persoane în favorul preotului.
14-5—159 conţin rechizitoriul procurorului rostit
împotriva alor 91 persoane, 70 €in Megieş,
21 din Gorbed, împărţiţi în 4 grupe
după gravitatea faptelor, pentru cari
sunt urmăriţi.
159—170. Cuvântarea apărătorului.
171—180. Sentinţa.
Procesul a început la 16 Octomvrie şi s'a terminat la 26
Octomvrie. Nu se poate constata, cine a scris această copie a
dosarului. A fost autentificată la Careii-mari, dar data şi iscălitura
autorităţii nu s'a păstrat.
Mişcările dai anul 1848 au culminat la Românii din Ardeal
în lupte sângeroase. Documentele ce ni s'au păstrat dovedesc
că şi Românii din părţile ungurene s'au alăturat la luptele acestea,
întâlnim şi în regiunile nordice fenomene revoluţionare de
mai mică sau mai mare importanţă după împrejurări. Lipsa
de conducători energici de o parte, de alta centrele ungureşti
din apropiere au împiedecat însă desfăşurarea unei revolte generale.
Aici nu putem constata atitudinea hotărîtă, conştiinţa puterii
proprii,, ce apare cu atâta tărie la Românii din Ardeal.
Românii delà periferie au o atitudine şovăitoare, sunt timizi, nu
mdrăsnesc să ducă la îndeplinire ceeace hotărîseră în adunările
lor. Spiritul revoluţionar se manifestă la ei în adunări ţinute
noaptea sau în consfătuiri după eşirea delà slujba bisericească,
iar când nemulţumirea ajunge la culme se adună cu
furci şi ciomege în mână, dar şi atunci sunt de ajuns câteva
cuvinte ale unor domni unguri ca cetele înarmate să se resfire
în linişte.
Comuna fruntaşe Megieş (azi Medişa, ungureşte s'a numit
Aranyosmeggyes) este în apropierea oraşului Satu-mare, linia
ferată Satu-mare—Baia-mare atinge această comună, i^e află
aici un castel fost adăpost al mai multor familii nobile.
Acestui castel aparţineau câteva comune învecinate ,i toate
comunele din Ţara-Oaş-ului (conspiraţia .din 173.' 'ii.-hâ tor.tc
29

450 A. DOM)Şl
comunele); Astăzi Megieşul are yre-o 3000 suflete în majoritate
Români. • .
Din protocolul amintit mai sus putem studia mişcarea
revoluţionară, a Românilor Megieşeni din anul 1848.
încă pe la Rusalii se neliniştiră Megieşenii. Intr'o Duminecă
preotul cetise în biserică ordinul autorităţilor administrative
cu privire la starea de asediu. Oamenii, dupăce eşiră din
biserică, făcură larmă strigând că preotul le citeşte numai ce
este rău, retace însă ceeace ar fi spre binele lor.
Toată vara spuneau, că ei nu mai sunt datori să facă clacă,
că preotul este de vină pentrucă li se cere aceasta, deoarece el
ţine cu domnii; se plângeau între ei că solgăbirăul (pretorul)
pe nedrept le porunceşte să iasă la clacă. învinuiau pe preot
că este mai pre jos decât un evreu, deoarece este de partea domnilor
şi a ministerului.
In vara anului 1848 mai mulţi Români din Megieş fuseseră
la târg în Lâpuş (jud. Someş), de unde aduseră ştiri referitoare
la evenimentele din Ardeal. Spuneau că se află în Ardeal un
om al împăratului, care celor ce se alătură lui le dă o scrisoare,
să nu mai fie obligaţi a da soldaţi, nici a plăti dare sau alte
sarcini. Alţii afirmau că toţi Ardelenii s'au alăturat ofiţerului
imperial din Năsăud, care i-ar fi scutit de a mai da soldaţi şi
de a plăti „porţie".
Ioan Vezentan afirma, că tatăl său văzuse la târgul din
Lăpuşul-unguresc „făgăduiala mare, care a venit din Năsăud",
hiai spunea că cine petiţionează la Năsăud, acela nu va mai
plăti dare, nici nu va mai da soldaţi şi că „în Năsăud făgăduesc
aşa de mare libertate, câtă noi nici nu ne putem închipui".
Altul aduse ştirea, că satele din Chioar s'au răsculat din
pricina unui preot împotriva domnilor, au şi prins trei dintre
ei, şi-i ţin legaţi... comunele din Chioar au fost după „dreptate"
şi comuna Naleni (?) când arătă dreptul domnilor i l-au împuşcat
din mână şi încă şi mâna i-au împuşcat-o. Se povestea
că birăul (primarul) din Satu-lung ar fi spus mai multora în
târg, că n'are linişte, deoarece oamenii trag mereu clopotele
într'o dungă, ţin adunări peste adunări şi fac gâlceava.
Se răspândi ştirea, că din Chioar 9 sate au fost la Năsăud,
unde ar fi sosit şi regele, care dă fiecărui dreptate. Un ţăran
venit dela Târgul din Lăpuş spunea în auzul tiuturor „în Chioar
coasele le îndreaptă şi le fixează pe prăgini de un stângen,
la topoare fac cozi, astfel se înarmează". Mulţi vorbeau că s'ar
apropia duşmanul, că va sosi peste două săptămâni, fără; a
preciza însă cine este acel duşman.
Megieşenii se sfătuiau
mereu. Mulţi erau de părere să

MISCELLANEA 451
Ttrimita şi ei scrisoare la Năsăud, ca să li se iaca şi lor dreptate.
Agitaţia creştea din zi în zi. Vezentan Văsălică, Zima
Ştefan, Bercie Ioan, Zab Minai se înţeleseră mai întâi între ei,
pe urma se adunară împreună cu mai mulţi în casa lui Sentianoşi
Văsălică. Adunarea a decis că vor adresa o scrisoare
către omul împăratului la Năsăud. La fel se adunară şi cei din
-Gorbed (sat învecinat care era filia Megieşului) în casa lui
Nica Mihai, apoi la Iuhas Minai; conducător iii toate era curatorul
Groza Antonie. Ei aduc aceiaşi hotărâre că împreună cu
Megieşenii vor trimite scrisoare la Năsăud.
Cu toţii erau de acord, că preotul trebue să le redacteze
scrisoarea fiind cel mai învăţat dintre Românii din Megieş.
Dar mulţi îşi exprimară teama că preotul va refuza, deoarece
nu se prea aveau bine cu el încă din timpul recrutării, când
cu toate ameninţările sătenilor preotul puse matricolele la dispoziţia
autorităţilor. Intr'o zi seara târziu se duseră la preot
Împreună cu delegaţii din Gorbed rugându-1 să scrie la Năsăud.
Preotul ezită şi provocându-se la timpul înaintat căută
să amâne scrisoarea pentru ziua următoare. Mulţimea însă începu
să murmure strigând că preotul este sluga lor, ei poruncesc
să scrie la Năsăud.
Preotul fu nevoit a redacta imediat o scrisoare. Nu s'a
păstrat textul scrisorii, dar din răspunsul primit de la Nă-
-săud reiese că prin această scrisoare s'au declarat credincioşi
împăratului Ferdinand I, şi în caz de nevoie ofereau pentru armata
imperială tineretul capabil de a purta arme. Ca să dea
scrisorii mai mare valoare, o provăzură cu mai multe peceţi: a comunei
Megieş, Gorbed şi a parohiei Megieş. Dar nu se mulţumiră
nici cu atâta, ci Zima Ştefan se duse la nobilul Ioan Kiş
„hotnog" rugându-1 să vină şi el în adunare aducând
şi pecetea nobilimei. Acesta la început refuză, apoi cedează fiind
chemat înc'odată de către Zima Ştefan, Vezentan Vasile curatori
şi Bercie Ioan, ca să meargă ducând sigilul „care nu pe
vre-o scrisoare rea trebue pus, ci pe o astfel de scrisoare, care
este spre folosul satului întreg". Mergând la casa parochială
dădu preotului pecetea, care se imprimă lângă celelalte. Astfel
era întărită scrisoarea cu patru peceţi.
Fură trimişi la Năsăud delegaţii Vezentan Văsălică şi Bercie
Ioan. Primarul luă pe lângă chitanţă 7 floreni de la hotnogul
Kiş Ioan din banii urbariali, dând această, sumă delegaţilor
ca bani de drum. Cei din Gorbed aleg ca delegat pe Apan
Toader, care asemenea primi 4 floreni ca bani de drum.
Cu câtă greutate se poate face ceva la sate, se învederează
şi aici. Vorbe multe, ceartă ,până când se face „ţâpătură", adecă
29*

452 a. DObusr
sè stabileşte Stima ce tf-ebde so dea- fiecare după avere. UuuL
mărturiseşte „noi éel-săraci né certam cu curatorul, că,pe tiói
de ce ne Bagă iti crieltuèìi''. Cei Cari nu înţelegeau, de ce erfté
vorba, îşi plineau toala ìiicredèrea în curatóri şi ceilalţi oameni
cuminţi socotind 1
că „de Ce să strice ei dacă alţii vor să fieâ
bine".
Cii o încredere naivă aşteptau toată uşurarea, de kt. o-
simplă scrisoare. Fu angajat ùn cărăuş pentru a transporta delegaţii
la $ăsăud.
Dar curând dupa plecarea delegaţilor se auziră veşti animante',
cari Îngrijorau ptìpdriil. Se răspândi zvonul, că ar fi
fost prins cărăuşul la Seini-(al treilea sat). Despre delegaţi nu
èè spùrie» nitrite, sè vétte Cà éi şi-aU continuat drumul.
Mègiesénii făcură o întinsă propagandă în satele vecine..
Pè cèl diri Odofeu îi îndemnară sa. nu mai dea dare, nici soldaţi
şi să nu sé mai supună domnilor. Asemenea îndemnuri pri r
mită şi cèi din Apă şi lasib. Sperând că răspunsul de la Năsăurt
o să-i libereze de toate sarcinile, ajutorul de primar Zab Mihai tot
amânau vărsarea banilor- adunaţi ca contribuţie. Mania Gheorgite
fost prifriar amâna şi el trimiterea recruţilor la Carăi; aşteptând
sosirea scrisorii de la Năsăud. Dar scrisoarea întârzia şi el iu
nevoit a duce recruţii la Gatăi. Mărturiseşte însă cu ocazia procesului
că in loctil feciorului său recrutat angajase pe altul ' u
suma de 1-i6 flmeni, mai plătind şi doctorului 2 fl., iar unui
soldat pentru înregistrare 5 fldreni.
In sfârşit scfsi scrisoarea mult-aşteptată. Dar n'o înţelegeau,
era scrisă Cu slove îngtiste şi lungi în limba împăratului, nemţeşte.
Trebuia om învăţat ca s'o înţeleagă. Nici preotul din Megieş
nu ştia nemţeşte, deci alergară cu mare grabă şi nerăbdare
Ist Apa, apoi la Ioşib.
Ihtr'adevăr preotul romano-catolic din loşib a copiat sci l-
soarea în mai multe exemplare şi le-a explicat cuprinsul.
Prin această scrisoare J ) se adevereşte că delegaţii din Megies'au
prezetitat declărându-se credincioşi şi devotaţi faţă de împăratul
Ferdinand I, şi oferind armatei imperiale pe tinerii Incapabili
de a purta arme. Se confirmă că potrivit ordinulur
No. 4450 din 16 Sept. au depus jurământul pe drapelul imperial.
Comandamentul îndeamnă pe funcţionarii de la comit it
şi pe ceilalţi să-şi dea tot concursul pentru a se putèa incorpori,
recruţii.juraţi,,ca să se poată restabili liniştea în ţară.
Din scrisoare reiese — după cum tălmăceşte preotul — ci
Românii din Megieş s'au supus împăratului Ferdinand, ntfr
l
) Textul scrisorii la. sfârâit.

MISPELLANEA
45Ş
««Misterului („kentek nem a Minişzteriummal, hanpm Ferdinandiijal
tartanak").
Probabil că preotul xqf».-p^,|olip şvab fjind ca şi credincioşii
lui din loşib a simpatizat cu mjşparea Rppiângor.
După sosirea delegaţilor 4ift tyfts$u4 ţfflM* l u m P a vorbea
•de Colonelul Urban, comandantul imperial dip Năşj,ud, numele
său deveni foarte popular. Jntr'p zj teologul Erdqs Gavril vorbind
cu Ştefan Zima începu a nuli pe Colonelul Urban, Zima
se revoltă şi strigă şă nu mai îndrăsnească a-j ^P°? a m e "
nlnţă că va ucide cu furca de fier pe acela, care ar îndr|sni
să fie de partea Ungurilor. Conşjderau deci pri.efeni ai Românilor
pe comandanţii imperiali, cu deosebire pe Coi. Urban de
la Năsăud.
Pătrunseră la Megieşi şţjri vagi despre înarmarea Românilor
din Ardeal, Megieşenii prindeau curaj, Puşcaş Alexandru
declară într'o adunare că orjce ar face Ungurii, Românii vor
fi biruitori.
Domnii din Megieş cuprinşi de spaimă cerură ajutor miiitar,
desigur de la Satu-Mars. Astfel în 7 Oct. se răspândi
vestea- neHnisWtpare, pă vţp. în sat gardişti unguri. Şe produse
mare agitaţie. Zima Ştefan sub-primar umbla prin saţ cu puşca
în spate îndemnând pe toţi ca 4 e
seară să vie în piaţă, căci nu
VQI' Jăsa şă între gardişti. Zâb Mijiai pr

454 A>. DOBOŞI:
naive ale lui Ştefan Zima, că această unire nu poate să le aducă;-
nici un bine.
Duminecă seara agitaţia ajunse la culme. Cete înarmate,
cutreerau satul, apoi se adunară în piaţă discutând şi strigând,,
că nu trebue să permită Intrarea gardiştilor în comună.
Dar pe cât erau de revoltaţi, atât de iute s'au potolit. Sosirea,
câtorva domni unguri în mijlocul lor i?a liniştit; le-a scăzut cur
rajul şi le-a reamintit, că ei nu sunt. decât nişte slugi.
La îndemnul domnilor Orban, Kopeczy, Ujlaki se resfirară,
cetele înarmate, plecară cu toţi acasă. Nu se mai auzi nici un.
-cuvânt de ameninţare, nici o vorbă de împotrivire.
Numai proprietarul ungur Orban rămase cu 8 Români, să.
meargă întru întâmpinarea gardiştilor. Ei se duseră la cimitir,,
acolo aşteptară sosirea gardiştilor. Aceştia sosiră curând, dar
acolo nici nu statură de vorbă cu ei, abea în piaţă s'au dimis
să-i întrebe câte ceva, desigur mai mult cu privire la incartir
ruire şi întreţinere.
• „Nemzetori" (gardiştii) Intrară în Megieş fără împotrivire.
Dar cu acestea nu s'a isprăvit totul. Solgăbirăul Boroş-
Pal înainta prefecturii (alişpanului) un raport detailat (nu s'apăstrat).
Forurile administrative făcură mare vâlvă în jurul
„rebeliunii monstruoase" de la Megieş.
Subprefectul (alişpanul) printr'un ordin trimite la Megieş
în ziua de 16 Oct. un tribunal ad-hoc pentru judecarea- celor
vinovaţi de „trădare de patrie". Acest tribunal prezidat de
Darvay Ferencz, preşedinte de tribunal, era format din mai
mulţi judecători. Procuror era Kolbnay Samu, iar apărător diir
oficiu Kiss Gâbor. S'a făcut instrucţia acuzaţilor şi ascultarea
martorilor Iuându-se la protocol cele spuse de ei. Din aceste de--
claraţiuni se poate reconstitui mişcarea „de rebeliune" din Megieş.
In cursul instrucţiunii Megieşenii se arătară în cea mai
mare parte timizi, căutând a se desvihovăţi sau a implica pe
alţii în afacere. Mai ales preotul Kerekes Dumitru aleargă în
dreapta şi în stânga după certificate. Produce în faţa tribunalului
vre-o 15 certificate liberate de diferite persoane, în mare
parte proprietari unguri din Megieş sau satele învecinate. Cele
mai multe dovedesc că preotul din Megieş n'â fost în cele mai
bune raporturi cu credincioşii lui. Protopopul districtului Seini
Erdoş Simeon adevereşte că preotul din Megieş a fost în tottimpul
serviciului său preot model şi că greşeala aceasta nu se
poate explica altfel decât aşa că în urma căsniciei sale rele şi-a
pierdut echilibrul sufletesc. Preotul adresează tribunalului o petiţie.
Se plânge în ea împotriva Megieşenilor că îl socoteau»

MISCELLAXEA
45ă
ca pe un evreu („inkâbb mint egy zidot tartottak"). Cu privire
la scrisoare declară că nu i s'a spus nimic înainte, ci numai
târziu pe vremea culcatului au tăbărât asupra lui, ceeace 1-a înspăimântat
aşa de mult încât şi-a pierdut judecata sănătoasă
(„velem nem kozoltek, hanem csak egyszerre reâm rohantak
lefekves elott, mi engemet egeszen remiiletbe, ijedsegbe, es felelembe
hozott... eszembe megzavarodtam"). Spune între altele
că a fost constrâns sub ameninţări să scrie la Nâsăud, iar
acum oamenii toată vina o atribue lui, precum au făcut evreii
cu Christos („az egesz terhet reâm mint a zsidok Krisztusra
hâritani akarnâk"). Se roagă să fie iertat pentru această greşeală,
mai ales pentrucă are şase copii mici şi promite că nu va
înceta niciodată a se ruga lui Dzeu „pentru înflorirea şi întărirea
naţionalităţii —• fraternităţii —• egalităţii" 1 ).
Procurorul citeşte rechizitoriul punând sub acuză 70 de oameni
din Megieş şi 21 din Gorbed.
începe descriind cele întâmplate, pe baza raportului înaintat
de solgăbirău, apoi continuă „din aceste date autentice se
vede ca la lumina soarelui fapta care constitue delictul, fapta
îngrozitoare săvârşită de acuzaţi prin rebiliune. Aceasta este o
crimă, care atinge nemijlocit republica. Aceasta este flacăra,
care a pustiit multe ţinuturi din Ungaria, scânteia acestei flăcări
a fost aprinsă la Viena de către camarilla căzută.
Intre alte locuri, mai aproape de noi dincolo de Piatra
Craiului la Năsăud a foat aprinsă de un colonel cu numele Urban
şi complicii săi, iar în comitatul Sătmar în mai multe locuri
mai ales în cuibul acuzaţilor, în Megieş şi Gorbed a erupt
cu violenţă în rebeliune. Aceasta este crima îngrozitoare, care
avea ca ţintă jefuirea cetăţenilor, mai ales acelor de neam maghiar,
din Ungaria şi de altfel atacată din multe părţi fără
motiv şi pe nedreptul. S'a manifestat în cazul de faţă în Megieş
şi în comuna învecinată Gorbed în adunări noctrune secrete
şi în răscoala din 8 Oct. a locuitorilor Români din Megieş
înarmaţi cu ciomege şi cu furci de fier, la care au participat
acuzaţii în măsură mai mare sau mai mică".
Acest delict al rebiliunii se pedepseşte conform art. 12, 35
din 1723.
„împrejurări extraordinare impun şi mijloace extraordinare,
răsculaţii au înspăimântat pe cetăţenii unguri paşnici
silindu-i a se muta. Acuzaţii s'au purtat ca duşmani şi numai
Libertate, egalitate, fraternitate erau cuvintele rostite de
Unguri cu toată ocaziunea în anii 1848—49. Preotul ştia că vor
impresiona pe judecători.

A. DOBOŞ 1
in urma intervenţiei mai multor companii de soldaţi au putut,
ii liniştiţi..." ..
Procurorul cere să se facă conscrierea averii mobile şi imobile
a acuzaţilor, să fie puse sub sechestru averile, cari nu se
pot păstra mai mult timp şi să se vândă prin licitaţie publică
pentru a se plăti din ele cheltuelile. Cere apoi ca omiţându-se
adausurile greoaie şi formalităţile mai vechi, tribunalul să-şi
dea toată silinţa de a reda cetăţenilor paşnici cât mai curând
siguranţa avutului, iar pe cei vinovaţi să-i pedepsească în raport
cu vina lor în mod exemplar.
înşiră în fruntea acuzaţilor de prima categorie pe preotul
Kerekeş Dumitru, pentrucă a scris scrisoarea provăzându-o cu
3 peceţi. I se impută că în loc de a linişti poporul „a picurat
în ei gândul păcătos al trădării de patrie", caşi isvorul răului
acest aţâţător şi trădător de patrie, care tăgădueşte legea şi
dreptatea numai prin moarte şi-ar ispăşi păcatul în mod
vrednic".
Al doilea acuzat este Zima Ştefan, spune despre el „mai ales
voinţa lui păcătoasă a lucrat" „acesta este cel păcătos, care
dupăce văzuse ilegalitatea faptelor sale... în mod făţarnic a voit
să «tea de o parte, ca el deşi primi pilus să nu fie văzut." I se
impută şi păcatul mare de a fi apărat pe Urban faţă de cuvintele
batjocuritoare ale teologului Erdoş Gavril.
Cuciulan Grigor este acuzat că a făcut propagandă provocând
la răsvrătire.
Despre Vezentan loan delegatul trimis la Năsăud fugit din
sat spune procurorul că „a fugit dela spânzurătoare".
Zab Minai subprimar este acuzat că a ţinut adunări nocturne,
a trimis delagaţi la Qdoreu şi Băbăşeşti, a reţinut banii
adunaţi în contribuţie sperând că după primirea scrisorii din
Năsăud va fi iertată contribuţia, că ar fi avut de gând să libereze
cu forţa cărăuşul arestat la Seini. Procurorul citeşte rând
pe rând şi pe ceilalţi acuaaţi.
Apoi ajunge la cuvânt apărătorul. „Este lucru îndeobşte
cunoscut, că motivul principal al acestei rebeliuni a fost darea
recruţilor. Mulţi părinţi se temeau, că acum când patria se
află în împrejurări grele, este nevoe de aşa de mulţi honvezi,
vor trebui să plece şi fiii lor. Intre aceea auziră vestea, că la
Năsăud s'ar afla un om al împăratului şi că cine petiţionează
la -el, nu trebue să dea soldaţi. Ne putem mira oare, că ei neştiutori,
neînţelegători fiind, nici nu bănuiau, că un om, care
este împreună cu noi supusul aceluiaş domnitor, poate să fie
rebel, nutriţi de speranţa dulce că fiii lor o să rămână acasă,
merg la acest trădător şi om de nimica, de la care aşteptau

Mi&CgţLANEA
ajator şi ocrotire, care i-a adua în această primejdie". Cauţft şţ
micşoreze culpabilitatea fiecărui acuaat.
Propune ca unti dintre acuzaţi având, mai puţină vină să
lie trecuţi în altă categorie. Cere şi el să fie sechestrate averile
locuitorilor fugiţi din Megieş înainte de începerea procesului.
încă în cursul desbaterii procesului Românii din Megieş
câatară să scape de vexaţiunile gardiştilor, cerând să fie evacuaţi
gardiştii, deoarece întreţinerea lor reclamă prea multe
• iieltueli, promit că în viitor se vor abţine de la orice desordine.
Tribunalul pronunţă sentinţa la 26 Octomvrie .
Motivarea sentinţei începe astfel: „Tribunalul luând în considerare
îrnprejurările grele, cari apasă Ungaria din cauza intrigilor
josnice, cari lucrează împotriva iegţjor, Uţâpd în considerare
că,., au comis aceste fapte aceşti oameni cari... au
devenit părtaşii drepturilor egale cu ale vechilor clase priyile-
-giate şi pentru aceasta ar fi trebuit să fţe cuprinşi de sentimente
de recunoştinţă faţă de guvern, dar ei au peţiţionftţ
dimulo de Piatra Craiului la un sfat protivnic patriei şi ş'au
sujtus puterii lui fără de Dzeu sperând în mărimea îngrozitoare
a puterii au umplut de frică publicul"-
Fură condamnaţi următorii:
1. Zima Ştefan, 2. Dumitru Zab, corifeii mişcării, la moarte
prin ştreang; 3. Cuciulan Grigore, 4. Vezentan Ioap la câte 5
-ani muncă silnică; 5. Corodau Alexandru, 6. Şilaghi Alexandru
la câte 4 ani muncă silpică; 7. Preotul Kerekşş Pumitru, 8. Ţoroc
Paul, 9. Puşcaş Alexandru, 10. Ciproc Flore, 11. Torbc Siroepn,
12. Todinca Alexandru la câte 3 ani muncă silnică; 13-
Zab Pumitru, 14. Ciachi Gheorghe, |5. Cobăs loan la câte 2
ani muncă silnică; 16. Corodau Simeon, 17- Rode Andrei, 18. Bercia
Dumitru, 19. Coruian Vasile, 20. Comiati Mihai, 21 Pop Toma,
22. Kiş Joan, 23. Vezentan Mihai, 24. Fazekaş Mihai la câte un
an şi jumătate muppă silnică; 25. Cizmar Nicolae, 26. Simon
Ţoader, 27. Luca Gheorghe, 28. Moroz Luca, 29. Rodie Borghidan
Toma, 30. Sugar Ilie, 31 Bodie Dumitru, 32. Corodan MihâV^â.
Dania loan, 34. Mania Dumitru, 35. Moldovan Gheorghe, 36.
Ileş Pumitru, 37. Moldovan Pănilă, 38. Balog Vasile, 39. Lenghel
Dumitru, 40. Zima Pjnte la câte un an muncă silnică; 41.
Sugar Mihai, 42. Moldovan Gheorghe, 43. Rafan Mihai, 44. Izvoran
Vasile, 45. Moldovan Mihai, 46. Barnis Petru, 47. losiban
Gheorghe, 48. Villa, luhas Mihai, 49. Niki Gheorghe, 50. Moldovan
Ştefan, 51. Mani Gheorghe la câte un jum. an muncă silnică;
52. Kjs loan, 53. Corodau Indre, 54. Megeşan Pop Pumitru, 55.
Toroc Mihai, 56. Pap loan la suportarea cheltuelilor; 57. Rudolf

458 A. D0B0Ş1
Antal preot rom.-cat. la dorgatoriu; 58. Uveges Vasile la suportarea
cheltuelilor; 59 şi 60 nu s'a păstrat numele. .
Executarea pedepsei s'a socotit din ziua când au fost prinşi.
Fură obligaţi a se alimenta.
Contra celor fugiţi s'a lansat în toată ţara ordin de arestare
şi li s'a sechestrat toată averea.
Condamnaţii fură obligaţi a suporta cheltuelile procesului,
cari s'au ridicat la suma de 3134 floreni.
Nu s'a păstrat nici o ştire cu privire la executarea pedepsei-
Nu ştim când şi unde au fost executaţi cei doi corifei, nici unde
şi-au executat pedeapsa ceilalţi condamnaţi.
Astfel se termină zilele de sbucium revoluţionar din comuna
Megieş. Scrisoarea mult aşteptată nu i-a scutit de greutăţi.
„Omul împăratului", în care aveau atâta încredere, nu i-a
putut scăpa de urgia domnilor unguri; din contră fură condamnaţi
de tribunalul unguresc.
Se vede din cele de mai sus că în anul 1848 şi Românii
din apropierea Sătmarului au simţit la fel cu cei din Ardeal,
însă fiind amestecaţi cu Unguri şi neavând conducători înflăcăraţi,
nu s'a putut desvolta aici o mişcare atât de întinsă
şi îndelungată ca la Românii din Ardeal.
Scrisoarea Comandamentului
trupelor imperiale din Năsăud.
Bestätigung, dass die Indiwiduen der Ortschaft Aranyosmegyes
als Deputierte mittels Vollmacht freiwillig hierorts erschienen
sind und in folge ihrer bestirnten Erklärung: dass sie
ihre Treue und Ergebenheit für Seine Majestät den Kaiser Ferdinand
1-en bekräftigen, und in Falle des Bedarfes ihre waffenfähige
Jugend für die Kaiserliche Armee unweigerlich stellen
wollen, nach Weisung des Befelhs No. 4450 von 16 v. Mts. den
Eid zur k. k. Fahne abgelegt haben, wird bestättiget und es gewährtiget
daher die Militärbehörde mit Recht dass die Komitats-
oder sonstige Beamte sich alles Einflusses auf die Rekrutenstellung
dieser beeideten Leut zur Aufrechställung der Ruhe
im Lande enthalten werden. Von k. k. 2 Walachen 17 Grenz Infanterie
Regiment Stabstation Naszod 4 Oct. 4848 p. 1. Urban
Obrst Kotlil hptm.
Un evangheliar românesc la 1552?
(Rectificare).
C. Petranu în lucrarea sa Revendicările artistice ale Tran

iíISCELLANEA
Controlând la Ráth Gyorgy, Az iparmúvészet kónyve, I,.
Budapest, 1902, p. 481, am găsit următoarele în legătură cir
tipografia din Bălgrad sau Alba-Iulia: „Az Erdélyben a XVI.
száeadban múkodott kónyvnyomdák kozül még ai gyulafehér-
Tárit kell kiemelnünk. David Ferencz 1567-ben ifct megjelent s a-
Szentháromságról szóló konyvét a Szentháromságot gúnyolófametszetekkel
látta el, melyeket 1638-ban Rákóczi Gyorgy a
kónyvnek elkobzott példányaiból kivágott. Csak újabban derült
ki, hogy e nyomda cyrill-betükkel, és keleties, fomadékos díszítésü,
arabos stilusú szép vigneták (LXXIV. melléklet) és sajátságos
initiálÍ8ok (273. kép) dúczaival volt felszerelve. Az egyik'
Tignettân a fonadék Ungro-Valachia czimerét óvedzi. Ezeknekr
segélyével nyomtatták 1552-ben oláh nyelven a négy evangéliumot,
mely utóbb új kiarfást ért. Mindkettónek fennmaradt
egyetlen példányait sikerüW ujabban a Nemzeti Muzeumnak
megszerezni" (= „Dintre tipografiile, care au lucrat în Ardeal
în secolul XVI, trebue să mai amintim pe cea din Alba-
Iulia. Cartea Iui Francisc David, apărută aici in 1567 şi care
vorbeşte despre Sf. Treime, a prevăzut-o cu gravuri de lemn
care batj'ocuiriau Sf. Treime, pe care Gheorghe Rákóczi le-*
tăiai, din exemplarele confiscate ale cărţii. Numai în timpul
din urmă a ieşit la iveală că această tipografie a fost prevăzută
cu slove chirilice şi cu vignete (anexa LXXIV) şi iniţiale
caracteristice (figura 273) cu ornamentaţii împletite, îrr
stil arabic. Intr'o vignetă împletitura înconjură stema Ungro-
Valahiei. Cu ajutorul acestora au tipărit în 1552 în limba românească
cele patru evanghelii, care au ajuns mai multe ediţii.
Unicele exemplare păstrate din amândouă acestea a reuşit să
şi-le câştige în timpul din urmă Muzeul Naţional").
Ornamentul reprodus de Ráth, înaintea pagimei 481, şi de
Petranu pe p. 121 (Nr. 45), este întocmai cu cel ai Evangheliarului
tipărit în Belgradul sârbesc la 1552, care se poate vedea
la I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia rom. veche, I, p. 13, şi
despre care pe p. 20 a acesteia ni se spune: „Evangheliarul
de la 1512, cunoscut şi sub numele de evangheliarul lui Neagoe-
Vodă, s'a bucurat de mare vază în trecut, deoarece, după cum
observă Jafaîik*) şi Karataev 2 ), a servii de model pentru
Tetravanghelul tipărit în Belgradul Sârbiei la 1552. Caracterele
tipografice ale acestuia sunt tăiate după modelul celordin
Evangheliarul lui Neagoe (afară de p care este de un alt
1
) Safafik, Geschichte der serbischen Schrifthums, Prag».
1865, p. 256, 269 şi 270.
•*) Karataev, OnHCSHU P- 118.

N. DRAGAM'
)jp).. Qrnameptele dela începutul evangheliilor sunt desemnate
aproape întocmai după ediţiunea rpmânească. Până şi. sj^ma
Ţerei Româneşti cu vulturul cu capul întors, cu crucea în
ejpp şj cu dQ) arbori jp dreapta şi. stânga, se văd reprqqjusje la
începutul, evangheliei! mi Mat&piu. La evangh^ifli iui Inan,
această stemă lipseşte, rămânând locul gol. Ortografia eştp
modifjcaţă, dar s'au păstrat întocmai unele greşeli 4« tipar
şj epilogul, jn «are s'au înlocuit numai numele proprii şi anuî
tipar jrii".
Şi iniţiala din figura 273 (p. 484) a lui Râth este identică
«u cea a Evangheliarului lui Macarie de la 1512 de pe p. 10 *
Bipţifigrafiei rom. vechi (Nr. 29,), şi prjn urmare trebue să fie
identţpă şi cu cea corespunzătoare a Evangheliarului retipărit
|U Belgradul Şârbiej âa 1562.
Râth se dovedeşte cu totul rău informat. „Evangheliarul"
său mai întâiu nu este „unic". Apoi nu esite „românesc", ei
slavpnesc. In sfârşit este tipărit la 1552, dar nu în Belgradul
Ardealului (= „Alba-Ju}ja"), ci ţn cel al Sârbiei: confuzia, Belgradului
sârbesc cu Rălgradul nostru este uşor explicabilă, iar
de-aici considerarea ca românesc a unui text şlavpnese necitit.
Având în vedere aceste constatări, toate afirmaţiile lui Râth,
privitoare Ha înzestrarea cu iniţiale chirilice şi ornamentaţii cu
«aracţer oriental şi românesc ale tipografiei din Alba-Iulia, cad
de Ja sine. Cum se poate vedea din Eyangheliarid slayonesc
tjpărjt de Lorinţ diac în Bftlgrad—Alba-Julia la 1579 (cf. fascjmţlejte
la I. Rianu şi N. Hodoş, o. c, pp. 75—79, n-rele 83, Si,
£6 si 186), iniţialele chirilice şi ornamentaţiile acestei tipografii
se înfăţişau cu totul altfel.
N. DRAGAM'.
Versuri istorice despre Constantin
Brâneoveanu şi despre căderea
Hoţinuluj sub Ruşi,
Intr'un caet mss. rămas dela preotul Pavel Popovici (năseut
la 8 Noemvrie 1789), care a păstorit pe creştinii ortodocşi

MlSCELLAftEA
pârilor, ce frămârttâu sufletul Unui pffefeit otttifltts dela graniţa
de mt a t8HtrJrultii românesc, pe la înretluful secolului XÎX.
Iată-le:
O pricina minunată
Din ceput din lumea toată
Din ceput şi flirt vecie
Precum şi carte'(a) ne scrie
Cuvântul cel tipărit
Care este adeverit
Cum că lumea-i trecătoare ,.
Şi încă foarte! înşelătdâfe
Defăima şi amăgeşte
Şi tot aşa-i pilăspreşte
Pre Domni şi pre împăraţi mari
Pre ceiace sânt mai tari
De vorbesc de avuţie
Şi se ţin în sumeţie
Ca când n'ar veni o moarte
Şi-ntr'un ceas le lăsă tbate
Pre cum iată c'am privit
La Constantin Vod ce au domnit
Intr'un an 26
Bine se 'ntărâdâcinăse
Toţi odată se sculară
Şi duşmanii că-1 luară
Din Scaun din Bucureşti
Ş sama şi să priveşti
La acest Domn mare şi bogat
In ce chip s'au adevărat
Că tiranul de împărat
Oaste mare şi-au mânat,
Şi cum el au sosit
Fără veste l-au lovit
Şi încă-i spune cu Urgie
Cuvinte de mâcie (?)
Pe boeri tare că-i striga
Toţi la dânsul să se stringă
Şi porunca să-i primească
Gând formariul că-I cetea (?)
Toţi boierii că plângea
Că aşa lor le norurlceâ '
Pe Constâhiih Vod să-i dea
Cu fii cu jineri cu toţi creştini
Unde Vod auzise
Foarte răii că se scârbise
Pre boeri câ-i întreba
Şi tare că-i mustra
Care din vdi hîă vicleniră
Fără veste mă Vâriflurâ —
Dar fid destul V'âfn ciftstit
Boeri mari v'am făcut
Cum de mine Vă 'fidurăţl
Din ţară mă 'Hstrâifiaţi
Domnul Vă face dreptate
Pentru a voastră răutate
Toţi boierii §e lapida
Şi prea tare ăe jură
Cumcâ fiii sihterh Vinovaţi
Nici nimic amestecaţi.
Constantin Vod aii grăit
Faceţi dară, te V'am borUficit,
Că eu sltit ca un gonit.
Din stăpănie că-şi eşise
Despre Doamnă că-şi eşise
Atunci Doamna că plângea
Cu glas mare se jelea
Şi toate că le sfârşise
Pentru amar ce le sosise
Şi Domnii începură
Cu glas măre si cu o gură,
O amară primăvară
Cum ne scot Turcii din ţară
Lipsindu-ne din moşie
La pag. 35 versuirea pare neterminată, rămânând loc liber
pentru încă 5—6 stihuri.
La pag. 54 revine din nou Pavel Popovici asupra aceluiaş
subiect în următoarele stihuri, cari termină tot la al doilea
. cu refrenul: plângi (plin) neam românesc!
O pizma câtu-i de mare
Şi cât(ă) face stricare
plângi neam românesc.
Că cum pre Iosif de demult
Ca să nu-1 vază mai nvlt.
plângi neam romanesc.
Dintru început Ea domneşte
Şi pre cei buni pustieşte
plângi neam românesc.
L-au vândut din nizmv'Fr'*
Fraţii din urgisi"e
plângi ueam r'ir:..nesc.

462 I. LUPAS
Aşa şi pre acest Domn mare
Pizma-1 trase la pierzare
plângi neam românesc.
Boerii rău sfătuiră
Şi Turcilor îl pârîră
plângi neam românesc.
Nu că doar ar fi vinovat
Ci că nu plini al lor sfat
plângi neam românesc.
Şi Mustra de strinătate
Ca ei să facă dreptate
plângi neam românesc.
Ei apoi s'au supărat
Şi pre Turci i-au invitat
plângi neam românesc.
da să-1 scoate din domnie
Şi să-1 piarză cu urgie
plângi neam românesc.
Că el Ţara Rumănească
Vre singur să o domnească
plângi neam românesc.
Cu Nemţii să se unească
Ca pe Turci să-i izgonească
plângi neam românesc.
Al Turcilor împărat
Foarte rău s'au supărat
plângi neam românesc.
Iară Turcii au trimis
Pre Constantin Vod de l-au prins
plângi neam românesc.
Şi fără-a nimănui sfat
La moarte l-au judecat
plângi neam românesc.
Şi numele lui l-au stins
Cu a feciorilor lui l-au prins
plângi neam românesc.
Scoţându-i din viaţa lumească
Cu sabia cea turcească
plângi neam românesc.
Precum la Ei vă uitaţi
Cum stau de faţă păiaţi
plângi neam românesc.
Plângeţi acum Românilor
Că aţi rămas în jugul Turcilor
plângi neam românesc.
Şi no mai fi Vod ca Constantin
Ca să vă scoate din robie turcească
plângi neam românesc.
Şi să nu fiţi robi Turcilor
In veci şi 'n vecii vecilor
plângi neam românesc.
După forma elegiacă a acestor stihuri, ele par a fi fost
cântate în părţile Beiuşului chiar când se împlinea un secol
rtela martiriul lui Constantin Brâncoveanu.
'
t
Hotine, Hotine
Sărace Hotine
Găteşte-te bine
Că Muscanu vine
Cu oaste pre tine
Şi te prăpădeşte
Şi te prăbuşeşte.
Pre dealuri pre vale
Ţin Muscanii tare
Şi pre dealuri mari
Steaguri de muscali
Pre poale de munţi
Steaguri de rmunţi (?)
Şi pre drumuri mari
Cum vin Ghinărari
Cum vin Ghinărari
Şi cu Felmaşmari
Şi cu tunuri mari
Zdrobesc ziduri tari
Şi cu tunuri mici
Omoară pe Turci
Săracii Turci
Zac ca butuci
Dară Turcoaiele
Zac ca scroafele
Şi ciontoagele
Zac ca stelele
Zac ca stelele
Să încarce carele
Paşa dela Dii

M1SCELLANEA 463
Au pierit întâi
Paşa dela Olt
încă zace mort
Paşa dela munte
L-au lovit în frunte
Paşa dela Olt
încă zace mort
Cu oaste cu tot
Paşa din Breilă
Se roagă cu milă
Pin în primăvară
Că va ieşi din ţară
Joi ca în deseară
Tunuri aşezară
Păn la miez de noapte
Dau focuri pre moarte
Sărace Hotine
Vezi Muscani în tine
Rogoz după vale
Fug Turcii călare
Mărişor pretat
Că s'au spăimântat
Ceatină de brad
Toţi la Ţiligrad
•iturpaiu catana
La Carampaşa
Unde-ţi e oastea
Că n'am ce te-arma (muscă)
La tabără vă adunaţi Rumâni
La oaste mare
Neam vestit de tare foarte
Stă-i la războiu păn' la moarte
Uită-te la ai tăi mai mari
Cum au bătut neamuri tari
Toată lumea şi-au supus
Până n'au avut de-ajuns
Rădică-te bărbăteşte
Şi te 'ncinge vitejeşte
Cine-ţi va sta împotriva ta,
Dăi, prinde 'n mână arma ta.
Se tem neamurile toate
Care simt de altă parte
Nu-i puşcă, nu-i glonţ, nu-i sabie
Să tae ostaşul rumân.
Pe rumân nici foc nici apă
Nu îl sparie odat.
La tabără-i fără frică
Nime 'n lume nu-i războinic
Cumu-i îtumânu voinic.
Ia arma acuma dară
Şi te scoate din ocară
Ia-ţi inima cea de demult
Şi nu te teme de neam mult.
Mai bine piei în tabără
Decât trăieşti cu ocară.
Dumnezeu va fi cu tine
Numai tu te poartă bine
înainte poartă arma
Şi e foarte bine sama
Poartâ-te încă vitejeşte
Că cu arcul tău slujeşte
Lapădeţi mare Prostie
şi te scoate din Robie
Armele mult le iubeşte
Pre împăratul cinsteşte
Fii prea credincios
Că-ţi va fi de mare folos
Invâi-teşte in mâni armele
Să-ţi rămâe în veci numele
şi fii cu inimă mare
La bătae să dai tare.
De-acum până 'n vecie
Mila Domnului să fie.
Ano 1813 Esztendöbe irödott Popovits Pâll. (S'a scrils în anul
1813 Pavel Popovici). Acest caet se păstrează la d. preşedinte al
Curţii de Apel din Cluj, Dr. Ioan Papp, unul din descendenţii
preotului Pavel Popovici. I- L.
Ştiri privitoare la Români, culese din
manuscrisul lui Martin Schmeitzel*).
, Hieher gehört aus den Hamburgischen Hist. Remarques
ad annum 1703 pag. 67 folgendes: Joh. Ducca Fürst aus der
*) Martin Schmeitzels, Königl. Preiss. Hofraths, Entwurf
der neuesten Begebenheiten des Fürstenthums Siebenbürgen von
A° 1700 bis ilil. Bis zum Jahre 1755 fortgesetzt und mit Zusätzen
vermehret von Johann Ziegler pastore Heltens! welcher
17(12 starb. — Acest manuscris se păstrează în biblioteca
RrvK'kenthal din Sitoiiu.

464 /. LUPAŞ
Moldau befand sich anno 1683 mit dem Türken vor dem fc*-
lagerten Wien. Da nun Pohlen damals mit dem Rom. Kaiser
hielt, so vielen die Polaken in die Moldau ein, und als si.'
der Fürst verkleidet in seih Land schlich, ward er verVatiMW».
und von dem General Potocki gefangen. Und ob er sich gl«ic*t
mit 10 m. Dukaten lossgekiauft,. ward er doch wilder PäroU; ati
den König geschickt, der den Fürsten im Lemberg so genau
verwahren liess, dass ihm nirgend als nur in die griechisc*'
Kirche zu gehn erlaubt war. Nach 2 Jahren ward er aus unbekannten
Ursachen aus der Kirche heriaus geholt und in efegern
Arrest gebracht, darüber ihn nach 5 Tagen der Schlaf
gerührt, dass er gestorben. Einige Monathe vorher hatte seÄ*>s
Gemahlin 48000 Ducäten zu seiner Losslassung nach Pohle"
durch einen Expressen geschickt, welcher mehrerer Sichern«»"
wegen seihen Weg durch Siebenbürgen nahm, da er einen Fa.«*
u. convoi erhalten sollte. Allein der Staats-Mimsfer des Fürster..
Graft Mich. Teleki, ob er gleich verschiedene Kostbarkeiten e*
halten, schob die Sache auf, um noch ein mehreres zu bekommen.
Und als die Nachricht einlief, F. Ducca sei in Pohle: -
gestorben, da grief der Gr. Teleki u. andere Grafen zu, u'n*
nahmen dem Gesandten die ranzion und theileten sie mitesich,
unter allerhand praetext. Dem Ducca fogte in der Regit?
rung sein Sohn Joh. Ducca und Siebenbürgen war mittlerweile
an den Kaiser kommen, an dessen Hoff machte der junge I'üri.
die Sache anhängig, da denn der Kaiser dem m Siebenbürgen
Commandierenden G-ral Rabutin befohlen zu Anfang dieses Jahre?
bei den Erben des Teleki und andern so den Raub begangei
die restitution mit gewaffneter Hand zu exigiren. Graft Geoi
gius Rdnfß, so des Teleki Tochter geheurathet, gab Perlen Edel
gstein und andre Sachen, die seiine Frau geerbt, freiwillig
heraus, bei den übrigen participanten des Raubes war nicht-*
zu erhalten, weil alles schon durchgebracht 1 ).
La a. 1724. ... „Die Wallachen zur Union mit der Rom»
*) Despre cazul acesta se pot afla şi în letopiseţul lui loa'i
Neculve următoarele: „Doamna Nastasia a Du căi Vodă. după ce
au luat Leşii pe Duca Vodă. au rămas deodată în Ţara Muntenească
şi au umblat mult pentru Duca Vodă, ca să-1 răscumpere
dela Leşi; şi-1 neglijase cu Leşii drept 70 de pungi de bani
să dee Leşilor şi să-1 laso. Şi trimiţând banii prin Ţara Ungu*
rească, iau proprii Ungurii, cu îndemnarea lui Şerban-Vodă, temându-se
că va ieşi şi-! va sminti din domnie. Duca Vodă atunce
ora în Liov, slobod: şi oblicind că au proprit Ungurii banii;
l-au lovit cataroi de voie rea şi au murit în. loc. Iară Doamna
Ducăi Vodă văzând aşa. s'au dus cu toată casa ei la -Ţarigrad..
M. Kogălniceanu. ed. II. p. 223. •••

MISCELLANEA 465
sehen Kirche zu bringen, hatten sich die Catholiquen und sonderlich
die Jesuiten schon von vielen Jahren her alle Mühe
gegeben, wie denn auch schon seit anno 1698 ein wallachischer
Bischoff Theophilus der Union soll unterschrieben haben. Nach
dessen Tod wurde nicht nur ein wallachisch-catolischer Bischof
Namens Juon Mikul, der aber sodann Johannes Klein benennet
wurde, bestellt, sondern es ward auch derselbe in Fogaras zu
residieren angewiesen, und gar hoc anno vom Kaiser zum Baron
(mit dem Praedicat Liber Baro de Szddt) gemacht und mit schönen
Gütern beschenkt, wegen seines bei dem Unions-Werk erwiesenen
grossen Eifers, wodurch er aber auch bald die Sache
zu einem Tumult hätte gerathen machen. Auf dem in Hermannstadt
mense Febr. gehaltenen Landtage hat sich derselbe,
als die Sache vorgekommen, besser moderirt. Mehres von der
Union soll unten folgen"....
La anul 1739. — „Da indess der Friede mit den Türken
erfolgt, so haben die wallachischen Bojaren, die sich durante
bello nach Kronstadt retirirt, auf Parol des Fürsten sich wieder
zurück nach der Wallachei gemacht; nur der Fürst Brancoran
ist zu Kronstadt blieben.
Eine Tochter des berühmten Richters zu Kronstadt Georg
Braut, welche an einem Kiamffmann daselbst, Wolff verheurathet
gewesen, auch mit ihm Kinder gezeugt, hatte sich nach
seinem Tode an einem jungen wallachischen Kaufmanns-Bedienten
gehangen und ihn geheurathet, ob sie schon ziemlich
bei Jahren gewesen. Sie hart dieses Jahr ihren Kindern erster
Ehe d as, was sie nach ihrem Tode zu hoffen gehabt, ausgeliefert,
und weil der Kerl vorgegeben, dass er hei den Russen
Lieutenant sey, so ist. sie am 1-ten October. nachdem sie die
griechische religión angenommen, mach Russland abgereist
La anul 1744. — „Hiernächst machte denen Protestanten in
7-bürgen keinen geringen Kummer, was mit den Wallachen
auf eben diesem Landtage vorkam. Denn weil es mit der Union
der Wallachen mit der Römischen Kirche hart gehalten: so
geriethen Catholici auf eine Erfindung, das Werk zu facilitiren.
Man wollte nähmlich diese Leute zur 4-ten Nation erheben
und in 7-bürgen unter Status aufgenommen wissen. Folglich
sollten sie alle jura, beneficia et privilegia cum, tribus reeeptis
Beligionibus et Nationibus gemein haben, auch ad officia
publica etiam, eminentiora admittirt werden. Ihre Pfaffen sollten
den Bomano-Catholicis gleich geachtet werden, alle immunifates.
libertates et in specie decimas, svblato fundi sive regit
sive nobilita.ris respectu, von ihren auditoribus zu geniessen halsen.
Da nun fliese Nation aus mehr denn 80.000 Familien und

466 /. LUPAS
bei 11.000 Popen oder Pfaffen besteht, so ist deicht zu erachten,
was dieser Punkt, wenn er zum effect kommen wäre, auch in
politicis nach sich gezogen hätte. Als es aber damit aufs höchste
kommen, musste sich ein Zufall in den Weg legen, den wohl
kein Mensch vermuten sollen. Denn um Ostern celebrirte der
Erz-Bischof und die übrigen Praesules der griechischen Kirche
in dem um die Donau herumgelegenen tractibus zu Carlovitz
einen Synodum, auf welchem der damalige Status Ecclesiae
Graecae in Transiloania mit in Betrachtung kam. Da nun
die patres congregati von der Union der griechisch-wallachischen
Kirche in Siebenbürgen mit der Römisch-Catholischen verständigt
worden und der Verlust bedenklich war: so liessen sie
den Episcopum Vallachorum in Transüvania, Johannen Mikul
(einen Menschen der in seiner Jugend bei dem... von Scharifenbach
Inas (Bedienter) gewesen wair) sive Klein üb. Baronem
de Szädt auf den Synodum citiren. Und da er, wie leicht zu
erachten, ausgeblieben, so wurde resolvirt einen Legatura nomine
Synodi an denselben abzufertigen. Und das geschähe. Der
Gesandte hiess Bessarion, eines reichen Kaufmanns Sohn zu
Lippova. Die Patres Synodales hätten kein besseres Subject dazu
erwählen können, als eben dieses. Er war ein Kalluger, der als
ein Eremit zu Jerusalem,, Venedig auch sonsten und noch vor
3 Jahren auch zu Wien gewesen. Er besass eine ziemliche Gelahrtheit,
redete die griechische, lateinische und sirbische
Sprache vollkommen, und die wallachische noch so ziemlich. Er
hatte von vielen Jahren sich dem strengsten Fasten gewöhnt, genoss
kein Brot, kein Fleisch, und davon gemachte Speisen; sondern
nur in kaltem Wasser aufgequollene Bohnen, trockne, rohe Wurzeln
von Petersilie und Zellern. Er trank nichts als etliche
Schalen caffé, schlief nur etliche Stunden auf der blossen Erde
und zwei Ziegel-Steine waren ihm anstatt des Haupt-Kissen.
Die meiste Zeit brachte er zu mit geistlichen Meditationen, mit
Singen und mit eifrigem Gebet auf den Knieen. Diese strenge
Lebensart hat verursacht, dass er knochendürr und fast wie ein
Sceleton ausgesehn. Von seinen Glaubensgenossen ist er im
7-bürgen vor heilig angesehn und ausserordentlich venerirt worden.
Als er nach Hermannstadt, gebracht und mit dem catholischen
Bischof in discours gerathen, so fragt ihn dieser, woführ
er den Papst hielte? resp: vor einen schlechten Bischof seiner
Kirche. Und da jener weiter fragte: vor nichts mehr? er sei ja
caput totius ecclesiae cristianae, antwortete Bessarion: Einer
ist caput ecclesiae, Jesus Christus und der ist auch des Pabstes
Haupt und auch meines. Als er nun solches aus der Schrift
beweisen wollte, eo hatte der discours gar hald ein Ende. Man

MISCELLANEA 467
Hess ihn hierauf in das Enteiser-Haus in der Heltnergasse
nahe bei dem Thor bringen, da er einige Tage gesessen. Als
aber die Wallachen grosse Bewegungen machten, so wurde er
bei der Nacht durch etliche Soldaten abgeholt und in einem
zugedeckten W r agen nach Deva geführt. Weil man sich aber
eines Aufstandes der Wallachen befürchten musste, so ist bald
darauf nach Wien gebracht und in dias Tallhaus einlogirt, aber
auch bald hernach wieder in Freiheit gesetzt worden. Diese
a.[ faire hat bei den hiesigen Wallachen überaus grosse Bewegungen
verursacht. Denn nachdem sie von diesem heiligen und
seinen Umständen, auch denen decretis Synodalibus zu Carlovitz
informirt worden seyn mögen: so haben sie mit den unirten
popen weiter nichts zu thun haben wollen. Diese haben in die
Kirche geläutet und niemand ist herbei kommen. Die neugebornen
Kinder sind von den Vätern oder Pathen in einem
Fluss getauft worden, ihre Todten haben sie ohne Geistlichen,
ohne Klang und Gesang zu Grabe getragen u. s. w. Und auf
diesem Entschluss sind diejenige, so unirte Popen gehabt, unbeweglich
blieben. Sobald als der wallachisch-cattiholische
Bischof und das Gubernium von diesen Irrungen benachrichtigt
worden, so sind vom Gubernio aller orten Circulares et Commissariales
Literae seu mandata publicirt worden, wodurch den
Wallachen anbefohlen wurde, die Kirchen zu besuchen, mit
scharfer ordre an die Officialcs locorwni, solche Befehle zu exequiren.
Aber alles mit sehr widrigem effect. Diejenigen Wallachen,
die in entlegenem Gegenden wohnen, wohin dieser von
ihnen sogenannte Heilige (Szint) nicht hinkommen war, erhielten
doch von den andern, da er gewesen, hinlängliche Nachricht,
und widersetzten sich den popis vnitis auf alle Weise.
Der wfillachisch-catholische Bischof stellte zu Blasendorf im
Iulio einen Synodum an, aber es fanden sich da überaus wenige
ein und auch die nur aus den nächstgelegenen Orten, aus
Frucht und mit Zwang, weil der Synodus von i Compagnien
Soldaten bedeckt wurde. Der Ueberrest opponirte sich eifrig mit
der öffentlichen Declaration, nach dem Exempel der teutschen
Emigranten alles lieber zu verlassen, ja auch ihr Leben lieber
aufzuopfern, als von ihrer alten religion abzustehen. Ja es hat
gewiss verlauten wollen, dass ihr eigner Bischof, da er gesehn,
wo es hinauswolle, zuletzt in wallachischer Sprache in diese
Worte ausgebrochen sey: Meine liebe Brüder, ihr seht, dass mir
Zunge und Hände gebunden sind (auf den beisitzenden Jesuiten
und sogenannten Pater Theologul zielend) dass ich nicht reden
und thun kann, wie ich will. Nun ist es an dem, dass ich
auf Befehl nach Wien gehn soll (dahin er auch als eitatus wir-

468 /. LUI'AŞ
klich abgegangen) weiss aber nicht, ob ich meinen Kopf wiederbringen
werde oder nicht; komme ich aber wieder, und es kann
ja nicht anders eeyn, so will ich mit euch über die Gebürge
vorangehn 1 ). Hieraus kann zuverlässig geurtheilt werden, mit
wie vieler Wahrheit die Jesuiten in aller Welt ausschreien können,
wie viel Tausend Wallachen durch ihre Bemühung zur
Katholischen Religion in 7-bürgen gebracht worden, conf. supra
dicta ad an. 1733.
La a. 1733. — „Auch hat der wallachisch-eatolische Bischof
sich dieses Jahr noch immer viele Mühe gegeben seine Nation
mit der Römischen Kirche zu vereinigen. Von dem successo
aber solcher Bemühung hat der ungarische Scribent Szegedi in
Rubricip. Juris pag. 151. und der Jesuit Fasching in Daciae
Novae. P. 1 pag. 22 gar au milde aufgeschnitten".
I. L.
50 butelii vin de Tokay pentru o istorie
a Saşilor ardeleni.
Aug. Ludw. SchlOzer (1735—1809) era pe la sfârşitul secolului
XVIII unul dintre cei mai apreciaţi istoriografi şi publicişti. Ca
profesor la universitatea din Göttingen redacta şi publicaţia
„Staatsanzeigen". Ca dovadă a autorităţii, de care se bucura
scrisul lui, se aminteşte faptul că împărăteasa Maria Terezia răspinse
o hotărîre a consilierilor ei intimi cu observarea: Was würde
1
). Bei seiner Ankunft in Wien wurde der genannte
Bischof mit dem sogenannten Svint confrontirt. Da den der
Bischof als ein elender Literatus gar kalt bestanden, daher mit
Haus-Arrest belegt worden. Nach einiger Zeit bat er sich aus,
wegen eines getihanen Gelübdes nach Mariaczell zu reisen um
seine Andacht zu verrichten, machte alle seine Sachen zu Oelde
und trat mach Rom seine Reise an, unter dem Vorwand, dass
er wegen seiner Güter die Königin von Ungarn als seine Souverainin
erkenne, was aber seine person und officium anlange,
so erkenne er Papam, pro judice, protestire wider den Arrest
etc. etc. An seine Stelle wurde auf Kaiserl. Befehl zum Bischof
erwählt Popa Aaron, gewesener vicarius, der nicht wenig zu
seinem Sturze durch falsche Briefe soll beigetragen haben. Man
hat sichere Nachrichten von Rom aus, dass Bischof Mikul ein
seminarium in Pom, aufgerichtet, darinnen junge Menschen
in wallachischer Sprache und dem ritu sacro graeco unterrichtet
würden um in Zukunft durch tüchtige subjecta die wallachische
parochias zu besetzen. W T ie denn viele so genannte
Grammatiks oder Studenten in der Absicht nach Rom verreiset.
Der Erfolg wird dessen Grund zeigen. Haec Ziegler".

MISCELLANEA 469
1
*
Schlözer dazu sagen? (Archiv des Vereines für siebenb. Landeskunde
1896, p. 27*). El însus se .complăcea in misiunea de a
exercita un fel de ,-despotism al adevărului, al faptelor, al publicităţii".
La 1791 publică în „Staatsanzeigen" o scurtă istorie a Saşilor
ardeleni, întitulată „Geschichte der Deutschen (gewöhnlich
Sachsen genannt) in Siebenbürgen vom Jahr 1141—1550, und
Bestand ihrer von Josef II vernichteten aber von Leopold II wieder
hergestellten Rechte", în' care'dădea extrase prelucrate după
două broşuri apărute în Sibiu: „Die Siebenbürger Sachsen" (1,790)
şi „Verfassungszustand der sächsischen Nation in Siebenbürgen"
(1790). Faptul acesta îndeamnă pe redactorul publicaţiunii sißiene
„Siebenbürger Quartalschrift", loan Filtsch (preot în Cisnădie)
să înceapă a coresponda cu Schlözer rugându-1 să scrie
o istorie mai amplă a Saşilor. Schlözer se declară aplicat a îndeplini
rugămintea, dacă ar primi o însărcinare „în numele naţiunii"
săseşti. Această condiţie nu întârzie a se împlini prin
epistola lui Rosenfeld din 20. XI. 1793. Acestea sunt preceden»
ţele lucrării tipărite la Göttingen în anii 1795—7 sub titlul Kritische
Sammlungen zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen.
Scrierea are 3 părţi, dând în partea 1-a documentele
până la memoriul Saşilor (din Decemvrie 1791 în chestiunea de-
«isiunilor dietei din Cluj), în partea 2-a o cercetare critică-istorică
privitoare la Unguri, Pecenegi, Cumani şi coloniile germane în
Ungaria şi Transilvania, iar în partea a 3-a o analiză amănunţită
a diplomei andreane din 1224. Merită relevată comparaţia,
pe care o face Schlözer între aşezarea Ungurilor în Europa • şi
a Saşilor în Ardeal: „ Für das neuere Europa sind die Ungarn
ebenso hospites wie die Deutschen für das heutige Siebenbürgen.
Dass letztere sich und ihre Sprache, neben und unter nicht deutschen
Nationen und meist unter nicht deutschen Landesfürsten
über 600 Jahre hindurch, in der weiten Entfernung vom Mutterlande
erhalten haben, erregt gerechte Verwunderung: denn ein
völlig ähnliches Beispiel von solchen Kolonisten ist mir nicht
bekannt. Aber dass die einzigen Madjaren dem Schicksal aller
anderen Asiaten entronnen sind, die ihre Einbrüche in unseren
Erdteil durch ihren früheren oder späteren Untergang gebüsset
haben, ist noch ungleich rätselhafter".
O. serie considerabilă de scrisori ale lui Schlözer cătră fruntaşii
Saşilor din Ardeal şi ale acestora cătră el a fost copiată
de Bedeus la 1846 şi publicată de episcopul Fr. Teutsch în „Archiv"
cu 50 ani mai târziu. Din scrisoarea adresată de Schlözer
lui Filtech la 1.2 Oct. 1792 se vede, că acesta ar fi încercat să-1 influenţeze
a scrie despre Români într'o anume direcţie, .favorabilă

470 I. LUPAŞ
Saşilor, dar Schlözer nu se lasă, ci îi răspunde: „Wie sie mit
den Walachen auskommen werden, weiss ich nicht. Sie aus dem
Lande zu weisen, wenn auch urkundlich erwiesen würde, dass
sie ursprünglich nur als Taglöhner aufgenommen worden, geht
nach unsrer jetzigen — von Joseph II in Ausübung gebrachten,
und selbst auf Leopolds II. ungr. Reichstage confirmirten Theorie
von Bauern, nicht an". (Archiv 1896 p. 285).
Schlözer tipărise în prefaţa cărţii, că a fost scrisă din
însărcinarea naţiunii săseşti, dar Rosenfeld se împotrivi sub
cuvânt că scrisoarea lui particulară din 20. XI. 1793 nu era un
act oficial emanat dela naţiune, ci numai în numele ei. Astfel
locul respectiv a trebuit modificat. El se va fi aşteptat probabil
şi la un onorar din partea naţiunii săseşti pentru serviciul, ce
i-a făcut. Dar nici acesta nu a urmat. O colectă iniţiată în
acest scop a dat rezultate ruşinos de slabe, dupâcum apare din
scrisoarea adresată la 8 Maiu 1798 de cătră Seivert din Cluj lut
Filtsch, căruia îi spune: „Es ist eine Schande, in einer Nation
wie die sächsische ist, die mehr als 20 adliche und schon 3
freiherrliche Familien in ihrem Schoos zählt, so viele reiche
Pfarrer nährt, ttnd eine Menge wohlhabender Bürger hat, in
einer so langen Zeit nicht ein Geschenk von ein paar 100 aufbringen
zu können". (Ibidem p. 324). In cele din urmă Schlözer
s'a. mulţumit cu un modest onorar de 50 butelii vin de Toka'y
ă 2 fl. 30 cr. (pag. 330).
I. L.
Magistr.
2386/848. 21. VI. 1848.
Raportul comisiunii mixte însărcinată
să cerceteze măcelul dela Mihalţ.
«
Extractul authentik a Lukrerilor commisii mixte civileşti
şi militeresti pentru cserkurea prekum szezitse a neorinduelilor
prin — innaintea-okirmuirii peritzi, şi de obşte invinovetzitzi
militari Grenitzeri Szekuj in Koslard si Mihaltz fekute — prin
Ina.ltzatul K. Gubernium, şi General Comando orinduite:
Pentru abusurile (neorinuelile) prin militari Grenitzeri
Szekui de al II-ela regement prekum — sze zitse fakute, kari la
Koslard şi Mihâltz pentru atseja au foszt trimişi ka vetemindusze
prin lekuitori de akolo szfintzenia proprietăţii, vetematzilor
szelisze fake desztul — Kantzalista Marosan Nikulaje şi Archivariul
dela Blasu Geredon Ioszif, fakind la comitetul romaneszk
din Szibiu o descriere a intimplerilor atsesztora, şi atsaszta ku-

MISCELLANEA 471
noszkindu-o ka asza Praesidentul Barnutiu Simion .şi notariul
Piyosiu loan szupt Iszkallitura saa, impotriva numitzilor militari
la Praesidiumul miiitereszk (general Comando) atzeri atsesztia
au dat o gre şi groznika pire, prekum urmeaze:
1. Kumke in 30 şi 31 a Luni luj maju a anului curgetoriu
pentru execuţie militereaszke fiind mai susz numitzi militari
szekui in Koslard, — din pizma kum szezitse ketre români, din
preuna cu guarda naţionale din Ajud akolo dusze, pe lekuitorii
din Koslard tireneste jar fi purtat, jar fi bătut, perul ilarfi
tunsz, mujerile şi fetele csele nevinovate lear fi bazsokorit si
szile l'arfi fakut, kumke pe unele dintre mujeri si fete l'arfi vetemat
si kumke în urmarea atsesztora tirenii, trei arfi murite,
jar mai multzi greu ar fi vetemati.
2. Auzind lekuitorii din Mihâltz tireniile atseszte kari szar
fi intimplat, pe militari szekuii kari voja prekum sze zitse impreune
cu Guarda naţionala a merge in szatul lor, mergind
înaintea lor nau vait a le da podu kasze treake peszte
mureş, dupe kare împotrivire militari impreune ku tiszturile
csele de Comitat au foszt szilitzi a sze reintoartse, a doa di ku
militari dela Ajud szpre ajutoriu venitzi la Galtin au trekut
peszte Murasu, si au grebit ketre Mihâltz, cse intzelegind lekuitorii
deakolo, ku barbatzi din szaturile vetsine inpreune ku mujerile
si kopii szau dusz innaintele, si prekum sze zitse in numele
lui Dumnezeu şi al Imperatului au tudumânit ka szenusze
apropie de szat. Si ke doare militari Szekui mergind ketre Koslard
pe Preotul tsel neunit din Mihâltz intilnindul, larfi bazsokorit
si jărfi szpart kapul. Kumke un Tiszt de varmegyie
ketre un Miheltzânu atseszte vorbe de szkedere arfi zisze „kumke
deregetoria noasztre in toata intimplarea eszte a intra in
szat, fiindque oameni nisz neinszuratzi si avem lipsze de fetele
voasztre". Kumke militari szekui si Guarda naţionale aretind
glontzurile arfi szperiete pe poporu, mai preurme prekum sze zitse
ke intrebindusze gloata acse de oameni deszpre primirea Unii
şi Unia neprimindo un tiszt miiitereszk au poruntsit sze împuşte,
intru akerua urmare 30 ar fi murite, jar 50 szar fi vetemate,
si dupe in pusketuri ar fi sztrigate ketre poporu „akuma
Inialtzatul Imperat szeo jee atsasztia de pe săpatele voasztre"
dupe atsaszta mai multzi din Guarda naţionale intre szemineturi
fiind aszkunsi nevelind peszte cejlaltzi oameni groaznik jar
fi nekezsit, si dupe atsaszta verszare de szinge militari szekui si
Guarda naţionale din Ajud Blasul ku residentia Episcopale de
akolo si zidirile scoalelor naţionale de a.kolo ar vrea szele zsefujaszke".
Szpre cserkarea (investigaţia) delatiilor atsesztora Excellentzia
sza D. Okirmuitorul (Gubernator) st D. Comendirendu] mai

472 /. LUPAŞ
zsosz iszkelite mixta comiszie o au oriiicluit — karfe in 14 zi a luni
kurgetôre in Koslâr intsepindusi lukrerile szale, pecsija kari au
dat ponoszlurile csele grele mai in szusz numite jau kemat innaintea
sza ka szele adevereze, kari nevenind si dupe tse si de
doaori au fost kematzi, dintre dinsi numai doi inszkriez sau
dat merturiszirea sza, pentru ponoszlurile csele din punktul din
tiu adusze, pe 70 de barbatzi din kari sztau lekuitori Koslardului,
Comiszia atsaszta mixta mai in zsosz numita, kite unu jau
aszkultat şi jau întrebat, kari ku un glasz au merturisz.it 1)
kumke ponoszluitzi szekui in Koslard nitse un barbat szau va
mujere nau vetemat nitse kujva szile au fakut 2) nu kumke
doare prin bataje ar fi murit szau szar fi bolnevit csineva, csi
prekum merturiile mai in szusz numite intronglasz marturiszeszk,
si prekum adevereaze extractul Protocolului a mortzilor
prin Preotul Lokuluj unit dat delà a 30-lea di a luni dekurind
trekute dekind au mersz militari szekui in Koslard, nimine nitse
ku morte fireaszke nitse din moarte szilnike akolo nau murit.
3) inkitui pentru atsela ponoszlu kumke ku militari szekui ar
fi foszt si Guarda nationale in Koslârd si arfi fakut akolo neorindueli,
feredelegi, din merturiszirea mărturiilor mai inszusz
numite intru glasz fakuta sze dovedeşte kumke ponoszul atseszta
eszte neadeverat 4) militari szekui din Koslârd in patse szau deszpeiţit
de lekuitori, ba inke szeteni petrekindu-i, de bune voje
ku vinu şi ku vinarsz jau uszpetat; la despertzire dindu mâne
pretineste ku militari szekui, mai preurme. 5) dintre koslerdeni
nimine nitse in szibiju nitse întru alte lokuri vetsine in potriva
militarilor szekui ponoszlu n'au dat.
Dupe atseszte atsi mai szusz adusze nitse un punkt fiind
adverat dintre atsele cse in ponoszlu szau adusz pentru Koslârd,
csi tokma împotriva acesztora szau adeverit: ditseoare
totzi lekuitori pomenitului atsesztuja szat prin Protopopul Belgradului
Konstantin Molnâr ka protopopul lokului innaintea
Commiszii pe krutse zsurindusze marturiszirea innaintea lor
csetindusze a lor afi kunoszkinduo, o au interit; şi asa au venit
la lumine szpurkata vointze a pirlsilor mintsinosi, de a areta
lukrul almintrelea dekum szau intimplat prin vesti szkornite si
mintsinoasze şi de a atzitza ure între neamuri.
Ditseoare lekuitori Koslardului delà militari szekuji nitse
o nedreptate n'au suferit, Miheltzeni nitse o pritsine o'au avut
militarilor szekui inarmindusze aszeimpotrivi, si maikuszame
pentru latseja, fiindke din merturiszirea mărturiilor la al 2-lea
punkt fikuta apriat szedovedeste: kumke Mihaltzeni, prekum
Obrezseni, Gsisztejeni. si Kretsiuneni prin mai multzi atzitzetori
din Bilasu pekari akuma dupetse sau venit înori ei bleszteme,
ntsela zsfat Iau dobindit: ka mai mult sze nusze roage, ke tse

MISCELLANEA 473
lokuri de obşte, pone akuma au fost a szatului szau a Beszerit.si.
atsele akuma sunt alor, si fiindke sze zitse ke peun rit
din Mihaltz a Familii Grofilor Eszterhâzi arfi fosat oarkindva
lieszerika liomâneaszke, pe kare insze dintra atsija kari trejeszku
akuma nime nu oau apukato akolo, ritul atseszta ei ku
sziia Iau peszkut, insze temindusze de urmările ne legiuiţi atsesti
fapte au hoterit ka pine kind nu *v>or kapeta deszpi'e atsaszta
•din Bla.su szau din Szebiju instintzare, orinduelilor okirmuiri
sze sze injiotriv.easzke. Asa. szau si kitimplat in zioa dan 1. a
luni kurgotoare, kind spânul au venit ku putere niilitereaszke
szjtre execu-tzie de partea de adreiaipta a Tirnavi, fiindke atuntsa
ne dindule jindul szpre tretsere, Spânului si Szoilgebireului kari
pedinsi mai de multe ori jau dozsenit orbeşte l'au ' reszpunsz ke
jiofteszk vreme de 15 dile szpre a sza indreptare, neputind tretse
peszte «pa, execuţia militeraaiszke au foszt szilita inke intra atsejas
di a sze intoartse la Tiu.ş. Instiintzind deszpre impotrivirea
atsaszta a lor prin trei deputaţii pre atzitzetorii din' Szibiju,
atsestia jau inkradintzat kumke Ie vor iszprevi pritsa atsaszta
ba inke innairitea Comniisii atsesteia un atzitzetoriu kurioszkut
szpre atseja. jau invetzat: ka sze kistizse arme, sze sze irhpotriveaszke.
ke de vor fi aszkultetori, szekui pe totzi ei vor omori.
— Intra atseja Fispanul Comitatului Albei de Zsos Domnul B.
Rânffy Miklos, fiindke execuţia militereaszka in zioa din 1. a
luni kurgetoare szau inpedekat, intru atsejas zi din deregetorie
•au requirat pe Majorul Regementului pedesztru a Szekuilor
Domnul Ha Iris Konrrid ka sze maj rendujaszke inke o Companie
de militari, kare o mare jjarte a Companii in Ajud remasze o
a si rinduito la Tius: ka. impreunindusze ku Compania kare au
foszt szilite akolo asze intoartse, la Mihaltz sze inpleneaszke cse
jeszte dt; a împlini. Domnul majorul in a 2 zi a luni atsesfia ku
azsntoi'inl mililere.szk din Ajud szoszind la Tins, de akolo ku
Spânul si ku mai multe tiszturi militeresti au pornit ketre Minâltz.
si pine atuntsa cse la Galltiu militari au trekut peszte
mureş, ku Domni akuma pomenitzi szau dusz innainte ka Miîialtzenilor
sze fake kunoszkut szkopul legiuit a trimiteri szale,
Insze ntsrsli» innainte de szoszirea Tiszturilor pe Obrejeni,
Csisztejeni .şi Kretsuneni ka szei azsute in szilnika atsaszta impotriviro
ku baterea klopotelor intro ureche jau keimat, bainke
mai mari Mihalt-«.ilui pe lekuitori deakolo ka ku arme sze sze
impotrivenszke si ku amerintzeri jau szilit, în urmarea atsesztora
interiteri si szile, lekuitori a. numitelor patru szaturi in a
2-o zi a luni atsestia dedemineafze ka ia .trei mii, ku inbletsei,
szekuri. furtsi de fer, ku koasze in lung legate, ba. inke si ku
puşti intrarmatzi, szta innaintea szatului, ka intrarea execuţii
Tiiiliteresti si ku puterea szeo inpedetse, — kind Spanu ku po-

474 /. LUPAS
manitzi D. Tiszturi militeresti szoszind la dinsi, toata sz.tradania
pre ateeja au intorszo: ka pe poporul intrarmat asezindul
deszpre atseja szel invinge ka sze primeaszke execuţia militereaszke,
si sze nusi bage in kap ginduri d'atsele szmintite kumke
doare szekui nu ar fi militari Imperatului. Dar ne inpliniindusze
sztredania lor, mai tirziu szoszind Fişpanul varmegyei Belgaradului
de zsosz ku un komiszar de politzie, mai mult dekit in
doa csaszuri ku o patientie ne meszurata szau sztreduit gloata
atsaszta iutmrmata dintre kari uni era si ku propusz de omor
— a o invinzse despre inpotrivirea sza csene legiuita si despre
urmările osele rele kari vor veni peszte dinsi, ai adutse la aszkultarea
de legi si de mai mari szei, si ka sze primeaszke execuţia
militereaszke. Intru atseja militari szoszind peszte Bekâs,
majorul innaintea lor mergind, dupe rindujala militereaszke
jau pusz in sztare de aperat, poruntsind ka intset sze mearge
innainte; — Atuntsi trekind un csâsz dupe ameazezi, jau aşezat
in preazsma gloatei de oameni kare jera ka de o mie de pasi depărtata
de szat. Fispanul vezind ke din sztredaniile szale cseie
de inpetsuire nitse un rod dorit nu urmeaze. La inke gloata tot
mai szelbateke sze fatse, militari toate zioa fere de a minka si
a be in zikde atseie keldurcasze, de popor puind sztrezsi pe marginea
Tirnevi si dela beutul api jera opritzi, dela 10 csaszuri innainte
de amezezi, pone la 0 csaszuri dupe amazezi tnnadusalî
szoarelui era expuşi. — Intra atseja gloata mtrarma'a mai tare
interitindusze ku kutzite, si ridikind armele szale amelintzind
si osztonelele csele inpatsuitoare in sz,ame ne begindule, ketre G
csaszuri dupe ameazezi Fispanul de bine a fi au szokotit a deklara,
ba inke si pe omenie sza a fegeduit kumke pe militari nu
ja bega in szat, fere numai dinszul va tnerge in szat si militari
ja aşeza pe rit linge szat; da gloata tulburata si atseszt mai de
pe urme szemn de milosztemie a Fispanului ku o inderevnitsie
ketre perszoana lui au inpinszo inderept, printre szudelmi 7,1-
kind: kumke mai gata sz.int totzi damuri, dekit pe Fispanul
szau alt Tlszt. pe szekui szau orttse fel de katane a lesza in
szat, — Dupe asztfel de alkezuiri dela 10 csaszuri de dimineatza
pine la 6 dupe ameazezi czinute, ka de 10, 15 pasi szau apropiat
gloata turbata ketre militari szekui kari tot in lokul szeu au
remasz si dupe tse Fispanul şi Majorul ku o voje ar fi hoterite:
ka. ketanele ku bajoneturile czinute innainte intset sze pesaszke
innainte, ka asa szpergindusi drum printre gloata szesze poate
aşeza peszte noapte, fiind ke a sze reintoartse era ku neputintze,
si sze pute intimpla ka militari intorkindusze din derept szesze
zdrobeaszke, Majorul de a sztinga companii de tiju, Kapitanul
Szilâgyi in miizslokuil iei iar Iladnogiul An tos de a dreapta
companii din tij sztind. militari ku bajoneturile innainte tzi-

M1SCELLANEA 475
nute au pornit, — de abea au fakut 6—7 pasi kind din szekara
cse innalte de linge drum deszpre partea gloati szau intimplat
o pusketura, intru a keruja urmare militariul Moricz Samuel
kare in rindul csel dintiju intre Kapitanul Szilâgyi si Hadnogiul
Antos szta, inpuskatt fiind indate au kezut, tokma intru
atseja klipita' pe Majorul şi Kapitanul Szilâgyi ku o tejeture de
koasze aszupra kapetetor tzintita ku primezsdia vietzi jau nevelit,
pe kari intra atseja un keprariu şi doi militari de rind tzipind
puştile innaintea loviturilor, nu numai de moarte jau mintuit,
dar pe atsei doi nevelitori kari avea propusz de omor ku kite o
inpusketure de pemint jau aşternut, si kind toata zioa rebdind
foame si szete si totfelul de amelintzeri, interiteri si bazsokuri
ku tse mai mare patientie, militari szekui ar vedea pe ortakul
szeu Moritz Samu si pe doa tiszturi ale szale in gura mortzi,
prin szilnika nevelire fiind szilitzi asze apera si deodate ku
zsuremint fiind indatoratzi szpre operarea tiszturilor szale indate
intru oare kiteva klipite, fere de nitse o porunke au fakut
oarekiteva inpusketuri intru a kerora urmare pone akum au
murit doiszprezetse si noa szint renitzi, depertindusze ku fuga
gloata d'akolo oarkitzva militari nekezsitzi fiind, au pesit afare
din rind szpre aperarea Tiszturilor si a inpuskatului szeu ortak
dare prin zdravena purtare a Tiszturilor au foszt silitzi a szta
inloku si fiestekare a. merge in compania sza; intru a kerora
urmare pira atseja kumke dotre arfi alungat pe oameni kari
fugea, nu eszte adeverata.
In urmarea Merturisziri merturiilor, adukind innainte
toate atsele cse szau intimplat, — toate atsele punkturi cse szau
adusz in privintza intemplerilor din Mihaltz szint neadeverate,
fiindke ku militari szekui nitse in zioa din 1. a luni atsestia,
nitse a doa zi Guarda naitlionale ketre Mihaltz nitse szau apropiat,
nitse szau vezut, makar ke Mihaltzeni nu demineatza la
10 csaszuri csi pine in zioe la trei mii cu azsutoriul lor pe militari
szekui kari vinea la execuţie innaintea szatului jau aşteptat;
in numele lui Dumnezeu şi a Imperatului nimene nau protestat,
atseja kumke un tiszt de varmegyie ar fi zisze: kumke
noi szintem datori in toata intimplarea a intra in szat fiindke
oameni nisz ne inszuratzi şi avem lipsze de fete. Prin marturiszirea
Mihaltzenilor şi a altora nu ke nu szau adeverit, de o
vorbire ka atseszta nitse szau auzit. — Şi nu szekuji cu Guarda
naţionale, cari nitse nau foszt akolo dela 10 csaszuri de demineatze
pina Ia V 2
6 csaszuri dupe amezezi intre amenintzeri ar
fi aretate glontzurile, ku kari pekum sze zitse arfi vrute a le
szfirsi viatza, de insusi Mihaltzeni si vinovatzi lor szotzi au
fozt atsija kari ku armele lor ku kutzitele si zbereturile au
amerin.t*at si au bazsokurit tiszturile kari ei dozsene szpre asz-

I. LUPAS
kultare si pe militari. — Militari szekui, intru o sztare serioaze
.'au sztat innaintea poporului, si ku purtarea sza cse aşezata pe
irimine hau atzitzat szpre nimic, si armele dupe amezezi la un
csasz, dinkolo de Bekâs departe de gloate l'au umplut. — Din 1
tre Mihaltzeni si alte mărturii nimene nau auzit kumke mili 1
tari szekui szau alt deregetoriu jarfi szilit ka sze primeaszke
Unia. Si asa dare fere de fundament eszte atseja kumke ne prlmindusze
Unia militari szekui inflakaratzi la porunka unuja
tiszt ar fi impuskat pe poporul nevinovat, fiindke dupe mertuV
riszirea mărturiilor, cu mare patientie au szuferit militari sze-
Ikiii toate nedreptătzile atsele kare gloata mai in 7 csaszuri au
verszat peszte dinsi si nits nu din porunka oarkeruja tiszt, fere
szilitzi fiind szpre a sza aperare, si asa in urmarea zsuremintului
pe legile militeresti pusz, au impuskat pe atsija, kare pe
tisztuiile lor cu propusz de omor, ku koasza jau nevelit si mai
intru atseja klipite fere de nitse o porunke au puskat in gloata
de unde au fost inpuskat ortakul szeu, si kare gloata neaszkultind
de legi si de Prepusi szei szau szkulat inpotriva okirmuiri.
— Nau murit 30. de oameni, nitse szau renit 50, pentruke dupe
extractul autentic din protokolul mortzilor luat pone akuma numai
12 au murit, şi dupa marturiszirea mărturiilor 9 szunt
renitzi. Nau putut zitse militari szekui ketre gloata cse fugea
,.no atsaszta sze o je Inaltzija sza deszpre szpatele voasztre",
pentruke intimplindusze dupe nevelire inpusketurile, toata
gloata indate szau dusz d'akole si asa nau foszt kui sze zike
•prit.se, dare deszpre kuvinte asa necsinsztitaaire nitse atseja kari
au foszt de fatze nitse Mihaltzeni nu marturiszeszku. — Militari
szekui si Guarda nat. printre holde ascunşi Mihaltzeni n'au vezut,
da dintre reszkulatzi Mih. mai multzi szau vezut intrarmatzi
aszkunzindusze prin szekare. — Tokma asa nau auzit
gloata pornita szpre fuga ka si mărturiile kari au foszt de fatze
amerintzarea aseja „kumke Szekui ku szinge au agoniszit tzara
si ku szinge vrea a o si apară", mai inkolo kumke jei ku G.
naţ. din Ajud ar vre a zsefui Blasul, residentia Episcopala de
akolo si edificiumurile scholastitsesti a neamului romaneszk,
fiindke amerintzerile atseste dintre kari au foszt de fatze ninre
nu le marturiszeste, nitse gloata de oameni nu leau putut auzi,
;f iindke prekum szau zisz mai in szusz ku graba au fuzsit deakalo.
Din marturiszirea Preotului neunit din Mihaltz eszte fere
de nitse o indole, kumke in kalea sza ketre Koslard nitse Iau ve-
•temat, ku a teta mai putzin Iau bătut szau jau szpart kapul mii.
•szekui.
Kare Extract protokolaru kumke ku marturiszirea marturilor
in toate sze vizseste — si kumke dupe szpuszurile martu-

MISCELLANEA
47 T
riilor szau gătit, comiszia Mixta mai zsosz iszkalita mavtunszeste.
In Ajud luni 21. 1848.
Beldi Ferencz m. p.
Kemcnij Islvăn tseltiner m. p.
Turtse m. p. Capit. (Teutsch)..
Săndor m. p. Capit. es Auditor.
Guvernul ardelean cere magistratului din Sibiiu să incasseze
dela Nicolae Mureşan, Iosif Grindean, Simion Bărnuţiw
ii loan Popa suma de 128 fl. 56 cr. pentru acoperirea cheltuelilor
cauzate de comisia mixtă dela Mihalţ.
30. VIII. 1848.
8520. 848.
G Csăszări s Apostoli KirdUji Felsege
Urunk neveben.
legkegyelrnesebb
Szeben vdrosa es Szeke Tandcsdnak,
Also Fejer Megyeben Koslârdon es Mihâlczfalvân a i'oldes
Urasâg helyeinek liatalmasul elfoglalâsâra, feldulâsăra es tiszti
rendeleteknek nem engedelmeskedesre s azok elleni szegiilesre
i'elbujtogatott lakosok ellen executiora kivitt szeksly katonasâg
irânyâban, a hazai fohadi kormâny elnoksegehez, az olâhoknafc
Balâzsfalvân tartott gyulese utân Szebenben torvenyteleniil alakult
es a kirâlyi kormânyszek tilalma ellenere miikodott bizottmâny
— ugy nevezett Comite — âltal igen terhes es a szekely
katonasâg becsulelet nagyon erdeklo panasz adatvân fel, s ezen
panaszos feladâs a Kir. Fokormânyzo es Fohadi Parancsnok
O Kagy Meltosâgok kozott tartott egyeteites kovetkezteben vegyes,
— ugy mint a polgari es katonai rendbol kinevezett bizottsâg
âltal kinyomoztatvân, azon kinyomozâs munkâlatâb61.
kitiint, hogy azon panaszban feladott vâdak koztil egyetlen egy
sein alapul valosâgon, sot az egesz feladăs mero koholmâny es a
szekely katonasâg gyalâzâsâra intezett râgalom.
Uyeten hamis s a Nemzetek kozotti ingeriiltseget nevelofeladâs
es kiilonosen a szekely Nemzetnek okozott, a Iegkozelebbi
orszaggyulesen volt kovetei âltal az orszâg Rendei elott is felpanaszolt
serelem btintetetlen nem hagyatvân, — az emlitett kinyomozăsi
munkâlat a hozzâkapcsolt iromânyokkal a koztigyek
îgazgatojânak oly rendelettel kuldetett innen ât, hogy mivel a
fennebb erintett panasz alapjâul szolgâ!6, es a kinyomozâsi
munkâlathoz csatolt hamis „tettleirâst" egy Marosân Niieolai
nevii irnok (hihetoleg kirâlyi tâblai) es Gerendân, vagyis Gerendi
J6zsef Balâzsfalvi leveltârnok, a F6hadikormâny Elnoksâgehez
adott panaszos kezlevelet pedig Barnutiu, vagyis Barnutz*
Simon — mint a tilalom elleni olâh bizottmâny Al — eloliiloje —

478 /. LUPAŞ
es kir. kincstâri Irnok Piposiu vagy Pip os Jânos szerkesztettek
es irtâk alâ: ezen negy egyeneke-t kozkereset ala vonja.
Tovâbbâ az emlitett feladâs következteben veghezvitetni kellett
vegyes kinyomozâs költsegeit, melyek a tarftomănyi penztârb61
128 Rfl. 56 xr. szâzhuszonnyolcz pengö Rf. es 56 xrokban elölegeztettek,
az el ebb nevezett negy egyenek âltal, kik tudniillik a
hamis „tettleirâs" szerkesztesebe es a panaszos kezlevel feladâsâba
befolytak, egyenlö mertekben, azaz: egy egy negyedreszben
a tartomânyi penztârnak megfordittatni hatârozvân a kir. kormânyszek,
—• meghagyatik ezennel e Nemeş Tanâcsnak, hogy
ezen köiltseg ezime alatt Szebenben tartozkodö Barnutz Simontöl
es Pipos Janostöl külön-külön 32 Rf. 14 x. — harminczket Rfor.
tizennegy xrt. eziist penzben vetessen fel, — es a tartomânyi
penztărba fizesse be, —• ennek telyesiteseröl pedig magât itten
minei hamarâbb igazolja; — a többieken felveendö reszletekre
nezve nemeş Also Feher Megyehez tetetven innen Rendelet. Az
Erdelyi kirâlyi kormănyszeknek Kolozsvârt 1848. tartott üleseböl.
Grof Mil;ö Imre s. k. Kälnoki Pal m. p.
titoknok.
prez. 30. VIII. 1848.
erledigt am 4-ten Sept.
I. L.
Traugott Binder despre mişcările revoluţionare
din Ardeal în 1848.
Arhiva Bruckenthal (Sibiu).
Din protocolul mss intitulat:
Einnahmen u. Ausgaben-Protokoll 18:10—i831 partea II. Memoiren.
„Den 3-ten May spricht sich Hermannstadt gegen die
„Union mit Ungarn"' aus. Auf allen öffentlichen Gebäuden wehn
schwarzgelbe Fahnen. Alles, die Frauenzimmer nicht ausgenommen,
sind mit schwartzgelben Bändchen geschmückt.
Den 15-ten May grosse Volksversammlung der Wallachen,
welche jetzt „Romanen" heissen, in Blasendorf. Aus jedem wallachischen
Dorfe der Geistliche mit einem auch mehrern Vertrauesmännern.
Die Wallachen constituiren sich hier als freie
Nation und wollen den 4-ten Landstand bilden. Das Feld auf
welchem sie sich versammelt hatten, soll in Zukunft Kimpu
Libertetzi, Freiheits-Feld heissen. Ihre Coriphäen Szimeon Barnutz,
Balascheszku, Laureani, etc. werden durch das K. Gubernium,
welches diese Versammlung bewilligt hatte, als Comittee

MISCELLANEA 479
authorisirt, die wallachischcn Angelegenheiten zu leiten. Von
hier kamen alle jungen wallachischen Diaken mit blaurothweissen
tvokiafüen, dm Gegensatz zu den ungarischen grünrothweissen,
geschmückt nach Hause. Der Zeitgeist ist plötzlich in
dieses rohe ungebildete Volk gefahren wie aer Teufel in die
Gergesener Schweine, so dass selbst die Wallachen auf dem
Sachsenboden, welche doch mit uns gleiche Rechte schon früher
gehabt haben, sich von Uebermuth nicht auskeimen, das ganze
Land als ihr früheres Eigenthum, aus welchem sie durch Ungarn
u. Sachsen verdrängt worden, ansehn und uns alle
wegjagen möchten. Ihre Errungenschaft! ist keine Illusion! nur
soll und wird ja dafür gesorgt werden, dass sie davon keinen
Missbrauch zum Schaden anderer Nationen machen können.
Auch bei dieser Versammlung waren Maassregeln u. Vorkehrungen
getroffen worden, dass sie nicht ausarten konnte. Ausser
Reden, welche gehalten wurden, ist kein Excess, obgleich an 30
tausend Wallachen versammelt waren, vorgefallen; freilich
waren einige Battalione Granzer, Szekler, Hussaren mit mehren
Kanonen zum Schutz der k. Comissair auf dem Freiheitsfelde
aufgestellt, auch hatten die Popen schon früher den strengsten
Befehl erhalten mit ihren Vertrauensmänner nüchtern in der
Versammlung zu erscheinen, auch durften daselbst keine geistigen
Getränke ausgeschänkt werden, und mussten nach abgehaltener
Versammlung sich augenblicklich alle auf den Weg
in ihre Heimath begeben.
Die Union ist zwar von dem Deputirten der sächsischen
Nation auf dem Landtage am 31-ten May angenommen worden,
doch ist die Bevölkerung nicht dafür aus mehreren Gründen.
1. Die Klügern, die mit der Zeit seit Jahren mitgegangen,
bringen die Union zwischen Ungarn u. Siebenbürgen mit andern
Forderungen der Ungarn auf den Reichs — und Landtagen, als
da sind: Rein ungarische Regimenter ohne deutsche Offiziere,
Beeidung der Soldaten auf die ungarische Verfassung, Einführung
der ungarischen Sprache etc. in Verbindung u. folgern
daraus, dass Ungarn ein unabhängiges selbständiges Reich zu
werden beabsichtige u. fürchten diese Selbständigkeit durch die
Ansprüche der Türken, Russen u. Oestreicher gefährdet, fürchten
dass Ungarn als res nullius betrachtet den früheren Verwüstungen
bis zum Tode Ludwig des 2-ten u. der Übergabe an Ferdinand
den 2-ten preisgegeben werden dürfte.
2. Haben die Vorfälle im Banat u. in Sirmien die Unionsfreunde
unter den Sachsen stark abgekühlt, indem es leicht möglich
wäre, dass die Wallachen in 7-bürgen unter dem Vorwand,
ihr habt die Union angenommen, ihr sind nicht gut kaiserlich,
es machen würden wie die Ratzen. Den Beweis hiefür lie-

480 /. LUPAS
fert die von den Wallachen eingeleitete Vei-sammlung in Bräuhause,
wo wir gedrungen waren, trotz der Zustimmung unserer
Deputaten auf dem Landtage, uns gegen die Union öffentlich
auszusprechen u. mit eisigem Schauer im Kücken, uns mit Hulascheszku,
Laureani, Szuts, Popp Sdndor, lionian etc. als Brüder
die Hände uns reichten. Gott weiss! wie mir diese Händedrücke
durch Mark u. Bein führen, so dass ich mich noch
immer nicht beruhigen kann.
3. Sollen wir unter einem ungarischen Ministerium stehen?
Sollen wir ungarisches Papiergeld gegen Banknoten eintauschen?
Sollen wir unsere Kinder als Rekrutten dem Kossuth zur.Verfügung
stellen, dass er sie wer weiss gegen wen, vielleicht gar
gegen die Kaiserlichen schickt? Wahrlich das kann unser deutsches
Gefühl, unser deutscher Magen nicht vertragen.
Committee. Im Gegensatz zum romanischen Commitlee bildete
sich ein sächsisches Comm. Dieses hatte sich vorzüglich zur
Aufgabe gestellt gegen die Union zu wirken. Ich war Mitglied
dieses Committees. Zum Beweise, dass nur die sächsischen Deputaten
auf dem Landtage in Klausenburg mit der Union einverstanden
waren, aber nicht die Nation, wurden an den Pfingstfeiertagen
Unterschriften im ganzen Sachsenlande gesammelt.
Viele Tausende unterschrieben, nur das Burzenland mit den
Kronstädtern an der Spitze zogen sich gänzlich zurück, weil
sie Gutes von der Union hoffen. Diese Unterschriften wurden
mit einem an seine Mjstet gerichteten Gesuche nach Wien
geschickt
„Ende Juli wurde in Klausenburg der Landtag durch den
K. Kommissair Genemi Puchner geschlossen. Ein unheimliches,
nichts Gutes ahnendes Gefühl (und es ist den Ungarn alles nach
Wunsch gegangen) hat sich der ganzen Versammlung bemächtigt,
u. nachdem Puchner verschwunden (er hatte seinen Wagen
im Stillen vorausgeschickt u. war als guter Fussgänger grade aus
dem Landtagssaale ohne von jemanden bemerkt zu werden, demselben
nachgegangen) hört man nur die Worte: Mos>t im/mar a
Diaetdt eltemettük jetzt haben wir den Landtag begraben. Die
ganze Bevölkerung Klausenburgs war ernst und traurig vom
Magnaten herab bis auf den letzten Handwerker.
Dieses habe ich mit Augen gesehen, denn ich war mit dem
alten Zeckelius wegen eines Prozesses der Grundbesitzer in Hermannstadt,
welchen die dasigen Wallachen die Benützung ihre
Feldgründe nach den Regeln der bereits eingeführten Stallfütterung
streitig machen wollen, in Klausenburg beim Gubernium.
Wir haben ausser dem Gouverneur, welcher nach dem Puchner
auch nicht in der besten Stimmung abgereist ist, bei allen andern
Gubernialräthen u. sind trotz dem, dass wir Hermannstäd-

MISCELLANEA 481
ter Feinde der Union u. des ung. Ministeriums sind, überall
sehr freundlich aufgenommen worden. Ja der Statuum Praeses
Kemény Ferencz liess sich herab mit Thränen im Auge in der
wohlgemeintesten Absicht, in den freundlichsten Ausdrücken,
uns Vorwürfe über unser Verhalten, über unsere Vereinigung
mit den Wallachen (so nannte man den Act im Bi'äuhause, der
doch gar keinen ämtlichen Charakter hat) zu machen, und erwiderte
auf unsere Entgegnung, dass wir Sachsen mit dem jetzigen
Zustand zufrieden wären, nichts Bessers wünschten, durch
Annahme der Union aber unsere Autonomie zu verlieren fürchteten
und auch nur insoweit, aber sonst in keiner Weise mit
dem Vorgang der Wallachen einverstanden wären: „Sie werden
als eine so kleine Nation den im Sturm begriffenen Zeitgeist
nicht aufhalten, thun Sie was Sie wollen. Ihre Verfassung wird
auch zu Grabe getragen werden und es wäre klüger von Ihnen
sich an uns den grösseren, mächtigeren Theil anszuschliessen
als am die Wallachen; glauben Sie den, dass wir das was wir
vorzüglich im Betreff auf die Wallachen u. unsere Unterthannen
thun, gerne thun? Sie werden doch einsehen, welche Opfer wir
bringen. Sehen Sie es denn nicht ein, dass wir durch die Zeitverhältnisse
wider unsern Willen dazu gedrängt werden? Fallen
Sie immer dem Rad der Zeit in seine Speichen, Sie werden sie
in ihrem Laufen nicht aufhalten". Diess die eigenen Worte des
Baron Kemény Ferencz, welche er, nachdem er genöthigt hatte
an seiner Seite Platz zu nehmen, an uns richtete.
„Während meiner Anwesenheit in Klausenburg habe ich
die Portraits der Koryphäen des ungarischen Reichstages gesehen,
sie sind theils als Apostel mit Kossuth als Christus an der
Spitze, theils als Glieder des Ministeriums alle mit Vollbärthen
ausser dem Fürsten Eszterhäzi, welcher keinen Barth hat, aber
in einem andern Portrait mit Vollbarth zu sehen ist mit der
Bemerkung, so wird er aussehen, wenn ihm der Bart gewachsen
ist. Merkwürdig! Kossuth wird oft Christus der Ungarn
gennant".
„In Hermannstadt wird für die Ungarn geworben. Da es
auf Befehl des ungarischen Ministeriums geschieht und Puchner
demselben untergeordnet sein soll, so geht die Werbung unbeirrt
vor sich, doch ohne besondern Erfolg. Es hilft alles nichts! Die
Sachsen u. vorzüglich die Hermannstädlter können ohnmöglich mit
den Ungarn sympathisiren. In den letzten Tagen des August
kommt Graf Beldi Franz mit dem Auftrag nach Hermannstadt, das
wallachishe Committé zu arretiren. Er wählt in der Caserne
von den Grenadiren zu diesem Zweck lauter Ungarn aus, dingt
31

482 /. Lül'AS
früh Morgens 3 Uhr in Mediaseher Hof, in der Fleischergasse,
wo die Mitglieder des Committees ihren Sitz hatten, ein und
arretirt den Balascheszku und Lauriani. Barnutz und andere
entkommen durch das Fenster. Lauriani wird in der Caserne
festgesetzt, Balascheszku in der Heltauergiaisse in seiner Wohnung
Tag u. Nacht von Grenadieren hewacht. Die entkommenen Barnutz
u. Popp Sändor etc. lassen in allen wallachischen Dörfern
Sturm läuten und dirigiren das Volk mit Sensen, Aexten, Missgabeln
bewafnet nach Hermjajnnstadt zur Rettung der beiden Gefangenen.
Die Granzer von Orlath u. Westen waren die ersten
welche ale Wege und Stege um Hermannstadt besetzen damit
diese beiden nicht nach Klausenburg abgeführt werden könnten,
wo kurzer Prozess mit ihnen gemacht werden würde. Jeder Wagen,
selbst die Post wurde angehalten und durchsucht. Um Hermannstadt
wimmelt es von Wallachen, mehr denn 20 Tausend umlagern
die Stadt, die Granzer mit ihren Geistlichen an der
Spitze verlangen in Deputationen die Freilassung der Gefangenen
und Stessen schreckliche Drohungen gegen den Oberdreissiger
Dobokai aus welchen, sie als Urheber dieser That bezeichnen.
Beldi Verecz befiehlt als Commissair dem Bürgermeister die
Gefangenen ins Rathhaus aufzunehmen, die Bürgerschaft will
das nicht zulassen, indem die Granzer mit den übrigen Wallachen
das Rathhaus stürmen würden u. unsere Bürgergarden gegen
die Wallachen mit den Waffen in der Hand auftreten müssten;
auch sonst für die Gefangenen in keiner Weise verantwortlich
gemacht werden will. Eine grosse Deputation von Bürgern
mit dem Bürgermeister, Polizeidirektor u. Orator an der Spitze
gehen zum Comandirenden Generalen Puchner, werden fremdlich
aber mit dem Vorwurf empfangen, warum sie ihrer so viele
kämen, es dürften auch weniger dasselbe verrichten, werden
aber mit ihrem Begehren an den Comissair Beldi gewiesen. Sie
kamen heraus, sagen zu den Führern der Deputation: Ist es so
weit mit uns gekommen, dass Puchner unter einem Comissair
des Guberniums steht! Führen Sie uns hin zu danselben, dass
wir hören, was er über uns beschliesst! Bei Beldi angekommen
begegnen wir der wallachischen Deputation, welche ergrimmt
u. drohend die Treppe herabkommen. Wir werden vorgelassen,
der Bürgermeister kann aber seinen Vortrag nicht beendigen,
Beldi fällt ihm in die Rede u. macht ihm den Vorwurf dem
Befehl des Guberniums das Comittee zu aretieren nicht nachgekommen
zu seyn. Der Bürgermeister entschuldigt sich: Als
ich den Befehl erhielt, hatten der Herr Graf selbst die Arretirung
vorgenommen. Nun, erwiderte der Gaf, so ist es jetzt ihre
Schuldigkeit die Gefangenen zu übernehmen u. für sie zu

MISCELLANEA 483
haften, ich mache Sie verantwortlich dafür. Die Bürger, welche
zugegen waren, stellten vor, dass durch die Übernahme der Gefangenen
ein Conflict zwischen Bürgern u. Wallachen entstehen
werde, welcher die traurigsten Folgen für die Stadt Hermannstadt
nach sich ziehen könnte, und erklärten: Nachdem die Bürgerschaft
bei der Arretirung in keiner Weise Einfluss gehabt, so
mögen die Gefangenen da sitzen bleiben, wo sie sind, da sie
überhaupt in der Kaserne sicherer sässen als im Rathhause.
Beldi hatte angefangen uns ders zurecht weisen zu wollen, als
die Generale Gideon Pfersmann, Schurter eintraten. Zugleich
trat auch ein Secretair des Grafen mit dreifarbigen Federn
auf dem Hute herein u. erinnerte den Herrn Grafen dringend,
dass der Wagen schon lange warte. Die Herren Generale
machten dem Grafen Vorstellungen auf welche er nicht eingehen
zu können vorgab, die Generale aber nicht abgehen wollten
und uns mit der Versicherung nach Hause schickten, dass
dieser Conjlict ausgeglichen werden würde, indem sich sogleich
mit General Puchner verständigen wolten. Graf Beldi zuckte
die Achseln, folgte dem nochmaligen Rufen seines Secretairs,
machte sein Compliment, ging u. stieg mit demselben in
Wagen. Er fuhr durch das zusammengeströmte Volk ins Bruckenthalsche
Haus, man wunderte sich, dass er in dieser Situation
Visitten mache, wir erfuhren aber nachträglich, dass er im
Hof samt seinem Secretair ausgestiegen, durch das hintere
Thor u. das Fleischergäschen auf die Post gegangen u. während
dem das Volk mit offenem Maule auf dem Platze stund,
im zugemachten Mall Postwagen davon gefahren war.
Nachdem Puchner mit den andern Generalen Rücksprache
gepflogen, gaben sie sich Mühe die Wallachen über ihre Gefangenen
zu beruhigen, trafen aber auch alle Vorkehrungen den
Massen von zuströmenden Wallachen ordentlich begegnen zu
können. Die ganze Bürgergarde, so wie das anwesende Militair
trat unter Waffen, reitende Patrouillen wurden ausgesendet, die
Dragoner von Heitau Abends 8 Uhr eiligst nach Hstiadt requirirt,
Kanonen wurden aufgepflanzt, dem die Patrouillen berichteten,
dass die Wallachen in grossen Massen im Kukurutz in der
Umgebung der Stadt lagerten. Unter Angst u. Furcht verging
diese Nacht, Puchner mit den übrigen Generalen beruhigte die
Anführer der Wallachen, sagte ihnen, das "i wegen dieser
Angelegenheit einen Kurir an den k. Comissair Vay, welcher
vom Ministerium nach Sitebenbürgen geschickt " orden war um
das Standrecht zu publizieren u. auszuüben gegen alle die sich
des Verbrechens der „Laczitds" (es soll ein neues ungarisches
31*

484 /. LUPAŞ
Wort, gleich bedeutend mit Verrath u. Aufwiegelung seynV
wessen vorzüglich die Sachsen in Hmistadt beschuldigt wurden,
schuldig machen würden, abgeschickt habe, mit selbem in
Carlsburg zusammenkommen u. die Sache zu ihrer Zufriedenheit
ausgleichen werde. Uberhaupt sollten dite Gefangenen den
dritten Tag Abends, selbst wenn keine Estaffette von Carlsburgden
Auftrag brächte, frei gegeben werden. Dieser Erklärung zu
Folge kehrte der grösste Theil der Wallachen, vorzüglich auch
weil sie nichts mehr zu essen hatten, in ihre Heimath zurück,
den dritten Tag Abends brachte eine Estafette von Carlsburg
den Befehl die Gefangenen frei zu lassen, Laureani wurde auf
den Händen aus der Caserne in einen bereit stehenden Wagen
getragen (mit Balascheszku machten sie nicht so viel Specktakel)
und so fuhren diese Befreiten von Fackelträgern begleitet
unter dem Gejauchtze einiger tausende zurückgebliebener Wallachen
nach Orlath, wo die ganze Nacht Reden gehalten wurden
und der Jubel erst am hellen Morgen ein Ende nahm.
I. L.
Noi contribuţiuni la relaţiile lui Mihai
Viteazul cu împăratul Rudolf,
Era cunoscută scrisoarea fruntaşilor din Boemia, cari la
2 Martie 1600 adresară lui Mihai Viteazul cele mai elogioase
felicitări pentru izbânzile lui, prin cari dovedise devotament
desăvârşit pentru cauza împăratului şi pentru binele întregii
creştinătăţi — cui se totum consecravit (Hurm. lV r
pag. 23). —
In cursul celor 7 ani de lupte victorioase spun că ar fi dat
şi ei cu dragă inimă (lubenti animo) ajutoare mari şi puternice
pentru aceeaş cauză.
In foiletonul ziarului Prager Presse din 5 Mjaiu 1929 (număr
festiv, închinat României întregite) d. I. Macurek publică
sub titlul Rumänische Fürsten als Gäste in Böhmen, între altele
şi două documente inedite, din cuprinsul cărora aflăm că,
la 34 August 4599 Rudolf dăruise lui Mihaiu castelul Königsberg
din Silezia. Acest castel împreună cu domeniul, căruia
aparţinea, a fost administrat de Carlo Magno, pe care Mihaiu
îl instituise acolo ca prefect (praefectus und Verwalter) dupăcum
aflăm din actul german, pe care 1-a semnat la Praga în
ziua de 4 Aprilie 1601. D. Macurek, care numeşte pe Mihaiu
Wallenstein al Românilor (der rumänische Wallenstein) afirmă
că el ar fi încassat timp de doi ani veniturile acestui domeniu,
iar după uciderea lui pe câmpia Turzii, domeniul a fost
confiscat şi alăturat la bunurile camerale din Silezia. Iată
cele două documente necunoscute până acum:

MISCELLANEA 485
Nos Rudolf us etc fatemur et recoynoscismus per pr aérenles
pro nobis ac haeredibus et successoribus nostris, re,gibus
Boherniae, marchionibus Moraviue, ducibus utriusque superioris
et inferioris Silesiae ac ducatuurn Svidniensis et lauriensium
universis, quod nos considerantes singularem integritatem, ardens
nobis regnisque notris imo ioti christianitati serviendi studium
miiitarem et heroicam fortitudinem praeclaraque benegestorum
et virtutum merita, quibus Michaelem vaivodam Valachiae
praeditum et decoratum esse novirnus et praecipue laudabilem
et aprobatam fidei et sinceritatis erga nos constantiam,
qua nullis laboribus aut vigiliis parcens nec pericula ulta, quamris
vicinissima exhorrescens, imperio et pactis sultani turcici
rese substraxit et nobis regnisque nostris imprimis Hungariae,
uti ab antiquo fuerut, denuo coniunxit et submisit et hactenus
in eu incielo animo baud minis et pollicitationibus motus fideliter
perstitit et perseveravit ac imposterum perstiturum et perreveraturum
sese promittit et obstringit. Cupientes eundem in hac
rua erga nos serviendi promptitudine et inviolabili fide retiñere
et conservare, eidem Vaivodae Valachiae et haeredibus eiusdem
utriusque sexus masculis et feminini totale dominium ad arcern
nostram Kunigsberg vocatam in Silesia in ducatu Svidnicensi
ritum, pertinens, una cum cune lis eius dem utilità tib us ac pertinentiis
quibuslibet universis, nipote pagis, terris, arrabilibus, cultis et
incultis agris, pratis, pascuis, faenetis, fluviis, piscinis, molen-
•dinis, silvis, nemoribus, aliisque pertinentiis quovis nominis
vocabulo vocilutis de iure ad eandem, spectantibus et pertinentibus
ac sub sais veris metis et antiquis limitibus existentibus
•cum ornni iure nostro, quod in hisdem universis bonis iurisbusque
ut rex Boherniae et dux utriusque Silesiae ac ducatuurn Svidnicensium
et Jauriensium qualitercunque habuimus clementer et
ex singulari gratia nostraque scientia et animo deliberato sano
accedente Consilio, praesertim vero ut propensum piane auectum
nostrum ac merita et officia ipsius praestita recognoscendi benignam
voluntatem tanto evidentlys perspicere queat, donavi-
•mus, dedimus et contulimus iure perpetuo, ut prelibatum totale
dominium ad praefaiam arcem Kunigsberg pertinens a memorato
vajvoda haeredibusque ac. posteris suis utriusque sexus aut
vis, quibus testamento legaverit, nullo modo revocari et auferri
possit nec debeat. Hac tamen conditione per expressum declárala,
ut ipse vajvoda, eiusque haeredes ac posteri ea omnia,
quae incolae et status ducatuurn Svidnicensium et Jauriensium
ratione onerum, publicorum pro more et consuetudine ditionis
illius praestare solent ex bonis Mis Kunigsbergensibus praestare
rubditosque dominii in pristini» iuribus et libertatibus conservare
ac superinde ante apprehensionem possessionis iuramen-

486 I. LUPAS
tum ac solennes quosque literas revérsales euere et exibere teneatur.
Prouti damus et conferimus vigore et testimonio literarum
nostrarum manu nostra propria ac sigilli nostri appensione
munitarum. Quae dabantur in arce nostra Pragae 31. augusli
1599.
*
Wir Michael, von Gottes Gnaden des Fürstentumbs Wallachey
Yaivoda und Erbherr etc. Bekennen und fliegen hiemit
aller menniglich, wessen Standes und würden dieselben sein,
denen dieser unser offen gewaldsbrief vorkommen möchte, mittelst
unseres genedigen und freundlichen gruesses, erbiettung
nach Stands Gebühr zu wissen. Demnach die Born. Kays, auch
zu Hungern und Behaimb etc. königliche Mt. etc. unnser allergenedigister
Herr, uns on Ansehung unseres grossen erlidtncn
Schadens, in den wir von unsern feinden durch Gottes genedigen
Verhengniss obgedachter unsers Erblands beraubt un mit
.gwald mit von Land und Leuten in diesem wehrenden Krüeg
wider den algemeinen Erbfeind und sonderlich beider fürgangnen
Sybenbürgischen Mutation und Veränderung Verstössen
worden, mit ainer ihr Kays. Mt. Fürstentumb Schlösien gelegenen
Herrschaft mit namen Kingsperg versehen, und uns
dieselbige mit rechten wissen und vorgehabten Bat, laut einer
darüber auf.gerichten und ververtigten Cession allergenedigst
(darfür wier dann nachmals ulleruntertenigist danckbar sein)
erblich cediert eingeraumbt, und abgetretten auch zu würklicher
folge durch dero hierzu deputirte Herrn Commissarien
immittieren zulassen, allergenedigiste Vorsehung getan. Und
aber wier wie unns daran gelegen, bei solicher immission und
realtradition zuerscheinen und soliche keyserliche unns erwisne
gnade aigner Person zuentphahen ehrhaft halber verhindert
worden. Als haben wir auf unser genediges ansinnen und ersuechen
und darauf erfolgte guetwülige erclärung an unnsere
statt deputirt undd mit genuegsamber volmacht, sovil hinzu
vonnötten abgeordnet, den Edlen und vessten Carolum Magnum
allerhöst gedachter Irer Kays, unnd Kön. Mt. Hoffdienern und
der hochlöblichen Cron Behaimben Postmeistern, dergestalt das
er unsertwegen unnd an unserer statt sich neben Ihrer Kays.
Mt. hierzu abgeordneten Herrn Commissarien an obgemelten
Ort verfüege, daselbst unserntwegen erscheine, sich in die Posses
immittieren lasse, noh den undertanen die Huldigung nach
Lannds Gebrauch fordere, die güeter und alles was dazu belegen,
mit hohen und niedern Gerichten und allen hierzu gehörigen
Pertinentien wie solicites in Lehens Gerechtigkaiten namen
haben möchte, administriere, die abnutzungen einnehme unnd
als unnser praefectus unnd verwaltet entweder in aigner Person

MISCELLANEA 487
oder aber durch einen unseren oder anndern seinen Vertrautten,
den wier oder er hierzu tauglich achten wüerde, guberniere,
Gericht unnd Gerechtigkait Hand habe unnd alles dasselbige,
was wir gegegnwertiig thuen konnten, sollen oder möchten, bis
auf unnsere weitere Unordnung verrichte unnd leiste. Was
alsdann obbemelter unnser Bevolmächtigter Anwald Carolus
Magnus entweder in aigner Person oder durch seine hierzu
substituierte tuen oder lassen wiert, dasselbige, welchen wier
jederzeit angenemb, ihn auch in allen schadlos halten, da er
auch einer mehrern gwalds als hierinnen begriffen, benöttigt
sein würde, wolen wir im denselben hiemit in optima forma
iuris cum omnibus salutaribus et in concessionibus a immissionibus
feudi competentibus clausulis gegeben haben, dessen zu
Urkund haben wier diese unsere Pienipotenz und Substitution
mit unserem Secret wissentlich gesigelt und aigne Hannd underschre.iben,
weliches geschehen zu Prag den vierten Tag des
Monats Aprilis Anno im Sechtzehen hundert und ersten.
Intervenţia Făgărăşenilor şi a Braşovenilor
în favoarea lui Nestor Ioanovici. 1 )
I.
Excelenta Ta, Preosfinţite Archiepiscoape, Noao
prea milostive şi sufleteşte mai mare Stăpdnitoriu!
I. L.
Dupăce Prea înalta Împărăţie după atâţia ani, în care
ne-am aflat fără de Stăpânitoriu sufletesc .aici în Ardeal au
binevoit a se milostivi şi aş aduce aminte şi de văduvită Eparhie
a Episcopiei Ardealului; prin care cu Părintească Milă s'au
poruncit; după voia şi pofta obştii preoţeşti, ca să se facă candidate
despre episcop, însă cu acea poruncă sau milostivit, cum aşa om
*) Datele biografice privitoare la Nestor Ioanovici se pot
afla coordonate în broşura comemorativă a părintelui Dr. Gheorghe
Ciuhandu, Din viaţa lui Nestor Ioanovici, Episcopul Aradului
1767—1830, Arad, 1929.

488 í. LUPAŞ
să se aleagă, care să fie cinstit şi vrednic de acea credinţată
slujbă; şi pe lângă aceasta să fie şi cu limbile ţării naţionaliceşti
împodobit şi bine procopsit întru dânsele; Aşadar la 19 a
lunii Septemvrie 1810 sau poruncit de cătră înălţatul Crăesc
Gubernium, ca toţi protopopii din Ardeal cu sine câte un preot
sau doi, la numita zi din sus, spre acel sfârşit să se afle anumit
la oraşul Turda, unde acolo se va afla şi Prea Cinstiţii
Domni Comisariuşi, cari de cătră înălţatul Crăesc Gubernium
sânt rânduiţi; dupăce dară aceste din sus zise s'au împlinit, la
acea candidaţie între cei mai mulţi la număr, totuş la soartea
a treia-persoană au rămas cu înmulţirea votumurilor, al treilea
şi Sfinţia Sa, Nestor Ioanovici, care astăzi se află supt aripile
Excelenţiei Tale, în-se iaste unul din fii ţării acesteia, născut
din oraşul Făgăraş şi astăzi din părinţi trăeşte maica Sfinţiei
Sale dimpreună cu două surori, iare Sfinţia Sa cta student de
aici au lipsit şi s'au instreinat la învăţătură mai înainte, în
care vreme era de vârsta anilor 24 şi de când se află instreinat
de aici sânt Ani 21.
Pentru aceasta dară îndrăznirea noastră cătră Excelenţia
Ta iaste aceasta, ea să te milostiveşti a mijloci, încât să putem
dobândi pre supusul de supt aripile Excelenţii Tale, Nestor
Făgărăşanul, pentru atâta mai mult fiind noi Încredinţaţi despre
Sfinţia Sa, precum iaste împodobit cu cele mai vrednice
de Păstoria Arhierească, batăr că ân votumuri din cei trei iaste
cu partea cea mai puţină, pricina la mijloc fiind aceea; că
mulţimea adunării nici îl ştiu, dar ceialalţi 2 tocmai faţă s'au
aflat încă cu rugăciuni pre lângă votezători. Şi cei mai mult,
că tocma Vicariuşul ca cel cu mai multe căpătate votumuri
nioe o limbă naţionalicească de ale ţării nu ştie, care tocma
şi împotriva Milostivului. (Decret iaste).
Iară încătui despre celalalt al doilea, lângă Vicariuş, iarăş
cu mai multe votumuri, nici acela nul de acea Stepenă 1 ),
ţircumstănţiile sânt multe, dară iaste numai un preot, care încă
la treptele cuviincioase spre aceasta chemată slujbă de tot necunoscut
iaste, ca să se poată învrednici 2 ). Drept aceea şi noi
ca mireani având râvnă a câştiga păstoriu ca aceia, încât în
trebile ţării să avem laudă, aşa socotim ca nu cumva votezâtorii
Protopopi şi preoţi a fi interesaţi, precum mai sus am
arătat, drept aceea încătui cererea din genunchi ne rugăm Milii
Excelenţii Tale, ca să te milostiveşti a ocârmui lucru întru a
*) In traducerea germană „so ist er auch nicht zu einer
solchen Würde tauglich".
2
) In traducerea germană „ein ganz unwissender und folglich
zu diesem hohem Amte ungeschickter Priester ist"...

MISCELLANEA 489
câştiga dorirea poftei; fiindcă şi milostiva împărătească poruncă
aceea cu milostivire au hotărât a fi împodobit cu cele vrednice
ştiinţe, care numitul de cătră noi în tocma pe deplin socotim,
că le are, altminterea împotrivă, unul din cei doi de ni se va
rândui, nice o laudă sau bucurie, ci mai multă întristare, ne
va pricinui şi încă şi altora prilej de defăimare, însă noi nădăjduindu-ne
Milii Excelenţii Tale, sântem totdeauna
Ai Excelenţii Tale
Făgăraş, die 10-t Octom. 1810.
plecaţi fii
sufleteşti
Geòrgie Korodi m. p. Ianache Fogoroşi m. p. Nicolae Kiş
m. p. Geòrgie Focşan m. p. Nicolae Zaharie m. p. Antonie Nedelcu
m. p. Ioan Fetokiu m. p. Ioan Zamfir m. p. Nicolae Dimitriu
m. p. Constantin Mihailovici m. p. Ionake Kiş m. p Vasile
Niergeş m. p. Dimia Kiş m. p. Giorgie Voicu m. p. Nesteros Georgios
Korodi m. p. (iscălit cu litere greceşti). Ioan Nemeş m. p.
Ioniţă Maldovan m. p. Ioniţă Zugrav m. p.
Acestea din sus iscăliţi sânt Neguţători.
Geòrgie Şărban m. p. ţeh Meşter la Timarii, Geòrgie Roşea
m. p. Lato Meşter (Landen meister). Şi noi 40 de Meşteri, care
ne aflăm la ţehul acesta şi cari pentru încredinţare întărim cu
Pecetea ţehului.
Pecetea de ceară roşie
în forma aceasta :
II.
T •
1
•
x
C:
x
Excelenţia Ta Preaosfinţite Arhiepiscoape!
Noao Prea Milostive Sufletesc
Patron!
Milostivindu-se Prea înălţata împărăţie aş aduce aminte
de văduvită de atâţia ani Eparhie a Episcopiei Ardealului cei
neunite cu Părintească Milă au binevoit a porunci după cererea
oierului a se face condidaţie de episcop; însă ca după înţelegerea
şi de cătră noi a sunetului acelui prea milostiv decret, aşa
un om să se aleagă de Episcop, care să fie om procopsit în
limbile naţionaliceşti desăvârşit, împodobit cu năravuri şi obiceiuri
bune şi care va fi învăţat în ştiinţele cele cuviincioase.
Aşadară puin milostiva înaltă Gubernialicească poruncă în 19
Septemvrie a. c. (stili veteris) eşnd slăvită Comdssie la oraşul
Turda, unde s'au adunat toţi Protopopii Ardealului, împreună

I. LUPAŞ
cu porunciţii deputaţi şi s'au făcut candidaţie, unde după mulţimea
votumurilor au căzut soartea cea dintâi asupra Vicareşului
C. Nicolae Huţovici. A doua asupra protopopului Sassebeşului
Zaharie Moga 1 ) şi aii treilea asupra Sfinţiei Sale Părintelui Arhimandrit.
Nestor Ioanovici Făgărăşanul, cela ce se află şi acum
supt aripile Excelenţei Tale, carele nu are aicia pre nimenea,
fără decât numai o maică de mulţi ani văduvă şi cu slăbiciunile
bătrânelelor însărcinată şi împreună cu două fiice ale sale
se află cu locuinţa aicia la Braşov, şi această maică a Sfinţii
Sale este născută în Braşov de neam bun; iară, pre Sfinţia Sa
îl ştim, de când şi-a petrecut vro câţiva ani ai tinereţelor sale
lângă Sfântă biserica Braşovului până când ajunsese la vârstă
ca de 25 de ani. Au trecut de atuncea ca la 21 ani, de când s'a
dus de aicea la Pojun spre aş înmulţi talentul învăţăturii, despre
care vestea ne-a făcut a înţelege, în ce chip au păşit cu
îndestulată laudă din treaptă în treaptă, până ce am înţeles,
că pe deplin ar fi om vrednic. Iar pricina căci după mulţimea
votumurilor au căzut numai a treia soarte asupra Sfinţiei Sale
este aceasta: a) căci mulţimea adunării la candidaţie nice nu l-au
văzut nice odinioară, nice nu l-au ştiut; b) căci ceealalţi doi
candidaţi nu numai că au fost de faţă; dar încă mai înainte
de vreme şi-au vânat votumuri de pe la priateni, vecini, cunoscuţi,
rudeniile şi supuşii săi. Şi c) căci candidaţi au fost prea
mulţi afară din aceşti trei, cărora însă dânduli-se câte 2—3 votumuri
sau âmpărţit votumurile, pe airea. Iar de altă parte Vicareşul,
care au căpătat mulţimea votumurilor, nu este un om împodobit
cu darurile acelea, care Părinteşte le pofteşte lăudatul mai sus
prea milostiv Decret, fiindcă nice o limbă naţionalicească nu
ştie fără numai rumâneşte. Iar celalalt al 2-lea candidat încă
pe lângă alte ţircumştanţii nu este Teolog, nice treptele acelea,
prin oare trebuia să păşească cu praxis nu le-au păşit nici au
absolvăluit până acolo în toată vrednicia, după cum se laudă
vestea despre Sfinţia Sa Părintele Arhimandrit Nestor Ioanovici.
Drept aceea de vreme ce această persoană se află supt aripile
Exţellenţiei Tale, noi (îndrăznim a zice) partea mirenească cea
mai de frunte năzuim cu mare smerenie a cădea la picioarele
Excallenţii Tale ca la capul Legii noastre şi a jelui, că nefiind
şi noi întrebaţi la aceasta, ca nu cumva să fie nouă neplăcută
persoana, care prin alegerea clerului se va hirotonisi de Episcop,
ci mai vârtos ca să fim mulţumiţi şi odihniţi cu un păstor
vreadnic, ca să nuş rază de noi alte neamuri; Milostiveştete
dară a mijloci prin recomandaţie cătră Prea înaltul loc, şi prin
*) Braşovenii scriu din greşală Zaharie în loc de Vasilie
Moga, care era fiul protopopului Zaharie Moga.

MISCELLANEA 491
r*".nicrossata iubire fie fii săi cei sufleteşti a pune în lucrare
ca să ne învrednicim a câştiga nouă de Păstoriu; sufletesc pe doritul
de supt aripile'Excelenţii Tale Lăudatul Arhimandrit (Părintele)
Nestor Ioanovici. Făgărăş.anul fiul''patrii, pre care numai
clin acea pricină îl cerem, pentrueă nu se află altul din
fii patrii, care pe deplin să îndeplinească cu toate. darurile pe
prea lăudatul şi prea milostivul Decret. Iar întâmplându-se întralt.
chip nici o bucurie sufletească nu nădăjduim a câştiga, ba
încă ne temem, ca să nu fim scăzuţi între celelalte neamuri.
Pentru aceasta la Mila Exţellenţii Tale răzimându-ne rămânem,
Ai Exţellenţiei Tale
Braşov, 1810. Noemvrie 1.
plecaţi fii sufleteşti :
Constandin Ioan Bogici m. p. Ioan Radovici Ginoiu m. p.
corator Ioan Cepescu m. p. corator Dumitru Nicolau m. p.
Simeon Nicolau m. p. Giorgie Nicolau m. p. Petru Alexandru .
m. p. Christa Stoicovici m. p. Giorgie Iuga m. p. Şandru Popovici
m. p. Giorgie Nicolau m. p. Stan Starna m. p. Ioan Ioanovici
rn. p. Radu Jipa m. p. Ioan H. Grecu m. p. Ioan Voiicu m. p.
Ioan Popovici m. p. Apostol George m. p. Ioan Chiş m. p. Anastasie
Constandin m. p. şi cu toată obştea noastră de aici dela
Bolgarsec.
I. L.
Un necrolog al Episcopului
Vasilie Moga.
In revista „Illustrirte Zeitung" din Leipzig nr. 140 din 7
Martie 1846 găsim următorul necrolog, însoţit de două ilustraţii ,
necunoscute până acum :
Basilius Moga, Bischof der nichtunirten Walachen.
Die wallachische Bevölkerung des ganzen Grossfürstenthums
beträgt mehr als die Hälfte der gesammten Einwohnerzahl,
folglich mehr als eine Million Seelen. Die Walachen theilen
sich aber wieder rücksichtlich ihrer Religion in unirte und
nichtunirte, und die Letzteren allein mögen bei 600,000 zählen.
Diese Spaltung der ' griechisch-orientalischen in eine griechischkatholische
Kirche schreibt sich v. J. 1697 her und, ist ein
Werk der Politik; laicht ohne Schwierigkeit aber wurde eine
solche katalisch-griechische Kirche in Siebenbürgen gebildet. Sie
hat fast alle Dogmen der ursprünglich griechischen Kirche festgehalten,
nur dass sie den Papst als Oberhaupt anerkennt; ihre
Priester dürfen heirathen und sich der einheimischen Sprache

MISCELLANEA 493
Episcopul Vasilie Moga.

494 l. LUPAS
beim Gottesdienst bedienen. Die durchgesetzte Union sollte nur
die Bande fester knüpfen, die das vvalachische Volk oder vielmehr
dessen Priester, die Alles über das Volk vermögen, durch
Rom an Oestreich ketten; desshalb war auch der Uebertritt der
Priester mit manchen Vortheilen, ja sogar Auszeichnungen verbunden,
und es wurden in damaliger Zeit alle die Mittel zur
Verführung angewendet, über welche jetzt die römische Kirche
in Russland sich beklagt. Der grössere Theil des walachischen
Volkes in Siebenbürgen, welches wie überall sehr am Alten hängt,
weigerte sich aber standhaft, die wenn auch blos formelle
Union mit der katholischen Kirche einzugehen, seihst an Orten,
wo die Priester übergingen, wie z. B. in Hatzeg, und aus dieser
Weigerung entstand vor ungefähr 150 Jahren die Kirche der
nichtunirten Walachen in Siebenbürgen mit ihrem eigenen
Klerus und Bischof, Unmittelbar nach dem Übertritt des
Bischofs Theophil II. in J. 1697 hatten die nichtunirten Priester
der Walachen keinen Bischof in Siebenbürgen, und sie mussten
sich rücksichtlich der Priesterweihe an die Bischöfe der Moldau
und Walachei halten. Da aber diese politisch gefährliche Kirchenverbindung
zu mancherlei Umtrieben Anlass gab, so wurden
sie später wegen der bischöflichen Ausübungen dem griechischen
Bischof von Ofen unterordnet. Kaiser Joseph II. stellte aber im
J. 1784 das griechisch nichtunirte Bisthum in Siebenbürgen
wieder her und der Landtag von J. 1791 regelte dessen Verhältnisse.
Seitdem wird der Bischof der nichtunirten Walachen von
einer Synode, die aus 41 Archidiaconen und 41 Protopopen
— Erzpriestern und Dechanten — im Beisein eines kaiserlichen
Abgeordneten dargestalt gewählt, dass diese Synode dem Kaiser
drei geeignete Personen vorschlägt, woraus der von dem Landesgubernium
bestens Anempfohlene zu Bischof. ernannt wird.
Er hat seinen Sitz in Hermannstadt und bezieht ausser seinem
jährlichen Gehalt von 4000 Fl. C. M. auch noch die nicht unbeträchtlichen
Ordinatilonsgebühren von der sämmtlichen griechisch
nichtunirten Geistlichkeit Siebenbürgens, ist Oberhaupt
aller inländischen Kirchen, die zu diesem Ritus gehören und
Suffragatn des Metropoliten in Karlowitz. An seiner Seite hat er
ein selbstgewähltes Consistorium, welches ihm hülfreiche Hand
bei Besorgung der geistlichen Angelegenheiten bietet. Für Bildungsanstalten
junger Priester ist noch sehr wenig, u. nicht viel
mehr für den gewöhnlichen Schulunterricht gethan, mit Ausnahme
Kronstadts, wo der gelehrte und nicht hinter der Zeit
zurückgebliebene Erzpriester Johann Popasu sich um das Unterrichtswesen
seiner Nations- und Religionsgenossen grosse Verdienste
erworben hat, und überhaupt als eine seltene Zierde der
nichtunirten walachischen Geistlichkeit genannt werden muss.

MISCELLANEA 495
Da es nun Pflicht des jeweiligen Bischofs ist, für das Schulwesen
und die bessere Ausbildung des Klerus zu sorgen, und der
Verstorbene während seiner 37 jährigen Amtsführung wohl hinter
den Forderungen der Zeit zurückgeblieben, auch in Besetzung
der Pfarerstellen auf dem Lande nicht immer glücklich
berathen gewesen ist, so dürfte in dieser Beziehung sein Nachfolger
noch Manches nachzuholen haben; denn nur durch eine
gebildetere Landgeistlichkeit und durch die Schule ist diesem
verwahrlosten, aber sehr empfänglichen Volke zu einem bessern
politischen und kirchlichen Zustand zu verhelfen. Man sieht aus
der kurzen Schilderung der walachischen Kirchenzustände, dass
die Stellung eines Mannes, der über den Geist und die Gesinnung
einer Bevölkerung von mehr als einer halben Million durch
seinen geistigen Einfluss zu gebieten hat, eine sehr wichtige ist,
und dass ein solcher, wenn er seine evangelische Sendung erfüllen
soll, ein Mann von Einsicht, Klugheit und treuer Ergebenheit
gegen das bestehende Herrscherhaus sein muss, — denn
noch ist der Groll nicht vergessen, den die oft gar zu eifrigen
Unionsversuche der Jesuiten unter dem Volke erregt haben,
noch sind die öfter aufgefrischten Zuneigungen für die Nachbarländer,
noch die Richtung auf das Oberhaupt der Kirche in
St. Petersburg nicht soweit erloschen, dass nicht der Oberhirt
eines so leicht reizbaren und ungebildeten Volkes die grösste
Vorsicht bei dessen Führung beobachten müsste. Von der Wahl
eines geeigneten Bischofs hängt daher bei keinem Volke so viel
ab, als gerade bei den nichtunirten Walachen Siebenbürgens,
und sie dürfte in der That nicht schwer zu treffen sein, da
selbst unter dem höheren Klerus nicht zu viel höhere Bildung
und diese nicht bei zu vielen Individuen zu finden iist. Besser ist
man in dieser Beziehung aber jetzt doch daran als vor 35 Jahren,
wo der Gelehrteste kaum einen Begriff von philosophischen
und selbst ,von theologischen Kenntnissen aufzuweisen hatte
und dieser Schatz nicht etwa hei den höhern Geistlichen, sondern
bei einem armen Landkaplan gefunden wurde.
Die Bestattungsfeierlichkeit des verstorbenen Bisohofs war
eine äusserst prunkhafte zu nennen, was eine Eigenthümlichkeit
der griechischen Kirche- ist. Eine Unzahl von Geistlichen in
reichgestickten seidenen, Silber- und goldbrocatnen Talaren, von
denen drei die Bischof-Insignien: das Kreuz, die Krone und
ein grosses Evangelium trugen, eine Menge der Kirchenältesten
in walachischer Kleidung mit ihren Kirchfahnen aus der Umgebung,
Schulkinder mit ihren Lehrern bewegten sich im gut geordneten
Zuge, dem natürlich auch das der Würde des Verstorbenen
angemessene Geleite von Seite der Behörden gegeben

496 i. LUi'AŞ
wurde. In der Illustration ist der Zug dargestellt als er sich an
der Militairkaserne vorbei gegen die Josephstadt zu bewegt, und
hat nur der charackteristische Theil desselben herausgehoben
werden können. Das Bildniss des Bischofs ißt völlig treu, im
reichen bischöflichen Ornat mit der Inful geziert und die Bischofskrone
zur Seite.
I. L.
Două inscripţii dela biserica cea mai
veche din Sâlişte.
Pe peretele din mijloc, dintre cele două bolltituri ale bisericii
celei mai vechi din Sălişte (azi în ruină) se putea ceti următoarea
inscripţe datată 1739:
„Ctitorii cari au fost zugrăvit biserica toată sunt aceştia:
Popa Dumitru, Oprea, Petru şi Oprea Roşea, Dumitru Bibu ...cu
toţi preoţii şi sătenii la anul 1739 ca să fie de pomenire lor şi.,
în zilele episcopului Inochentie şi al Săliştii protopop Tatomir-
Erei Ioan mesiţa Oct. 14".
Inlăturându-se întâiul strat de zugrăveală, dela suprafaţă,
exact în locul acestei inscripţii dela 1739 a ieşit la iveală alta mai
veche, dela 1674, în care e pomenit numele Mitropolitului Sava
Brancovici. Se pare că dupăce biserica a fost trecută pe nedrept
în posesiunea „uniţilor" (gr. cat.), numele acestui mitropolit ortodox
devenise supărător în aşa măsură, încât s'a simţit necesitatea
a-1 acoperi cu un strat nou şi cu o inscripţie aşezată tocmai
pe locul celei vechi, care e de următorul cuprins:
„Cu porunca Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi săvârşitorului
Duhului Sfânt... văleat... de domnia Măria Lui Craiu Epafi(!)
Mihaiu şi Mitropolitul Sava se hie Dumnealor slăviţi... Părinte
Popa Dumeatră cu preuţii a Seliştiului şi judele Pătruţ(ă) cu
boierii scaonului... Toţi se untrun loc adunat şi pre cest otoman
au făcut de pomenire... în veci şi... Amin credincioşilor. Anol(ă)
denceput lumii 7182 Aug. Nicolaus Pictor Poloni. Anno 1674 august
15".
De aci rezultă că vechia zugrăveală a bisericii fusese isprăvită
la 1674 de către pictorul Nie. Poloni, care străin de neamul
românesc a introdus în inscripţie şi cuvinte streine ca: otoman
(âllomâny = întăritură, zid temeinic) şi construcţiuni neromâneşti
ca: toţi se untrun loc adunat (= toţi sa'u adunat
într'un loc).
I. L.

MISCELLANEA 497
Vlahii şi Vlahia lui Brocard.
In ultimul volum din marea colecţie a izvoarelor cruciatelor
intrepninsă de Francezi, Becueil des historiens des Croisades,
se publică un Directorium ad passagium faciendum, atribuit
lui [Pseudo-] Brocardus *). Oricare ar fi autorul, fie vreun călugăr
cu acest nume, din ordinul Predicatorilor, fie episcopul
de Antivari, ne spune întotdeauna că ceeace scrie a văzut. Toata
poveţele şi lămuririle date chiar arată un cunoscător al lucrurilor
din Orient.
Autorul se găsia la Constantinopol în 1307. Descrie toate
drumurile imperiului, ceeace arată că-1 cunoştea bine. Dă chiar
şi diferite referinţe în chestiuni economice. A vizitat coloniile
genoveze în Marea Neagră (pp. 406—407) şi cunoaşte şi pe Veneţieni.
Cunoaşte foarte bine Peninsula balcanică; nu se poate
însă şti cât a stat acolo. Ştim că ea a fost vizitată şi de Guillaume
Adam, episcop de Antivari, aşa că nu trebue să avem
vreo îndoială asupra relaţiunilor. Cunoaşte şi Slavonia com*
pusă diin mai multe state: Rasa, Serbia 2 ), Hlmul s ), Croaţia şi
1
) Documents Arméniens, t. II., documents latins et frah^
çais relatifs à l'Arménie, Paris 1906. pp. 367—517. O ediţie mal
veche numai a traducerii franceze după cea făcută de Jean
Mielot chanoine de Lille în sec. XV, a mai fost publicata dé
Reiffenberg în 1846. Textul este restabilit de Ulysse Robert, mort
înainte de sfârşirea lucrării; introducerea e scrisă de Ch. Cohler,
care observând mai multe asemănări cu De modo Sarracenos extirpandi
a lui Guilllame Adam, este înclinat să vadă în autorul
lucrării acesteia şi pe autorul celei dintâi . Se bazează şi pe faptul
că până în sec. XV ea a fost cunoscută ca anonimă. Atunci
în certurile religioase neputând fi prezentată ca atare i s'a căutat
un autor şi s'a bănuit a fi un călugăr dominican Brochará
sau Brocard, latineşte Burcardus., de lapt bănuit printr'o confuzie
cu Burchard du Mont-Sion (Burchardus de Monte Sion)
care a fost în Palestina între 1275—1285, şi delà care ne-a rămas
o Descriptio (v. I. CM. Laurent, Peregrinatores medii aevi quatuor,
Lipsea 1864). Având în vedere asemănările şi ştiut fiind
că Guillaume Adam a fost episcop de Antivari (a. 1324—1338),
totul ar putea fi probabil; păstrăm însă numirea cunoscută ca
să nu se întâmple vreo confuzie, numire pe care o păstrează
însuşi editorul.
2
) Se întindea până la mare (Serbia maritima) unde poseda
oraşele maritime locuite de Latini (pp. 478—479).
3
) Ţara lui Hlm (Hlmska Zemlja) sau Zahlmija (principatus
Zachlumorum), cuprindea cea mai mare parte din Herţegovina
de azi şi o parte din litoral (v. Schaffarik, Slavische Altert.
II. 263), şi „commencait à Raguse, s'avançait au nord-ouest
dans l'intérieur des terres jusqu'à la Neretva (ou Narenta) et de
32

4yy A. SACEHDOJEANU
Zenta. Populaţia Serbiei e de trei neamuri: slavă, latină şi
albaneză (pp. 482—485).
Lucrarea datează din 1332 când a fost adresată de autor, ca
un exhortatorium, regelui Franţei Philippe VI, cu gândul că va
începe o cruciată. Toate instrucţiunile date sunt în vederea cuceririi
imperiului grecesc şi pentru convertirea schismaticilor
la catolicism. El preconizează cucerirea Tesalonicului, Adrianopolului
şi Constantinoparului. Odată acestea luate opera de
mântuire e ca şi împlinită. Arătând popoarele care ar putea fi
convertite, vorbeşte şi de Vlahi.
Pe aceştia îi identificăm acUm.
întâi ne spune că ţările slave se mărginesc cu Ungurii,
Grecii, Dalmaţii, Albanezii şi Vlahii 4 ). Asupra lor revine şi-i
numeşte, ca schismatici, intre alţii 5 ).
là vers le nord jusqu'aux montagnes qui séparent les Croates
des Serbes; et l'est, jusqu'à la chaîne de montagnes qui sépare
les bassins de la Neretva et du Drin; au sud, jusqu'à Trebinjè".
Doe. Arm., II, 328, nota b; iar L. Niederle, Manuel de Vantiquité
slave, I. Paris 1923, deşi nu găseşte Sârbi la Început la Vest
între Pliva, Boiana, Neretva şi mare (p. 96), determină totuşi pe
„Zaehloumes (ZÏX\O5/«>I Chulmi), aussi nommés parce qu'ils
étaient établis derrière une colline boisée, en slave chlum
(Blagaj?), se trouvaient entre le cours inférieur de la Neretva
vers Raguse et vers l'intérieur du pays jusqu'à Livno, Konjica
et la Neretva supérieure" (p. 97.).
4
) Doc. Arm. II, 382—383: „Sunt eciam in Europa multi et
diversarum iing[u]arum populi christiani qui nobiscum in fide
non ambulant nec doctrina; sunt enim Ruteni, qui plusquam XL
dietils in terre spacio protenduntur, et isti sunt Boemis vicini
et confiniant cum Polonis; est eciam imperium Bulgarorum
latum, quod tenet dietas amplius quam viginti. Post hos [sequitur]
Sclavonia, ubi sunt multa régna, videlicet Rassie, Servie,
Chelmenie, Crovatie, Zente. Isti ah una parte confiniant cum
Ungaris ex alitera cum Grecis, ex altera vero cum Daimatinis,
cum Albanensibus et icum B[l]aquis. Et insuper, prêter has
gentes, Grecoram latum imperium et diffusum" (= Item il y a
en Europe plusieurs peuples chrestiens de diverses langues qui
ne se accordent point avec nous en foy n'en doctrine, car il y a
les Ruthiens, qui tiennent plus de LX journées de pays et son
voisins aux Bohèmes et confrontent au royaulme de Poulane.
Il y a aussy Vulgarie, qui s'estent plus de XX journées de long.
En aprez est la Esclavonie, où il y a plusieurs royaulmes, c'est
assavoir Rassie, Servie, Celmenie, Cromacie et Zente. Ceux cy
confrontent d'une part aux Hongres et d'aultre part aux Grecz
et d'une aulibre paît aux Dalmaciens, aux Albaniens et aux Valagues
[restul frazi lipseşte]).
B
) Ibid. p. 486: „Igitur prêter illos Christianos quos superius
memoravi, qui in parte nostra Europa obtinent sedes
suas, videlicet Grecos, Rutenos, Bulgaros, Sclavos, Blacos, quos
omnes cauda secte Grecorum per errorem ac scismatum devia

MISCELLANEA
4y9
După aceea arată drumurile prin care s'ar ajunge la Constantinopol.
Cunoaşte foarte bine isvoarele Cruciatelor deoarece
întotdeauna arată itinerariile înnaintaşilor numind, pe conducătorii
expediţiilor. Este de părere că 'drumul cel mai sigur şi
hun, nu-i pe mare ci pe uscat, pe Dunăre, aşâ cum 1-a făcut şi
"Carol-cel-Mare. Intre drumuri indică unul care ar plecă dela
Briridisi la Durazzo şi de aci peste Albania şi Vlahia la Tesalonic
6
). Un altul plecând tot din Apulia, să vie în despotatul
de Arta — credem noi —• şi de aci tot peste Vlahia tesalică 7 ).
O a treia cale ar trece prin Ungaria şi de acolo drept în Bulgaria
(p. 417) lungă de mai mult de 20 de zile de vară (p. 382).
Este deci vorba de Valahii din sudul Macedoniei, din Tesalia,
deoarece îi arată lângă Greci, Sârbi şi Albanezi, Sunt
•aceeaşi arătaţi şi de alte izvoare în aceleaşi locuri 8 ). Brocard
.ad inferna secum detrahit et involvit" (= Il y a doneques d'aultres
Chrestiens que ceulx que j'ay nommez cy dessus qui demeurent
en nostre partie d'Europe, c'est assavoir les Grecz, [leş
Ruthiens, les] Vulgaires, [les] Esclaves, et [les] valaques, lesquels,
tous ensemble la secte des Grecz, par fourvoiemen de erreurs et
de scismes, envelope et tire avec elle aux enfers).
6
) Ibid. pp. 415—416: „Alius progressus esse poterit per
Brundusium, civitatem Apulie, et inde transire brachium unum
maris, quod durat [circa] CL miliaria, in Durantium, qui est
•civitas domini principes Tarentini, et inde per Albaniam que
sunt gentes obedientes Romane Ecclesie et devote, inde per
Blaquiam et ulterius in Thessalonicam procedendo" (=L'autre
chemin pourra estre par la cité de Brandis qui est en Puille,
et de là passer ung bras de mer qui dur environ C et L miles
•et venir à Duras, qui est à monseigneur le prince de Tarente, et
puis tirer par Albanie, ou les gens sont devotes et obéissons
•à l'Eglise de Romme, en après passer par Blaque, pour arriver
à Thesalonique).
7
) Ibid. p. 416: „in Despontatum arce, qui distat ab Ydronto
vix CXX miliaribus, et inde per Blaquiam in Thessalonicam
aplicare" {— venir a Desponted, qui est environ C et XX miles
par de là Ydronte, et puis par Blaque à Thessalonique). Greşit
interpretează editorul: „Desponte, le despotat d'Epire ou d'Aï*
nanie".
8
) In anul: 976, Vlahii ucid între Prespa şi Castoria pe
ţarul David: Aa/SÎ5 ixh ei)ài>s directa àmip&els néaov KaffToplas Kal
Jlpéirn-as KCIX ràî Xeyo/i^as KaXàs dpvs Trapă TLVUV Ji\dx^v 'o5iTÛ>y
Cedren, Bonn II, p. 435 [cf. rău interpretat, Schlumberger,
Epopée byz. Paris 1923, pp. 538—539; şi altfel Bogrea, Bulletin
de VInst. peur Vet. de l'Europe S. Or. VII, p. 50: „chervanagii"
şi Iorga, 1st. pop. rom. I. 1922, p. 132. Murnu, Vlahia Mare.
Bucureşti 1913, pp. 13—14 discreditează pasajul]; 980, ne spune
A670S vov'àeTTjTiKbs rpbs PatriMa, anexă la Cecaumeni Strategicon, ed. Wasiliewski.
p 95, că Vasile Bulgaroetonul a dat unui Niculiţă, fost domestic
al Excubitilor, «àpxh rûv BXaxcw 'EWddos» 1027, expediţiei lui Constantin VIII
¡(1025—1028) în Sicilia era compusă din « Russorum, Guanda-

500 A. SACEHDUJEANU
nu ni-i arată întinzându-se până la marea Adriatica, ci tocmai
din potrivă în partea cealaltă dinspre Archipelag, după cum
se poate vedea şi din celelalte multe izvoare aci anexate. Din
partea lor Albanezii iau şi năvălit odată peste Vlahi, deoarece.
lorum, Turcorum, Burgarorum, Vlachorum, Macedonum, aliorumque
» Annales Barenses. în MGH., SS. V, p. 53, aci trebue să.
vedem şi Vlahii din partea locului; în vremea lui Constantin
Duca (1059—1067) se întâmplă mişcarea Vlahilor din Elada,
având ca centru regiunea Farsala-Larissa, descrisă pe larg de-
Cecaumen în al său Strategicon, St. Petersburg 1896; 108^, tot
acolo e satul vlah Ezevan alături de Plavitza, Anna Comnena,
Bonn I. p. 245; cruciaţii, după Chanson de Roland, sunt atacaţi
de «Báseles» cari nu sunt decât Vlahii (cf. P. Bassonnade»
Du nouveau sur la chanson de Roland, Paris 1923, pp. 187—188);.
trebuesc localizaţi tot în această regiune deoarece alte izvoare
arată că au fost cruciaţii atacaţi acolo (v. R. d'Agiles, Recueil
«Hist. Oca.» III, 237; Gesta, ibid. p. 124; cf. şi Chalandon. HisU
de la premiere croisade. Paris 1925, pp. 135—146); cea. 1170, Benjamin
de Tudela iar spune că la Zeituni (Lamia) e începutul
Vlahiei «cujus incolae montes incolunt; gens ipsa valachorumnomen
gerit «(cf. Tafel. De Thessalonica ejusque agro, Berlin
1839, p. 473); 1199, în privilegiul lui Alexis III dat Veneţienilor
se cuprind şi «orion Athenarum,' provincia Velechatiue, provincia
Valachia, episkepsis Dimitriados, duo Almeri» [= Velicati
»locus obscurus in Thessalia ejusque confinio quaerendus videtur»;
Valachia e în Thessalia; ca şi Demetriado, oraş celebru,,
lămuresc editoriii Tafel-Thomas, Fontes Rerum Austriac ar-um.
ser. II. t. XII (Urkunden. I), Viena 1856, pp. 265—2661. Referitor
la a. 1204 avem mai multe însemnări: o listă, a convenţiilor
Veneţiei, dă ordinea: «Provinţia Molisen et Moglenon; provinţia
Prilapi et Pelagonie, cum Stano; provinţia Presepe et Dodecanisos.
Orion Larisse; provinţia Blaohie cum personalibus et
monasterialibus in eis existentibus; provinţia Seruion; provinţia
Castorie et provinţia Deavolcos» [cf. Tafel-Thomas, o. c. 1. c. pp.
486—487 = Stano, în Macedonia superioară; Presepe: Prespele;
Dodicanisos: Cicladele; Orion •• bpiov, ager, regio; Seruion, în
Maced. occident.]; Choniate, Urbs capta, cap. 15. Bonn p 841, preciz- ază perfect:
¿wl dé roii ron KO.1 äXKoi TÍ%^V ßereupa. á vvv neyá\r¡ BXaxía KinX^Kerai, TOTrápx 1 !
T&V réeí apoi Sañudo, Thesalira «nova, quae habeo de R< mania per,
nominen fide dignum et scioílum, qui venit de Nigroponte, sunt
ista: dicit, quod Athenarum diucatum quam plurimum est ditátus,
et quod Catellani, qui dominantur ibidem, acquisiverunt
et tenent in Blachia Lapater et castra Lodorichi, Siderocastri,
Gitonis, Gardichie, Donchie et Ferselle« [cf. Tafel-Thomas,
o. c. pp. 296—297: Lapater, corupt din Patra, «fuit urbs
Aenianum sub Oeta monte»; Lodorichi «esí XadopUioi*; fuerit
a meridie Patrarum sita in ipso Oeta» Siderocastri: Sideroporta,
în Locrida; Gitonis: Zeituni, lângă el Gardichie: Cardiciae,
Domoco şi Pharsalae]; şi«veneti habent unum Castrum
juxta mare in Blachia, nomine Fetenli» [Id. ib. p. 499: Ptelei,
lângă Zeituni (Lamia), azi Ftelio] — Sañudo scrie acestea într'o
scrisoare în 1325; împăratul latin din Constantinopol Henri
oferă lui Venceslas, prinţ bulgar, «Blaquie-le — Grant, dont je-

MISCELLANEA 501
erau mai numeroşi 9 ). Cum credea că va fi un mare profit la
întoarcerea lor la unitatea credinţei 10 ), arată cât de uşor putea
fi cuprinsă şi Rasa unde ar fi găsit destule ajutoare la cele
două populaţii, adecă atât la Latini, cari stăpâneau Antivari,
Cattaro, Dulcigno, Sciassi 11 ), Scodra şi Drivasta, cât şi la Albanezi,
„quia major nacio est", care posedă cele două Palate,
Stefania şi Albanopolis 12 ). Aceştia ar da bucuroşi ajutor deoavous
ferai segnour^ iar un ms. adaugă «il li donroit le roiaume
de Blaquie se il le pooit conquerre» H. de Valenciennes, capi
548, anexă la ed. N. de Wailly, Geoffroi de Villehairdouin, Paria,
1882 ; Acropolit, ed. Bonn, p. 46: rrjs p.eyd\-ris hXaxias Şi: òri TÎQH/MyaK-qr
EXa-xla? (b. p. 66), evenimentele sunt plasate după bătălia delà'
Clocolniţa ( 1 - Uj; fachymere, burnì 1. p. 83, înainte de a. j2bl: TOÙS yàp TÒ ira-
Aoiòi' "EXXijpas oCs 'AxiXXefa fiyt, i/leydKo^XaxlTas Ka\ûi> [Tafel, TheSSdloniCd.
ceteşte aici: Ka\ov/téyovs, p. *a0j èirefópero; Chronique de Morie, «madame
MAI guerilte] qui estoil cousine de mouse gnor Gautier de Kosieres, pour le
fié de la Lisarée et la moitié du fié de Toporice et de Valaques
que messive Jehan Chauderon fenoit» pp. 208—209 ed Longnon,
Paris 1903; Muntaner, a. 1309: «l'Ange, seigneur de Vlaquie...
•qui est le plus redoutable pays du monde» p. 474, ed. Buchon,
Chroniques étrangères, col. Panthéon littérais, Paris 1840; Cantacuzin,
a. 1342, Bonn, II, pp. 321 sq. vorbeşte pe larg de Vlahia
•tesalică [în 1348 scrisoarea inserată de Cantacuzin, în care
.sultanul socoteşte pe Angel Paleolog ca împărat rûv ïïovXydfw?
Twv 'AcacÉwy, TGIV BXdxwj/, TWV 'PixXTœv KaX TÛ>V 'AXavwv (ib. III, p. '94), după
poziţia în care sunt numiţi, pare mai de grabă să arate pe
Vlahii din Nordul Dunării]; după aceştia Phrantzes, a. 1462:
Tije neyd\Tiv BXoxioy şi ttjî iwcpys BXaxfas (Bonn. p. 414); şi Chalco-
"COndyl: nai TÓ re IfteSoi' Apos — BX(koi S'inummw airi, TÛV Atucu? òft,òy\aTTOt
rots Taph rbv "\tsTpav AaXiv òfiolufro, Bonn, p. 319; (cf. SÌ D. Onciul,
Teoria lui Roesler ,Conv. lit" XIX, p. 275.
9
) Tafel-Thomas, o. c. p. 500 (Sanudo).
10
) Doc. Arni. II, p. 463: „multe namque gentes et magne ad
iiniteitem fidei [per hec] reducerentur, ut sunt Ruteni, Sciavi
Goti, Georgiani, Blaqui, Alani et quidam alii populi, qui omnes
•Grecos in suis ritibus et erroribus imitantur" (= Certes maintes
gens et granit estât seront réduites par cecy à l'unité
de la foy, comme sont les Ruthiens, les Esclaves, les Gothes, les
Géorgiens, les Valaques, les Alaines et plusieurs aultres peuples,
tjui tous ensemble ensieuvent les Grecz en leurs erreurs et en
leurs maniers desordonnées).
") Sfassi, zis şi Sfetigrado, azi în ruine, distrus de Turci
îa prima lor năvălire în Albania (nota editorului).
") Brocard, ibid. pp. 482—484: „quod sunt ibi due naciones, una
•videlicet Albanensium et alia Latinorum, qui omnes sub fide,
ritu et obediencia Romane Ecclesie persévérant. Et secundum
"hec habent archiepiscopos, episcopos et abbates, ac inferioris status
•et gradus religiosos et clericos seculares. Latini habent sex civitates
cum suis episcopis: prima Antibarium, arhiepiscopalem; deinde
Chatarensem, Dulcedinensem, Suacinensem, Scutarensem et Dri-
•Vascensem. quas quidem soli Latini inhabitant; populus vero

602 A. SACERDÙJËANU
reeerece sunt ţinuţi de Slavi într'o neagră sclavie 1 3 ). Precizând,
avem la marea Adriatică Latini şi Albanezi, iar spre Arhipelag,
Vlahi.
Se ştie că pela 1300 dominaţiunea latină în despotatut
României era în floare; deci aceşti Latini, mai puţini la număr
decât Albanezii, erau veniţi din Occident. Probabil că dela ei au
învăţat Albanezii să scrie cu litere latine 14 ). Vedem că şi în
partea cealaltă, în Tesalia predominau Vlahii. Deci nici o mişcare,
nici un curent de schimbare de locuinţe, nu s'a putut observa
timp de trei secole.Numărarea Vlahilor între naţiunile
numeroase de acolo şi preciziunea cu oare o face Brocard, ne
duc la concluzia: Vlahii tesalici sunt deosebiţi de cei din Serbia
de Vest sau de pe coasto Dalmaţiei; ei nu au părăsit locuinţelelor
nici în 1332 când Ţara Românească era un stat organizat,,
învingător asupra regatului Ungariei. Prin această nouă confirmare
posibilitatea admiterii unei emigrări din Sud la Nord,
care să fi fundat principatul şi apoi să fi trecut în Transilvania,
rămâne definitiv exclusă, oricât de mult nu s'ar învoi cu aceasta.
earum sunt Albanenses in tota ipsarum diocesi extra muros.
Sunt eciam Albanensium quator civittaites, videlicet Polati Majoris,
Polati Minoris, Sabatensis et Albanensis, que omnes cum
productis civitatibus Latinorum Anthibarensi archiepiscopo et.
ecclesie jure metropolito sunt subjecte" (= c'est assavoir deux
nations, l'une des.Albayens et l'aultre des Latins, qui sont toutes
deux soubz la foy, ordonnance et obeyssonce de l'Eglise de
Romme. Et selon ce, il ont arehevesqpes, evesques et abbes et religieux
et clercz séculiers, de plus bas estât et degré et de moindre
condiicion. Les Latins ont VI cités et autant d'evesques. La,
première a nom Anthibare qui est archieveschie et puis Cathare,
Dulcedine, Svacinense, Scutary et Derivate, et ne habite en ces
cités cy que tous Latins et de.peuple qui est hors de murz partons
leurs dioces sont Albanois; les quelz ont aussy IIII cités,
c'est assavoir Polat le Major et Polat le Minour, sabbate et Albanie,
qui sont touttes avecques des VI cités des Latins subgetz.
à l'archevesque d'Anthibare et à son église par le droit métropolitain).
13
) Ibid. p. 4-84: „sub jugo insuportabili et durissima servitute
illis odiosi et abhominandi Sclavorum dominii sunt opressi"
(= sont durement oppressez soubz l'insuportable et très dure
servitude de la très hayneuse et abhominable seigneurie des
Esclavons). In deosebi e foarte importantă mărturia că acestui
regim îi sunt supuşi „tam Latini quam Albaneses" (tant Latins
que Albaniens).
") lbid. p. 484: „Et licet Albanenses aliam omnino linguam
a latina habeant et diversam, tamen Mtteram latinam habenti
in usu et in omnibus suis libris" (= et jà soit ce que les Albaniens
ayent toute une aultre langue diverse de celle des Latins,
toutes fois ils- ont en usage et en tous leurs livres, la lettre
latine').

M1SCELLANEA 503
istoriografia maghiară 15 ). Acolo au fost dela început şi acolo
au rămas până azi, dispărând încetul cu încetul în mas sa
slavo-grecească. Cel mult se poate vorbi de faptul că, înainte de
această epocă, se vor fi lăsat la Sud, dar în nici un caz ei nu
au urcat spre Nord. Când trei secole şi mai bine un popor e
constatat numai un acelaş teritoriu se vede clar că nu a putut
exista o emigraţie, şi mai ales una spre barbarii năvălitori
din Nord, când acolo erau în perfectă siguranţă prin dominaţiunea
greco-Iatină.
Aiirclhin Sacerdoţeniuu .
) Cf. Hunfalvy, Ethnographie von Ungarn, Viena 18774
1 5
Le peuple roumain ou Valaque, Tours 1879; Die Rumänen und
ihre Ansprüche, Viena 1883; Der Ursprung der Rumänen, ib.
1887; şi mai noi: J. Karâcsonyi, The historical Right o>f the Hungarian
nation To its territorial integrity, Londra 1920. B. Ho*
man, La premiere periode de Vhistoriographie hongroise. „Rev,
des et. hongr." III, No. 3—4; A. Alföldi, ib. IV. pp. 187—191; I.
Melich, ib. VI. pp. 62—79. I. Szekely, ib. V. pp. 164—196; VI. pp.
267—283; şi F. Eckhart. Introduction d Vhistoire hongroise (extras
din „Rev. d. et. hongr." V.), Paris 1928.
Ştiri despre Aromânii din Austria la
începutul veacului trecut
de Valeria L. Bologa "~
I.
Medicul vlenez loan Nicolide din Pind (1737-1828.)
E interesant a constata, că binişor înainte de a avea noi
Dacoromânii medici titraţi, eşiseră din rândurile Aromânilor
mai multe personalităţi medicale marcante.
Astfel pe lângă Voevodul Nicolae Mavracordat, cam între
1710—30, îl găsim pe loan Procopie, zis Pamperi, doctor de Padova
şi scriitor vestit 1 ). In vremea aceea noi abia avaatn M
Principate câte un ehirurg-barbier român şi în Ardeal pe acel
unul singur „Pestchirurgus" 1. M. Popp 2
). Când apar la noi primii
medici titraţi, „physicusul" Aron din Blaj, vestitul oculist
J
) N. lor ga, „Istoria Românilor din Peninsula Balcanică",
Bucureşti, 1919, p. 50.
2
) V. Bologa, „Contrib. la Ist. Med. în Ardeal", Cluj, 1927,
pag. 23.

504 V. L. BULUGA
Dr. Ioan Molnar-Piuariu în Sibiu şi Gluj şi „doctorul Radu" în
Bucureşti, — toţi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. —
Aromânii aveau un Întreg Pantheon medical. Găsim pe un
Tudose Gheor.ghiade, mai târziu pe doctorul Tudurachi în Moldova,
pe un Siropulo, un dr. Saul, un dr. Pascal, (căsătorit cu o
Germană din Berlin), pe Constantin Filiti din Epir 1 ) Aceştia treceau
cei mai mulţi drept „Greci",—cum era în vremea aceea obicei a
se numi orice creştin ortodox venit din Balcani şi trecut prin
şcoli greceşti, — dar cei mai mulţi, dacă nu toţi, erau Aromâni.
Filiti alias Philites, îşi publică în 1803 la Halle teza de doctorat
„De decremento altera hominum aetatis periodo seu marasino
senili in specie"; tot în Halle se promovase înainte cu 23 ani
{în 1785) C. I. Darvar din Castoria cu lucrarea „De signis coctioiiis
in morbis". Amândoi au fost pe urmă medici practici celebri
în Bucureşti. Dacă e îndoielnică originea aromână a lui
Filiti, ea nu poate fi pusă în discuţie la Darvar.
In vremea aceea trăiau în Ardeal, Ungaria şi Viena foarte
mulţi «astfel de „Greci" de pur sânge aromânesc; ei ne-au dat
pe un Şaguna ei iau contribuit la ridicarea şcolilor româneşti
din Braşov şi au zidit biserici ortodoxe în oraşele din Ardeal şi
Ungaria. Oameni cu dare de mână şi subţiri, îşi trimeteau fii
la Universităţile din Buda şi Viena, unde mulţi studiau medicina.
Aşa de pildă un loan Niciphor promovează la Viena cu
teza „Diss. inauguralis sistens gastralgiam". In „Magyar orvosi
bibliografia" de Gyory (Budapest, 1900), anul tezei lui Niciphor
e dat cu 1739. Cred că e o greşală. Mai de grabă ar putea fi 1793.
Deoarece acest Ioan Niciphor poate fi un Braşovean de origine
aromânească din vestita familie Nica-Nichifor, am căutat să
obţin, — până acum încă fără rezultat, —• dela arhiva Univ. din
Viena date precise asupra sa şi a altor trei medici braşoveni
din sec. XVIII—XIX, toţi cu numele Mea şi Nichifor, pe cari
dl. Aurel A. Mureşanu a binevoit a mi-i semnala. E prea projbabdd
că toţi aceşti paltru medici din acelaş neam au fost
-Aromâni emigraţi în Ardeal. Acelaş lucru îl ştim despre
George 1. Zavira, care traduce şi tipăreşte în Pesta la 1787 o
carte a vestitului profesor dela fac. de med. din Buda Samuil
Rdcz (originar şi el dintr'o familie românească-bănâţeană),
a
) A*. Iorga, „Medici şi Medicină în trecutul, românesc",
Bucureşti, 1919, p. 37. — Cf. şi art. d-lui Filitti în „Rev. şt. med."
Bucureşti, 1929, în care se găsesc datele complete despre viaţa
şi opera drului Philites.

MISCELLANEA 505
„'laipixo^ napatveo£:j t. X. u,exa

506 V. L. BUL'JGA
lui Nicolide 1 ). E destul de interesanta pentru ca.să o traducem
în extenso :
„Viaţa domnului Ioan Nicolide de Pindo e o nouă dovadă
strălucită că daruri sufleteşti bogate şi râvna nobilă spre tot
ce-i bun, mare şi frumos, duc la ţintă, şi, asemenea unui puternic
Hercule, înving hidra greutăţilor. La sfârşitul carierei sale
îl aflăm ca medic practician, lucrând în cercul său larg de
activitate pentru binele contimporanilor; ca teoretician îl vedem
recunoscut de cei mai competenţi judecători drept un mare gânditor
şi un excelent şi profund savant. Dar să revenim la începutul
carierei sale, deoarece viaţa lui Pindo prezintă multe
trăsături interesante, iar învăţăcelului care porneşte pe aceeaş
cale îi poate da curaj şi entusiasm spre asămănătoare râvnire.
Ioan Nicolide de Pindo, doctor în medicină, membru ordinjar
al Facultăţii de medicină din Viena-'), medic practician în capitala
cesaro-crăiască, s'a născut la 14 Martie 1737 în Gramostea
(Macedonia). A urmat de timpuriu şcoala. Cu darul priceperii
repede şi talentul său bogat puse în uimire dascălii şi colegii.
Tot mai mult înţelese că această şcoală nu va putea să-i satisfacă
dorul de ştiinţă şi capacitatea. Mânat de setea după învăţătură
se duse la Siatista, unde găsi o şcoală mai înaltă de
teologie, ştiinţe şi istorie; dar şi aici simţi, după ce-şi însuşise
repede tot ce-i putea oferi acest învăţământ şi-şi lărgise îndeajuns
orizontul intelectual, că tendinţa sa spre perfecţionare nu
va putea fi satisfăcută decât în excelentele şcoli din Viena. Insă
părinţii sei nu se învoiră la această călătorie, ei îi puseră o
mulţime de piedici, însfârşit îi refuzară chiar şi banii de drum.
Insă Pindo neclintit în entuziasmul său pentru ştiinţă, căreia
bucuros îi jertfi toaJtle plăcerile vieţii, porni, sigur de voinţa sa,
lipsit de orice mijloace, la călătorie. N'avea nici o para, nu
ştia nici măcar cum îşi va satisface trebuinţele zilei de mâine.
Astfel ajunse la Semlin (Zemun de azi, situat pe malul stâng
al Dunării în faţa Belgradului. — Nota trad.). Deoarece viaţa
adesea te sileşte să lupţi pentru a-ţi satisface tendinţele spirituale
superioare, se întâmplă şi în cazul lui Pindo, că silit de
sărăcie, trebui să facă comerţ; dar numai scurt timp suferi
jugul unei cariere potrivnice firii sale, pe care o alese numai
*) Ţin să mulţumesc domnului Profesor Gh. Bogdan-Duică
că a binevoit să-mi atragă atenţiunea asupra acestui necrolog,
pe care altcum cu greu faşi fi găsit vreodată.
2
) Nu înseamnă că era, profesor la Fac. de Med. din Viena.
Orice doctor promovat în Viena făcea parte din facultate. Dacă
t.răiâ în Viena şi avea o reputaţie stabilită, avea şi dreptul sa
facă cursuri libere, fără a aparţinea însă corpului didactic. Kra
ceva asemănător docenţilor de azi. — Nota trad.

MISCELLANEA
LOT
pentru a-şi asigura existenţa şi pentru a aduna mijloacele necesare
călătoriei la Viena, atât de fierbinte dorită. Sosit la
Viena se închină cu toate puterile sale ştiinţei. Pentru a putea
exista, şi ca să-şi cumpere cărţile necesare dădea lecţii de limba
elenă. Această înteţire supraomenească, prin care îşi satisfăcea
necesităţile sufletului şi făcea faţă greutăţilor vieţii, îi slăbiră,
sănătatea şi avură drept urmare o hemoptizie primejdioasă,
care-i ameninţa viaţa şi cariera. Ros de boală, chinuit de grijile
amare ale existenţii, el se găsea pe marginea mormântului şi
medicii aşteptau sfârşitul apropiat al său; însă Pindo, credincios
şi neclintit, deşi bolnav şi în ghiarele morţii, studia fără
preget, mai departe. El începu să se trateze singur şi redobândi,
fiind mântuitorul său propriu, sănătatea. Deoarece singura ţinta
a vieţii sale era să-şi însuşească ştiinţa, el i se închină cu
jertfire de sine, cu seriozitate, sprijinit de talentele sale strălucite.
In timp de doi ani îşi termină studiile complet şi din milostivirea
M. S. împăratul Iosif II i se permise să se supună la
Universitatea vieneză legiuitelor examene riguroase pentru obţinerea
titlului academic de Doctor. După rezultatul lor strălucit
domnitorul hotărî prea milostiv să recompenseze imediat
pe acest medic excelent. Ii declară prea graţios că nu doreşte
ca el să părăsească Austria şi Viena şi că se află atâţia Greci
în residenţă, care necunoscâhd limba germană, găsesc greu
ajutor medical şi de aceea îi acordă dreptul de liberă practică
în Viena, numindu-1 totodată primul medic al coreligionarilor
săi greci 1 ) Astfel elevul şcoialei din Gramostea a ştiut să ajungă
1
) E de notat distincţia fină pe care o face autorul anonim
german între conaţionali şi coreligionari. E evident că el îşi
dădea seama că aceşti creştini de confesiune grecească din
colonia vieneză nu erau toţi Greci în înţeles etnic..
Faptul că Nicolide din Pind e numit medic privilegiat al
coloniei greceşti nu-i uimitori Compania comercianţilor Levantini
în diferitele oraşe ale Austriei îşi avea autonomia ei cu
o seamă de funcţionari de diferite categorii. Ih cadrele acestei
autonomii se desvoltară şi nişte organizaţii şi organe de asistenţă.
In această privinţă avem o mărturie foarte interesantă
din capitala Ungariei, asupra Căreia Dl. Prof. G. Bogdan-Duică
a binevoit să-mi atragă atenţiunea, mărturie oare ne permite
să presupunem că ceva analog există şi îh Viena. E vorba de
spitalul Grecilor şi Aromânilor fteuniţi („Spital der nicht Unirten
Griechen und Wlâchen"), pe câre-1 descrie Franz Schdms în â-s&:
„Vollständige Beschreibung der königlichen Freystadt Pest itt
Ungarn" (Pest 1821, Hartiebeh), la pag. 325—26:
..Această instituţie se găseşte îh localul şcoalei comunităţii
religioase, în apropierea bisericii. înfiinţarea şi susţinerea ei Se
datoreşte contribuţiilor pioase, mai ales însă fundaţiilor unor*
bărbaţi filantropi aparţinând acestei confesiuni. O cameră ci|

508 V. L. BOLUCA
jsână acolo încât să primească titlul de doctor în reşedinţa imperială
regală, cel dintâi din naţiunea sa, căreia i-a adus numai
cinste şi folos; astfel atrase asupra sa atenţiunea şi îşi câştigă
bunăvoinţa unuia din cei mai mari monarhi ai Europei. Facultatea
urmând exemplului prea înalt şi recunoscând meritele
evidente, numi pe Pindó Îndată membru ordinar al ei. Când
Leopold II se ridică ,pe tron, Pindo îşi câştigase merite atât de
importante încât Majestatea Sa îl ridică la gradul de nobil al
Imperiului Sacru Roman, împreună cu fiul fratelui său mort
Eustatie Nicolide şi-i acordă predicatul „De Pindo". Celebritatea
sa crescu tot mai mult; medicul curţii imperiale, baronul
Störck 1 ) îi propusese să-i traducă operile medicale în greceşte,
mai ales lucrarea întitulată „Erfahrungen über die I.ustseuehe 4 '
şi „Die praktisch Medizinische Lehre zum Gebrauche der Militär-
und Landchirurgen" 2 ). Pindpl execută această înaltă însărcinare
cu mare osârdie şi deosebit succes. Dragostea sa pentru
patria îndepărtată îl îndemnă să inventeze ceva ce să fie de
folos şi celor de acasă şi astfel compuse vestitul său „Balsam
al vieţii" (Bálsamos tis zois), pe care îl trimetea în mari cantităţi
şi care astăzi e celebru în Grecia şi Turcia. Acest bărbat
care s'a înălţat atât de mult, avea o inimă bună şi nobilă, era
milos faţă de cei săraci, pe care nu numai că-i trate, gra'tjuit,
ci le mai dădea şi medicamentele necesare. Trăia foarte retras
şi modest şi chiar la adânci bătrâneţe stătea bucuros în aleasa
sa bibliotecă. Citea fără ochelari, scria de obicei stând în picioare
şi ţinând hârtia în palmă. Memoria sa era uimitoare, prezenţa
6, în caz de nevoie cu 8 paturi pentru bărbaţi, o alta pentru
temei, oferă bolnavilor sănaici şi nevoiaşi refugiul necesar. Un
medic orăşenesc angajat se Îngrijeşte de vindecarea lor. Controlul
suprem al acestei instituţii de binefacere îl are din partea
Grecilor Dimitrie Axendiadi, din partea Vlachilor Sterie Fardi.
De acest spital e legat şi un azil delà care Grecii şi Aromânii
sărăciţi fără vină capătă un ajutor anual. Şi călători săraci
găsesc aici pe lângă sălaş gratuit şi ajutoare băneşti pentru
continuarea călătoriei".
1
) Stôrck a fast unia din figurile cele mai ilustre ale şcoalei
vieneze. Organizator excelent, el a dus la îndeplinire opera
lui Van Swieten, întemeietorul serviciului sanitar şi al învăţământului
medical austriac modern.
a
) Pe când lucrarea a doua a lui Stôrck, de care e vorba
aici, e bine cunoscută în bibliografia medicală, n'am putut da
de urme vreunei lucrări de a sa asupra sifilisului. Şi totuşi ea
trebue să fi existat, deoarece Nicolide afirmă In prefaţa „Ermineei"
sale că cea mai mare parte a ei e o traducere a lucrării
Jui Stôrck despre sifilis. Cu ocazia unui alt studiu pe care am
ide gând să-1 public într'o revistă medicală asupra Ermieei lui
Nicolide, voiu căuta să clarific această chestiune bibliografică.

MISCELLAXkÂ
sa de spirit vestită. Ca medic avea un deosebit dar de pătrundere,
o pricepere atât de sigură pentru cele mai complicate şi'
ascunse boale, încât baronul Storck refuza să ia parte la un.
consiliu unde Pindo era medic ordinar, declarând că acest
lucru e cu totul de prisos. După boala sa din tinereţe nu s'a. mai
înbolnâvit până la 1827. Abia puţin recules, acest filantrop din
vocaţiune, alese din marea sa bibliotecă 120 de volume din clasicii
celebri greci şi romani şi le dona comunităţii greco-vlahe
din Viena pentru şcoala ei, hotărând ca ele să rămâie proprie-'
taţea inalterabilă a ei, pusă însă la dispoziţia oricui. La începutul
lui Februarie 1828 suferi de o tuse spasmodică foarte tenace,
de care însă ştiu să se vindece. Către sfârşitul lui Septemvrie
începu să piardă pofta de mâncare, slăbi tot mai mult şi se
stinse blând şi curajos, aşa cum a trăit, în 12 Ootomvrie 1828.
Un sfert de ceas înaintea morţii sale calmul şi reculegerea sa
sufletească erau admirabile. Astfel a trăit Pindo între împrejurări
cât se poate de nefavorabile, făcând cinste familiei şl
naţiunei sale, câştigându-şi mulţumirea înaltului său monarh,
ajungând la glorie, model pentru elevi, binefăcător al contimporanilor".
(Semnat): P. D.
In Wurzbach, op. cit. voi. XIX, Viena 1868, pag. 316, găsim
deasemenea biografia lui Nicolide din Pind, care nu ne serveşte
însă nici un amănunt nou, cta fiind un simplu rezumat prescurtat
al necrologului de mai sus.
Se naşte acum întrebarea dacă Nicolide din Pind a fost
într'adevăr Aromân, mai ales însă dacă el era conştient că
aparţinea neamului românesc. In ce priveşte origina sa aroma-,
nească nu poate exista nici o îndoială. Faptul că s'a născut în
Gramostea este concludent. Că, deşi după obiceiul timpului era
numit „Grec" şi scria în limba literară a ortodoxismului balcanic,
în romaică, totuşi era considerat ca Aromân, ne-o dovedeşte
o lucrare a istoricului vienez Dr. Alex. Pecz din „Neue
Freue Presse" 1888 (vezi rezumatul „Die Mazedo-Românen in
Wien" în „Românische Revue" JViena] No. 1, an. 5, 1889 pag.
26—29) în care Pindo e citat ca unul dintre cei mai vestiţi
Aromâni care au trăit în Viena. Mai rămâne deschisă chestiunea
sentimentelor sale naţionale. Fost-a Nicolide un grecoman
sau nu? Şi îi această privinţă avem un indiciu interesant. In
lucrarea sa „Viaţa şi opera Drului Vasile Popp", (Anuarul Inst.
Ist. Naţ. IV, Cluj) Dl. Ion Muşlea scrie la pag. 126 următoarele,
vorbind despre persoanele oare i-au dat lui Popp materialul et-,
nografic pentru teza sa de doctorat „De funeribus plebeis Daco-
Romanorum etc": „O a treia persoană în fine 1-a informat pe

510 V. L. BULUGA
Popp despre Aromâni, lucru puţin obişnuit desigur pentru vremea
aceea* In prefaţă, pag. 4 Popp i.e spune: nec pauca de Valachis
Transdanubianis... familiare sermone mini retulit vir
clarissimus I. Nicolides Nobil, a Pândo"". Tot Popp îl caracterizează
pe acest informator şi probabil mecenate al său prin următoarele
cuvinte: Multifaria lectione, humanitate et animo
singularis, (distins prin bogată lectură, cultură si sufletul său).
Când vedem în necrolog că Nicolide e lăudat pentru inima
ea bună şi umanitatea sa, când îl ştim om bine situat la sfârşitul
vieţii sale, când în sfârşit găsim cuvintele de recunoştinţă
ale tânărului doctorand ardelean, sărac şi redus la ajutorul
mecenaţilor în cursul studiilor sale, nu credem să greşim dacă
presupunem că medicul vestit Nicolide va fi sprijinit ici-colea
pe medicinistul Popp, pe atunci singurul român la Facultatea
vienezâ. Chiar dacă această presupunere nu ar corespunde
realităţii, rămâne faptul cert că Nicolide avea legături cu un
student ardelean şi dă informaţii etnografice despre Aromâni,
lucru care ne îndreptăţeşte să presupunem că Nicolide se considera
nu numai Aromân, ci deadreptul Român.
II.
O notă istorică din 1829 scrisă de un Neamţ despre
„capela grecească" din Liov,
„Cine a fost arhonul Palapan sau Balaban din lanina, care
a zidit pe cheltuiala sa în anul 1674 în Lemberg o capelă .grecească?"
Astfel se intitulează o mică lucrare a directorului şcoalei
reale din Liov Alois Uhle, publicată în No. 102 (21 Dec. 1829) al
revistei vieneze: „Neues Archiv fur Geschichte, Staatenkunde,
Litemtur und Kunst", (pag. 801—804).
Iată pe scurt conţinutul acestui articol de acum o sută
de ani, care poate că nu-i lipsit de interes pentru istoria expansiunii
elementului aromânesc:
In cimitirul bisericii parohiale greceşti unite, cu hramul
înălţării Fecioarei, se găseşte (în 1829 V. B.) o capelă zidită in
stil neogrecesc, la a cărei intrare se află o tablă de marmoră
roşie cu o inscripţie grecească. Bisericuţa e numită de popor
„Capela Grecească" (Grecka Kaplica). Inscripţia e plină de erori
ortografice. Un Arhon Alexios Palapan sau Balaban din lanina
e amintit drept ctitor al ei. Lipsesc amănunte despre el, poziţia
sa şi rostul său în Liov. Inscripţia care începe cu o cruce,
•este scrisă cu litere greceşti capitale fără interpuncţiune. Textul
ei e următorul:

MISCELLANEA 511
ANAKENIC8H08E0CKAinANCEnT0CNA0CEKBABP0rM
E0QAOrTHCrnEPAriACMOr§EOTOKOYEITICECTIAENrr
HCTHCMEriCTICTHCEKKAHCIACTONPQCSNKAIEICKACT
PONAIOBl£21IAPATOYTIMIQTATOYKAIENdQ3QTATOYAPX
ONTOCKYPIOYAAESIOYTOEniKAEINnAAAUANOCTOESI
OANINONOCEnOIECENTHNAIIACANESQ AONAYTOYAIA1*
YXHKHNCQTIPIANKAITSNrQNEQNAYTOYOCOYTOCOPI®
HCKYPAAESlOCKTFTTOPNEOCECTINTHCAriACMONHCT
AYTHKAIETEAIO©HOYTOCO®E[OCNAOCENETEICOTIPIfl
167lA|oT^'|BMAIOC2. r )QEOYTOAQPONKAIAAE5IKQnOCTA
CAEKTQVCQNCOinPOC^EPOMENXPICTEBACIAEYAMHN
Transcrierea lui Uhle:
'Avaxatv^adyj 6 detoţ xac rcdcvaenxos vaos âxŞi&pou uedoXou XFJS
ujiepayiaţ [iou 0eox6xou, ^x:ţ saxcXe IyY u S
t *}S u.EYFOXRJS exxX7jaîas
xwv c Pd)ou)V xai efo xdeaxpov afumov 7iap

512 V. L. UOLUGA
înalta Poartă comanda supremă asupra Ucrainei (sic!) şi la
1683 comanda 2000 de Moldoveni în fata Vienei, etc, etc, se întreabă
dacă ctitorul capelei din Liov nu e oare identic cu
„Voevodul Moldovean". Dar mai departe îşi exprimă părerea că
Alexios Balaban va fi fost probabil vreun comerciant distins din
Ianina.
Intr'o notă Uhle descrie blazonul lui Balaban, care se găseşte
la sfârşitul inscripţiei: e eliptic, incadrat în frunziş heraldic,
sus cu o coroană deschisă, (dar aşa coroană de vasali^
care poartă o cruce. Scutul n'are nici haşiuri nici punctuaţie
heraldică; în el se găseşte numai un steag de răsboi aşezat
oblic şi pe jumătate desfăşurat. Mai departe autorul explică
cum e posibil ca o capelă ortodoxă („schismatică", sic!) să Se
fi putut zidi alături de biserica unită: când s'a întemeiat capela,
Rutenii erau încă ortodoxi împreună cu biserica lor. Ei
au trecut .abea după 1700 sub episcopul lor Ioseph Szumlanski
la papistaşi. Capela e descrisă în modul următor: e zidită alături
de turnul bisericii, rezemându-se de el. Boltitura are trei
cupole mici. In interior are o lungime de 15 paşi nord-sud şi
10 paşi vest-est. In colţul sud-estic stă altarul, în faţa căruia
se află o piatră de mormânt fără inscripţie. Se poate ca aici
să fie îngropaţi părinţii ctitorului. In colţul nord-estic e
agiasteriul cu sculpturi bogate aurite şi picturi în ulei foarte
frumoase, dintre care unele au fineţa miniaturilor. Intre aceste
două sanctuare duce o uşiţă în sacristie comună. Pe cei doi
pereţi liberi se găsesc fixate 18 strane. Afară de cele 18 persoane
care găseau loc în ele, capela mai cuprinde cel mult 30 de inşi.
Se vede deci că în Liov, compania comercianţilor „greci" nu
era prea mare.
Atâta scrie profesorul de liceu austriac din Liov despre
Arhonul Balaban din Ianina şi capela ortodoxă reparată de el.
La întrebarea pe care şi-o pune autorul în titlul articolului
n'a ştiut să răspundă. Poate mai interesant de cât datele din
articol, este faptul că la 1829 în acelaş volum al unei reviste
austriace serioase se găsesc două articole despre „Greci", adecă
Românii macedoneni. E evident că acest element activ se bucura
de o vază considerabilă în monarhia Habsburgilor.

MISCELLANEA 5'3
Ştiri despre Bulgarii din Ardeal.
de I. Moga
Cele trei documente, pe cari le publicăm aici, se referă lâ
populaţia bulgară catolică din Chiprovaţ, Copilovaţ, Zelesna şi
Clisura, care la sfârşitul secolului XVII a fost silită de persecuţiunile
turceşti să emigreze în massă în Muntenia şi Transilvania,
dimpreună cu păstorii lor sufleteşti.
Cu privire la cauzele pribegiei acestor Bulgari, istoricul
maghiar Benko *) ne spune că la anul 1688, când împăratul
Leopold prin războiu glorios a cucerit Belgradul de la Turci,
patru companii de Arnăuţi din Copilovaţ s'au alăturat comandantului
infanteriei imperiale Fr. Veterani şi au decis să prindă
pe Emeric Tdkoli, căpetenia Ungurilor aliaţi cu Turcii.
De unde nădăjduiau însă mărire, le-a venit propria pierzare.
Anume, fiind trădaţi, şi scăpându-le prada la Turci, au
fost prinşi la Passarovitz, duşi întâiu în faţa vizirului apoi a
sultanului, ca trădători ai imperiului turcesc şi decapitaţi.
Răzbunarea Turcilor n'a întârziat. Cele patru târguri -de
negustori bulgari şi arnăuţi bine înstăriţi fură devastate, locuitorii
acuzaţi de necredinţă şi trădare parte ucişi, parte duşi în
captivitate, iar unii, scăpaţi prin fugă împreună cu călugării
lor misionari, au luat drumul pribegiei peste Dunăre în Muntenia
1 ).
Aici fură bine primiţi de Constantin Brâncoveanu şi de
stolnicul C. Cantacuzino „binefăcătorul şi protectorul" lor, care
„cu înţelepciunea sa guverna Principatul Munteniei" 2 ), totuşi
pribegii avură de suferit de pe urma cruzimei soldaţilor calvini ai
lui Tokoli 3 ). Dar rrjci populaţia munteană pare a nu-i fi suferit, mai
cu seamă de când au întrat în ţară cătanele principelui de
Baden pe la sfârşitul anului 1689, înlocuite apoi de cele patru
regimente ale generalului Heissler. Ţăranii, desperaţi de pericolul
ce-1 atrăgea prezenţa nemţilor în ţară, îi ucideau pe unde
puteau 4 ) şi nici Bulgarii catolici nu scăpau uneori de duşmănia
poporului. Vicarul lor provincial Marco Pejachevich şi călugărul
Luca, au trebuit să-şi apere credincioşii cerând ajutor
comandanţilor germani împotriva duşmăniei „ereticilor",
cari căutau să-i „ruineze" 5 ). La adăpostul nemţilor, Marco Pe-
*) Transsilvania sive Magnus Transsilvaniae Principatus.
Tom. I, Claudiopoli 1834, pp. 498—500.
1
) Fermendziu: Acta Bulgariae ecclesiastica în Monumenta
sp. hist. slavorum meriodionalium v. XVIII, CXCIV; 2 ) Ibidem
3
CXCVII; ) Ibidem CXCIV; *) Iorga: Viaţa şi domnia lui Const.
Brâncoveanu, Buc. 1914 p. 79; 5 ) Doc. 2.
33

5L4
1. MOGA
jachevich şi ceilalţi iraţi de cin, au reuşit să-şi adune credincioşii
în jurul arhiepiscopului de Sofia Stephano Conţii, care, bătrân
şi bolnav de podagră, sta şi el refugiat la Târgovişte.
In curând însă Tătarii, chemaţi de Brâncoveanu, făcură
pe Heissler să fugă în Ardeal şi cu el voia» să plece şi Bulgarii,
dar ofiţerii i^au liniştit să rămână că nu e nici un
pericol. După plecarea Nemţilor însă pribegii, surprinşi de Tătari,
fură jefuiţi, despoiaţi şi ruinaţi, arhiereul lor bătut şi maltratat,
fără să se poată mişca din cauza podagrei; la fel şi Vicariul
Marcu Pejachevich şi Gavril Manchich avură de împărtăşit
aceeaş soarte 1 ). Goi, suferind mari lipsuri, arhiepiscopul
şi credincioşii săi, ridicând şi pe Bulgarii aşezaţi la Câmpulung
trecură Carpaţii şi la 10 Febr. se resfirară în jurul Braşovului 2 ).
Cei rămaşi în Muntenia însă avură de suferit o nouă calamitate.
După victoria de la Szalankemen, Marchisul de Baden
„înveninat" împotriva lui Brâncoveanu, care dăduse ajutor Iui
Tokoli să înfrângă pe Heissler, veni în Ardeal şi trimise lefegii
sârbi pe urma lui Tokoli şi Brâncoveanu în Muntenia, cu ordinul
de a prăda mai rău de cât în Turcia. „Astfel ceeace a mai
rămas de Tătari nu scăpă de soldaţii sârbi, cari fiind schismatici,
au o firească ură împotriva catolicilor, cari n'au altă apărare
decât pe Unguri". Bulgarii pribegi fură despoiaţi cu totul,
şi „provincialul" lor ucis.
Călugărul Matia, comisarul lor de acum, şi Luca au fost
scăpaţi cu viaţă de un „hotnog", dar aproape goi 3 ).
Impresionat de nenorocirile acestor supuşi ai bisericei catolice,
Cardinalul Buonvisii, nunţiul apostolic din Viena, încă din
Aprilie 1689 promitea că va interveni pe lângă împăratul Leopold,
să ceară protecţia lui Brâncoveanu pentru creştinii refugiaţi
la ell, şi în cazul că arhiepiscopul din Sofia se învoeşte să
treacă cu cei vre-o trei mii de credincioşi ai săi în Ungaria, se obliga
să le dea terenuri cultiivabile spre aşezare 4
). Arhiepiscopul Conţi
însă răspunde în Miaiu, că tot mai nădăjdueşte să se reîntoarcă
la locurile din Bulgaria, ataşându-se armatelor imperiale 6
). In
loc de repatriere însă, arhiepiscopul şi credincioşii au fost constrânşi
deopotrivă de evenimentele de mai sus să continue
pribegia în Ardeal, aşezându-se întâiu în jurul Braşovului,
de unde după trei luni au trecut la Sibiu, punându-se sub protecţia
generalului Veterani. Oraşele săseşti însă, desperate de
corvezile, întreţinerea şi banii cari li-i storceau armatele imperiale,
cereau să fie scutite de orice nouă sarcină 6 ) şi cu atât
mai puţin erau dispuse să întreţină pe refugiaţii bulgari. Arhie-
*) Doc. 2.; 2 ) Mon. sl. merid. v. XVIII, CXCIX.
3
) Doc. No. 2.; *) Mon. sl. mer. CXCVI; 5 ) Ibidem CXCVII.
°) Monum. comitiilia regni Transsilvaniae XX. p. 242;

mSGELLA'NEA 515
j>i«copul însuşi & fost lipsit de multe ori de o bucată de pâine
ia Braşov *), iar la Sibiu refugiaţii AU xaai putut sta numai protejaţi
de Veterani... „N'ar fi fost suferiţi nici o zi în Transilvania,
,şi într'un timp Saşii au început să-i Alunge din oraşe, oprindu-i
,de a-şi cumpăra cele trebuincioase pentru întreţinere", le veni
însă Veterani în ajutor „şi acum (6 Iulie 1694) — scrie generalul—
din consideraţie pentru mine, li se dă tot sprijinul din partea
voevodului Munteniei" 2 ). Generalul interveni în favorul emigranţilor
şi a vicarului Marco Pejachevich, care făcea totul pentru
.•ei la Colegiul de Propaganda Fide şi tot acolo se îndrepta şi plângerea
lui Tomaso Rasspasani din 7 Iulie 1694, cerând ajutor pentru
călugării Bulgarilor „cari nu sunt misionari din Moldova sau
Transilvania, mă înţelegeţi 3 ), ci deosebiţi ca ziua de noapte". Iar
-dacă Sacra Cogregaţiune nu se îngrijeşte de soarta lor, „vor fi
nevoiţi să-şi părăsească credincioşii, lăsându-i în prada schismei
şi a eresiei şi fiecare din ei să -se retragă în religiunea care unde
poate" 4 ).
Actul din 9 Maiu 1688 şi pacea de la Carloviţ au dat pe mâna
imperialilor Ardealul. Habsburgii prin ofensiva de întărire a catolicismului,
în dauna celorlalte religiuni recunoscute şi privelegiate,
au găsit în sfârşit un rost şi pribegilor Bul-
.gari, dintre cari o parte fură colondizaţi pe domeniul Vinţukii,
destinat să înzestreze episcopia catolică din Alba-Iulia.
Prin diploma din 15 Maiu 1700 împănatul Leopold pune pe noii
colonişti din Vinţ sub jurisdicţiunea camerei aulice şi a fiscului,
le dă pământuri cuiltivabile, locuri de casă, păşuni, scutiri
-de obligaţiuni militare, circulaţie liberă în tot cuprinsul ţărilor
coroanei şi scutire totală de imposite pe trei ani) 5 ). Conducătorul lor
sufletesc era Christofor Pejechich pe timpul când Râkoczy aduna
sub steagul revoluţiei iobagi şi nobili deopotrivă, cei dintâiu pentru
a-şi răsbuna apăsarea nemeşilor, cei diin urmă pentru recâştigarea
libertăţilor nimicite de împărat. Toţi însă erau porniţi împotriva
imperialilor şi a partizanilor lor, între cari se numărau
şi noii colonişti catolicii, şi furia răsculaţilor a distrus Vinţul,
împrăştiind colonia de Bulgari de curând înfiripata.
O parte din Bulgari sub conducerea lui Chr. Pejechich reluă drumul
pribegiei trecând în Muntenia, aşezându-se apoi prin satele
unde erau călugării franciscani. Pejechich se duse la Bucureşti,
urmărit de privirile duşmănoase ale populaţiei, ciare în haina călugărului
vedea un monstru venit din altă lume, şi de aci intenţiona
să plece la Roma. Fu reţinut însă de boală şi hotărându-se
_ 1
) Mon. sl. mer. CCIV 2 ) Doc. No. 1.; 3 ) Face aluzie la viaţa uşuratică
şi anticanónica a multor misionari moldoveni. 4 ) Doc.
-No. 2.; ».) Hurmuzachi: Fragmente, trad. Slavici, II. p. 58—9.
33 *

5Ì6
/. MOGA
să rămână păstor credincios al oilor sale, cerea Sacrei Congregaţiuni
să-i admită trecerea in cinul franciscanilor, singurii călugări
suferiţi de munteni. Iezuiţii, deşi au încercat să pătrundă :
cu câţiva ani mai mainte „prin mijloace puternice" în Muntenia^
au fost „refuzaţii" 1 ) din cauza duşmăniei voevodului, pentru că au.
atras pe o parte a Românilor ardeleni la unirea cu Biserica apuseană,
scoţându-i astfel de sub infhiinţa politică a Ţării Româneşti
2 ).
1.
Archivio di Propaganda — Congregazioni particolari, voi 31
fol 3k9.
Illmo e Revmo Signore mio Signor Padrone Colendmo.
Il Padre Marco Minor Osservante di S. Francesco essendo»,
dalla Vallachia qui capitato, parte con un compagnie dell'istessaireligione
verso Roma, a causa del loro stabilimento, e del loro,
popolo, stante che con esso sono stati cacciati dalta loro provincia,
e spogliati di tutti gli loro haveri, et hora si trovano dispersi
per la Vallachia e Transilvania fuor d'alcuni, che sono* andati:,
verso le parti di Buda. La carità di questi Padri, con la quale*
sempre da pertutto in ogni aversità hanno seguitato il suddetto-,
loro popolo, aministrandoli li Sacramenti della Santa Chiesa,,
e la vita apostolica, con. edificatlone d'ogni uno, et anco delli
stessi heretici ammiratione, è singolare, ne posso altrimente
attestarlo, mentre per tanti anni li coghosco e pratico.
De loro poi miserie, e del loro popolo sono maggiori di,
quello, che loro stessi potranno a V. S. Illma esprimere, ne sto
a rammentrale. Io dal tempo, che mi trovo in queste parti,.,
secondo richiede il mio obligo non ho mancato, a quanto si
sono estese le mie debelozze, di darli la mano, e protegerli,.
senza del qual mezo il sudetto P. Marco Vicario Provinciale
con tutti li suoi sarebbe stato da molto tempo ih qua dalla
Vallachia scandagliato, e gl'altri nemen un giorno nella Transilvania
patiti, et una volta già dalle città gli Sassoni Phavevano--
cominciato a cacciare, vietandogli anco di comprar il necessario
per il l'oro sostentamento, se da me non vi fosse stato opportunamente
rimediato, et adesso dal Prencipe di Vallachia per mio'
rispetto gii vien usata ogni agevolezza. Io ho fatto il possibile, ne
mancherò dì farlo sino che mi trovo in queste parti. Ma questi
poveri Padri hanno estrema necessità del stabilimento, come,
per l'avenire devano vivere, perche continuar in questa vita:
1
Doc. No. o; 2 ,i V. Vasiliu, Bràneoveana e il catolicismo, ìm
Ephemeri-S Dacoromâna III, pp. 121—6..

MISCELLANEA
¡piu oltre loro è impossibile, et abandonar il loro popolo non è
-•conveniente, onde con ogni maggior efficacia gli raccomando
alla protettione di V. S. Illma, acciò con gli suoi offitii gl'accompagni
appresso la Sacra Congregazione in ottenimento del loro
intento, l'assicuro che farà un'opera di carità grande, et ame
una gratia singolare, perche mi preme di vederli stabiliti, e
:sono gente cerio per la loro vita esemplare, che meritano ogni
.reflessione. Mi continui S. V. Illma l'honor della sua protettione,
•>e mi credda che sono invidiabilmente.
Di V. S. Dima e Revma umilissimo...
Ibidem, fol. 312—343.
. . 2. .
Ill-mo Sig-r mio P-ron
Col-mo.
Fr. C. Veterani.
Viene costi il P. Marco Vic-o Provinciale della provincia
di Bulgaria col Padre Luca definitore e suo compagno per l'interesse
della loro provincia e religione, dovendo vedere come
habbino per l'avenire à vivere, perchè continuar in questa vita
loro è impossibile. Hà da sapere V. S. Ill-ma, come alquanti anni
sono, furono obbligati con tutt'il popolo d'abandonar la loro
.provincia con la total perdita di tutt'il loro bavere, e ritirarsi
•nella Vallachia, e Transilvania raminghi seguitando il loro popolo
dove si trovava per non lasciarlo privo del pascolo delli
SS-ri Sacramenti, e cosi com'il popolo era disperso, cosi li religiosi
con esso chi qua, chi là per adempire il loro debito. Assicuro
V. S. Ill-ma, stante che mi son trovato in tutte queste
•comedie, o per dir meglio tragedie ch'hanno in ogni incontro
fatto osservar in loro una vita ap-lica, protetto il popolo dall'-
aversità degl' heretSci, van intimarsi per esso, et implorar prottetione
dalli Comandanti Germiaaii, acciò non fosse dà quelli minato,
come pretendevano. Hanno congregato qua e là, quel polvero
grege disperso, come la gallina congrega li pulcini, hanno
cercato limosina per li poveri, per non vederli perire e sostentatoli,
oltre li SS-ri Sagramenti con gnau esemplarità ad ognuno
aministrati. Si erano al quanto ambe le parti un poco stabilite
in Vallachia, ma perchè una disgratia tira l'altra, l'infelice
successo del G-ral Haisler in Vallachia che fù forzato
di sortir fuora, causò che furono diagli Tartari la maggior parte
sacchegiati, spogliati, e ruinati: Monsig-r Arciv-o di Sophia
battuto, spogliato, e maltrattato, senza potersi muovere dalla
podagra, che pativa, questo istesso Padre Marco pur similm-te
trattato, col Padre Gabrielle et altri, quali mdracolosam-te sfuggirono
la schiavitù de barbari: m'a questo non termina perche
l'anno doppo il Ser-mo Prencipe Luigi entrando in Transilvania

518 I. MOGA
inviperito contro il Prencipe di Vallachia, vi manda dentro li
Ratiani, ordinandoli, che peggio trattare quel paese, che la Turchia,
cosi quello che dagli Tartari era rimasto come remoto,,
non sfugi il furor della militia ratiana, quale la più parte
essendo scismatica, ha, un naturai odio contro li Calolici dove:,
non ce qualche proilAetione, oltre gì' Ungari che in tal caso al
proprio Padre non la risparmiano, cosi furono d'ogni cosa spogliati,
trucidato il loro Provinciale con una buona parte de popolo,,
ch'era una gran compassione, il Padre Mathia ch'adesso é loro,
comissario della provincia, et il presente P. Luca d'un athnach furono
conservati in vita, m'a quasi nudi, come loro stessi potranno à
V. S. Ill-ma difusam-te niairare. Mi creda V. S. Ill-ma, che son.
stati martiri, e pur nec aperuerunt ossa. Tanti anni che vivono.
tra noi, hanno vissuto con gran esemplarità, ch'e d'amiratione.
non solo adii nostri ma anco agi' heretici stessi, non essendosi,
in loro potuto osservar un minimo scandalo; e rassicuro, chenon
son frati della Moldavia e Tcansilvania, che m'intende, ma
diferilti quanta il giorno dalla notte. Io confido molto nella grafia
di V. S. Ill-ma, che molto può appresso cotesta S. Cong-ne,
onde con ogni efficacia gli raccomando alla prottetione Sua in.
ottenimento del loro intento, e stabilimento del loro vivere, non
lo fjajccio per qualche partialità, ma puramente per zelo di consuenza,
obligato di dir la verità: e se la Sacra Cong-ne non ci
mette ordine saran' obliigati d'abbandonar il Popolo, e lasciarlo
alla discretione della Scisma et eresia, et ogni uno di loro ritirarsi
nella religione dove chi può. il che non è ser-o di Dio.
Questo dico à V. S. Ili-ma- tacto pectore sacerdotali, e nel restolascio
pensar a chi tocca à renderne conto à Dio, e con Di V. S.
Ill-ma.
Sibinio li 7 Luglio 1694
Devotis-mo et Oblig-mo Ser-re
Tomaso R&spassani
3.
Archivio di Propaganda — Scritture orig. rifferite nelle-
Congregazioni, 1704, Giugno 28 Agosto 18, No. 5"4"8.
Em-mi Sig-ri P-nì Col-mi'.
Doppo esser dissipato il nostro popolo da Winz dove ero»
paroco per li rebelli Racotiani, e passato in Vallachia, havevo«
deterimnato di venir à Roma per ivi ricever gli ordini opportuni
dall E. E. V. V., perchè in Transilvania non havevo a chi
servire; in Valachia non potevo senza l'ofesa della carità e senza
dar scandalo à molte, essendo dà per tutto qui In Valachia, dove-

MISCELLANEA 019
si sono .trasferite le già state mie pecorelle parochi li R-di
P. P. Francescani della Provincia di Bulghenia, onde se io mettevo
la mano, faceo ad'altri quello non havrei voluto fatto à me.
Per questo venni a Burniresti dominante di questa provincia,
per indi transferirmi à Roma. Mà ne fui, come io credo, per la
disposinone divina trattenuto dalla gagliardissima febre (questo
per spatio di sei mesi m'ha travagliato) e dalle strade rese quasi
impratticabili. Havendo in questo mentre inteso tali impedimenti,
e risolutone, anzi di servire à gente, à cui per giuramento
non son obligato, il M. R. P. Marco Peiaccevkh Provinciale
attuale di Bulgaria assieme con altri buoni Padri mi persuase,
che dovessi in qu-ta provincia fermarmi alla coltura dei miei
paisani sotto l'habito di S. Francesco, anzi sotto la professione
dell medemo Sacro Ordine. Circa la professione, dissi, di non
poterla far prima, che dall E. E. V. V. mi venga la, licenza e
questa, conforme suona il già da me fatto giuramento. Circa
l'habito l'ho dovuto prendere, mentre altrimenti servir non
potevo alli miei, perché in questa Provincia li Sig-ri sin' hora
ammesso non hanno, ne vogliono, che questo ordine di S.
Francesco, havendone rifiutato li Padri Giesuiti alcuni anni fà,
che per potentissimi mezi si sono adoperati per entrarvi. Ed io
giorni fà trovandomi à Buoaresti hò dovuto dalla plebaccia
sofrir grand' amiratione, anzi dicier 3 per l'habito mio, e mi guardavano
per le strade quasi fossi un mostro al mondo improvisamente
comparso. Onde l'habito hò dovuto prender, come si
prende nella Turchia ed altrove, dove nel proprio habito caminar
non si puole, senza far, ò intender di far alcun pregiuditio
al mio giuramento, anzi per compirlo sin alla mia morte, hò
risolto di farmi e di habito e di professione vero figlio di S.
Francesco e per far questo senza pregiuditio dell' anima mia,
supplico 1' E. E. V. V. à darmi quanto prima in scriptie questa
dà me, e dà molti bramata licenza, e reccomandarmi à qu

520 ION BREAZU
O foaie volantă despre Ana Ipătescu,
eroina Revoluţiei deia 1848 din Bucureşti.
Se cunosc evenimentele desfăşurate la Bucureşti în cursul
zilei de 19 Iunie (1 Iulie), 1848, din prilejul încercării lui Odobescu
şi Solomon de a răsturna regimul întronat de Revoluţie şi a
aresta pe membri guvernului provizoriu.
Poporul, revoltat împotriva trădătorilor, a săvârşit, în ziua
aceea, multe fapte de eroism. Intre ele frumoasă era şi cea a
unei femei: Ana Ipătescu, .soţia funcţionarului Nicolae Ipătescu,
aderent şi el al noului regim, organizator de gardă naţională şi
proscris mai în urmă, împreună cu capii revoluţiei.
Ana Ipătescu a urmărit dela început, cu multă însufleţire,
toate actele de întronare a regimului liberal. Ea nu se mulţumea
însă numai cu prezenţa la manifestaţiile sărbătoreşti ale guvernului
provizoriu, ci eră şi o admirabilă propagandistă şi, la nevoie,
o apărătoare cu riscul vieţii a aleşilor poporului. 1 ) In ziua
de 19 Iunie ea a cutreerat mahalalele, însufleţind poporul şi îndemnându-1
să-şi apere cu armele Revoluţia şi pe conducătorii
lui. Când, după salvele soldaţilor polcovnicului Solomon, descura*
jarea învăluise mulţimea răsculată, Ana Ipătescu înarmată cu
un pistol şi cu o sabie, electrizează din nou sufletele 2 ). In faţa curajului
mulţimei, refăcut de intervenţia îndrăzneţei femei, Solomon
se retrage în casarma nouă îşi ia tunurile şi întră în casarma
veche, unde se închide. Şi corespondentul Gazetei de Transilvania
dela oare luăm aceste informaţii, continuă: „De venea
această femeie ceva mai înainte se făcea o măcelărie din cele
mai cumplite, căci poporul ar fi dat orbeşte pe puscile soldaţilor
şi 400 soldaţi nu s'ar fi supus uşor" 3 ).
Eroismul Anei Ipătescu a făcut mare vâlvă, nu numai în
ţară, ci şi în streinătate." Faipta ei a fost sărbătorită de revoluţionarii
români; iar gazetele streine au împrăştiat-o şi revoluţionarilor
streini, cari se înmulţiseră neobişnuit în acel an. Mai
mult entuziaism a stârnit eroismul Ipăteştii la Viena, unde dela
13 Martie a aceluiaş an stăpânea regimul liberal. Desfăşurarea
evenimentelor aşa cum era relatată de ziarele locale, între cari
Allgemeine Oesterreichische Zeitung (No. 106 din 17 Iulie) care
1
) Anul 1848 în Principatele'Române, voi. II p. 16; VI (Introducere)
p. LX—LXI.
2
) Ibid. VI (Introducere), p. LXI.
5
) Ibid. voi. I, p. 702.

MISCELLANEA 521
amintea în termeni elogioşi şi dè Ana Ipătescu '*) — a însufleţit
atât de mult pe conducătorii revoluţiei vienéze încât sau decis
să răspândească în masse largi acest exemplu de curaj femenin.
Evenimentul se potrivea foarte bine scopului lor. L'au mai
.potrivit deci spiritului de propagandă şi Lau multiplicat pe ö
foaie volantă în 40.000 exemplare" 2 ).
Harnicul colecţionar de relicvii preţioase privitoare la trecutul
nostru, dl G. Sion, a avut norocul să pună mâna pe un
-exemplar din această foaie volantă. II reproduc în întregime,
mulţumind dlui Sion pentru bunăvoinţa ce a avut-o de a-mï
atrage atenţia asupra lui şi a mi-1 pune la dispoziţie.
Foaia are mărimea unei coaie de tipar format mare. E tipărită
pe ambele pagini cu litere mari. Stilul e avântat, potri 1 -
"Vit scopului de propagandă revoluţionară 3 ). Se povestesc, cu amănunte
destul de exacte evenimentele delà 19 Iunie (1 Iulie). Se
insistă bine înţeles, asupra amestecului Rusiei. Pentru a da
însă şi mai mult patetic eroismului Româncei, se afirmă- că
Ana Ipătescu ar fi fost rănită mortal de un glonte vernit din
siabăra lui Solomon, ceeace, de fapt, nu corespunde realităţii. -
Die grosse blutige
Gegen Revolution von Bukarest
und die Heldin • . -
ANNA IPALESKU, (sie),
ivelche die Freiheit des Vaterlandes rettete. ..
Mit umbezähbarer Gewalt trägt die gepanzerte Freiheit
ihr Siegesfahne von Westen .nach Osten, zerbricht die Ketten so
-vieler Millionen Süaven, gibt ihnen ihre geraubten Menschenrechte
wieder, und sie macht von Neuem zu den Herren der Erde,
Auch das verknechtete und verknutete Bukarest, welches
unter dreifacher Tyrannei seufzte und blutete, nämlich unter
ihrem Furstem Bibesko, Kaiser Nikolaus von Russland und
x
) Ibid. I, p. 704.
2
) Ibid. II. p. 616. Dintr'o scrisoare a lui A. G. Golescu cătră
N. Bălcescu datată: Viena, 19 Iulie:..'.. „fapta dnei Ipătescu dă
un luciu şi un interes nespus cauzei noastre; toate gazetele Vienei
au descris această faptă şi vreo 40,000 foi volante s'au tipărit cu
această faptă antică spre formarea moralului popoarelor din
Viena".
3
) Autorul ei Theodor Scheibe e un publicist vienez cu O
reputaţie destul de apreciată. A colaborat la revoluţia, din
Martie prin scrisul său în ziarele liberale şi prin redactarea a
numeroase pamflete şi foi volante (Dr. Const, Wurzbach, Biographisches
Lexikon des Keiserthums Oesterreich, vol. 29, Wien,
1875, pag. 160). '

522 ION BREAZU
unter dem Türkischen Kaiser, hat sich Todesmuthig erhoben,,
seine Freiheit verlangt und sie im schönsten Glänze erwungen-
Die Bukarester verlangten im Namen der ganzen Wallacheii:
Nationalgarde, Pressfreiheit, Abschaffung des Todesstrafe,
gleichmässige Besteuerung, Ablieferung der Waffen zu
Gunsten der neu konstituirten Regierung und Abschaffung des
erblichen Adels.
Fürst Bibesko bewilligte Alles, Alles, dankte ab, entfloch
,aber hierauf bei Nacht und Nebel nach Kronstadt in Siebenbürgen.
Am 1. Juli um 12 Uhr Mittags brach eine blutige Gegen-
Revolution los, welche nichts anderes beabsichtigte als die Freiheit
zu stürzen und die alte Regierung wieder herzustellen.
Der Anstifter dieser Revolution war niemand anderer als-
Nikolaus I., von Gottes Gnaden Keiser von Russland ! ! !
Der russiche Kommissär Duhamel und General Kotzebue
nahmen dem Kriegsminister Üdobesku, gewesenen Chef der
Landesmiliz und Solomon, Obersten des 3. Infanterie-Regiments,,
den Eid ab mit dem Militär die versammelten Mitglieder
auseinender zu sprengen und Alle, die sich widersetzen, augenblichlich
niederzuschiessen.
Mit G00 der entschlossensten Soldaten, welche früher mit
Branntwein gehörig berauscht wurden, wurde das Werk der-
Verrätherei in Ausführung gebracht.
Die Versammlung wurde umringt und Solomon drang mit
gefällten Bajonetten im den Saal und forderte die Volksvertreter
auf sich gefangen zu ergeben.
Magieru, heldenkühner junger. Mann, welcher der Revolution
am 13 März im Wien beiwohnte und sich dabei freudig:
betheiligte, bahnte sich mit seinem Säbel den Weg durch die
Bajonette zu dem Thore, als er aber diess (undurchdringlich
besetzt fand, entriss er im Handgemenge einem der ihm nachsetzenden
Soldaten die Muskette, streckte ein Paar der Nächtsen
zu Boden und verbarrikadirte sich in einem Gemache.
Rizeri (sie), ebenfals ein Mitglied der provisorischen Regierung,
entwaffnette einem Soldaten, worauf Soüomon Feuer
kommandirte und drei Salven auf die Volksvertreter und auf
das heranströmende unbewaffnete Volk gebenn liess.
Sieben Menschen stürzten todt zur Erde und über dreissig
wurden davon geschleppt.
Alles war zur höchten Wuth gebracht, aber dennoch versuchte
man keinen Angriff aus das Militär, weil man keine-
Waffen hatte.
Allenthalben erhoben sich Barrikaden.

MISCELLANEA 523.
Die Mitglieder der provisorischen Regierung vill man eben,
gefangen fortführen.
Unentschlossenheit und Muthlosigkeit nimmt überhand, .
viele Stimmen erheben sich, welche rufen: „Flieht! flieht!
das Militär dringt von allen Seiten auf uns !"
In diesem Augenblicke der Verzweillung stürtz von Podul
Mogoschai (sie) die junge Heldin Anna Ipalesku (sie) herunter.
Eine hohe, stattliche Gestalt, leichenblassen Antlitzes mit glühenden
Augen und zurückgeworfenen Locken.
Zwei gespannte Pistolen sind in ihren Händen.
Aus allen Kräften ruft sie: „Tod den Verräthern ! Ihr junger
Männer fasset Muth und rettet die Freiheit!"
Mit hochherziger Aufopferung stürzt sie sich gegen das
Militär. Rechts und links sinkt ein Mann, doch in demselben Augenblick
fährt eine Kugel in ihre Brust und die schöne, frei»
heitsbegeisterte Heldin liegt da in ihrem Blute!
Die glühenden Werte der Gefallenen umd ihr kühner Tod
entzündete das ganze Volk zur Raserei. Der Muth erfasste es
mit edelster Todesverachtung!
Jetzt verlangten sie keine Gewähre mehr, waffenlos stürmen
sie an.
„Ipalesku und Freiheit!" iat ihre Losung.
Das Miltär verliert den Muth und flieht in die alte Kaserne.
Odobesku und mehrere Soldaten fallen in die Hände des
Volkes.
In der Erbiterung will man augenblicklich den Verrätherauf
einen Pfahl aufhängen.
„Djie Todesart ist zu gering!" ruft ein grosser Theil der
wüthenden Walllachen.
Das Erscheinen der Frau des Odobesku mit ihren Kindern,
welche sich vor dem Volke niederwerfen und rufen: „Hört, ihr
früher ! Erbarmen ! er ist unschuldig ! Barmherzigkeit schenkt
meinen unglücklichen Mann !" rettete denselben.
Odobesku wurde verhört und erklärte sogleich, das er im Auftrage
des russischen Hofes und auf Befehl des Er-Fürsten auf
solche Art gehandelt habe.
Das Volk ist indess mit Sturmschritt gegen die alte Kaserne
gerückt. Der grösste Theil ist schon von ihnen bewaffnet, gröstenheils
mit Stangen, Säbeln und Aerten (auch mit Bratspiessen
und Grabschaufeln).
Es ist 5 Uhr Abends. Die Kanonen, welche vor den Kaserne •
stehen, werden ohne Widerstand genommen.
Das vergossene Bürgerflut hat die Berauschten zu sich?
gebracht — sie wollen Solomon dem Volke ausliefern.

"524 ION BREAZU
Der Bischof begibt im, festlichen zug in die Kaserne und
, richtet rührende Worte an die Menge.
Die Soldaten werfen sich auf ihre Knie nieder und schwören
den. Eid der Treue von Neuem, dem Vaterlande und der
provisorischen Regierung.
Oberst Solomon unterhandelt fortwährend mit dem Volke
.und entschuldigt sich -auf höheren Befehl gehandelt zu haben.
Durch Vermittlung des Bischofes erhält er seine Abdankung
einen Reisepass nach Siebenbürgen, durch diese Grossmuth
wird , aber eine grosse.Unzufriedenheit unter den Rachelechzenden
hervorgerufen. Im fürstlichen Pallaste werden Waffen
vertheilt.
Die Kawalerie und das Pompierkorps rücken heran. Man
wiell sie alsogleich angreifen. Aber dieselben jubeln ihnen Hur-
- räch zu und schliessen sich als treue Söhne des Vaterlands der
Bewegung an.
Die Artillerie kömmt den Freiheitskämpfern gleichsam mit
vollster Brüderlichkeit entgegen, und Alle schwören wechselseitig
Treue bis in den Tod zu.
Mit klingendem Spiele zieht man im Triumph zum Pallaste.
Lauter Jubel und Hurrah!
Auf dem Wege begegnet man die Bahre, auf welchen man
••die Heldin Ana Ipalesku trug. .
Der Freudenlärm verhallt. Thränen glänzen in den Augen
der Wallachen. Unter dem Geleite des Bischofes und vieler tausend
Menschen wird die noch nicht ganz Entseelte In das Haus
-ihres Mannes gebracht, welcher ein Beamter von Bukarest ist.
(ss). Scheibe
Zu haben im Verschleissgewölbe, Stadt, Kölnerhpfgasse,
Nr. 730.
Gedruckt bei Slop. Sommer.
(Biblioteca
Universităţii din Cluj. Colecţia G. Sion).
ION BRE AZU.
Diferite documente munteneşti.
Pe vremuri, când eram secretar al Muzeului de Etnografie
ţi Artă naţională din Bucureşti (1913—1917 până la data arestării
mele) prin desele escursiuni mi s'a dat ocaziune a aduna
şi documente în schimbul copiilor legalizate. Documentele de mai
jos au fost tot astfel adunate, însă aceste au fost ridicate dela
mine de către un locotenent din armatele austriace cu numele
Szekely de prezent domiciliat în Cluj şi redactor la o revistă,
când mi-a făcut perchiziţie la domiciliu căutând scrisori

MISCELLANEA
despre legăturile, pe cari le-am avut cu cei din Ardeal. Deoarece,*
nu se ştie unde sunt originalele^ documentelor, mă simt obligat,
a le da publicităţii, contribuind şi cu acestea la complectarea:
golului din trecutul nostru. Traducerea s'a făcut de către Dl I.
ZagoritZj de prezent profesor în Ploieşti, iară colaţionarea de-'
către Dl profesor St. Nicolaescu diln Bucureşti. Documentelesunt
următoarele:
1. Basarab cel tânăr, 1478.
Basarab III cel Tânăr, Domn a toată ţara Ungrovlahiei şi;
a părţilor de peste munţi „al Amlaşuluil şi Făgăraşului herţeg",
întăreşte în stăpânirea moşiei Jugor pe Sole şi pe fiul său Şerban,
cu fii şi nepoţii lor Dragomir, Şerban şi Stoica şi) le vinde jumătate
din moşia domnească Zăvideani pentru un cal bun de
800 aspri, scutind aceste sate de toate dajdiile şi slujbele „calase
află în ţara de sine stătătoare şi în ţinuturile" Domnului.
— Text slavon.
In Hristos Dumnezeu bineeredinciosul şi binecinstitorul şi'
de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul Io Basarab
Voevod cel tânăr şi Domn, fiul bunului Basarab Voevod
cu mila lui Dumnezeu şi cu darul, lui) Dumnezeu oblăduind
şi domnind toată ţara Ungrovlahiei încă şi părţile
de peste munţi, al Amlaşului şi Făgăraşului herţeg, bine
am voit domnia mea de a mea bună voe şi cu curată şi luminată
inimă a domniei mele şi am dăruit această atotcinstită şi
bineînchipuiită şi preacinstită, oare este mai) presus decât toate
cinstile şi darurile această de faţă poruncă a domniei mele slugilor
domniei mele lui Şole şi fiului său Şerban şi cu fii lor şi
cu nepoţii lor, lui Dragomir şi Şerban şi Stoica şi) cu fii lor ca
să le fie lor satele anume: Jugorul a treia parte şi iarăşi în Jugor
din partea lui Paşhail a treia parte pentru că le este moşie
bătrână, şl jumătate din Zăvideani, fiindcă au găsit doisprezece
boeri şi au mărturisit înaintea domniei mele că este moşie
domnească astfel le-am vândut-o domnia mea pentru un cal
bun de 800 asprii, drept aceea le-am dat şi domnia mea ca să le
fie ocină ohabnică lor şi copiilor (lor) nepoţilor şi strănepoţilor
lor şi vericăruia dintre ei se va întâmpla moarte mai nainte, iar
moşia să rămâie la urmaşi vânzare între dânşii) să nu fie şi
de nimeni neclintită după zisa domniei mele, scutindu-se de
vamă de oii, de vamă de porci, de albinărit, de dijmărit, de tălpi,
de fân, de care, de podvezi şi de toate slujbele şi dajdiile câte
se află în ţara de sine stătătoare şi în ţinuturile domniei mele
şi să nu cuteze (a supăra) aceste sate nici judecători, nici birari

-526 AUREL FIL1M0N
şi nimenea altui din boerii sau din slugile domniei mele trimise
după milile şi după lucru domniei mele (pentru că cel) carele
se va încumeta a opri şi a supăra aceste sate măcar cât un
fir de păr, un astfel de om va primi mare rău şi) (ur) gie dela
domnia mea ca un necredincios şi călcător şi ruşinător al acestei
porunci a domniei mele. Blestem pune după moartea domniei
mele pe cine va alege Domnul Dumnezeu a fi domn Ţărei
Româneşti sau din plodul inimei domniei mele sau din neamul
domniei mele sau după păcatele noastre din altă seminţie de va
cinsti şi v/a întări şi va. înoi aceasta poruncă a domniei mele pe
acela domnul Dumnezeu să-1 întăreaască şi să-1 cinstească întru
Domnia lui. Iar de nu va cinsti şi nu va întări) şi nu va înoi,
ca va strica şi Va călca şi va ruşina această poruncă a domniei
mele, apoi pe acela Domnul Dumnezeu făcătorul cerului şi al
pământului să-1 ucigă pre el, aici trupul lui, iar în viaţa ce va
să fie sufletul lui şi să fie părtaş cu Iuda şi cu Arie şi cu ceilalţi
Iudei, care au răstignit pe Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul
nostru Isus Hristos şi au zis: sângele lui asupra lor şi asupra
copiilor lor carele este şi va fi în veci amin. încă şi mărturii
aşează domnia mea acestei porunci a domniei mele: jupan
Dragomiir Manea, jupan Cazan Soh&c, jupan Dan vel dvornic,
jupan Neagoe Borcea, jupan Vintilă logofăt, Badea armaş, Ca
zan vistiar, Radul paharnic, Petru stolnic, Staico comis, Pârlitul
stratornic. Şi eu Caloian am scris în Arghiş, luna Iunie a
3 zi în anul 6986 (1478).
(Monogram). Io Basarab Voevod cu mila lui Dumnezeu
Domn.
2 Alexandru Voevod, 1570.
Alexandru II, Domn a toată ţara Ungrovlahiei, întăreşte
pe Dobra şi fii ei în posesiunea moşiei Godeani cumpărată dela
Stoica cu 2900 aspri. — Text slavon.
Cu mila lui Dumnezeu Io Alexandru Voevod şi Domn a
toată Ţara Ungrovlahiei, feciorul marelui şi preabunuhri Mircea
Voevod, fiul lui Mihnea Voevod, dă domnia mea această poruncă
a domniei mele Dobrei cu fiii ei, câţi Dumnezeu îi va da,
ca să-i fie ocină la Godeani partea lui Stoicla toată, vericâtă se
va alege, din câmp şi din pădure şi din apă şi din uscat şi de
pretutindenea, fiindcă a cumpărat-o Dobra dela Stoica pentru
2900 aspri gata şi a vândut Stoica această mai suszisă moşie de
a lui bună voe şi cu ştirea tuturor meghiaşilor de prin prejur
şi dinaintea domniei mele. Drept aceea am dat şi domnia mea
Dobrei ca să-i fie ocină ohabnică ei şi feciorilor ei şi nepoţilor

MISCELLANEA 527
•şi strănepoţilor şi de nimenea neclătită, după porunca domniei
jnele. Iată şi mărturii pune domnia mea,: jupan Neagoe vel dvornic,
şi jupan Ioan vel logofăt şi Stan Spătaru şi Braţul vistiar,
şi Mitre» comis, şi Gceiţea paharnic, şi jupan Stoichiţa vel postelnic,
şi ispravnic Neagoe vel dvornic. Şi am scria e» Cărstiâan
în cetatea de scaun în Târgovişte, luna Septemvrie 10 zile în
•anul delà Adan curgător 7079 (1570).
(Monogram) : Io Alexandru Voevod (L. P.). Cu mila lui
•Dumnezeu Domn.
3. Mihnea Voevod, 1&85.
Mihnea II Turcitul, Domn a toată ţara Ungrovlahiei, întăreşte
pe Dumitru cu feciorii şi nepoţii săi Vlad şi Ion în posesiunea
unei părţi din moşia Jigur cu partea corăspunzătoare
din câmp, pădure şi apă, cumpărate cu 3300 aspri dela Stoica
feciorul lui Şerban din Broscari. — Text slavon.
Cu miia lui Dumnezeu Io Mihnea Voevod şi Domn a toată
ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Alexandru Voevod,
dă domnia meja aceasta poruncă a domniei mele lui Dumitru
cu feciorii lui şi cu nepoţii lui Vladu şi Ion şi cu fii lor
câţi Dumnezeu le va da, ca să-i fie ocină la Jigur, din partea
lui Stoica a treia parte şi din câmp şi din pădure şi dito apă şi
din uscat şi de preste tot hotarul, pentrucă a cumpărat Dumitru
şi cu feciorii lui şi cu nepoţii lui Vladu şi Ion această mai sus
zisă ocină şi din şezutul satului tot a treia parte dela Stoica
feciorul lui Şerban din Broscari pentru 3300 aspri gata şi să-şi
ţie Dumitru ou feciorii lui şi ou nepoţii lui Vladu şi Ion toate
curaturile orunde va fi curătură. Şi când a vândut Stoica această
mai sus zisă ocină a întrebat pe toţi fraţii lui, ei nicicum
n'au voirt a o cumpăra şi a vândut-o Stoica de a sa bună voe şi
cu ştirea tuturor meghiaşilor şi din sus şi din jos şi dinaintea
domniei mele. Drept acea am dat şi domnia mea lui Dumitru cu
feciorii lui şi cu nepoţii lui ca să-i fie ocină ohabnică lui şi feciorilor
lui şi nepoţilor şi strănepoţilor lui şi de nimeni neclătitâ după porunca
domnitei mele. Iată şi mărturii pune domnia mea, jupan
Mitrea vel dvornic şi jupan Chesar vel logofăt şi Patru spătar
şi Mihalachi comis şi Ion stolnic şi Radul paharnic şi Raraschiva
postelnic şi ispravnic Chesar vel logofăt. Am ¡scris Marco
în cetatea Târgovişte Septemvrie 9 zile în anul 7094 (1585).
(Monogram) : Io Mihnea Voevod (L. P.). cu mila lui Dumnezeu
Domn.

528 AUREL FILIMON
4. Constantin Basarab Voevod, 1697.
Constantin Brâncoveanul, Domnul Ţării Româneşti, întăreşte
pe Iane feciorul lui Lupu- din Măţăuî de jos (jud. Muscel)
dimpreună cu urmaşii lui, în stăpânirea unor vii din dealufc
Piteştilor la Valeani, cumpărate cu bani gata... să le stăpânească
în bună pace de către Mihăilă Săpunariul din Câmpulung
şi de către toate rudeniile lui. — Text românesc.
Cu mila lui Dumnezeu Io Constandin Basanab Voevod şi
Domn a toată ţara Ungrovlahiei dă domnia mea această po-.-
runcă a domniei mele lui Iane feciorul Lupului din sat din Măţăul
de jos ot sud Muscel şi cu feciorii lui ce-i va da Dumnezeu,
ca să-i fie lui nlşţjş ;vii însă, pogoane... 1 ) în dealu Piteştilor
la Valeani care vii sânt pre lângă viile popii lui Iane Rusescul
şi pre din jos alăturea cu viile Vlaicului Surdului, cu casele cu
pimniţă,.cu jghiabul, cu teascul şi cu locul stirp cât iaste înprejurul
vililor, să le ţie şi să le stăpânească cu bună pace de către-
Mihăilă Săpunariul din Câmpulung şi de către fraţii lui şi de
către toate rudeniile lui, de către nimenilea nici un.. . 2 ) şi nici o
băntuială de acum înainte să nu aibă. Pentrucă aceste vii cumpăratu-le-au
Iane cu bani gata, însă delà calea femeaia luL
Scarlat Judeţul şi delà feciorii lui Dima şi Gherghe şi Stanca şi
Trandafira pogoane 7 dre.pt taleri 35 şi cu zapis delà mâna lor
de vânzare şi cu mărturii, anume: Ion Călugărul fratele lui
Scărlat Judeţul şi Neagoe Judeţul şi Dumitraşco... 3 ) Scărlat Judeţul
şi Radul sinu Mihului şi popa Badea i Stancul ot Măţău
i Neagoe ot tam i Mihul Roşul de când au fost leatul 720Oşi
delà Neagoe Judeţul cu feciorii lui, Oancea i Ghinea pogoane-
(i la vârf, iar' la poale să făicu pogoane 3 dreptu 26 şi în vârfu
vii deacolo dreptu taleri 4 poli 33 care vârf iau fost şi lud Neagoe
Judeţul delà Predia cel mic şi pogoanele de vii iau fost de
cumpărătoare delà Vladul Darabantul şi delà Silvestru călugărul
cu zapis delà mâna lui de vânzare şi cu mărturii. Şi iar'
delà Dumitraşco şi delà femeia lui Maria fata lui Scarlat Judeţul
pogoane 2 dreptu taleri... 4 ) poli cu zapis şi cu mărturii şi delà
Iane feciorul Balii Chivărariu pogoane... 5 ) dreptu... 6 ) taleri delà Cristea
zeit Călii femeia lui Scărlat Judeţul pogoane... 7 ) dreptu. taleri... 8 )
care face împreună pogoane... 9 ) fac taleri... 10 ). Şi dupăce au cumpărat
Iane aceste pogoane de vile ce scriu mai sus, fiind vii
slabe şi păragine au muncit cu multă cheltuială în 5 ani, până-
*) Loc alb în original.
2
) Loc rupt în originali.
• 3 ) Loc rupt în original.
4
) Loc gol în original.
5
) Loc gol în original.
7
8
9 1 0
"), ). ), ), ) Loc gol în origiml.

MISCELLANEA 52»

530 AUREL FILIMON
iar' să fie lui Neagoe şi frăţine-său lui Iane, de locul cu răchitele,
jumătate, partea lui Bunului loc de arătură. Iar' acolo în
Poiana bradului pentrucă l-au cumpărat Neagoe şi cu fratele
său Iane del Bunul cel bătrân dreptu 500 de hani gata, când au
fost la moartea lui şi cu zapis delà mâna lui de vânzare şi cu
mărturii. Şi iar' să fie lui Neagoe şi frăţine-său lui Iane o funie
de moşie din Stroiasca însă din livada Călăraşilor în sus
până în Poiana bradului şi mearge în lungu pre lângă funea
Cacaleţilor până se loveşte cu loaul deasupra bradului, pentrucă
au cumpărat Neagoe cu fratele său Iane această funie din
Stroiasca delà Stan simu Stan Neguţ ot Sulsăneşti drept bani gata
ughi 5—66 — cu zapis delà mâna lui de vânzare şi ou mărturii. Şi
iar' să fie Neagoe şi frăţine-său lui Iane, fundul din hotarul
Stroeştilor în jos, din vale până iar' în vale unde să împreună
văile, fundul tot, pentrucă l-au cumpărat Neagoe cu frate-său
Iane acest fund din hotarul Stroeştilor delà Bucur ginerile Bunului
şi delà femeia lui Dobra dreptu bani gata ughi & pol bani
50 cu zapis delà mâna lor de vânzare şi ou mărturii. Şi iar' să
fie lui Neagoe şi frăţine-său lui Iane toată partea de moşie cât
au fost a Neacşului feciorul lui Nicoară din Suslăneşti, însă o
•ïunie şi cu câtă se va mai alege, partea lui, însă din livada Călăraşului
în sus în hotarul Stroesc şi merge pân vărf. - Aninişului
cu pădurea cu Poiana bradului până în hotarul Poenarului, pentrucă
au cumpărat Neagoe cu frate-său Iane toată partea Neacşului
sin Nicoară de moşie de acolo. Drept bani gata ughi 5 pol
bani 50 şi cu zapis delà mâna lor de vânzare şi cu mărturii. Şi
iar' să fie lui Iane două lociuiri, unul la Sălcuţa, altul din jos
până la capul Strâmbului pentrucă l-au cumpărat delà Radul
Ţiţeia, drept bani gata lei 2 cu zapis şi cu mărturii. Şi iar' să
fie lui Neagoe şi frăţine-său lui Iane dintr'o livadie ce iaste între
văi jumătate partea lui Dărne şi a Oprii i Stan i Alexe feciorii
lui Neguţu. Pentrucă au cumpărat Neagoe şi Iane a; eastă
jumătate de livadie delà Dărne şi delà fraţii lui ce sunt mai sus
zişi drept bani gata ughi 4—33 cu zapis şii cu mărturii afar' din
partea frăţine-său lui Stan. Şi iar' să fie lui Neagoe şi frăţinesău
lui Iane toată partea Stoicăi ginerele Manii — de moşie din
Poiana bradului din locul cu rozoarele în sus cât tine până în
pădure pentrucă au cumpărat Neagoe şi frate său Iane delà
Stanca fata Stoicăi şi delà nepoatele ei drept 500 de bani şi cu
zapis de vânzare delà mâinile lor şi cu mărturii. Precum am
văzut domnia mea toate zapisele de cumpărătoarea acestor moşii
la mâna lui Neagoe şi a frăţine-său lui Iane cu multe mărturii.
Drept aceea şi Domnia mea încă am dat această carte a
domniei mele, lui Neagoe şi frăţine-său lui Iane, ca să aibă a
ţine şi a stăpâni aceste vii şi moşii ce scriu mai sus cu bună
pace să le fie moşie stătătoare lor şi feciorilor în veac. Şi am

MISCELLANEA 531
•întărit cartea aceasta au tot sfatul şi credincioşii boiarii dom-
;niei mele: Pan Cornea ban, i Stroe vel dvornic, i Dilcu vel logofăt,
i Mihai Cantacusino vel spătar, i Şerban vel vistier, i
Vergo vel clucer, i Dimitriache vel postelnic, i Scărlătache vel
paharnic, i Radul vel stolnic, i Radu Golescu vel comis, i Iorga
vel sluger, i Constandin Corbaanu vel pitar, Lii ispravnic, Ştefan
Cantaouzino vtori logofăt, şi sau scris cartea aceasta în oraşul
scaunului domniei mele în Bucureşti într-al zecelea an din
•domnia domniei mele de Isar logofeţelul în meşiţa aprilie 17
zile laaitu 7206.
Io Constandin Voevod (S. P.) Cu mila lui Dumnezeu Domn.
(ss) Io Constandin Voevod. — (ss) Ştefan Cantacuzino vtori logofăt
procitnomu.
5. Zapisul Ieromon. Vasilie din Câmpulung (Muscel), 1737.
1737 Iunie 3. Vasilie, egumenul mânăstirei din Dolgopol,
dărueşte nepoţilor săi, Dumitru, Stoica, Stan şi diaconul Gherghe
o parte diin moşia Drăghiciului, precum şi munţii Drăghiceanul
şi Răsoiul, cu condiţia, ca atât moşia cât şi munţii să
nu poată fi vândtuţi de urmaşii numiţilor nepoţi decât mânăstirei
din Dolgopol. — Text românesc.
t Ieromonah Vasilie, egumenul sfintei şi dumnezeeştii mănăstiri
ot Dolgopol, dat-am acesta al meu adevărat şi credincios
zapis ca să fie de bună şi de mare credinţă la mâinile ne-
. poţilor mied anume: Dumitru, i Stoica, i Gherghie dlaconu, i
Stan, feciorjii surorii-mea Diţii precum să se ştie că după ce
am hotărât moşia Drăghiciului şi mi s'au ales partea mea de
moşie de către alţi moşteani şi împietrându-se de către săteani
de toate părţile dinaintea a 12 boiari ce au hotărât şi au împietrit
cu boiarii şi cu Portar, însă să se ştie şi seamnile codrului
acestuia, din Gura Văii-frasinului din luncă, din piatră,
tot pe matca Văii satului în sus, până în piatra care s'au pus
a Drăghiceanilor din jos de Baţachiia. Şi dintr'aceea piatră ditept
pen dos spre răsărit, până în muche la moşia Lucianilor.
Şi de-acolo tot pe muche în jos, pân' la stâlpu la obârşia Văcarii.
Şi dela stâlp pe muchia Văcării în jos, până împotriva
Văii-frasinului, unde s'au pus piatra. Şi din piatră în jos pe
matca Văii-frasinului, alăturea cu Scăuinile pe din jos până
în gura Văii în piatră, precum scrie şi în cartea cea de hotărnicie
a 12 boiari aceaste semne tot anume. Şi o am dat ca
să le fie lor moşie ohamnică în veci nestrămutată, lor şi feciorilor
şi nepoţilor şi strănepoţilor, să o stăpânească de cătră sfânta
mănăstire cu bună pace şi nesupărat, pentrucă cealaltă moşie
o am dat sfintei mănăstiri ou danie. Iar când ar veni niscare
34*

532 AUREL FILFMON
vremi vre-odată a o face vânzătoare aceşti nepoţi s'au tot nea-—
mu lor, să n'aibă voia alţi străini a o cumpăra, nici moşteanik
din sat, au să o facă vre^un- schimb după întâmplarea vr'unar
vremi, ci să aibă voia sfânta mănăstire a cumpăra, au cu*
schimb, precum se vor întâmpla vremile atunci. Aşijderea şi
munţii Drăghiceanul şiRăiosu. Muntele Răiosu iastetotal mieu,_
iar în Drăghiceanul au şi moşteanii parte pe un moşi, pe 24 de
dealniţe, precum au adevărat şi cei 12 boiari la hotărnicie dupescrisori
şi dupe hrisoave, şi maichii iar au dovedit dupe diata,
tătâne meu ce au lăsat la moartea lui, murind în. Ţara Ungurească.
Ci şi. aceşti munţi ce scriu mai sus încă, după moartea
mea, să r.ămâie iar la mâinile nepoţilor mei ce se numesc
mai sus. Şi iar vremi viind a se face vânzători, au ei, au nepoţii
lor, au strănepoţii cine ar fi, să n'aibă voia nimenea din>
străini a-i cumpăra, nici moaştenii satului, fără decât iar sfânta,
mănăstire cu preţul lor, precum vor fi vremile atunci. Şl viile
după moartea mea să le stăpânească iar nepoţii mei ce. se numesc
mai sus. Iar viind vreme a le vinde, iar sfânta mănăstiresă
aibă voia ale cumpăra cum le va fi preţul atunci, iar altul
nimenea să naiba voia. Şi dintr'această moşie, siliştea li-o-am.
dat împărţit eu, şi livezile cealea mari, iar Sterpul cum să vor
voi ei. Deci eu am dat acest credincios zapis la mâinile lor, ca.
să ţie şi să stăpânească aceaste ce scrie mai sus toate pe deplin
în veaci. Şi această danie de moşie făcut-o-am înaintea a:
multor preoţi i boari de cinste care mai jos se vor iscăli. Şi
aceasta danie am făcut în zilele pra luminatului nostru Domn
lo Constandih Nifcolae Voevod, şi eu Mitropolit a toată Ungro--
Vlahfa chi'ru chir Ştefan, şi eu pentru mai marea adeverinţă,
am iscălit cu mâna mea şi fiind în starea egumeniei, cu peceteai
sfintei mănăstiri am întărit. Iunie 3 din 7245 (1737).
(ss) Ieromonah Vasilie egumenul Dolgopolului.
(ss) Sofronie egumenul Argeşului drept 6 boiari.
L. P. (ss) „yp'.coţcpoc 'Iepouovayo? BaXţavcc uapX^po.
(ss) Constandin judeţul ot Dolgopol martor.
(ss) Preda Iuzbaşa martor.
(ss) Arsenie Căuşul în locul lui Arsenie Rumânescu,.
martor.
6 ZapisuT Ieromon. Vasilie din Câmpulung (Muscel), 1745
1745 Ianuarie 25. Vasilie proegumenul mănăstire! Câmpulung
dă scrisoare de credinţă la mâna nepoţilor săi Dumitru,.
Popa Gherghe, Stoica şi Stan pentru partea de moşie ce le-a dat:
din hotarul Drăghiciului, specificând partea care se cuvine fiecăruia
pentru a nu se mai scorni gâlcevi între ei. — Text ro->
mânesc

MISCELLANEA -533
Adecă «eu Ieromonahul Vasilie, proegumenul sfintei şi dumsiiezeeştii
mănăstiri Câmpulungul, dat-am aceasta scrisoare a
mea ca să fie de mare credinţă la mâinile nepoţilor miei,
anume: Dumitru, i Popa Gherghe, i Stoica, i Stan, feciorii surorii
mele Diţei, precum să se ştie că leam dat eu partea mea
-de moşie din hotarul Drăghiciului, ce mi s'au venit la hotarul
Drăghiciului, la hotărnicia celor 24 de boari, afară din partea
dela drum, care o am dat la Sfânta mănăstire Câmpulungul.
Deci eu am socotit ca să nu fie gâlceava între dânşii, ci leam
împărţit siliştea, şi livezile care sunt mai mari; dat-am siliştea
satului lui Dumitru şi fie-său IorgăL deulriiţa caselor, cu
-casele din .sus, cum mi s'au venit la hotărnicie până
în Valea boiarilor, şi pă Valea boiarilor în jos până
în poteca care vine dela Valea-viu (e) ţii, şi pe potecă
spre răsărit până în viraagă, în hotarul Drăghiceanilor, afară
• din locul bisericii. Băteam şi Popii lui Gherghe dealniţa Bucii
Aoată, afară din locul bisericii din Valea-boiaritar până în hotarul
Drăghiceanilor şi până în Valea Satului. Mai dat-am şi
Popii lui Gherghe din gura Văii-rele, pe vale în sus, până îmjpotriva
gradinei) lui Dumitru din sus. Dat-am şi lui Dumitru
alăturea cu ce am dat Popii lui Gherghe, iar din gura Văiibăii
în sus, şi pe matca Văii-Drăghiciului iar în sus, până în
;gura VăiUui-Creţ, şi pă Valea-lui-Creţ în sus, până împotriva
grădinii lui. Dat-*am şi lui Stan şi Stoică din Valea-lui-Creţ în
sus, până în Valea-lui-Neagu. Impărţitu-le-am şi livezile cele
mari, dat-am lui Dumitru Stoianul şi Stoenelul. Dat-am şi
Popii lui Gherghe Scorţariul ce au rămas dela săteni, pân' în
vale şi Petrişorul cel mic. Dat-am şi copiilor lui Stan Petrişorul
cel mare şi Trestica dela vârfu toată, şi la vale pe piscul Văii-
1
Raţei, până în drumul Viţealii cu poalele lui. Dat-am şi Stoicăi)
Cernealele toate şi cum cură Valea-Viţealii în jos, până în
• drum şi în lat până în hotarul Birciilor. Dat-am şi în ograda Ra-
-dului. Popel lui Gherghe livada din Valea-rea în sus, până în
capul locului mieu, în Bărăcie şi până în muchea-Văcăriei. Mai
*dat-am şi lui Dumitru din capul locului mieu, din Bărăcie în
sus, până în ceealaltă Bărăcie şi până în muchea-Văcăriei.
Dat-am şi copiilor lu Stan din potecare care "iasă dela grădina
lui Dumitru, până la capătul Prosîi. Dat-am şi Stoicăi, Prosiile
toate. Iar alte petice mai mici şi Sterpul, le vor împărţi ei precum
vor şti cu dreptate. Iar oare dintr'ânşii nu vor ţinea această
împărţeală a mea, ci vor scorni alte gâlcevi, să fie lipsit de
toată partea lui ce i-am dat. Şi la această împărţeală ce le-am
împărţit eu cu bună voia mea, fost-au preoţi şi neguţători şi
meghiaşi carii mai jos să vor iscăli, şi eu pentru adeverinţa
am iscălit cu mâna mea ca să se creaza. Şi :am scris eu :sme-

534 AUREL FILIMON
ritul Ieromonah Chir Ştefan Motreanu dascălu ot Câmpulung,,
cu învăţătura sf (inţiei sale) Chir Vasilie proegumenul şi mărturisesc.
Luna lui-Ianuarie 25 din leat 7253 (1745).
(•as) f Ieromonah Vasilie. proiegumen.
(ss) Ermonah Anthim martor.
(ss) Ermonah Sava martor.
(ss) Eu Constandin Logofăt Dolgopol martor..
(ss) Eu Ion Bule martor.
(ss) Stanciul Logofeţel martor..
(ss) Eu Popa Ion martor.^
Aurel Eilimora

DĂRI DE SEAMĂ
I. Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, în
Cercetări Istorice. I. 1925, pp. 190—368.
După cercetările lui I. Bogdan, Şt. Orăşanu, P. Syrku, Iacimirski,
etc. asupra vechilor letopiseţe slave din Moldova d. Minea
ne dă o întinsă lucrare asupra lor, care este mai puţin o
cercetare critică, decât o analiză a ştirilor istorice conţinute în
ele. Cam confuză ca plan şi ca stil, lucrarea d-lui Minea caută
totuşi să resolve unele probleme controversate, aducând soluţii
noi.
Studiul începe cu o expunere a culturii slave în Moldova,
a cărei epocă de înflorire a fost, după autor, în epoca lui Ştefan
cel Mare. E drept că Moldova mai bogată şi) mai puternică
decât Ţara Românească a avut o mişcare culturală-bisericească
superioară acesteia, dar din această constatare nu putem conchide
că n'au existat şi în Muntenia cronici slave azi pierdute.
Din analiza cronicilor muntene rezultă existenţa unor note
analistice în veacul XVI, cari) nu puteau fi decât în slavoneşte.
Trecând la analiza letopiseţelor moldoveneşti d. Minea
contrar părerii lui I. Bogdan şi adoptând dimpotrivă pe a lui
Şt. Orăşanu 1
), admite că toate letopiseţele anterioare lui Macarie
(aşa numite dela Bistriţa, Putna, traducerea lui N. Brzeski şi
versiunea din cronicele ruseşti) nu sânt decât variante ale
unei singure cronici numită de d-sa „letopiseţul anonim''. Compararea
stilului şi a întorsăturilor de frază întrebuinţate în
originalul slav pentru a povesti aceleaşi evenimente, nu pot
decât să confirme această părere.
Letopiseţul acesta, zice d. Minea, a fost scris nu la mănăstire,
ci la curte şi anume la curtea lui Ştefan cel Mare
(dovezi: pasajutl cu cutremurul de pământ „pe vremea când
domnul şedea la prânz", amănuntele militare asupra luptelor,
etc.) 2 ).
Deşi scrise evident de oameni ai bisericii, crescuţi la şcolile
de mănăstire, letopiseţele sânt totuşi scrise la curte şi s'ar
) Şt. Orăşanu: Ceva despre cronicele moldoveneşti în Convorbiri
1
Literare. XXXI. 1897, pp. 656—661.
) La aceiaşi concluzie ajunge I. Vlădescu: Izvoarele istoriei
2
Românilor, p.
88.

536 P. P. PANAITESCU
putea aduce argumente noi, pe lângă cele aduse de d. Minea.
Acest fapt dă o altă coloratură vechii noastre culturi, care nu
mai apare ca strict mănăstirească.
Versiunea cea mai veche e cea zisă dela Putna, letopiseţul
„dela Bistriţa" ar fi mad nou pentru că în el Boldur e numit
„hatman", titlu ce nu apare decât în vremea lui Lăpuşneanu
(p. 16). In realitate însă titlul de „hatman" este numai în traducerea
lui Bogdan, în originalul slav este Voevod 1 ). In mai
multe locuri se vede că d. Minea a citit numai traducerea, necunoscând
originalul slav, ceiace poate duce la confuzii, grave.
Privitor la cronica româno-polonă, observ că Nicolae
Brzeski, pe care d. Minea îl admite ca autor, după I. Bogdan,
numai poate fi menţinut ca atare precum voi dovedi încurând.
Manuscrisul care conţine cronica moldo-poionă şi pe a
,.ienicerului" Constantin Mihailovici (şi nu Mihai Constantinovici!)
nu e un orginal, ci o copie târzie, n'a fost copiat de
Brzeski, care deci n'are nici un amestec în scrierea cronicii
moldo-polone 2 ).
Acelaş lucru putem spune despre Eftimie episcop de Rădăuţi
ca utor al „Cronicii lui Eftimie". Dacă d. Minea ar fi
cunoscut literatura rusă a chestiunii, ar fi ştiut că istoricul
P. Syrku a propus ca autor al cronicii pe un alt Eftimie, egumenul
de Căpriana, elev al lui Macarie 3 ). In ceea ce priveşte
lucrările istoricilor ruşi asupra cronicelor moldovene d. Minea
dă la sfârşitul volumului un „adaus bibliografic": „La lista
studiilor referitoare Ia cronicile vechi moldoveneşti dată în lucrarea
letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte adăugăm aci
1. lucrarea lui I. Bogdan, publicată în Archiv f. slavische Philologie
din anul 1909, unde şi rezumează şi face cunoscute studiile
sale de până atunci; 2. lucrările prin cari Iaţimirski
informa publicul rusesc despre cronica iui Maoarie, despre
cronica lui Azarie, despre prescurtarea rusească a celui mai
vechiu letopiseţ moldovenesc. Asupra acestei lipse bibliografice
mi-a atras atenţiunea d. prof. R.usso" (p. 412). In Archiv f. slavische
Philologie din 1909 nu se află nici un studiu al lui I.
Bogdan şi nii:i în vre-un alt volum al pomenitei reviste nu a
scris un articol despre cronicele moldoveneşti. Cât despre stu-
J
) I. Bogdan: Cronice inedite, p. 46.
2
) I. Los: Pamietniki Ianczara (Memoriile ienicerului). Cracovia.
1912. '
3
) P. Syrku: Din istoria legăturilor ruşilor cu românii (ruseşte)
în Izvieslia Akademii din St. Petersburg. Secfia limbă şi
literatură. III. pp. 495 şi urm.

DĂP.l DE SEAMA 537
«diile şi ediţiile lui Iaţitmirski, va judeca ori cine dacă aceasta
poate constitui o indicaţie bibliografică.
Pe lângă analiza letopiseţelor slave d. Minea mai caută
să stabilească raportul lor cu cronica lui Ureche. In această
•cronică sânt ştiri de origină internă, cari nu se află în letopiseţele
slave cunoscute până azi, ceeace impune concluzia că au
-existat şi alte letopiseţe, pe cari nu le mai cunoaştem. In prefaţa
-pusă de Simion Dascălul în fruntea cronicii lui Ureche, el afirjnă
că a completat aceiastă cronică cu ştiri dintr'un letopiseţ
.moldovenesc, care merge până la Vasile Lupu, deosebit de cel
cunoscut lui Ureche. D. Minea trage concluzia că letopiseţul
utilizat de Ureche în cronica sa este egal cu cronicele slave
-publicate de I. Bogdan, iar ştirile ce le aflăm în plus faţă de
aceste cronice slave se datoresc adausurilor făcute de Simion
Dascălul. Pe ce se întemeiază acest ciudat criteriu, pe care
autorul nici nu-1 discută? (Cf. pp. 274, 282, 283, 292, 294 n. 191,
•307—8, 366). Dacă I. Bogdan n'ar fi avut norocul să descopere
una din cronicile ce a publicat, atunci ştirile din ea ce se regăsesc
în cronica lui Ureche, ar fi fost atribuite de d. Minea
lui Simion Dascălul, dar de vreme ce croniqa a fost descoperită,
aceste ştiri trec de drept în patrimoniul lui Ureche! De
altfel d. Minea însuşi e silit să recunoască pentru domnia lui
"Petru Şchiopul ştiri în cronica lui Ureche, din isvoare necunoscute,
cari nu se pot atribui lui Simion Dascălul (p. 309).
O observaţie de amănunt: regiunea din Zips, în Care avea
Tancul Sasul moşii (lângă Kesmârk) era în adevăr în stăpânirea
Habsburgilor şi nu a Poloniei, cum corectează d. Minea
(p. 357 n. 333).
P. P. PANAITESCU.
v
I. Minea, Despre Dimitrie Cantemir. Iaşi, 1926. 422 pp.
Lucrarea d-lui Minea face parte dintr'o serie de scrieri
•provocate de bicentenarul morţii domnului scriitor. Imensul materiali
istoric, privitor la Cantemir, cât şi interesul deosebit pe
"Care-1 prezintă această personalitate meritau în adevăr cercetări
amănunţite. Critica nu şi-a spus încă ultimul cuvânt asupra
scrierilor sale. De aceea am ii preferat concluzii precise .şi
scurte asupra chestiunilor controversate (datarea operelor, sensul
lor, veracitatea, isvoarele) şi o încadrare ai personalităţii lui
D. Cantemir în mediul cultural şi politic ce 1-a putut influenţa.
Lucrarea d-lui Minea este o prudentă analiză în special a
•operelor lui Cantemir şi va putea rămâne ca un îndreptar pentru
cercetări ulterioare. Sânt unele probleme la cari d-sa propune
-soluţii noi, pe cari le vom examina. Pentru data naşterei lui

538 P. P. PANA1TESCU
Cantemir d. Minea admite anul 1674 în loc de 1673, dată în
general admisă până acum (p. 11 şi 170 n. 2). Această presupunere
n'o putem primi deoarece data 1673 o găsim la Tindal,.
care scria după datele furnizate de Antioh Cantemir şi chiar La
D. Cantemir însuşi în Vita Constantini Cantemiri (ed. Iorga,
p. 14. Imediat după lupta dela Hotin). Data propusă de d.
Minea nu se găseşte în nici un izvor, e bazată pe o conjectură
trasă diln vârsta ce-şi atribue autorul în legătură cu diferite
evenimente povestite în Vita. Dar din aceste însemnări contrazicătoare
D. Cantemir ar fi avut 12 -ani la 1688 (deci născut lă
1676) şi 17 ani la 1693 Martie (deci născut la 1676),
în nici un caz nu ese 1674. Aceste două daîte greşite se explică
sau printr'o confuzie în amintirile autorului în oeea ce priveşte
cronologia evenimentelor povestite sau prin felul defectuos cum
s'a transmis lucrarea în copie. In ori ce caz data 1673 nu poate
fi pusă la îndoială.
După o scurtă biografie (pp. 11—18) d. Minea începe analiza
operelor Iui Cantemir. Din greşală trece între operele
tipărite în timpul vieţii lui „Loca obscura..." (p. 19). Această
scriere nu s'a tipărit nici până azi !
Un extras din originalul latin al Istoriei Imperiului Otoman
s'a publicat la Iaşi la 1833 în Tipografia Albinei (Excerptum
ex operibus latinis Demetrii Cantemiri), pe care d. Minea nu-L
cunoaşte.
Este inexact că „lucrarea despre Cantacuzini şi Brâncoveanu"
„era tipărită greceşte şi ruseşte în 1734" (p. 23). Prima:
ediţie rusă este din 1772, iar singura ed. greacă e acea a lui
Zavira din 1795 (după ediţia germană).
:
Cu privire la Istoria Ieroglificd d. Minea face câteva observaţii
juste. D. Cantemir vorbeşte de evenimentele istorice
travestind pe oameni în animale, nu pentru că se temea să spue
persoanelor pe nume, ci pentru că era „cu mintea prea împovorată
de atâtea amintiri ale cetitului, el credea că drumul
acesta este mai artistic şi mai recomandabil" (p. 33). E evident
că „memoriile lui D. Cantemir" urmăreau şi „o justificare
a atitudinei Cantemireştilor în lupta după domnia Moldovei"
(p. 60).
Despre Istoria imperiului otoman d. Mineă spunea că e
scrisă la 1698. Am arătat aiurea 1 ), pe ce se bazează aceasta
afirmaţie, o simplă greşală de traducere despre Iuţită dela Zentâ:
(1697), de oare Cantemir nu spune că a fost ,yîn anul tre-
*) Revue des ctudes slaves. VI. 1926, p. 249.

DARI DE SEAMĂ 53»
cut", cum traduce I. Hodoş, ci „în ultimul an al războiului precedent"
(in the last year of the former War), zice ediţia, engleză,
singura care are autoritate în lipsa originalului 1 ).
Contrazicerile dintre text şi note nu indică două epoci în
redactarea lucrării (Minea, pp. 66—67, 372), ci se explică altfel:
textul (în partea I a lucrării) este, cum recunoaşte Cantemir,
o traducere a cronicarului turc Saiadi, pe care autorul îl corectează
în note, controlându-1 cu alţi autori sau experienţa lui.
De aceia textul vădeşte sentimente turcofile combătute în note;
acestea reprezintă părerile domnului scriitor.
In legătură cu isvoarele acestei scrieri d. Minea pomeneşte
de o interesantă scrisoare (1706) a lui Constantin Stolnicul
Cantacuzino din arhivele din Cluj., în care învăţatul boer
cere isvoare pentru cronica sa, anume scrierile lui Alexie
Bethlen (p. 70) (probabil greşalâ pentru Ioan Bethlen sau Wolfgang
Bethlen).
Justă observaţia asupra valoarei Istoriei imperiului otoman,
care stă în notele de viaţă culturală otomană (p. 74).
Trecând la „Descrierea Moldovei", d. Minea o consideră
cu drept cuvânt ca o operă de informare a streinătăţii (82) şi'
ca o desvoltare eşită din operele şi din preocupările Costinilor
(83). Trebuia însă discutată valoarea istorică a scrierii în special
în privinţa instituţiilor Moldovei.
Hronicul este evident o operă de propagandă, o amintire
a nobilului popor din care ne tragem, pusă în faţa contemporanilor
în speranţa unei soarte mai bune (107, 114, 147). D.
Minea, contrar părerii autorului acestor rânduri, crede că â-
ceastă carte n'a fost „comandată" (p. 267, n. 3). Totuşi Cantemir
o spune însuşi la sfârşitul „Prolegomenelor": „Cu a pomeniţilor
dară priiatini îndemnare şi cu a Academii în învăţături luminată,
zic, a Berelinului poftire căutatu-ni-au ai plini pravila..."
(Hronicul, ed. Acad. Rom., p. 179).
Raportul între Hronic şi Historia Moldo-Valachica rămâne
încă de stabilit (cf. p. 142), cred însă, bazat pe stil, că Hronicul
românesc e o traducere după un text primitiv latin şi nu invers,
(cf. însă Minea p. 143).
Cât priveşte „Prolegomenele'', cu care-şi începe Cantemiropera,
ele nu pot fi scrise după opera însăşi, ca un adaus cen'a
putut fi Introdus în scrierea deja terminată, cum spune
d. Minea (p. 119). Prolegomenele se integrează foarte bine în
Hronic, sânt discuţii critice cari nu puteau intra în înşiruirea?
1
). D. Cantemir : The history of... the Othman empire..
London, 1734, I, p. 90 n. 41.

340 P. P. PANAITESCU
•cronologică a anilor, formă adoptată de autor pentru opera lui.
Aceste explicaţii au fost deci puse ca introducere.
Importanţa Hronicului este netăgăduită, dar e o exageraţie
să se spuie, cum face d. Minea, că ,.a recurge la diplome"
ca isvoare istorice „e un procedeu nou de cercetare, şi un
-drum necunoscut, pe care-1 inaugurează la noi dar şi în cealaltă
Europă Dimitrie Canteimir" (p. 135). Fără a mai vorbi de scriitorii
apuseni, e destul să menţionăm în Orient pe Cromer, care
încă din veacul XVI pune la contribuţie arhivele pentru opera
lui istorică.
Tocmai din cauza planului .cu totul deosebit, nu cred că
"Vita Constantini Cantemyri urma să fie un fragment al Hronicului
(p. 154). Hronicul e o povestire cronologică sinoptică a
istoriei ţărilor române, Vita, o biografie, în care se face abstracţie
de evenimentele cari n'au legătură cu persoiana lui
Constantin Cantemir. D-l Minea face o largă analiză a evenimentelor
povestite în această lucrare. Sânt de acord cu d-sa
asupra faptului că mitropolitul Dosoftei a plecat de bună voie
-din scaun şi. nu silit de regele Sobieski (pp. 193^-194).
Cât despre „Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor"
{cf. pp. 236 şi urm.) nu este nici o dovadă că a fost conceput
româneşte. Textul rusesc se află publiciait în anexă la Memoriile
lui Petru cel Mare tomul II, pp. 291—313*), după acest
text s'a făcut traducerea germană a lui Backmeister şi după
aceasta cea grecească a lui Zavira 2 ).
Această filiaţiune apare destul de încurcată la d. Minea,
-care se întreabă dacă a existat o traducere greacă anterioară
lui Zav.ira (236). Şi d. Minea crede că această operă este un "memoriu
adresat ţarului. (237).
Urmează consideraţii asupra rolului lui D. Cantemir ca
geograf (pp. 283—5) şi a lucrărilor de orientalistică (285—296).
Apoi noi consideraţii generale asupra rolului cultural al lui Cantemir.
Justă observaţia despre influenţa ce a avut asupra generaţiei
renaşterii române, cât şi asupra şcoalei ardelene (p. 150).
La pp. 341—401 d. Minea tratează despre D. Cantemir ca
domn, revenind asupra celor spuse mai pe scurt în biografie.
De observat că martorul francez al luptei delà Prut nu se nu-
Petru cel Mare. Jurnal iii podennaia lavisVa 1W8 aoda.
-S. Petersburg 1770, 1772. Lucrarea lui Cantemir a fost adausă
de editori în anexe, nu „adoptată în jurnalul lui Petru cel Mare"
şi nu poate fi vorba de o „broşură" (I. Minea. o. cit. p. 240).
!
) Cf. lucrarea mea în Revue des études slaves. VI. 1926. p.
~256. Omisiunile din textul român nu se datoresc lui G. Sion, ci
•provin din traducerea germană.
'

DABI DE SEAMA
54 te
mea Marsan de Brassey, cum scrie d. Minea de două ori (pp..
381, 407), ci Moreau de Brassey; textul francez n'a fost publicat,
în Arhiva, cum spune d-sa (p. 381 nota 1).
Interpretarea lui Soloviev asupra existenţei celor două verr
siuni ale tratatului lui D. Cantemir cu Rusia o cred justă, deoarece
textul care se află în arhivele ruseşti, deci textul iscălit,,
cel definitiv, e favorabil domnului, iar cel dat de Neculce e cel
cunoscut de boieri, în cari aceştia sânt favorizaţi. Discuţiile furtunoase
cu boerii confirmă ipoteza apariţiei acestui de al doilea,
text neautentic, scris pentru a-i linişti (p. 385 n. 3).
Interesant e anunţul comunicat de D. Russo reprodus în :
anexe pentru publicarea unei traduceri greceşti a Descrierii Moldovei
la 1819 la Viena (pp. 403—4).
Bibliografia critică nu e completă (413—415): trebuiau menţionate
între altele: N. Iorga: Carol XII, Petru cel Mare şi ţările
noastre. (Acad. Rom. Memoriile sec. istorice. 33. 1911). I. Bianu.
Două scrisori originale ale lui Antioh Cantemir. Revista Nouă,.
IV. 1891. pp. 408—412. N. Iorga. Ştiri despre Dim. Cantemir din
scrisori ale jiului său Antioh. Convorbiri Literare 1904, pp. 866*.
şi urm. T. Burada. Scrierile muzicale ale Im D. Cantemir. (Acad.
Rom. Memoriile literare 32. 1910). Gherasim Piteşteanu. Familia
Cantemir. Biserica ortodoxă română XI. Nr. 4. G. Bariţ. Dimiirie
Cantemir principele Moldaviei. Transilvania, III, pp. 118 şi urm.
P. P. PANAITESCU.
M. Lascaris, Joachim métropolite de Moldavie et les relations
de Véglise moldave avec le patriarcat de Pec et l'archevêchéd'Achris
au XV-e siècle în Bulletin de la section historique de
VAcadémie roumaine. XIII. 1927. tinaij aparate. 32 pp.
Studiul d-lui Lascaris, profesor la universitatea din Salonic,
este o preţioasă contribuţie la istoria bisericii române în
veacul XV, lămureşte în sfârşit chestiunea aşa de obscură a
legăturilor bisericii noastre cu Ohrida, chestiune care a produs
atâtea ipoteze şi discuţii ale istoricilor români şi streini. Adesea
istoricii noştri au avut ocazia să primească vederi şi explicaţii
noi de la savanţi streini şi mai ales când avem a face ca în
cazul de faţă cu un prieten al Ţării noastre, bun cunoscător al
limbii şi isvoarelor noastre istorice, un spirit critic ştiinţific,
colaborarea nu poate fi decât foarte folositoare.
Se ştie că Moldova fusese reprezentată la sinodul delà Florenţa
(1439) prin mitropolitul Damian, care semnase împăcarea
cu. Roma. Istoriografia noastră admitea însă că în urmă s'a
produs o reacţie împotriva unirii, căreia îi va fi căzut victimă
şi acest Damian, pierzându-şi scaunul. DI. Lascaris dovedeşte cu-

-542 P. P. PANA1TESCU
•documente necunoscute la noi că unirea a ţinut în Moldova mai
bine de un deceniu. Damian moare la 1447 şi e înlocuit cu un
mitropolit Ioachim şi el unit, numit de împăratul bizantin Ioan
VIII. Paleolog. Abia între 1449—1455 se produce reacţia separatistă,
Ioachim e silit să fugă în Polonia.
Cronicile noastre arată că la această epocă a fost sfinţit ca
mitropolit al Moldovei Teoctist, cunoscutul sfetnic al lui Ştefan
cel Mare, şi că sfinţirea s'a făcut de Nicodim „patriarhul Sârbilor".
Se admitea că acest Nicodim era ptriarhul de Ohrida. D-l
Lascaris dovedeşte că e vorba de patriarhul de Ipec, care ţinea
de stăpânirea despotului Jurie Brancovici, menţionat cu această
ocazie în cronica Moldovei.
Pomenirea Ohridei ca scaun de care depindea biserica noastră
este datorită unei confuzii ce apare la cronicarii noştri în
a doua jumătate a veacului XVII. Originea acestei confuzii stă
în Syntagma lui Matei Vlastaris, nomocanon bisericesc, care
în formă slavă avea o autoritate oficială în ţările noastre. Acest
nomocanon menţionează între provinciile dependente de arhiepiscopia
Iustiniana Prima (identificată eu Ohrida) şi Dacia mediteranea
şi ripensis, cari au fost greşit confundate cu ţările
române de scriitorii noştri din veacul XVII, de pildă de autorii
îndreptării Legii dela 1652.
Cunoscutul istoric bulgar Trifonov bazându-se pe de o parte
pe legăturile Moldovei cu Ipecul, pe de alta cu tradiţia legăturilor
aceleaiaşi ţări cu Ohrida conchisese că aceste două scaune duhovniceşti
erau fuzionate pe la 1445—1446. D-l Lascaris în baza
celor mai de sus respinge această ipoteză. Dacă totuşi s'ar putea
dovedi cu documente contimporane că cele două „patriarhii"
erau fuzionate la această dată, sfinţirea lui Teoctist ar explica
şi ea, alături de tradiţia Syntagmei, păstrarea amintirii unei supremaţii
a scaunului dela Ohrida asupra Moldovei. Spunem
aceasta pentru că într'un număr al revistei din Sofia Makedonski
Pregled dl. Trifonov îşi menţine părerea asupra datei fuzionării
celor două „patriarhii' şi anunţă pentru numărul următor
al revistei o cercetare critică asupra studiului d-lui Lascaris
1 ).
Chestiunea merită desigur o discuţie cât mai amănunţită,
totuşi până la proba contrarie concluziile d-lui Lascaris rămân
în picioare.
P. P. PANAITESCU.
J
) Jurii Trifonov: Otnoşenieata na srabskata iveska ţdrkva
knni Ohridskata nacaloto na turskoto vladicestvo. (Legarea bisericii
sârbeşti din Ipec de cea din Ohrida la începutul stăpânirii
turceşti) în Makedonski Pregled. IV. 4. Sofia. 1928 pp. 43—70

DAR1 DE SEAMĂ 543
N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească. Voi.
I. Epoca influenţei sud-slave. Bucureşti, 19^9. VIII + 271 pp. şi
XV planşe.
Numai cel ce a scris şi el vreun studiu privitor la vechile
cărţi populare româneşti îşi poate da seama cu adevărat de greutatea
operei întreprinse de dl N. Cartojan cu publicarea lucrării,
despre care îmi propun să vorbesc în această dare de seamă.
Nu este de-ajuns adecă numai să cunoaştem textele româneşti
ale cărţilor noastre populare, cu toate variantele lor şi timpul
când s'au scris ele (deşi nici acest lucru nu este uşor, variantele
manuscrise fiind cele mai vechi, cele mai numeroase şi foarte
împrăştiate, cu toată bogata colecţie de manuscrise a Academiei
Române, care uşurează mult munca în această privinţă a celor
ce trăesc în Bucureşti). Ca să le înţelegem desăvârşit din punct
de vedere istoric-literar şi filologic, trebue să le cercetăm originea
în literaturile foarte variate ale vecinilor, în texte publicate
în reviste şi ediţii rare, greu accesibile, ori păstrate, fără
a fi publicate încă, în biblioteci depărtate, întru cât literatura
noastră de cărţi populare vechi este rezultată dintr'o încrucişare
de influenţe venite din afară, şi, afară de aceasta, mai avem
datoria să le urmărim influenţa asupra literaturii populare
nescrise.
Greutatea aceasta ne explică pentru ce de la H a ş d e u,
care, în legătură cu studiul celei mai vechi colecţii de cărţi populare,
aşa numitul Codex Sturdzanus, a încercat în
Cuvente den bătrâni, voi. II, Bucureşti, 1880, mai întâiu un
studiu sistematic privitor la „Cărţile poporane ale Românilor
în secolul XVI în legătură cu literaltUra poporană cea nescrisă"
şi de la preţioasa Literatura populară română de Dr. M.
G a s t e r, Bucureşti, 1883, care se întemeia numai pe materialul
neîndestulător a 61 manuscrise, dintre care o bună parte îi
aparţineau lui Mihail Eminescu, 1 ) până în timpul din urmă
nimeni n'a mai îndrăznit să încerce o expunere completa a
istoriei cărţilor populare în literatura noastră.
Intr'o jumătate de veac, câtă s'a scurs de Ia apariţiunea
cărţii lui Gaster, s'a grămădit în rafturile bibliotecilor noastre
un enorm material de manuscripte inedite şi publicaţii folklorice.
Fără să socotim textele aflate în depozitele bibliotecilor
J
) Dar în Geschichte der rumänischen Litteratur, apărută
la 1901 în Grundriss-ul lui Gröber, II, 3, pp. 262 ş. u., chiar şi
numai materialul de manuscrise în posesiunea lui Gaster este
mai mult decât triplat. Tocmai pentru aceasta, precum şi pentrucă
„ergänzt ...das früher Gesagte durch die seitdem hinzugekommene
Litteratur" (p. 295), trebue să avem în vedere această
nouă lucrare a lui Gaster poate mai mult decât ne cea dintâiu.

544 A». DRAGANU
din Iaşi, Cluj, Cernăuţi şi Sibiu, numai în biblioteca Academie»
Române se găsesc peste 1000 de msse de texte poporane. Dealtă
parte revistele noastre de folklor: „Şezătoarea", „Ion
Creangă", „Tudor Pamfile", „Comoara Satelor", publicaţiile Academiei,
cuprinse în colecţia „Viaţa sufletească a poporului român",
fără să mai vorbim de numeroasele culegeri singuratice,
cuprind in paginile lor numeroase documente, în care se pot
urmări reflexele textelor poporane.
După o jumătate de veac de colecţionare de material, sosisevremea
ca firul rupt al cercetărilor să fie reluat; ca bogata recoltă
adunată să fie cercetată, coordonată şi clasată; ca fiecare
temă poporană să fie studiată în parte, pentruca să se vadă
clar legătura ei cu literatură bizantino-slavă, circulaţia în literatura
românească, variantele în care s'a desfăcut şi intensitatea
cu care a pătruns în literatura orală a poporului" (p. VII).
In mod firesc atenţia istoricilor noştri literari s'a îndreptat
deci mai întâiu asupra cercetărilor de amănunt din acest:
tărâm al literaturii vechi, pe nedrept uitat. Astfel de cercetări:
şi publicaţii de texte au întreprins: M. Gaster, N. Iorga, N.
Orăganu, Leca Morariu, d-şoara Eufrosina Simionescu si însuşi:
dl N. Cartojan, luminând o parte din problemele care se pun
în faţa imensei bogăţii de material adunat şi nestudiat încă.
In anii din urmă dl N. Iorga, cu rara dsale pricepere
de a înnoi materialul existent prin deschidere de perspective
nouă, a prezentat într'o serie de conferinţe ţinute la Sorbona
o icoană generală a cărţilor noastre populare (Livres populaires
dans le Sud-Est de l'Europe et surtout chez les Roumains. Quatre
conférences données en Sorbonne, Bulletin de la Section historique
(Acad. Roum.), t. XIV, Bucureşti, 1928, 66 pp.: I. Roman
d'Alexandre, II. Guerre de Troie, III. Livres de sagesse, IV. Récits
occidentaux ; La création religieuse du Sud-Est européen
—conférences données en Sorbonne —, în Revue historique du
Sud-Est européen, Vl-e année, N-os 4—6, avril—juin 1929: I. Dieu
et Satan, IL La Vierge, III. Les anges et les saints).
Dar intenţia iniţială a dlui Iorga, cum e şi explicabil în
locul unde s'au ţinut conferinţele, „etâit de présenter seulement,
à cause de l'intérêt de nouveauté et, parfois, de poésie qu'elle
peuvent présenter", aceste produse literare, şi numai când materialul
adunat i s'a părut destul de bogat şi de selecţionat a
schimbat-o în sensul de , :
a riscă o sinteză", soluţionând problemele
ivite în cursul cercetării.
D-l Iorga nu a urmărit nici o epuizare până în amănunte -
a materiei, pe care a privit-o mai mult din punct de vedereistoric-cultural,
psihologic şi estetic, decât din punct de vedere-

DAM DE SEAMA 545
istoric-literar propriu zis, cum arată de altfel şi titlul şi şirul
capitolelor tratate.
Urmează deci că seria de conferinţe a dlui Iorga nu înlătură
ideea de a se încercă o sinteză a istoriei literare a cârţLor
noastre populare, cu întrebuinţarea metodei filologice, cea mai
indicată în domeniul cercetărilor privitoare la literatura veche.
O astfel de încercare este lucrarea de care ne ocupăm a drlui Cartojan,
care se simţiâ pregătit ca să o scrie pe urma unei munci
preliminare de mai mulţi ani, întreprinsă in ţară şi străinătate
(cel dintâiu studiu de acest fel al dsale a fost Alexandria în
literatura romanească, Bucureşti, 1910). încercare isbutită.
Lucrarea dlui Cartojan aduce numeroase contribuţii interesante
şi nouă, prin bogăţia ei de informaţii, prin multe din
concluziile la care ajunge, şi este nouă şi prim felul în care este
expusă, cu totul deosebit de al celor premergătoare.
Am văzut cum îşi grupează materialul dl Iorga. Gaster are
patru capitole: I. „Literatura estetică", II. „Literatura etică",
III. „Literatura religioasă", pe care o urmăreşte după ordinea
episoadelor biblice, IV. „Cărţi de povestiri şi noroc". Cartea dlui
Cartojan înfăţişează materialul popular scris în mod cronologic
şi în cadrul de desvoltare organică a literaturii noastre vechi.
Punctul său de vedere este deci, cum am amintit, cel istoricliterar,
cu întrebuinţarea metodei filologice. Am fi dorit numai
ca întrebuinţarea acestei metode să fi fost întru câtva şi mai
pronunţată, mai ales în privinţa analizei limbii, iar alături de
ea să fi intrat şi metoda estetică, atât pentru conţinut, cât şi
pentru limbă ca expresiune artistică (cf. Croce, Vossler, etc),
mai ales fiindcă în căzui celor mai multe cărţi populare avem
a face cu produse, mai mult ori mai puţin, de artă, menite să
desfăteze sufletul cetitorului, iar noutatea stilistică interesează
din punctul de vedere istoric-literar şi estetic cel puţin atât cât
şi vechimea arhaismelor. De altfel însuşi dl Cartojan relevă rolul
important al vechii literaturi populare scrise în formarea
stilului românesc (cf. „încheiere", p. 226, pe care o reproduc la
sfârşit), fără însă ca în cursul studiului să insiste de-ajuns
asupra acestei chestiuni. Poate e rezervată volumului II.
Ţinând socoteală de punctul său de vedere, autorul îşi împarte
materialul în: 1. legende apocaliptice; 2. legende biblice;
3. legende hagiografice; 4. literatură astrologică; 5. cărţi profane
şi romane populare.
Cum vedem chiar şi din această împărţire, dl Cartojan
susţine că cele dintâiu legende apocrife, atribuite de Haşdeu şi
Gaster bogomilismului, nau a face nimic cu această erezie. De o
parte ele circulau în literaturile creştine cu secole înainte de

.546 N. DBAGANU
.erezia bogomilică, de altă parte conţin principii de credinţă ortodoxă
care sânt în flagrantă contradicţie cu dogmele Bogomililor
1 ).
Voind să înlesnească scrierea de monografii şi publicaţiile
de texte, dl Cartojan dă o .atenţie deosebită bibliografiei, pe care
o vrea cât mai bogată, fără a avea pretenţia de a o epuiza.
Nu pot să-i laud de-ajuns această bună intenţie. Că vor fi lacune
în notele bibliografice pe care le dă, e lucru uşor de înţeles
când este vorba de cules informaţii de pe un teren atât de vast.
.Dar acestea nu trebue să-1 sperie, cum nu trebue să-1 sperie
prea mult nici cele despre care-şi dă seamă că le poate avea
însăşi lucrarea dsale şi care vor putea fi elucidate prin cercetările
de detaliu şi monografiile speciale ce se vor putea face
mai uşor pe urma preţioaselor indicaţii bibliografice date de dsa.
In privinţa felului cum şi-a aranjat bibliografia dl Cartojan
ne spune: „Pentru ca această parte bibliografică, adunată
cu trudă, să poată fi folositoare viitorilor cercetători, am crezut
că este mai bine să o sistematizăm la sfârşitul fiecărui capitol,
. *) Este interesant de ştiut cum a prins această părere.
Indoeala în provenienţa bogomilică a apocrifelor a fost exprimată
mai cu convingere de Jagiö în lucrarea sa Die altkirchenslavischen
Texte des Adambuches (.Wiener Denkschr. der Kaiserl.
Akad. der Wissenschaften, Bd. 42), din care Dragutin Prohaska,
Das kroatisch-serbische Schriftum in Bosnien und der Herzegowina,
Zagreb, 1911, reproduce următorul caracteristic , pasaj:
,,In neuerer Zeit ist man von der Annahme einer besonders starken
Beteiligung der Bogumilen an der "Verbreitung der biblischen
Apokryphen etwas abgekommen; auch die Ansicht von
den süd-slavischen Umarbeitungen hat nur sehr schwache Stützen
in den literatur-geschichtlichen Tatsachen''. Apoi adaogă:
„Bei völligem Mangel an positiven Anhaltspunkten für eine bogumilische
Betätigung an den Fabeln griff man auch nach der
Volkspoesie und deutete die apokryphen Spuren darin als bogumilische
Blüte. Gegen diese Annahme wehrt sich aber der gerammte
Geist dieser Sekte. Alle Gegner der westlichen und östlichen
Patarener stimmen darin überein, dass die Bogumilen
Feinde der Wortmacherei seien... Die apokryphen Phantasien
enstpringen ganz anderen Köpfen, jenen Tausenden von müssigen
Mönchen in der griechischen und slavisch-ortodoxen
Klöstern, die ihren Geist mit einer wunderfabelnden religiösen
Lektüre nährten und damit das Volk „erbauten". Alle Literaturen
der „rechtgläubigen" Völker sind reich an apokryphen
Denkmälern . . ."' (p. 48).
La noi mai întâiu D. Rjusso a contestat bogomilismului meritul
de a fi contribuit la traducerea şi răspândirea unora din
vechile noastre texte, în lucrările sale: Textele eshatologice din
Codex Sturdzamus si pretinsul lor bogomilism, în Biserica ortodoxă,
în Studii bizantino-romăne. Bucureşti, 1906, pp. 236 şi
419 ş. u. şi 1907, pp. 3—29.

DĂRI DE SEAMĂ 547
^grupând-o în următoarele secţiuni: 1. texte româneşti publicate;
.2. manuscripte inedite şi nesemnalate din Biblioteca Academiei;
.'3. texte slave; 4. texte greceşti necesare pentru a înlesni cercetările
comparative cu originalele bizantine şi în sfârşit o ultimă
secţiune a 5-a: studii privitoare la originea şi filiaţiunea textelor,
întreprinse la noi sau aiurea" (p. VIII).
In introducere autorul ne mai lămureşte că volumul I,
apărut până acum, cuprinde numai epoca influenţei sud-slave.
Dar, pentru a evită repetări inutile, a tratat în el şi variantele,
-traduse din greceşte, ale textelor ce apar în epoca influenţei
-sud-slave, după cum a lăsat pentru volumul al II-leă textele
-a căror apariţie nu este destul de certă în această epocă. Indicele
general al materiei îl va da la sfârşitul volumului al II-lea.
Pentru a putea da o idee completă despre bogatul cuprins
al importantului volum apărut, sânt nevoit să-1 rezum după
capitole.
I. „Literatura apocrifă şi poporană ilavă în ţările noastre"
(pp. 1—9). Scurtă privire asupra desvoltării literaturii apocrife
şi populare la Slavi, care s'a introdus la noi prin cărturari
slavi, fugiţi din Balcani în Ţările româneşti din pricina inva-
-.ziei turceşti.
II. „Cele mai vechi manuscripte româneşti de legende apocrife
şi cărţi poporane" (pp. 10—14). C\ prezentare cronologică a
materialului pentru a ajunge la o împărţire logică a temelor
şi motivelor.
III. „Literatura apocrifă" (pp. 15—23). Deoarece sensul literaturii
apocrife a fost denaturat la noi în discuţiile din ultimul
timp, socotindu-se tot ce este apocrif ca producţie a sectelor
eretice, şi legende, oare nu conţin nici o idee eretică, au
fost considerate ca legende bogomilice, precizează originea şi
• evoluţia literaturii apocrife, atât a celei eretice, cât şi a celei
. ortodoxe, constatând dispariţia celei dintâiu şi difuziunea celei
•din urmă şi fixând o seamă de puncte de orientare. In special
insistă asupra deosebitelor liste de cărţi apocrife menite să ferească
pe drept-credincioşi de întrebuinţarea acestor cărţii în
cultul bisericilor.
IV. „Bogomilii şi literatura apocrifă" (pp. 24—34). Deoarece
istoricii literaturilor sud-slave, au atribuitt multă vreme
ereziei bogomilice un rol important în răspândirea legendelor apocrife
în lumea slavă, iar istoricii literari români au pus chiar
începuturile literaturii româneşti în legătură cu această erezie;
rautortil schiţează în acest capitol, după izvoarele contempo-
35*

543 N: UllÂGASt:
rane, doctrina şi istoria, bogomililor. Bibliografia^ bogaită şi pr&~
cisă, s'ar mai puteà. înittregi. doar cu Seni Vaier, Az anabaptismus r
„
Budapest, 1907., care are în vedere şi literatura română.
V.. „Legende populare cu caracter bogomilic" (pp. 35—42)....
Intemeindu-se pa spusele călugărilor bizantini Eftimie Zigabi—
nos, izvorul principal asupra doctrinei bogomilice, se ocupă de
câteva, legende privitoare la creaţia omului dragostea Evei cu
Diavolul, zapisul dintre Adam şi Diavolul, antagonismul dintre-
Dumnazeu şi Satana.privitor la crearea lumii şi a deosebirilor ani--
mâlc Legendele dualiste şi cele privitoare la creaţiunea lumii
se găsesc însă răspândite nu numai lai Bulgari, ci la toate
popoarele slave din răsărit, ba chiar şi la popoarele mongole -
din Siberia. Centrul lor de răspândire a fost după toate probabilităţile
Iranul, dar ele au putut pătrunde în Orientul Europei,
cum a arătat Dăhnhardt, Natursagen, Eine Sammlung naturdeut'ender
Sagen, Marchen, Fabeln lund Legenden, Leipzig u.
Berlin, 1907, şi prin alţi factori decât propaganda bogomilică.
Pentru acest capitol, afară de lucrare» care se citează, a dlui
I. A. Candrea, Iarba fiarelor, studii de foVklor, Bucureşti, 1928,
se va avea în vedere de-acum şi N. lorga, La création religieuse -
du Sud-Est européen, despre care am vorbit mai sus şi care a;
apărut deodată cu lucrarea dliui Gairtojan.
VI. „Literatura bogomilică" (pp. 43 : —48). Expune evoluţia,
problemei literaturii bogomililor la savanţii slavi, constatând"
că din legendele, care au circulat printre Bogomili, în epoca,
influenţei! slave a trecut la noi numai cea despre Adam şi Eva.
VII. „Adam şi Eva" (pp. 49—59). Această legendă de origine
ebraică, este compusă din elemente foarte variate şi adaptată
creştinismului. Textul românesc îşi are obârşia în izvoareslave;
acestea, la rândul lor, derivă din prototipe greceşti,
oare au fost traduse în latineşte şi răspândite în Occident,
precum şi în armeneşte, printr'un intermediar siriac sau arab.
Prin traducerile latine, legenda a pătruns în literaturile romanice
şi germanice, fiind adeseori intercalată în alte scrieri, prelucrată
în versuri şi publicată încă din secolul al XV-lea. Petrunchiul
vechiu al legendelor de origini disparate, s'a altoit:
în prototipul redacţiunii din care derivă versiunea românească,
episodul de origine bogomilică, privitor la zapilsul încheiat între-
Adam şi Satana. Acest zapis, prin care cel dlntâiu om îşi vinde
Diavolului sufletul său şi al urmaşilor săi, primind în schimb
pământul şi bogăţiile lui, s'a răsfrânt îh literatura popularăîntr'un
ciclu: bogat da legende şi a inspirat şi vechea pioturăi
religioasa..

:DAM DE SEAMĂ 549
VIII. literatura apocaliptică" (pp. 60-^fil). Aceasta s'a năs-
• cut din preocuparea de a întări în sufletul jooparului .sentimentul
religios, îndreptându^i gândul creştinesc dincolo de trecătoarea
viaţă pământească, şi cuprinde cele mai vechi texte apo-
• crife în literatura românească. Apocalipsele sânt scrise într'un
stil bogat în simboluri, menite,a spori impresia de mister; alături
de sfaturi mângăitoare cuprind straşnice cameninţări cu
chinuri îngrozitoare, hatărîte prin judecata din urmă. Prin felul
cuprinsului lor aceste ,memento mori", pline de colorit, au
rimpresionat puternic sufletul ţăranului nostru şi au lăsat urme
care dăinuesc şi în zilele noastre.
IX. „Apocalipsul Apostolului Pavel" (pp. 62—70). "Derivă la
noi dintr'o redacţie sârbească, cu numeroase lacune. Raporturile
dintre deosebitele versiuni româneşti sânt Studiate în legătură
cu prototipul grecesc. Apocalipsul Apostolului Pavel
însă nu poate fi pus în legătură cu mişcarea bogomilică, cum
s'a făcut din partea lui Hasdeu şl Gaster şi cum se crede în
•genere la noi, căci cuprinde Idei care vin în contradicţie evidentă
cu dogmele fundamentale ale bogomilismului (învierea
• trupului, cultul crucii).
Fac aici o recifcMiaaire, care mă priveşte. "Pe p. 66 dl Cartojan
afirmă că lacunele din Codex Sturdzamus pot fi între-
•gite „prin versiunea din Codicele 'Marţian (cod. 'Todorescu este
o copie fidelă de pe cod. "Marţian)". Lucrul stă "tocmai "invers:
întregirea se face prin Codicele Todorescu, codicele Marţian
fiind copie fidelă de pe codicele Todorescu (cf. "N. Drăganu,
Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu şi Codicele Marţian,
Bucureşti, 1914, pp. 86 şi 173—176).
X. „Apocalipsul Maicii Domnului" (pp. 71—81). E vorba de
„Călătoria "Maicii Domnului la iad" sau „Cnvântu de înblare
pre la munci: sfânta Măria vrea să vadză cum se muncescu
rodulu creştinescu". Şi aceasta cuprinde principii care sânt în
contradicţie cu dogma bogomilă (apologia Vechiului Testament;
"trupul omenesc socotit creaţiunea 'lui Dumnezeu; veneraţia
crucii; căsătoria îngăduită chiar şi preoţilor). In afară de traducerea
din secolul ăl XVI-lea, păstrată nu numai în Codex
" Sturdzanus, ci şi Codicele Todorescu şi Marţian (cf. lucrarea
mea citată, p. 14, 172 şi 200—212), s'a mai făcut una după altă
redacţie, probabil grecească. Aceasta din urmă se află într'o
serie destul de numeroasă de manuscripte din Biblioteca Academiei
Române şi descinde dintr'un prototip, oare nu se urcă
mai sus de secolul ăl XVII-lea. Acest apocalips, având o întinsă
răspândire, a lăsat reflexe atât în colinde cât şi în picătura
religioasă. "Dl. Cartoj an ne dă la sfârşitul capitolului 6

550 N.. DRĂGANU
bogată bibliografie de texte româneşti publicate şi inedite. Aş--
ţineâ să mai relev aici unul inedit pentru vechimea lui. E
Yorba de „întrebarea precistei despre munci" (titlur este scrisîn
slavoneşte), care se găseşte pe ff. 66 r°—73 r. 8 ale manuscrisului
Marţian, în care se găseşte şi copia „întrebări creştineşti"
de la 1559—60 (v. A. Rosetti, România, No. 191, din Iulie'
1922, pp. 321—334, şi „Grai şi suflet", v. I, fasc. II, pp. 251—260;:
N. Drăganu, Dacoromania, II, pp. 582—592 şi IV, pp. 1091—1093)
şi care, după marca de hârtie pare a fi din jumătatea I a secolului
XVII (v. Dacoromania, II, pp. 589—590). Textul din acest'
manuscris este mai aproape de cel grecesc, cuprinde şl acel'
„echange de politesses graves et''saintes", dispărut din redacţia
română mai scurtă, păstrată până astăzi, de care se apropiemai
mult decât cea din Codex Sturdzanus, precum şl încheierea;
despre încetarea muncilor din Paşti până în Rusalii.
XI. „Moartea lui Avram'' (p. 82—91). Avem trei versiuni:
cea dintâiu a fost editată de Hasdeu; a doua, derivând tot dintr'o»
versiune slavă, dar mai completă, de Gaster; şi a treia inedită,
tradusă clin greceşte, descoperită de dl. Cartojan în manuscrisul
nr. 2158 din Biblioteca Academiei Române. O „Poveste [a] lur
Avram" se găseşte şi în manuscrisul de pe la 1750 pe care
l-am dăruit „Muzeului limbei române (vezi Dacoromania, Ut,.
p. 245, nr. 8). .
In nota 3 de pe p. 76 s'ar fi putut aminti poate studiul'
lui V. Grecu, Versiunile româneşti ale erminiilor de pictură bir
zantină, în. Codrul Cosminului, I —1924, pp. 107—174, în carecea
a lui Ghenadie al Râmnicului este studiată pe p. 151—2.
XII. „Apocalipsul lui Ioan" (pp. 92—99). A fost publicat
fragmentar, cum se găseşte, de N. Drăganu (o. c, pp. 229—231) r
după Codicele Marţian, scris între 1580—1643. Nu trebue să-I
confundăm cu apocriful care se află în arhivul inchiziţiuniis
de la Carcassone, care poartă notiţa: „Hoc est secretum haereticorum
de Concorezio, portatum de Bulgaria Nazario suo Episcopo,
plénum erroribus LL , publicat de Benoist, Histoire des Albigeois
et des Vandois au Barbets, Paris, 1691, şil Dôllinger,
Beitrăge zur Sektengeschichte des Miitelalters, Munchen, II,
1890. Această greşeală a făcut-o Hasdeu şi, după el, citându-1,
editorul (o. c, p. 180—181), căruia la Năsăud, unde lucra în acel
timp, i-a fost inaccesibil apocriful din arhivul inchizilţunii dala
Carcassone. Dl. Cartojan arată că acest apocrif nu este iden-rtic
cu Apocalipsul lui Ioan şi cuprinde într'adevăr idei bogo»
m-ilice, în vreme ce Apocalipsul apocrif al lui Ioan cuprindeidei
ortodoxe, contrare dogmelor bogomilice. Semnalează apoi:
şi alte versiuni mai nouă din manuscrisele Academiiei Române»..

DĂRI DE SEAMĂ ' 551.
etc. Acest apocrif a lăsat o sumedenie de elemente în tradiţiile
şi credinţele poporului) nostru privitoare la vremea de apoL
(Observ că văroşi de pe p. 97 în textul original este varoşi, cuvânt
care pare a fi identic cu ung. vorbs, „rubeus", cf. V. Bogrea,
Revista istorică, V —1919, p. 132, n. 3, fitind atestat în forma
varosch şi cu sensul „rubeus" şi la Anon. Car., vezi! cele ce am
scris în Dacoromania, IV, p. 161).
XIII. „Epistole apocrife: Legenda Duminecei (Epistolia
Domnului nostru lsus Hristos)" (pp. 100—107). Ea pare a se fi
născut din preocupările creştinilor celor dilntâiu de a institui
Dumineca, ca zi de sărbătoare, în locul Sâmbetei statornicite
prin vechea lege mosaică. In literatura românească este reprezentată
în secolul XVI prin două traduceri din slavoneşte: una
păstrată în Codex Sturdzanus, publicat de Hasdeu, a doua în
Codicele de la Ieud, publicată în 1925. Observ că versiunea din
Codex Sturdzanus a fost întrebuinţată şi la alcătuirea predice}
„Asia grăiaste Dumnedzău botedzaţilor" din Codicele Todorescu,
o variantă a Tâlcovaniei evangheliei de la giudeţU din acelaşi
manuscris şi din Codex Sturdzanus, căreia Hasdeu i-a dat
titlul „Dzise Domnul" (copiată cuvânt de cuvânt de pe „Tâlcul
evangheliei de la judecată", tipărit de Coresi împreună cu „Pra-r
vila Sfinţilor ApostoW între 1570—1580, ed. I. Bianu, 1925; cf.
darea mea de seamă din Dacoromania, IV, pp. 1094—95), cum,
am arătat amănunţit în Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu
şi Codicele Marţian, pp. 73 ş. u. Mai adaug că vo din
„Rutesu vo aceia ce voru asculta... eu le voîu da...'" (p. 103)
trebue citit vo[ao] sau vo[o], nu vă, cum credea Hasdeu (vezi
o. c, p. 75).
In Dacoromania, IV, pp. 1096—97, am relevat nu numai
„o variantă scurtă de popa Simion din satul Selioea, nu departe
de Cluj, în anul 1715, 4 Maiu", ci şi alta mai veche a
manuscrisului Marţian din jumătatea I a secolului al XVII-lea
(f. 49 r°—65 v°), deosebită de cea cunoscută din „Codex Sturdzanus"
şi scrisă într'o limbă foarte pocită, care pare a veni de la
un străin.
XIV. „Legendele biblice. Paleea" (pp. 108—115). Al doilea
ciclu de apocrife este alcătuit de legende privitoare la Vechiul
Testament, cuprinse într'o seamă de manuscrise din jumătatea
întâia a secolului al XVII-lea. In literaturile slave, paralel cu
„Paleea istorică" se mai găseşte o „Palee tâlcuită" (Tolkovaja-
Paleja). In literatura noastră se cunoaşte până acum numai
„Paleea istorică". Din aceasta avem: două versiuni ale legendei
lui Melhisedec, semnalate de Gastc-r, dintre care una tradusă

552 N. DRAG AN U
din greceşte, şi două versiuni din prorocirea Savilei. In acest
capitol se ocupă amănunţit de „Melhisedec".
XV. „Prorocirea Savilei 1 " (pp. 116—121). Se arată cine au
fost Sibilele, câte au fost, rolul genului sibilic în literatura
populară şi se insistă asupra celor două redacţiuni româneşti:
1. una, tradusă pe la începutul secolului XVII din versiunea
slavă — medio-bulgară — scrisă la noi, cuvânt de cuvânt (manuscrisul
Acad. Rom. nr. 649, reprodus de Miletic şi Pamfile,
Ion Creangă, IX, pp. 157—159, şi cu foarte puţine modificări,
în Codicele de la Cohalm); 2. alta, cu totul deosebită şi mai
amplificată, tradusă după o versiune sârbească, făcută în Ţara-
Românească, tot la începutul secolului al XVII-lea, şi păstrată
în manuscrisul Acad. Rom. nr. 1436, copiat între anii 1693—
1703!).
Pentru erminii în legătură cu silabele se putea cită şi
lucrarea românească a lui V. Grecu citată mai sus (cap. X),
pp. 134—135.
XVI. „Lemnul crucii" (pp. 122—136). Afară de versiunea
din secolul al XVII-lea, semnalată de Gaster (a manuscrisului
nr. 469 din Bibi. Academiei Române), dl Cartojan mai studiază
o versiune, păstrată în manuscrisul nr. 3813 al aceleaşi biblioteci
şi datând din aceeaşi epocă. Legenda „lemnului crucii" se
găseşte acolo alături de cea a „capului lui Adain" şi a „celor
doi tâlhiari" între care a fost răsitignit Mântuitorul. Aceste trei
legende alcătuesc un adevărat ciclu, fiind strâns legate de
olaltă. Acest ciclu a pătruns adânc în literatura populară, având
paralele în basme şi legende. Legenda despre „aflarea Sfintei
Cruci", care este cuprinsă în viaţa împăratului Constantin,
cetită şi astăzi în bisericile noastre în ziua de 21 Maiu, a fost
intercalată şi în învăţăturile lui Neagoe Vodă Basarab cătră
fiul său Teodosie.
XVII. „Legende hagiografice" (pp. 137—144). Se arată originea
din vieţile de sfinţi, se determină caracteristicele distinctive
ale acestui gen literar şi prin ce se leagă el de literatura
populară. Se insistă în special asupra laturei miraculoase
a legendelor hagiografice şi asupra rolului lor în formarea
vechiului misticism al sufletului românesc. Materia acestor legende
se poate deosebi în: vieţi de martiri şi vieţi de asceţi.
XVIII. „Legenda Sfântului Sisinie' 1
(pp. 145—155). Este atesx
) Asupra Prorocirii Savilei cf. acum merituoasa lucrare
a d-lui Dan I. Simionescu, Sibilele în literatura românească
(Extras din: Contribuţiuni privitoare la istoria literaturii române:
Epoca veche), Bucureşti. 1928, scrisă din îndemnul şi
subt, supraveghierea d-lui Cartoian.
Am arătat altădată (An. Inst. de Ist. nat-. Cluj, I —1921,
p. 376. că ceea ce a scris d-şoara Eufr. Simionescu despre Co-

DAM DE SEAMA 553
^tată mai întâiu într'o frescă găsită de către Jean Cledat în
ruinele mănăstirii! de la Baouît (în Egiptul de jos), zidite pe la
anul 400. După toate probabilităţile, sâmburele ei primitiv este
o veche formulă de exorcism, din lumea păgână, împotriva demonilor
care primejduiau naşterea şi vieaţa copiilor mici,
adaptată noilor împrejurări) şi prefăcută în legendă hagiografică.
Exorcismul acesta pare a fi pornit de la Asiro-Babilonieni,
oe unde s'a răspândit la popoarele Orientului şi a pătruns în
creştinism. Cea mai veche versiune românească, cuprinsă în
Codex SturdEanus, a fost publicată de Hasdeu alături cu o redacţiune
modernă. Se mai cunosc şi alte versiuni, cele mai multe
în colecţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. Legenda,
cu toată opunerea Bisericii, a circulat foarte mult, servind
ca amulet, şi a pătruns adânc în ciclul superstiţiilor populare:
Samca şi Avestiţa, aripa Satanei.
XIX. „Legenda Sfintei Vineri" (pp. 156—163). Este o legendă
din ciclul martirilor. Cea mai veche redacţie a ei ne-o păstrează
Codex Sturdzamus, publicat de Hasdeu. Se mai găsesc şi alte
copii ulterioare, care derivă din acelaşi prototip, precum şi versiuni
deosebite de acesta. Legenda Sfintei Vineri nu are nimic
comun cu bogomilismul. Ea face parte din cultul ortodox (ziua
de 26 Iulie este ziua Sfintei Paraschiva numită Sfinta Vinerii,
după ziua naşterii şi a morţii sale) şi îşi are originea în Mineele
greceşti trecute la noi prin mijlocire slavă. Finalul legendei,
privitor la cinstirea cu post şi suspendarea muncii a Sfintei
halm în Arhiva, XXVIII —1921, p. 25, este reprodus, fără indicarea
izvorului din Enciclopedia Română, t. I, Sibiiu, 1898, p.
875. De asemenea am spus că tot ce a scris acolo, pp. 31—33,
despre Sibile, este copiat cuvânt de cuvânt, cu numeroase corupţii
şi greşeli de traducere, şi iarăşi fără indicarea izvorului,
din Larousse, Grand dictionnaire universel du XlX-e siecle,
t. XVI, p. 674 a). Totuşi d-şoara Simionescu, declarând ritos în
Prefaţă „pentru acei ce vor să înţăleagă, că criticile, oricând şi
ori din ce parte mi-ar veni, nu mă influenţează întru nimic şi
cu atât mai puţin m'ar putea impresiona, adevărul si forţa
creatoare neoutând fi nici odată învinse (oaracteristicele sublinieri
sânt ale d-sale!), cutează să reproducă întocmai părţile
incriminate, în Monumente literare vechi, Codicele de la Cohalm
1592, Iaşi. 1925, pp. 42 si 49—52. După aceasta nu ne mai
putem miră când dl. D. I. Simionescu ne descopere că o bogată
sursă de inspiraţie a d-şoarei Eufr. Simionescu. mai ales
pentru oapitolul despre Sf. Alexie, i-a fost O. Densusianu. Curs
de Istoria Ut. rom. stenografiat şi dictat de Filip Drugescu, în
1898 In. c, p. 6, n. 3V Cum mi-a rămas mie inaccesibil acest
curs. nutea să-i mai rămână la multă lume, iar d-şoara Eufr.
Simionescu îşi păstră originalitatea.
Dar nu pentru a releva acest lucru şi, dimpreună cu el,

554 N. DRÄGANU
Vineri, care a contribuit atât de mult la răspândirea ei lăsate,
pare a fi fost inserat de un preot sau călugăr, căci eră
prescris de canoane (cf. Pnaivila dela Govora, glava 381). Cultul:
Sfintei Vineri este vechiu la poporul nostru; îl cunoştea şi Ban->
dinus între 1646—48. Ca şi Legenda Duminecii, şi cea a Sfintei
Vineri, schimbată de imaginaţia populară, a creat o mulţime
de poveşti şi a fost chiar şi versificată. Observ că pentru „Legenda
Sfintei Vineri" trebue să avem în vedere importantul
studiu al lui E. Kalauzniacki, Paraskevaliteratvr der Griechen,
Slaven und Rumänen (Sitzungsberichte der Wien. Akad. d;
Wissenschaften, phil. hilst. Cl., Band CXLI—1899), în care,
afară de izvoarele greceşti, se amintesc apocrifele slavone publii
cate de Stojan Novakovic, în Spomenik-ul Akademîei din BeU
grad, XXIX, pp. 26 ş. u., şi de A. Belic, în IzvSstija otdelenijd
russ. jazyka i slovesnosti, a Academiei din Petersburg, II, pp.
10, 53 ş. u.; de asemenea viaţa sfintei din „Cazania" lui Varlaam
(1643), „Vieţile Sfinţilor" de Dosofteiu (1682) şi cele tipărite pentru
luna Octomvrie în mănăstirea Neamţu (1809).
Pe ff. 223 v° 6—224 r° 9 ale manuscrisului de pe la 1750
pe care le-am dăruit Muzeului limbii române se găseşte: „Cazanie
la 14 zile ale lui Octomvrie, pentru viaţa şi mucenie precuviosîaî
maicei noastre Paraschîavii" (vezi Dacoromania, III';
p. 247), care nu este decât textul modernizat al celui din Codex
Sturdzanus.
Cum vedem şl din titlul acestei variante, este vorba de
moravurile ciudate introduse de o anumită şcoală în filologia
românească, nici pentru a arăta cât de puţin iniţiată este
d-şoara Simionescu în paleografia şi gramatica istorică română
(cf. d. e. pentru aceasta din urmă p. 79: „Alte-ori din contra
u înlocueşte pe î: Cwnu-mi pare în loc de cu\m-îmi pare, deci
d-şoara nu ştie că forma cumn-mi, cu u final păstrat înaintede
enclitic, este forma veche şi normală, -mi fiind mai vehciii
decât îmi, care apare abia în sec. XVII, etc), m'am oprit din
nou asupra lucrării d-şoarei Simionescu. Citatul din Prefaţad-sale
ne arată că orice observaţii pentru d-sa sânt de prisos, fie
ori cât de întemeiate. Vreau să rectific însă ceea ce am spuş
(1. c, p. 371—2) relativ la mărcile de hârtie ale Codicelui din
Cohalm, întemeindu-mă pe descrierea pe care le-o făcea d-şoar^
Simionescu în Arhiva, XXVIII —1921, pp. 19—20). D-şoara Simionescu
vorbiâ acolo de „două săbii" şi de „două iatagane
încrucişate", care ar fi venit de la fabrica de hârtie diln Braşov.
Eu am arătat că „două săbii încrucişate" sânt marca
fabricei de hârtie din Sibiiu, întemeiate la 1573. D-şoara Simionescu
vorbeşte şi acum (Mon. Ut. vechi, p. 9), odată de „două
săbii încrucişate", altă dată de „două iatagane încrucişate" ca
filigrane ale hârtiei Codicelui de. la Cohalm. Dar, dacă ne
uităm la fig. 1 şil 3, prin care ni se înfăţişează, la sfârşitul
studiului, desemnele filigranelor ne putem convinge uşor

DARI DE SEAMA
o confundare, care de altfel se observă şi în Codex Sturdzanus,.
a Paraschivei de la Târnova sau din Iaşi, sărbătorită la 26;
Iulie, cu a „cuvioasei Paraschive cei nouă", sărbătorită în 14
Octomvrie 1 ).
XX. „Vieaţa Sfântului Alexe" (pp. 164—171). Această legendă
a pătruns în literatura română în secolul al XVI-lea sau
jumătatea I a secolului al XVII-lea. Cea mai veche redacţie
care ni s'a păstrat este cea din Codicele de la Cohalm (jumătatea
a H-a secolului XVII), publicat de d-şoara Eufrosina Simionescu,
cu o introducere oare, cum am amintit, este lipsită de
originalitate. Dar se mai găsesc şl alte versiuni destul de vechi.
Legenda Sfântului Alexie s'a răspândit şi în literatura populară,
unde a fost contaminată cu elemente străine (Varlaam şi'
Ioasaf, etc), unele cu caracter burlesc (ciclul „Păcală şl:
fluerul").
XXI. „Literatura astrologică de prevestire" (pp. 172—187),
încă din secolul al XVI-lea s'a răspândit la poporul nostru,
paralel cu literatura apocrifă, şi un ciclu de cărţi astrologice:
Venite din Haldeea au fost trecute de cătră Greci în Sud-Estul:
că d-şoara Simionescu nu ştie ce descrie. Nu „două săbii", nict
„două iatagane", ci „două coase încrucişate" zugrăvesc cele
două figuri la care ne trimite d-sa pentru filigranele hârtiei
Codicelui de la Cohalm. Şi într'adevăr, cum se vede din colecţia
de filigrane a lui Ios. Kemeny, Signa interna chartarum
saeculo XIV., XV., XVI. XVII. et XVIII, in Transilvania olim
obviarum, care se află în Biblioteca Universităţii din Cluj, filigrana
cu „două coase încrucişate" se găseşte în documentele
ardelene la anii 1664, 1665, 1666, 1667, 1669, 1670, 1672, 1673—74,
pe timpul lui M. Apaffi (uneori şi trefla); încadrată într'a
marcă cu trefla, şi coroană deasupra, în lamii 1679, 1683
(şi semiluna), 1684; cu litera 5 şi ZI la 1699; mult schimbată
Ia 1711.
Hârtia deci ne arată că Codicele de la Cohalim a fosit copiat,
nu în întâia, ci în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Anul 1592 poate fi anul când s'a făcut traducerea românească,
de pe cai*e s'a copiat Codicele de la Cohalm, dar poate fi şţ
anul în care s'a redactat originalul slav, de pe care s'a făcutr
această traducere. Cu prilejul traducerii acest an s'a putufr
păstră adecă neschimbat. De obiceiu însă se schimbă.
l
) într'adevăr hagiografia cunoaşte vreo cinci Sfinte Vineri
sau Paraschive: 1. Sfânta Vineri de la Iconia (28 Octomvrie),
2. Sfânta Vineri din timpul lui Nerone (20 Martie), 3.
Sfânta Vineri, „fiica lui Agaton" (26 Iulie), 4. Sfânta Vineri rusească,
sărbătorită în Maiu, şi 5. Sfânta Vineri de la Târnova.
(14 Octomvrie).

556 N. DRĂGANU
Europei şi de-aici mai departe, la Roma. Cel mai vechiu text
românesc de acest fel este „Rojdanicul", care desvălue viitorul
•omului după luna sau zodia în care s'a născut, copiat de popa
Io an Românul din Sâmpi«tru (jud. Hunedoara) în anul 1620
şi publicat de Cartojan (Dacoromania, V, pp. 584—601). In 1639
s'a tipărit în Bălgrad (=Alba-Iulia) un „Gromovnic", oare descopere
viitorul după zodia în care cade tunetul, şi un „Trepetnic",
oare prevesteşte din diferitele mişcări ale trupului
(amândouă publicate cu un studiu introductiv de N. Drăganu în
An. Inst. de Ist. naţ. de la Univ. din Cluj, I, 1921, Cluj, 1922,
cel dintâiu pe pp. 253—258, al doilea pe pp. 260—263). De pe
amândouă aceste cărţi, care au şi alte variante, s'au făcut
cnumeroase copii. Intr'un calendar de la 1733 se găseşte un „Lunovnic"
care desvălue raporturile misterioase dintre diferitele
faze ale lunii şi creşterea seminţelor. La începutul secolului al
XVIII-lea Constantin Brâncoveanu ţinea la curtea sa un astiolog,
însărcinat să „tălmăcească almanacele" „Foglietti novelli'",
răspândite prin Italia şi pline de „prognostice".
Prin caracterul său fatidic, şi acest gen de literatură, care
se ceteşte şi astăzi cu o curiozitate vie la sate, a lăsat urme
• adânci în sufletul poporului nostru, cum dovedeşte folklorul.
XXII. „Fisiologul" (pp. 188—194). „Fisiologul este o curioasă
'carte de ştiinţe naturale în ciaire animalele, păsări, reptile şi
peşti sunt descrise cu obiceiurile lor, după tradiţii populare,
pentru a fi apoi interpretate ca simboluri ale unor idei morale
şi religioase. El este dar alcătuit din două părţi: una care cuprinde
descrierea vieţuitoarelor; alta care înfăţişează interpretarea
morală". In literatura română a pătruns Fisiologul încă
din epoca influenţei slavone. O versiune a lui, venită din greceşte
prin intermediar sârbesc, ni s'a păstrat într'un manuscript
copiat la 1777 şi publicat de Gaster în Arhivio glottologico
italiano, X — 1886, pp. 273—304. Altă versiune românească, copiată
în anul 1774, a fost publicată de C. N. Mattescu în revista
Ion Creangă (VII, VIII şi IX). Dl. Cartojan relevă şi alte versiuni
păstrate în manuscrisele Academiei Române.
XXII. „Fiore di virtù* (pp. 195—208). Cea dintâiu carte
literară profană care a pătruns în literatura română, care se
leagă de literatura italiană medievală şi face transiţia dela
"legendele religioase apocrife cătră romanul popular, este „Fiore
di virtù", vestita colecţie de maxime şi povestiri morale privitoare
la virtuţi şi viţii, cunoscută la noi subt numele de ,.Albinuşa"
şi „Floarea darurilor". A fost alcătuită în secolul al
XHI-lea, în Bologna, după cât se crede, de cătră călugărul
^benedictin Tommaso Cozza dini. De-aici s'a răspândit

DĂRI DE SEAMA
55r
repede în toată Italia, a trecut apoi în toate literaturile Occidentului
şi a răsbătut până în Orient, fiind tradusă în limbile:,
sârbă, română, greacă, rusă şi armeană. La noi a venit în secolul
al XVI-lea într'o traducere făcută după un prototip sâr- -
besc. Originalul celei mai vechi versiuni româneşti s'a pierdut,
dar avem două copii, cea dintâiu făcută la 1620 de popa I o a n.
Românul! din Sâmpietru (jud. Hunedoara), ceealaltă la 1693
de Costea Dascălul de la biserica Şcheilor din Braşov.
O a doua traducere pare , a se fi făcut tot în secolul al
XVI-lea după un text slav, tradus la rândul său din greceşte..
Nu ni s'au păstrat din ea decât trei foi din veacul al XVII-lea,
în care textul românesc este aşezat pe coloana din dreapta iar
cel paleo-slav pe cea din stânga.
O versiune tradusă deadreptul din limba italiană în va- -
lahâ sau bogdănească de câtră Gherman Vlahul („Volosin") nu
ne este cunoscută decât prin traducerea slavă (rusă) făcută de-
Veniamin Ieromonahul Rusin, la anul 1592.
Dar versiunile traduse din slavoneşte erau defectuoase; deaceea
pe timpul lui Brâncoveanu s'a simţit nevoia de a se face -
o nouă traducere, iar aceasta s'a făcut acum din greceşte, şi;
anume după o ediţie tipărită în Veneţia. Cartea a fost găsită
la muntele Athos de Paharnicul Constantin Săraichinu, fiul lui
„Gheorghe Dohtor Criteanul" şi dată spre traducere ieromonahului
Filothei, care în acest timp venise din acel Sfânt Munte
în tară. Traducerea a fost tipărită apoi în 1700, în mănăstirea
Snagovului, de cătră ieromonahul Anthim Ivireanul. Tălmăcirea
lui Filothei era mult superioară celorlalte făcute după texteslavone,
de aceea, înlocuindu-le pe acestea în circulaţie, s'a răspândit
repede în tqafte ţinuturile româneşti. A fost des copiată şi
retipărită de patru ori până în secolul al XIX-lea, devenind o
adevărată carte populară. Fireşte, în astfel de împrejurări,
a trebuit să lase urme însemnate asupra literaturii masselor
popuilaire. Informaţii (amănunţite asupra! istoriei ei ne dau
studiile d-lui Cartojan: „Fiore di virtii" în literatura românească,
în An. Ac. Rom., Mem. Secţ. Lit., s. III, t. IV, mem. 2, Bucureşti,
1928, şi ,.Fiore di virtu" dans la littérature roumaine, în Archivum
Romanicum, vol. XII—1928, 4, pp. 501—514.
XXIV. „Romanul popular" (pp. 209—212). „Romanul popular
este o întreţesere de teme, luate, în întregul lor sau în parte,
din literatura orală a masselor populare şi prelucarte de autori,
cari în cele mai multe cazuri nu pot fi identificaţi". El estedeci
produsul a doi factori deosebiţi: poporul, care dă co-~
moara de poveşti şi legenda, şi cărturarul, care le adună,
le amplifică uneori cu elemente literare înrudite şi le fixează.

iV.
DRĂGANU
în scris. Aşa s'au născut chiar şi romanele populare QU caracter
istoric, cum este vestita Alexandrie.
Romanul popular apare în literatura poporului românesc
încă din secolul al XVI-lea. Până pe la jumătatea veacului următor
el ne-a venit din două direcţiuni opuse: „din lumea
Occidentului medieval, latin şi cavaleresc, stăpânit de cultul bravurii,
al onoarei şi al „curtoisie"-ei, sau, prin Bizanţ, din lumea
Orientului mistic, înclinat spre parabole, sentinţe şi enigme".
XXV. „Alexandria" (pp. 213—231). Cel mai vechiu roman
popular românesc este Alexandria. Născut în Egipt, a trecut în
imperiul bizantin, fiind atribuit unui PseudoCallisthenes, iar
de aici a călătorit spre Orient (la Bulgari, de la aceştia la Ruşi)
şi spre Occident (la popoarele romanice şi germanice). La noi
a venit încă din secolul al XVI-lea prin intermediar sârbesc.
Prototipul celei dintâi traduceri româneşti s'a pierdut, dar se
păstrează numeroase copii manuscripte, dintre care cea mai veche
se află în Codex Neagoeanus (ms. nr. 3821 din BibL Academiei
Române) şi a fost făcută de popa Ion Românul din Sâmpietru
(j. Hunedoara). Prototipul veniâ din ţinuturile nordice
ale Ardealului, dar nu se poate preciza dacă el a fost tradus în
Moldova, cum crede d-1 Iorga 1 ), ori în altă parte.
Originalul sârbesc a lăsat urme evidente asupra traducerii
româneşti, urme care se văd limpede prin toate copiile manuscripte,
până an tipăriturile din vremea din urmă. Ele se rapoartă
în rândul întâiu la onomastică (Nagomudrii < sârb. nagk „gol"
şi mudrK „înţelept"; Psoglavii < sârb. pkck câine" şi glava
„cap"; Meleuş „Menelau", Elenuşa „Elena", etc), şi de altă natură.
Astfel, în episodul călătoriei lui Alexandru în ostrovul
Nagomudrilor, se povesteşte că Alexandru, întâlnit de un brahman
— în text: „un om gol"—, a fost salutat ou formula: mirw
tebe braţe „pace ţie frate", la care acesta i-a răspuns: io ?-'/,Ch«2k
radosfh >,Şi în toate bucurie".
Răspândită repede în toate straturile societăţii, Alexandria
a avut o mare influenţă atât asupra cărturarilor, cât şi asupra
artei şi literaturii populare, în care a lăsat reflexe în iconografia
religioasă, în poveşti, proverbe, formule magice şi în diverse
tradiţii, cum sânt Pastile Blajinilor, Rocmanilor sau Rogmanilor,
ba chiar şi în onomastică şi toponomie. Informaţii mai amănunţite
asupra Alexandriei la noi se -pot găsi la N. Cartojan, Alexan-
J
) N. Iorga, Istoria literaturii române 2 , I, p. 168; Faze sufleteşti
şi cărţi reprezentative la Români cu specială privire la legăturile
„Alexandriei" cu Mihaiu Viteazul în An. Acal. Rom.,
i. XXXVIII, s. II, Mem. secţ. ist.; G. Pascu, Archivum Romani-
-cum, voi. X—1926, pp. 444 ş. u.

DĂRI DE SEAMĂ 559
Aria în literatura românească, Bucureşti, 1910, şi Alexandria în
literatura romanească. Noui contribuţii. Studiu şi text, Bucureşti,
1922; N. Iorga, Faze sufleteşti etc. şi Livres populaires
dans le Sud-Est de l'Europe et surţout chez ies Roumains,
pp. 3—14.
XXVI. „Varlaam şi Ioasaf (1648)" (pp. 232—250). Credinţa
că acest roman ar aveà substrat istoric şi că ar fi fost redactat
de Sântul Ioan Damascenul (Novakovic, cf. .Gaster, o. c, p.
33; G. Pascu, Ist. Ut. rom. sec. XVII, p. 76), este greşită. Intr'adevăr,
cum a dovedit Liebrecht (cf. Gaster, o. c, p. 39), avem
a face cu o prelucrare, după concepţia creştină a, legendei lui
Budha şi a tatălui său. Cea dintâiu traducere românească a
acestui roman, ,care se găseşte intercalat şi în învăţăturile lui
Neagoe Vodă Basarab cătră fiul său Teodosie, a fost făcută în 1648
de cătră Udrişte Năsturel, învăţatul cumnat al lui Mateiu
Basarab. Originalul lui Udrişte Năsturei s'a pierdut, dar se
cunosc foarte multe copii (două din ele din secolul XVII), dintre
care nu mai puţin de vreo 15 în posesiunea Academiei
Române, dovadă cât de mult a fost cetit acest roman la noi.
Udrişte şi-a putut face traducerea după tipăritura rusească a
lui Petru Movilă (N. Iorga), ori după vreun text sud-slav care
-circula în manuscris (P. P. Panaitescu). Pentru părerea întâiu
vorbeşte faptul relevat de Jacimlrskii, că cel mai vechiu manuscris
bilingv al traducerii lui Udriştte Năsturel are in columna
slavă „ortografie" rusească. Altfel textul este la fel cu cel al
manuscriptelor sud-slave ale veacului al XIV-lea, aflate la Mănăstirea
Neamţu, şi se pare că Petru Movilă va fi cerut din
Moldova un astfel de exemplar pe care 1-a pus apoi subt teascul
tipografiei din mănăstirea Kutneinski.
Romanul lui Varlaam şi Ioasaf, cu lupta lui eroică pentru
triumful sufletului, a avut puternic răsunet în lumea călugărilor,
cum se vede din iconografia unor biserici şi mănăstiri
(pe zidurile unei biserici din Muscel se găseşte zugrăvită parabola
inorogului; înşişi Varlaam şi Ioasaf în mănăstirea Hurez)
şi din faptul că mulţi călugări au primit numele celor doi eroi
ai romanului. Finalul romanului a fost şi verificat („Cântecul
lui Sfeti Ioasaf când au intrat în pustie") şi, în această formă,
se păstrează într'o mulţime de variante. Prin preoţi şi călugări,
• cântecul a trecut şi în lumea mirenilor, chiar şi a copiilor,
care îl cântă şi azi Ia Crăciun, umblând cu steaua. Parabola
fetei înşelătoare, a „dracului" sau „drăcuşorului", care-i place
mai mult decât orice băiatului necunoscător de lume, s'a răspândit
în literatura poporului nostru în mai multe variante,
mai ales prin versiunea din „Fiore di virtù" (în timpul din

-6CU iV. DHAGANU
urmă a fost versificată de P. Dulfu, Snoave, Buc. 1909, p. 98*-
subt titlul „Drâcuşorul"); de asemenea şi cea a raclelor pline=
de şerpi pentru cei răi, a privighitorii şi a celor trei prieteni~.
XXVII. „Archirie şi Anadan" (pp. 251—262). Cel din urmă.
roman, de care se ocupă dl Cartojan în întâiul volum al lucrării
dsale, este „Archirie şi Anadan". Originea, mult timp controversată,
a acestui roman a fost lămurită prin desgropările
făcute pe valea Nilului, la Elefantina, ân anii 1906—1907, de o
misiune arheologică germană. Acolo s'au găsit un papyrus armean
din secolul V înainte de Hristos, care conţine partea
narativă a romanului şi are titlul: „(Acestea sunt) maximelelui
Akihar, un înţelept şi zelos scriitor, prin care a învăţat pe
fiul său..."
Romanul a fost plăsmuit deci prin secolul VI, înainte
de Hristos, având ca bază, după unii, un substrat istoric, după
alţii, o tradiţie populară. A fost tradus în limba slavă, în secolul
al Xl-lea sau al XII-ilea, în Macedonia sau ân partea sudică a
Bulgariei, nu direct din greceşte, ci prin mijlocirea unui text
armenesc. Din slavoneşte a pătruns la noi în secolul al XVIII-Iea.
Cel mai vechiu manuscris românesc cunoscut a fost scria -
în 1717 în mănăstirea „Aninoasa". Mare răspândire a avut romanul
pe urma tipăririi lui de cătră Anton Pann, care şi-a
împrumutat din el unele din proverbele sale (Povestea vorbei).
Ghicitoarea pusă lui Archirie de Faraonul Egiptului este foarte
răspândită în literatura noastră populară.
Cu o „încheiere" rezumativă (pp. 263—266), cu o „Anexă",
cuprinzând „Indice de cărţi oprite" (după ms. nr. 1570 din
Bibi. Acad. Rom.) (pp. 267—271) şi cu o serie de 15 planşe se
termină cel dintâiu volum al lucrării de care mă ocup.
Lucrarea dlui Cartojan ne dovedeşte din nou că vechimea -
şi bogăţia literaturii noastre populare este mult mai mare decât
se crede de obiceiu şi că raporturile ei cu literaturile populare
ale Orientului, In special ale Sud-Estului european, şi
ale Occidentului, au fost neîntrerupte şi reciproce, cu un cuvânt
că învăţatul Gaster avea tot dreptul să afirme că: „Poporul
român nu s'a izolat de orice contact cu celelalte popoare
şi nu s'a hrănit în cursul secolilor cu fărămituri, căzute de pe
masa anticităţei clasice. Din potrivă vedem pe poporul român
într'o vecinică mişcare, desvoltând o energie intelectuală, cum
e proprie tuturor popoarelor pline de viaţă şi de viitor. Poporal
român a şezut la aceeaşi masă, de o potrivă cu toate cele[l]alte
popoare moderne, s'a hrănit cu acelaşi nutriment, s'a adăpat
dintr'acelaşi izvor şi „literatura populară română" formează o
verigă în lanţul de aur ce leagă popoarele între dânsele". (Literatura
populară, română, Precuvântare, p. V.).

DĂRI DE SEAMĂ 561
Literatura populară din epoca studiată de dl Cartojan „a.
pătruns aşa de adânc în viaţa sufletească a poporului nostru,
încât a lăsat urme care dăinuesc până astăzi în pictura religioasă
şi în arta populară, în tradiţii şi superstiţii, în colinde;
şi descântece, în basme şi proverbe; ba chiar, după cum s'a văzut,
şi în toponimia şi onomastica populară" (Cartojan, p. 264).
Ea a avut o importanţă deosebită şi în evoluţia literaturii noastre
vechi. „Desvoltându-se potrivit cu năzuinţele sufletului românesc
de pe vremuri, ea a avut la început un caracter religios,
a căpătat apoi în sec. al XVI-lea un caracter eroic şi a dobândit,
în sfârşit, în secolul al XVII-lea o pronunţată notă didactică.
De aceea cărţile populare au fost mult răspândite; ela
au format literatura de predilecţie a tuturor claselor sociale,
au desvoltat gustul pentru cetit; au contribuit la îmbogăţirea,
lexicului şi la mădierea frazei şi au pregătit, în parte, formarea
stilului narativ, care va culmina în opera cronicarilor"
(p. 266).
Incheiu această recensiune mulţumindu-i dlui Cartojan
pentru frumosul volum pe care ni 1-a dat şi exprimându-ftii dorinţa
ca al doilea să-i urmeze cât mai curând.
N. DRĂGANU.
K. Kisch, Das Banat im Spiegel seiner Ortsnamen, Temesvar,
1928 (Banaler Deutsche Kulturhefte, II. Jahrgang, Heft 3,
1928). 43 pp.
— — Siebenbürgen im Lichte der Sprache, Ein Beitrag
zur Kulturgeschichte der Karpatenländer (Archiv des Vereins
für siebenbürgische Landeskunde. Neue Folge. XLV. Band l.
und 2. Heft, Hermanstadt, 1929, pp. 33—328).
Adunându-şi la un loc şi complectându-şi studiile anterioare
de onomastică şi toponomie ardeleană (Nordsiebenbürgi-,
sches Namenbuch, în Archiv des Ver. f. sieb. Landeskunde, Neue
Folge, XXXIV. Band, 1907; Zur Etymologie landeskirchlicher
Ortsnamen, în Prinosul adus episcopului Dr. Fr. Teutsch la
aniversarea a 70-a, pp. 275—289; Zur Wortforschung în Prinosul
adus lui Sievers, pp. 39—47, în Korrespondenzblatt, 1923, pp.
27—30, şi 1925, pp. 105—107, etc.) distinsul nostru coleg G. Kisch:
ne-a dat două lucrări de sinteză care poartă titlul pus în
fruntea acestei dări de seamă.
Scopul lucrărilor dlui Kisch, în special al celei din urmă,
este să arate că, deşi numeroasele popoare, care s'au perândat
în ţara noastră, au dispărut cu timpul, totuşi ele au lăsat urmeneşterse,
prin limba urmaşilor, în toponimie şi onomastică:
Mureşul este o moştenire tracică, Caucaland-ul germanică veche,
Bistriţa slavă, Pecenegul pecenegă, dor flandrică, etc. Dat
36

562 N. DRÄGANU
fiind acest scop redus la toponimie şi mai puţin la onomastică
(numai întru cât aceasta a intrat în toponimie), mi se pare
că şi pentru a doua lucrare eră mai nimerit titlul Siebenbürgen
im Lichte seiner Ortsnamen decât Siebenbürgen im Lichte
der Sprache, care ne face să aşteptăm mult mai mult decât
ne dă cartea (anume si împrumuturile de limbă).
Metoda urmată de dl Kisch stă în:
1. Cercetarea istoriei cuvântului (pe bază de documente);
2. Examinarea posibilităţii sau necesităţii evoluţiei fonetice
a acestuia;
3. Privire sinoptică asupra tuturor numelor similare din
deosebitele limbi ale ţării;
4. Cercetarea îndreptăţirii obiective ca o condiţie neapărata,
întrebuinţând această metodă, dl Kisch studiază:
I. Apele; II. Terenul; III. Numirea pietrilor; IV. Lumea plantelor;
V. Lumea animalelor; VI. Omenimea: 1. Omul ca popor,
2. Omul ca individ: a) Nume de persoane, b) Nume de specii
Xorîgine, chemare, nutrire, îmbrăcăminte), c) Ce ne-a dat în
toponimie lucrul manual, industria, agricultura, munca cu
animale, plante şi minerale; d) însuşiri, raporturi, numere cu
privire la noţiunile de avut. în vedere la toponimie; e) Colonizări;
f) Omul ca personalitate religioasă.
Autorul a strâns în aceste capitole un material deosebit
de bogat, pe care-1 expune aşa de concis, încât o rezumare a lui
ne este cu neputinţă fără a reproduce cuvânt de cuvânt. Această
conciziune exagerată întunecă întru câtva metoda anunţată
la început şi îngreuează lectura.
Ceeace ne dă dl Kisch este o comoară, mai ales pen^-u
Jiumirile noastre de origine săsească, pe care puţini pot să
lămurească cu competinţa dsale. Pentru aceasta trebue să-i fin»
deosebit de recunoscători. Cercetătorii care vor veni de-acum
înainte, vor găsi în această privinţă în lucrarea dlui Kisch un
izvor cât se poate de folositor.
Lista izvoarelor întrebuinţate de dl Kisch este foarte
lungă. Cu toate acestea are unele lacune regretabile. Astfel,
•deşi numirile cele mai multe ale Banatului şi ale Ardealului,
cum este şi firesc, sânt cele româneşti şi, prin urmare, am
•aşteptă ca izvoarele româneşti să fie bine reprezentate, totuşi
n'au fost avute în vedere nici documentele Hurmuzachi,
nici cele slavo - româneşti şi româneşti publicate de I.
Bogdan, Stoica Nicolaescu, N. Iorga, S. Dragomir, ş. a.,
şi n'au fost întrebuinţate nici cel puţin Dicţionarul numirilor
din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş de Silvestru
Moldovan şi N. Togan, Dicţionarul Transilvaniei, Ba-

DAR1 DE SEAMA 568
«natului şi celorlalte ţinuturi alipite de C. Martinovici şi N.
Istrati, Enciclopedia Română de Diaconovich, Ţara noastră şi
„Zărandul şi Munţii Apuseni de S. Moldovan, ca să nu mai vor-
'bim de diferitele statistici şi şematisme ale bisericilor româneşti,
hărţile militare, monografiile de regiuni, judeţe şi comune
(d. e. Graiul din Ţara Haţe.gului de O. Densuşianu, Monografia
comunei Răşinari de V. Păcală, Monografia comunei
Săn-Iosif (Poiana) de Şt. Buzilă, etc., etc.).
Din pricina acestei neîntrebuinţări, ori cât de bogat s'ar
j)ăreâ vechiul lexicon al lui Ignaz Lenk, pe care se întemeiază
în rândul întâiu, lucrările ului Kisch nu prezintă o icoană destul
de fidelă şi de completă a realităţii toponimice a Banatului
şi Ardealului, întrucât numirile româneşti de o parte sânt
prea puţine în proporţie cu cele germane şi ungureşti (d. ex.
la „lumea animalelor" nu găsim numele Colun 1 ), ledul, Ţapul,
Piciorul Ţapului, Izvorul Oii, Valea Guzului, Valea Viezunilor,
Fluturica, Vârful StdrculuA, Herein, Strechea, Bursucul,

564 N. DRAGANV
pieri, iar jocul fantaziei este destul de la largul său. Având în:
vedere acest fapt nu este de mirat dacă nu sântem totdeauna-,
de acord cu distinsul nostru coleg Kisch.
' In Dacoromania, III, pp. 938—942, mi-am arătat îndoeala:
în privinţa unora din etimologiile propuse de dl Kisch în studiile
dsale preliminare, pe care le menţine neschimbate şi în:
cele două lucrări de care ne ocupăm aici. Pentru a nu mă repeta,
trimit la această recensiune, regretând că nu s'a bucurat,
de mai multă atenţie din partea dlui Kisch. Totuşi trebue sâ
insist şi aici asupra numelor pe care dl Kisch le socoate de
origine veche grecească, dintre care despre unele am vorbit şi
acolo.
Pe p. 939 spuneam: „Dacă numele Cerţilor în forma Gallatae,
în cazul că s'ar putea dovedi că au fost numeroşi Celţi de
aceştia printre Români pe timpul formării poporului nostru,
ar fi putut da numele de localităţi Galaţi, nu putem spune cu
siguranţă şi despre gr, bit\i:a. „arida" că ar fi putut da rom.
Dipşa (săs. Dirbach = „Diirrbach", ung. Dipse), chiar dacă
Galaţii ar fi vorbit greceşte, cum presupune K. In cazul că
acest cuvânt ne-ar fi venit adecă în cea mal veche epocă de
formare a limbii noastre, iar i ar fi fost lung, 8l:a ar fi
putut dat *zipşă, căci trecerea lui d în z şi a lui ^ în j înainte
de i s'a întâmplat în acelaşi timp; dacă i ar fi fost scurt, s'arfi
desvoltat în Deapşă; în sfârşit, dacă ne-ar fi venit mai târziu,
trebuia să rămână Dipsie. De altfel -şa din Dipşa pare a fi
sufixul -şa din Apşa, Lupşa, Capsa, Cupşa, Focşa ( > Focşani),
Micşa, Domşa, Tomşa, etc, despre care v. DR. 111, 821. Originea
lui trebue căutată în altă direcţie".
Deşi i-am adus aceste serioase obiecţii, dl Kisch totuşi continuă
să creadă în posibilitatea derivării lui Dipşa şi Dipşorul
din gr. dfy-.z (Ban., 10; Sieb., 182, 254). Intre timp cred că
am găsit „direcţia" pentru adevărata explicare a acestui nume
topic. Un sat D'ipsa se mai găseşte adecă în Slavonia, lângâ
Vukovar, cf. A magyar korona orszdgainak helysignivtăra,
Budapest, 1888, p. 784, unde a scris Gyipsa, şi Rjecnik, III, p. 8.,
unde se adauge că, în graiul de la Vukovar, acest D'ipsa =
D'ivsa, mănăstire în Fruska Gora. Deci trebue să ne gândim,
fie la forma cak. diva = srb. djeva (v. -bg. deva) „Jungfraiu"
(pentru Nord cf. rut, d'ivd, idem), fie dan slav. div i „Wunder",
diviti „schauen", diviH se. „sîch wundern". Trecerea Iui — u
— p — este cunoscuta şi în limba română (Banat, Haţeg):
caută > captă, lăută > laptă, căucel, căucea > chepcel, căpcea
(cf. I. — A. Candrea, Grai şi suflet, I, p. 18&; Dicţ. Acad., T. I,
P. II, p. 221).
Mă voîu ocupa în alt Ioc amănunţit de originea şi funeţiu-

DĂRI DE SEAMA 565
nea sufixului -şa în limba română oare mi se pare că na
îfost lămurită de-ajuns 1 ).
Acum mă mărginesc numai să înşir, fără să şi explic, celelalte
nume de localităţi din ţinuturile studiate de dl Kisch (şi
numai din acelea!), derivate cu acest sufix: Apşa (Maramureş),
Babsa (Timiş), Balşa (Hunedoara), Bocşa (Hunedoara), Bocşar
română = ung. Oldhbaksa (Sălagiu), Bocşiţa = Magyarbaksa
(Sălagiu), Bogşa-montană — ung. Nemetbogsăn, Bogsănbănya
şi Bogşa-romdnă = Romdnbogsdn (Caraş-Severin), Copşa-mare
— ung. Nagykapus, germ. Gross-Kopisch, Copşa-mică = ung.
Kiskapus, germ. Klein-Kopisch, (Târnava-mare), Cupşa (Someş)
Dragşina din n. pers. Dragşa (Timiş), Dragşineşti (Caraş-Severin),
Galşa (Arad), Lupşa (Făgăraş, Turda), Păuşa (Sălagiu),
Păuşe (Bihor), Racşa (Sătmar), Tecşeşii din n. pers. Tecşa
•(Alba). La aceste nume a fost atras şi Nemşa (ung Nemeş, săs.
Niemesch).
Fireşte, cunoscând derivarea de mai sus a lui Dipşa, pentru
Deva, ung. Deva, săs. Dimrich < *Devenburg (Sieb., 181—
182), ne vom mai gândi mai curând la srto. djeva < v.-bg deva
-„Jungfrau", care se găseşte şi ca nume de persoană, decât la
dacicul dxwa, care n'ar fi putut da decât da {ci. bava >
**ba > plur bale, etc). ori chiar la celticul deva, care s'ar fi
redus şi el la o singură silabă.
Cum a arătat acum în urmă I. iMelich 2 ), având in vedere
inscripţiile şi documentele, forma latină a lui Ampoiu pare a
fi Ampeium 3
), nu Ampelum, cu -l-, deci el nu poate fi identificat
) Asupra chestiunii cf. Fr. Miklosich, Die Bildung der
1
slavischen Personennamen, în Denkschriften der Wiener Akade_
mie, Phil, -hist- Klasse, X — 1860, Manulineudruck, Heidelberg,
1927, p. 17—18 [231—232]; şi Vergleichende Grammatik der
slavischen Sprachen. II. Stammbildungslehre, Wien, 1875, p. 340—
341; W. Vondrâk, Slavische Grammatik I. Band, ed. II, Göttingen,
1924, p. 633 § 627; G. Weigernd, Die bulgarischen Rufnamen, ihre
Herkunft, Kürzungen und Neubildungen, în XXVI.—XXIX. Jahresbericht,
p. 113, § 6; I. Melich, Az Ărpdd-kori becezö keresztnevek
egy csoportjdröl, în Magyar Nyelv, III — 1907, pp. 165—176;
B. P. Haşdeu, Et. Magn., col. 2392—2395; G. Pascu, Sufixele rom..
Bucureşti 1916, p. 278; S. Puşcariu, Dacoromania, III, p. 821—822,
şi Studii istoromdne, II. Bucureşti, 1926, p. 311, § 273; Norbert
Jdkl, Linguistisch — Kulturhistorische Untersuchungen aus dem
Bereiche des Albanischen, Berlin u. Leipzig, 1923, pp. 23—25
şi 312.
2
) Über den ungarischen Flussnamen Ompoly, in Donum
matalicium Schrijnen, Nijmegen.Utrecht, 1929, pp. 213—217.
) Din acesta s'ar ,fi desvoltat în oarecare limbă, pe care
3
nu vrea s'o numească, dar e „weder slavisch, respective bulgaroislavisch,
noch rumänisch", forma 'Ampei, din aceasta formele
mngureşti Ompej, Ompoj, Ompoly (dacă cuvântul unguresc ar

5G6 •N. DRAGANU
cu gr.

DĂRI DE SEAMĂ 557.
dut, iar acest ouvânt, dacă ne-ar fi rămas din latina vulgară,
ar fi putut da cel mult arind < arena, pe care-1 avem în limbă,
Mai curând avem a face cu un nume de persoană, deşi nuri
putem preciza (cf. Irina, Erina, ung. Iren, ori germ. Herrin'

568 N. DRAG AN U
acelaşi motiv, precum şi pentrucă vi- iniţial se rosteşte provincial
de Români j- sau g', nu ş-, ung. Vildg(os) n'a piuat da
Şireag > Siria (Ban., 14) in care avem altceva (vezi p. 573).
Io Toponimie şi istorie, pp. 61—65, am mai arătat toate
explicările care se pot propune pentru Leş. Dl Kisch putea alege
pe cea mai probabilă şi să o păstreze consecvent pentru a nu
se contrazice dând în deosebite locuri deosebite explicări (cf.
Sieb., 55, 127, 133, 270).
Ce e drept, astfel de contraziceri sânt explicabile într'o lucrare
de întinderea celei a dlui Kisch, pentru care materialul
este strâns şi prelucrat în timp îndelungat. Şi într'adevăr găsim
în ea şi alte inconsecvenţe şi contraziceri. Mai amintesc
numai două: Lăpuş este derivat odată greşit (Sieb., 56) din
ung, Ldpos (într'adevăr acesta sau ung. lapos ne-a dat muntele
Lapoşul, cf. Tâmpa), altădată corect din slav. lopuh „Klette"
(Sieb., 115); cele două Zlatna sânt derivate tocmai invers: din
J3lav. Zlat „Gold" (cf. şi Zlatiţa) (Ban., 18) şi din slat „Salz" (>Slatna
> Stagna; cf. Slatina < slav. slatina) (Sieb., 88).
Pentru Tâmpa dl Kisch se opreşte acum la slav. topii
(Sieb., 75), părăsind, cel puţin în parte pe gr. Ti

DÄR1 DE SEAMA 569
germ. Bach, iar în partea întâiu n.-pers. Karl, Karli sau dim.
Kirchlein,' dar cârlig (Sieb., 263), sau gârlii < gârlă (Zur Wortjoschung,
prinos Sievers, p. 44), na putut să aibă decât rolul
etimologiei, populare (cf. şi Ludwigsdorf, numele german al
Cdrlibabei); pentru Remetea (Sieb., 303), pentru care am dat şi
formele Rârneţ, Remeţ, etc., precum şi paralelele necesare; pentru
Trădam (Top. si ist., pp. 127—128, etc.).
Homor, Hwmor(a) derivă din ung. homar (cf. Sebeş, Sebeş,
Repede, Bistriţa etc., Top. şi ist., p. 40—41, n. 7), nu din
slav. homiiti „schallen, lärmen" (Sieb., 50).
Urldtoarea derivă din urlă „heulen", „brüllen", nu din
urlui (Sieb., 50), care înseamnă „grob mahlen, schrotten" şi
derivă din ung. ordini (vezi Tiktin, DRG., 1694).
Chichiriş ar putea corespunde mai curând unui ung.
tekerös „sucit, strâmb" decât lui tekenyös, care ne-a dat pe
Techeniş (Sieb., 56 şi 16); A. Tekeres în Baranya şi Fejer.
Jdra nu cred că are vreo legătură cu ung. jărni „gehen"
> jdrö „Furt" (Sieb., 58), ei mai curând derivă din slav. jarti,
(r. — p. - sl. jara) „Frühling", „Sommerkorn", sau din slav. jarü
(e.-er. jara) aöorr (
p5s ,yherb", „streng", „feurig", „hitzig", etc.
La o origine slavă ne îndreaptă şi finalul în -a.
Săscior şi Ruscior sau Rusciori nu sânt decât diminutivele
româneşti ale lui Sas şi Rus; despărţirea în Săs-Cior <
ciorsăi „ii curge" („Sächsisch-Rauschenbach") este greşită (Sieb.,
49 şi 267), iar formele ungureşti Szdsz-csür, Rosz-csür nu sânt
decât etimologii populare.
Tot un astfel de diminutiv este şi Groscior (Sieb., 49)
< gros (cf. groscior, groşilor „smântână"), fie că acest gros
este românesc ori îi corespunde numelui de persoană germ.
Gross (cf. Groşi în Arad, Bihor, Hunedoara, Sătmar, Someş) 1 ).
Legătura dintre Valea Imetu(&), dacă acesta este autentic,
şi omăt (Sieb., 59), nu este clară din pricina lui i- iniţial din
Imetu(&) (cf. rut. vymet „Auswurf", pol. Wymiot etc.).
Pentru Susaia (Sieb., 60) trebue avut în vedere mai curând
numele plantei sus-aiu 1, „Gänse-, Saudistel". 2. „Mauerlattich"
decât sus, care ne-a dat pe Suseni şi Susani.
Intru cât are s- iniţial, Stolna, evident, nu poate fi derivat
din germ. Stollen (Sieb., 67), care ne-a dat pe ştiolnă, ştioalnă,
ci din slav. stol7,m < stol?, „sella, scamnum", care se găseşte
şi în toponimia slavă (cf. Fr. Miklosich, Die slavischen Ortsnamen
aus Appellativen, p. 321 [239] Nr. 624).
Priporul nu derivă din slav. prip(r)i „übereilen, überstürzen"
(Sieb., 76)., care ne-a dat pe pripi, ci, cum a arătat Miclosich,
JEt.Wb., p. 240, din slav. perpreti, pur% „fulcire", „claudere">
l
) Vezi şi forma Groşiori citată de Kisch, Sieb., 253.

570 JV. DRÄGANU
rus. priperet* „leicht schliessen" >pripor% (cf. şi pol. przypor}>
< rom. pripor. —
Cât ştiu, forma corectă nu este Strunioară (Sieb., 76),;
ci Struniorul.
Un vechiu zaran- „aur", de origine alană, a văzut în Zărand
mai intâiu dl O. Densuşianu 1 ). Dl. Kisch reia părereadlui
Densuşianu (Sieb., 83—84), arătând că din zaran-, care se
găseşte şi în vechea indică, s'a desvoltat ung. az zarany, az
arany > arany (cf. Gombocz-Melich, MEtSz., 122), iar Zdrandul'
nu este decât Zaran -\- suf. top. ung -d. Chestiunea însă rămâne
nelămurită definitiv, anume dl Kisch nu precizează dacă
şi pe zaran-, ori numai pe -d îl socoate de origine ungurească.-
Fonetismul formei ungureşti actuale Zardnd (cu -d- alături de
-a- din arany, sau d. e. din Felsönädasd, etc.) pare a ne arătă că în
ungureşte nu se mai simte, şi a trebuit să nu se simtă de mult legătura
cu arany, ori că forma ungurească e primită sau reprimită
din româneşte. Chestiunea mai trebue cercetată. Până atunci
relev asemănarea Zărandului cu Sărand-ul (ung. Szardnd) din-
Bihor şi că Melich afirmă că nu Zardnd, ci Szardnd este forma
ungurească corectă şi primitivă (Magyar Nyelv, I—1905, p. 67) \:
în sfârşit că se găseşte o asemănare formală între acesta şi ;
ung. szardndok, zardndok (> rom. sărăntoc, sărandic), pe care
biologii maghiari G. Szarvas şi A. Horger îl derivă din slav.
stran v nik % (cf. Magyar Nyelv, VIII—1912, pp. 15—17).
Explicarea Apold-uhii din rom. a (cf. a din acasă) + slav,
pol „Feld" -f- S U I - u n S- (Sieb., 74) este cu. totul artificială.
In Toponimie şi istorie, p. 128, n. 4 am arătat că este vorba de
n.-pers Appold (Adelbald), întrebuinţat în forma Apolda în
documente şi în Germania, oa şi la noi, cf. los. Feldmann,
Ortsnamen, Ihre Entstehung und Bedeutung unter besonderer
Berücksichtigung der deutschen Ortsnamen, Halle (Saale), 1925,
p. 115.
Tot aşa de artificială este şi explicarea lui Ighiu: < ung;
ig „Bach, Graben" + slav. -in (cf. mai curând slav. igo „Joch"
sau jug% „Süden, Südwind", cu reducerea lui ju- Ia ji-, i-).
Derivarea Braşov-ului din "Bradiş-au, 'Bradişov (Sieb.
131—132) nu este de loc probabilă, întru cât ar fi vorba iarăşi
de o derivare hibridă, rom. brad avându-şi originea în alb.
bre&, iar -ov fiind sufix de origine slavonă.
Cea mai veche atestare a Braşov-ului este din a. 1252. La
1282 are forma Brasevo. Mai are apoi şi forma BraSuv* alăturide
Brasovv, din care ne-a rămas rom. Braşov şi căreia-i corespunde
şi ung. Brassö (forma rom. Braşău este mai nouă şf
J
) Originea Moţilor, în Vieaţa nouă, XVII—1921, pp. 165 ş. u.;
cf. acum în Donum natalicium Schrijnen, p. 126.

DĂRI DE SEAMĂ 571;
derivă din cea ungurească). Un Braşeu se găseşte şi în Hune—
doară, iar Brassöfalva s'ar găsi (după o comunicare a lui B.,
Jancso făcută lui I. Melich, Magyar Nyelvör, XXIX—1900, p.
511) în Someş (pare a fi vorba de Brasfaldu = Baldzsfalva din.
Năsăud). Toate aceste forme nu se pot despărţi de srb. Brasevo ti
pe care Fr. Miklosich, Die Bildung der Ortsnamen aus Personennamen
im Slavischen, p. 134 [18], Nr. 26, îl derivă dintr'un.,
nume de persoană format din rad. brah-, fără a putea atestă,
însă acest nume de persoană. Totuşi numele de persoană slav,
Bras este cunoscut de la Moroskin, Slavianskij imenoslov, 26,
iar bulg. Brasa, dim. lui Br Agărbiciu > săs. Arbäj n
r), dată de Kisch (Sieb.,,

572 IV. DRÄGANU
107) din eger -f- mag. vechiu — (b)egy < vigy < vid „Gewässer",
este greşită, (cf. Magyar Nyelv, XX — 1924, p. 144).
Codlea nu poate derivă din Cotonea (Sieb., 125), ci este cu
siguranţă un nume de persoană de felul lui Bârlea, Bortea, Muşlea,
Şteflea, Sfdrlea, etc., deşi nu-i putem vedea clar radicalul.
Aşa trebue să fie de altfel şi Dorolea, care nu poate deriva din
săs. dur + rom. valea deşi se chilamă Dur-bestricz (Sieb., 141—
142 şi 254), ci mai curând din slav. dor - „a smulge" (cf. Dorna,
după Densuşianu, Gr. d. Ţ. Hat-, 57: < slav dor- + plur. na
„vârtej de apă", „bulboană", după Weigand, XXVI—XXIX. Jahresbericht,
84 „frisch gerodetes Land" -f- suf. -olea 1 ).
Cât priveşte pe Codo latji (pe dealul Codlei), fiind identic cu
Faţa Codärlachi, este evident o greşală în loc de Codorlatii = Co-
-dârlatei, fem. lui codărlat < codârlă (< coadă).
Derivarea ungurescului alakor din rom. alac > alacuri
(Sieb., 130) a dat-o, înaintea dlui Dicu'lescu, Cihac, II, 475, Edelspacher,
Nytud. Közl. XII, 95, Alexics în Magyar Nyelvör, XXXIV,
198 (cf. Szinnyei, ibid., XXI, 27, 387: < rom. diacul cu diisimilaţie;
Gombocz-Melich, MEtSz., 59.)
Vraniţa poate fi atât diminutivul slavului vrana „Krähe"
(Sieb., 157), cât şi vranită (vragniţă, vramniţă, vraniţă) „Tor"
< slav. vratnica „Torflügel" cf. Tiktin, DRG, 1774).
Derivarea lui cocor (şi cocostârc) din gr. y.6xvoj „Schwan",
lat. ciconia „Storch" (-)- slav. strk „Storch") este imposibilă.
Cred că am dat adevărata etimologie a acesor cuvinte în Dacoromania,
V, 341—344 (< slav. kokorî „kraus, struppig" şi strükü
„Stroch").
Torogleşul nu poate derivă din ung tor < sl. tur „Auerochse"
+ ogleş(u\) = rom. ocoliş(ul), deci „Bezirk, Umkreis (wo
tor sind)", cum crede dl Kisch (Sieb., 169, Ban. 26), împreună cu
• dl Opreanu, Contribuţiuni la top. din ţinutul Săcuilor, 160, ci din
ung. torok „gât şi prăpastie, hău" (cf. a hegy torka) sau török
„Turc" -f- Ies „ pândă".
Obreja n'-are a face cu obraz „Wange", oi derivă din slav.
obrei < breg% „ripa", , Collis", cf. Fr. Miklosich, Die slavischen
Ortsnamen aus Appellativen, II, p. 228 [146], Nr. 27.
In Obor este greu să vedem pe Avar (Sieb., 181), cât timp
avem apelativul obor, 1. „(Vich-(Gehege, Hof", 2. „Markt(platz",
'3. „am Rande eines Netzes befestigte Schnur" etc. < slav. obor
(vezi Tiktin, DRG., 1071—72).
De asemenea e greu să tragem vreo concluzie în privinţa
Gepizilor din Vale Gepud(u) dată de Lenk, II, 1 (Sieb., 183), cât
*) O poreclă, derivată cu suî.-elea, nu diminutiv al lui
ipizdă, este Pizdelea din Runcul Pizdelii (Sieb., 178).

DĂRI DE SEAMA 573
timp însuşi Lenk ne arată că este vorba de Gdbud, ung. Gabud<
N'ar fi stricat să se explice trecerea fonetică a lui Bekds >
T. Bicaz (Sieb., 152): rostirea ş > sz a Ciangăilor.
Lepurile putem spune cu siguranţă că nu sânt forma veche
şi articulată a lui iepure (Sieb., 154), ci mai curând pluralul articulat
al lui Lep (cf. lep, lip „klebriger Schmutz" < sl. lepü,
pol., ceh. lep „Leim"; ori sl. lepü „aptus, pulcher", ori ung. lep
„cursă").
Tot aşa Muierul, dacă este autentic, nu poate fi o formă .
articulată a lui muiere (Sieb., 238) 1 ).
Ciurileasă poate fi şi femininul lui ciurild, numele de batjocură
dat Ţiganilor (Sieb., 157), dar mai curând este feminimul
lui Chirilă, rostit şi Ciurild (cf. şi slav. Curila < gr. Küp XXos
ap. Berneker, SEW., 163), cum este cu siguranţă şi Balomireasă
femininul lui Balomir (< slav. ba-, bal- „magicas artes exercere"
+ mirii „pax" şi „nomen", cf. Fr. Miklosich, Die Bildung
der Slavischen Personennamen, p. 31 [245], No. 1, şi 76 [290],
Nr. 221, deci nu „Riesenbrauit" din bala „Ungetüm" + mireasă
„Braut", cum îl explică dl Kisch (Sieb., 300).
Rom. Jelna, ung. Zsolna (Năsăud), cum arată fonetismul:
(cf. Solnoc), nu poate derivă din slav. Solna „Ort, wo Salz (slav.,
sol) ist" (Sieb., 236), ci derivă din zelna (zl, na) „Art Vogel"
(n.-slov., rut. iolna „Gălbuia", „Picus", „Grünspecht", rus. zelna,
ung. zsolna), cf. Fr. Miklosich EWS., 408.
Hilib (Treiscaune), Hilip de asemenea nu poate derivă din,
slav chljeb : „Brot" (Sieb., 242), ci este forma dialectală a numelui
pers. Fitip > Hilip.
Nu este posibilă nici derivarea ungurescului Gagy, rom.
Gagi (cf. şi Găgi) din slav. gace „Hose", cât timp acest cuvânt
slav a dat ung. gatya şi există un ung. gagy „loc aşezat", „rât",
ap. Szinnyei, MTsz., I, 666 (< slav. gaj „Hain", „mit Schilf
bewachsener, sumpfiger Boden" (cf. Top. şi ist., p. 68).
Nu ştiu să fie atestat sl. prezmeru „Gürtel" (cf. rom.
preajmă „Umfriedung, > (îm)prejmuesc, (îm)prejmuire) din
care-1 derivă dl Kisch pe Prejmer, ung. Prdzsmăr.
Pentru Măgărei, oare are şi forma Măgari, explicat din Macarius,
Macaria (Sieb., 320), cf. Măgarul (ibid., p. 148).
Cociuba, ung. Kocsoba nu derivă din slav. KOCK „Widder,
Schafbock" (Ban. 27), ci este identic cu cocioabă, cociubă, care,
după Şăineanu şi Tiktin, derivă din tătar, kocoba.
Despre Mehadia, ca şi despre Mehedinţi, au susţinut unii
*)De controlat e şi Vale ogruţului (Sieb., 70). Diminutivul lui
ogor, din care-1 derivă dl Kisch, este ogoruţ, ogoraş. Nu este cumva^
Ogruţ nume propriu ?

,674 iV. DRAG AN U
.-{Dan, Bălan, Pascu, Weigand) că are ca radical pe ung. mehedtdin
meh „albină"). Documentele arată însă că derivă din Mihdld
(a. 1372 şi a. 1428, ap. Csânki, II, 18—19; cf. şi Melich,
A honfoglaldskori Magyarorszdg, Budapest, 1926—19i9, p. 190). In
•derivarea medd- < doc. (ad) med (-iam), sc. viam (Ban. 14), propusă
de dl Kisch, nu mai crede nimeni.
Tot documentele ne arată că Siria, despre care am arătat
mai sus că a fost derivată greşit din Vildg(os), avea la 1332—7,
-1403, 1444, 1485 forma Syri, Seri şi era „suburbiul" şi vama
„castri Vilâgosvâr" (Csânki, I, 724). Siri poate fi deci ori dintr'un
nume de persoană, ori ung. siri = sirjai (Vilâgosvâr sirjai
„mormintele Vilâgosvâr-ulai").
Potruban, derivat din sl. potreban „arm", ar putea fi şi
-numele Patrubâny (< rom. patru bani) al vreunui posesor arnmean.
La numele în legătură cu „Abt" (ung. apdt) (p. 303) s'ar fi
..putut adauge şi Apahida < ung. Apdthida „podul abatelui" >
Apahida (cf. Apanagyfalu), care este interpretată adeseori atât
de greşit, fiind adusă în legătură cu ung. apa, rom. apă, hâd, etc.
Ne oprim în acest loc, nădăjduind că prin aceste observări
obiective şi făcute cu cea mai bună intenţie ştiinţifică, nu i-am
pricinuit nici o supărare dlui Kisch.
Am mai fi dorit ca, pe urma cercetărilor de amănunte, dl
Kisch să ne fi dat la sfârşit concluziile la care a ajuns, el fiind
mai pregătit să ni le dea decât cetitorul în sarcina căruia le
-lasă. Dar aceste concluzii, spre marele nostru regret, lipsesc.
Intr'un singur loc, în cursul lucrării, găsim un pasaj care poate
fi considerat de concluzie. Pentru importanţa lui din punctul de
vedere românesc, îl reproduc întocmai de pe p. 194: „Die lateinische
(römische) Kontinuität der Rumänen kann ich sprachlich
hierzulande nicht belegen; wohl aber glaub ich an die Priorität
der Rumänen unter allen hierzulande lebenden Völkern, was
aus zahlreichen O. N. hervorgeht. Wenn z. B. die Magyaren vor
•den Rumänen im Südost Siebenbürgens (3 sc.) gesessen hätten,
so wäre der r. Fl. N. Cernavoda (sl. czerna voda d. h. „Schwarzbach")
unerklärlich, da nachweislich seit Einwanderung der Magyaren
(ca. 996) keine Slaven als Volk sich hierzulande niedergelassen
haben. Also haben die Rumänen das sl. Erbe angetreten
— sonst hätten sie m. Feketiljy (Schwarzbach) entweder
übernommen (etwa als Fechetigh) oder übersetzt ([Valea]
neagră). Beides ist nicht der Fall; also waren sie vorher da, haben
die Slaven assimiliert, und nachher kamen die Magyaren
-(Sekler), dann die Sachsen (12. Jh.). Dasselbe gilt für r. Fl. N.
'.Târnava < sl. trn-ova, m. (kum.) Küküllö; Fl. N. Bistriţa < sl.
Bistrica > m. Beszterce, ss. Bästerz Bistritz; r. Sibiiu < *Sibiu

DĂRI DE SEAMĂ 575
m. Sieben, ss. Tsabăng O. N. r. Bălgraâu < sl.
•Belgrad > m. (Ubersetzungsname) Fejervdr, ss. Weiss erbrich
Weissenburg; r. O N. Jurda < sl. t(v) urda Feste > m. r« rda
(lautgerecht) > ss. Torre mbrich Thorenburg X— letzteres eine
Tautologie. Die r. Wortformen sind die altern, die seiner alten
sl. Form, (vi-) der r. O. N. Vlaha (Bielz 497, 584) = m. Oldh-
-Fenes (Co.) und O. N. (dem.) Vlähita (Od.) < sl. vlah Walache;
O. N. » Bleschdorf « (Lenk I, 152) = r. Spini (T. mi.); urk. Possessio
Solmos (S.) v^olahicalis (Csânki V, 401), mit wertvollem
_^vdlah > m. olah «.
—
Pentru a fi utilizabilă în orice moment o lucrare de întinderea
şi cuprinsul celei a dlui Kisch, trebue negreşit să aibă un
indice. Altfel nu poţi găsi la repezeală părerea autorului în
privinţa originii deosebitelor nume topice, căci, fără să ştii de
mai nainte etimologia, pe care tocmai o cauţi, nu poţi şti grupa
din care face parte numele şi, dacă nu ştii grupa respectivă,
trebue să citeşti toată cartea. Iată de ce regretăm foarte mult
că dl Kisch, probabil din motive de economie, n'a adaus şi un
indice la preţioasa dsale lucrare.
N. DRÄGANU.
Walter Scheidt, Lebensgesetze der Kultur. Biologische Befrachtungen
zum „Problem der Generation" in der Geistes-
,geschichte, Berlin 1929.
Autorul dă indicaţiuni privitoare la metoda biologică
a istoriei, arătând că această metodă se poate
aplica cu succes mai ales în cercetarea fenomenelor de viaţă
produse de colectivităţi sau de unităţi supraindividuale (Uber^
individuelle Einheiten), în trecutul mai apropiat. Definind
•cultura ca viaţa spiritului, admite că istoria e o „ştiinţă fără
legi vitale" (lebensgesetzlose Wissenschaft). Dar pretinde ca
„ştiinţa culturii" să nu fie lipsită de o valoare vitală şi speră,
că rezultatele ei vor putea da cu timpul directive preţioase acţiunilor
omeneşti. Cartea nu stabileşte legi, cum ar părea că
vrea să promită titlul ei; se mulţumeşte numai cu reflexiuni
.generale privitoare la metoda biologică a istoriei subliniind că
nu e o chestiune de metodică, ci de tehnică fixarea instrucţiunilor
de amănunt, pentru cazuri particulare. Punând şi întrebarea,
dacă a face ştiinţă înseamnă a stabili faptele numai
când ele pot fi şi explicate ori a fixa şi inexplicabilul, când se
prezintă ca un fapt, arată că faptul în sine nu există pentru
ştiinţă, oricât ar fi în deobşte cunoscut, dacă nu e privit ca o
-problemă sau adus în legătură cu probleme. Căci ştiinţa urmă-
'reşte scopul de a stabili faptele astfel, ca -ele să devină explicabile
şi explicarea lor să poată contribui Ja lămurirea unui
«omplex mai mare de fapte, cari aşteaptă *ă fie explicate. In

576 1. LUPAŞ
altă ordine de idei arată autorul că ştiinţa nu e decât strădania
de a înţelege ceva. In acest sens istoria e o ştiinţă. Căct
prin ea putem înţelege o situaţiune sau o serie de fapte văzând
cum rezultă ca necesitate psihologică din alta anterioară.
Cercetând relaţiile dintre conducători şi mulţime, autorul,
afirmă că în sensul legilor vitale rolul de conducător revine
oricărui om capabil a contribui hotărîtor la crearea bunurilor
culturale. Mulţimile au numai rolul receptiv, întâmpinând cu
favoarea sau cu împotrivirea lor pe oamenii cu puteri creatoare.
Viaţa istorică este viaţă colectivă; individul izolat nu e
decât abstracţiune. Deaceea eroii nu pot fi izolaţi de mulţime.
Există o dualitate, esenţială pentru procesul istoric al relaţiunilor
intime dintre popor şi geniile creatoare, cari se ridică din
adâncurile lui în cantitate mai considerabilă decât s'ar presupune
după redusa lor posibilitate de afirmare deplină.
In legătură cu „problema generaţiunii" se dă lămurirea
că Leopold Ranke n'a vorbit decât în termeni vagi despre teoria
generaţiunilor, iar elevul său Ottokar Lorenz a făcut din
ea o metodă genealogică, înlocuind ştiinţa însaş cu metoda.
Această eroare a devenit apoi fatală pentru problema generaţiunilor.
Reproduce definiţia lui Ortega despre generaţiune: o-
varietate umană, ai cărei membrii se nasc cu anume însuşiri
tipice, prin care se aseamănă unii cu alţii şi se deosebesc de generaţiunea,
care i-a precedat. Astfel generaţiunea ar fi doar o
clipă în desvoltarea procesului vital sau o pulsaţie a forţelor
organice latente. Pentru a învedera deosebirea dintre generaţiunile
cari se succedează, reproduce părerea lui Treitschke,
oare spunea: „Talentele inegale ale generaţiunilor nu se pot
explica numai în favoarea inegală a împrejurărilor exterioare;
timpul poate numai contribui la creşterea geniului, dar nu-1
crează. De câteori s'a pregătit în linişte o mare prefacere a vieţii
spirituale, o providenţă tainică, al cărei sfat nu poate să-1
pătrundă privirea umană, face să se nască o generaţiune bogat
înzestrată".
Cartea nu dă soluţiuni problemelor dificile de „metaistorie",
ci se mulţumeşte să atragă atenţia cititorilor asupra lor,.
trezindu4e interesul şi agerindu-le spiritul de observaţie.
I. L.
N. C. Bejenaru, Ştefan Tomşa 11 (1611—1616 şi 1621—1623)
şi rivalitatea turco-polonă pentru Moldova. Iaşi 1926.
Lucrarea aceasta dă o expunere, Întemeiată pe o
serioasă cercetare analitică a izvoarelor privitoare la
domniile sbuciumate ale lui Ştefan Tomşa al Il-lea.
Acesta era fiul Domnului omonim din sec. XVI şi al so-

DĂRI DE
SEAMĂ
ţiei sale Axinia. Pare a fi avut tineretă de aventurier, căci &•
amintit ca mercenar în armata polonă a lui Ştefan Băthory
pe la 1576—8 şi chiar ca luptător în armata regelui francez
Henrc IV contra lui Filip II, regele Spaniei. înainte de a fiajuns
în scaunul domnesc, avu prilej să cunoască şi împrejurările
din Constantiinopol, unde a fost — cum scrie Miron Costin
— „pentru trebuinţele ţării pe lângă capichihăi".
Asigu,rându-şi sprijinul şi încrederea Porţii otomane, fu
trimis Domn al Moldovei în locul lui Constantin Movilă, care
împreună cu viteazul, dar nenorocosul Radu Şerban al Munteniei
fu mazilit de Turci. Aceştia ţineau să aibă oameni de încredere
la conducerea celor trei Principate, precum i-au şi aflat,
în persoana lui Radu Mihnea pentru Muntenia, a lui Gavriii
Bethlen pentru Transilvania şi a lui Ştefan Tomşa pentru Moldova.
De aci trebuiau înlăturaţi Constantin şi Alexandru Movilă,
cari nu erau decât nişte păpuşi în mâna politicei polon»
şi a prea ambiţioasei lor mame Elisabeta, văduva lui Ieremia
Movilă. învins în lupta de lângă apa Jijiei, Constantin fu prins,
de Tătari şi înecat in Nipru. Ştefan ajunge să încheie pace cu
Polonii, fără să poată avea însă încredere în ei. De aceea primind
la 1613 ordinul sultanului, să plece cu oaste în Transilvania,
spre a da ajutor la instalarea lui Gavriii Bethlen, abia putu
lua cu sine vre-o 4000 de oşteni, restul trebuind să-1 lase în ţară.
pentru apărarea graniţei de nord. Important jurământul reciproc,
pe care-1 făcură atunci Domnii celor trei ţări: „să fie ca.
fraţii şi să nu se lase unul de altul până la moarte". Ştefan.
Tomşa pare a-1 fi respectat mai mult decât ceilalţi doi, căci
Radu Mihnea îl duşmănia, iar Bethlen uneltia împotriva lui,,
fiind mai bucuros să dea Transilvania sprijin lui Alexandru
Movilă, cum dăduse odinioară şi lui Ieremia.
Fiindcă între boieri cei mai mulţi erau partizanii Movileştilor,
domnia lui Tomşa îşi căuta sprijinul la poporul de jos,
din care se silea să-şi recruteze „boierime de casa lui". De aceea
îl înfăţişeiză izvoarele ca pe un Domn „bun pentru săraci, dar
aspru pentru boieri", relatând că râdea şi răsplătea cu! bani pe
ţiganul călău, care striga despre boieri că s'au îngrăşat ca nişte
berbeci şi sunt buni de junghiat. Dupăce a ucis (1615) 75 boeri,
cari conspiraseră contra lui, ceilalţi s'au răsvrătit, dar Tomşa
cu ajutorul prostimii şi al câtorva steaguri de călăreţi din ţari.
de jos, i-a înfrânt repede pedepsindu-i cu înfiorătoare cruzime.
Cei refugiaţi în Polonia vin cu oaste strânsă acolo şi în lupta,
dela Tătăreni (Noemvrie 1615) Alexandru Movilă (un copilandru
de 15—16 ani) cu ajutorul cumnaţilor săi poloni învinge pe
Tomşa, care se refugiază cu soţia sa Elena la Brăila. împotriva
lui Alexandru se răsvrătesc Orheenii şi Tătarii. Iar Sultanul
dă ordin lui Bethlen şi lui Radu Mihnea, să dea ajutor lui
37

578 I. LUPAS
Tomşa, spre a se reinstala în scaunul în care nu-1 va tolera pe
Alexandru. Intre acesta şi Gavrilaş, fiul lui Simion Movilă era
o rivalitate periculoasă. Oamenii din apropierea celui din urmă
izbutesc a mitui un preot moldovean, care dă otravă în cuminecătură
lui Visnievski şi drept pedeapsă fu ars într'un scaun
de sârmă.
La începutul anului 1616 fu reinstalat Ştefan Tomşa, dar
pentru scurt timp, căci pierzându-şi sprijinul de căpetenie la
Constantinopol, fu înlocuit cu Radu Mihnea, pe care-1 instala
Skender paşa, izbutind să învingă la Drăcşani (Aug. 1616) pe
Movileşti; prinzând pe Elisaveta cu fiii săi Alexandru şi Bogdan
îi duse la Constantinopol, unde se turciră. In expediţia contra
Cazacilor (1617) primi ordin şi Radu şi Bethlen să plece la
Nistru. La 1621 Sultanul Osman, care porni cu oaste contra
Poloniei, mazili pe Radu Mihnea, înlocuindu-1 cu Ştefan Tomşa,
dupăce rivaJlul acestuia, neguţătorul Iacob Locadelli fu înlăturat
din combinaţie. Cu Bethlen a păstrat Tomşa bune legături
de prietenie şi în domnii a doua. A încercat să aibă raporturi
de vecinătate pacinică şi cu Polonii. Aceştia i-.au rămaiî
însă duşmani neîmpăcaţi şi prin intrigi neobosite au reuşit a
determina Poarta, să-1 mazilească din nou înlocuindu-1 iarăş
cu pacinicul Radu Mihnea.
Trebue rectificată afirmaţiunea dela pag. 74 că Bethlen
nu ar fii dat ascultare (la 1617) ordinului turcesc de a participa
la expediţia împotriva Cazacilor la Nistru. Tratatul de alianţă
al lui Radu Mihnea cu Bethlen a fost semnat în tabăra de lângă
Soroca şi în textul lui se spune apriiat, că cei doi Principi sau
întâlnit acolo (cf. Torok-Magyarkori Allamokmânytâr voi. III,
pag. 193). Iar la pag. 86 autorul citează din Miron Costin neologisme
ca acestea: „cea mai luxoasă ambasadă]". Fireşte asemenea
cuvinte nu se află în cronica înţeleptului Moldovean,
care se mulţumea să scrie simplu şi pe înţelesul tuturor: „mulţime
de oameni cu podoabe desfrânate de tot".
1. L.
SzekfU Gyu'la, Bethlen Gdbor. (Budapest 1929).
La 15 Noemvrie 1929 s'au împlinit trei secole dela
moartea principelui ardelean Gavriil Bethlen, a cărui!
-domnie de un deceniu şi jumătate (1613—1629) a lăsat
în analele Transilvaniei amintirea unui timp de progres
politic, cultural şi economic. Personalitatea lui a
trezit de multă vreme un interes durabil în cercurile istoricilor
maghiari, formând obiectul unei respectabile serii de stu^
dii şi publioaţiuni speciale. Ca cele mai reuşite pot fi menţionate
ale neobositului cercetător Alexandru Szilâgyi şi ale lui
Dâvid Angyal, profesor la Unversiltatea din Budapesta.

DĂRI DE SEAMA 579
La începutul anului de comemorare tricentenară a apărut
Un editura Societăţii „Magyar Szemle" din capitala Ungariei,
.monografia întitulată simplu: Bethlen Gdbor, al cărui autor
luliu Szekfii s'a impus prin scrierile sale anterioare ca unul
«dintre cei mai apreciaţi istoriografi maghiari din zilele noastre,
înarmat cu mijloacele multilaterale ale istoriografiei moderne,
cari îi dau putinţa să scoată figura lui Bethlen din învălisul
elementelor de controversă, prin o critică adeseori prea incisivă.
Szekfii încearcă a înfăţişa sintetic individualitatea acestui
întemeietor al „suveranităţii ardelene" ca rezultatul firesc al
unui ciudat amestec al pasiunilor omeneşti cu ideile „mari"
ale timpului, în care a trăit. Schiţând preocupările politicei
europene dela începutul i3ecolului XVII, arată că cine nu voeşte
să se lase amăgit de .aparenţe înşelătoare şi de lozincele obicinuite
în frazeologia curentă a timpului, are datoria de a căuta
să pătrundă, dincolo de învelişul vorbelor mari, în rostul ascuns
al factorilor sufleteşti, cari îndrumă acţiunile individuale
şi colective. Promisiunile de rea credinţă şi frazele înşelătoare
izbutiseră să aibă din epoca renaşterii până la începutul secolului
XVII-lea un rol covârşitor. Religia, morala, libertatea deveniseră
simple lozinci pentru deghizarea ambiţiilor personale
sau a intereselor de stat. Minciunile în interesul statului —
•arcana imperii — erau la ordinea zilei în toate cabinetele eu-
• ropene, cari se orientau după maxima, că e bine să fie preveniţi
cei ce pot fi periculoşi (praevenire iis, qui nocere possunt).
In acest cadru al epocii sale, principele Gavriil Bethlen
apare ca un diplomat iscusit, înzestrat deopotrivă şi cu calităţi
apreciabile şi cu defecte lesne de găsit la cei mai mulţi dintre
contemporanii săi. Aceştia îl considerau îndeobşte ca pe un
• om vrednic de puţină încredere, fiindcă avea întotdeauna gânduri
ascunse şi era gata în orice moment a-şi trăda aliaţii.
Iacob I, regele Angliei, ezită să între cu el în legături diplomatice,
socotindu-J nedemn de încrederea sa. Sir Thomas Roe, ambasadorul
englez la Constantinopol spunea că „în firea lui Be-
.thlen este înrădăcinată înşelătoria

580 /. LUPAŞ
o consideră Szekfii tragică, întrucât mai înainte toţi paşii lor ar
fi fost îndreptaţi spre apus, iar Bethlen a început a-i îndreptacontra
apusului catolic, producând o sfâşiere prin crearea suveranităţii
ardelene de colorit protestant, ca un factor hotărît.
ostil tradiţionalei suveranităţi maghiare, plăsmuită şi propagată
cu mijloacele exclusive ale catolicismului în doctrina mistică
despre „sacra coroană ungară". Această directivă nu a putut
fi schimbată decât la sfârşitul secolului XVII, după alungarea.
Turcilor din Transilvania, când unitatea, regatului misionarapostolic
al Sf. Ştefan s'a putut reface, dar numai cu ajutor
apusean, cu acela oferit de expansiunea imperialistă habsburgicâ
spre răsărit.
1. L.
Rugonfalvi Kiss Istvân, Az dtertekelt Bethlen Gdbor (Gavriid
Bethlen cel depreciat) Debreczen 1929.
Monografia lui Szekfu despre Bethlen, având în
unele părţi colorit oonfesionalncatolic, a provocat critica,
istoricilor de confesiune reformată-calvină, cari nu au
putut lăsa nerelevată tendinţa de oarecare deprecierea
principelui Gavriil Bethlen, apreciat până acum de istoriografia
maghiară ca unul dintre cei mai iscusiţi conducători aiprincipatului
ardelean. Profesorul univ. din Debreţin Kiss Istvân
nu a întârziat a combate afirmaţiunile greşite sau tendenţioase
ale lui Szekfu atât în coloanele revistei Prote-stăns Szemle,
cât şi în mod amănunţit în cartea coi titlul din fruntea acestor
rânduri. Ca unul care a scris mai înainte o monografie despre
Bethlen, cunoaşte izvoarele contemporane şi literatura relativă
la timpul domniei lui destul de bine. Astfel poate urmări:
pas de pas afirmaţiunile adversarului său, confruntându-le,
rectificându-le şi stăruind asupra unui număr considerabil de ;
lacune, omisiuni sau interpretări arbitrare; Citează şi Kiss opinia
puţin favorabilă a lui Pâzmâny, care scria lui Ferdinând
II, despre Bethlen: „Certum est Bethleni fidei non est fidendum,
nam ipse nec promissa, nec aliud curat, sed occasionem juxta-
Machiavelli ragion de stato, ubi occasionem habet promovendaesuae
rei, nulla îpsum obligaţi o retinet". Nu dă însă uitării
nici cuvintele energice, prin cari se exprimă atitudinea bărbătească
a lui Bethlen faţă de toţi acuzatorii săi: „Oricine ar
cârti asupra noastră în orice fel, nu ne pasă; Ia cuvintele cârtitorilor
opunem faptele noastre drepte" (Bethlen polîtfkai levelei
p. 28). Şi adevărul este, că astfel de fapte nu au lipsit din
viaţa şi domnia lui Bethlen.
Ce proporţii a luat această interesantă polemie rstorică,
prilejuita de trlcentenarul morţii lui Bethlen', se poate vedea
şi din faptul că profesorul Kiiss termină răspunsul său cu propunerea
de a se constitui un juriu din istoricii maghiari Angyal

DĂRI DE SEAMĂ 581
David, Kârolyi Àrpâd, Lukinich Imre, Marczali Henrik, Szâ-
-deczky Kardoss Lajos şi Takâos Sândor, cari alegându-şi un
preşedinte să examineze atât cartea lui Szekiii, cât şi răspunsul
• acesta: Gavril Bethlen cel depreciat. Dacă sentinţa juriului
s'ar întâmpla să file nefavorabilă acestui răspuns, autorul se
obligă pe cuvânt de onoare, să nu mai scrie nici o lucrare istorică
în viitor şi sâ-şi ceară fără întârziere dimiterea delà catedra
universitară pentru motive de insuficienţă intelectuală şi
morală. Pentru cazul că sentinţa ar fi în defavoarea adversarului,
să se oblige şi el a proceda la fel. Nu ştiu, dacă d. Szekfii
va fi acceptat, sau nu, propunerea aceasta.
1. L.
Makkai Sândor, Egyedul. Bethlen Gâbor lelki arcza (Singur.
Portretul sufletesc al lui Gavriil Bethlen) Cluj, 1929.
îndemnat probabil de polemica istorică provocată prin pu-
2blicaţiunile apărute cu prilejul comemorării tricentenare a morţii
lui Gavril Bethlen, episcopul reformat din Cluj, Alexandru
"Makkai cearcă să reconstruească portretul sufletesc al vestitului
principe ardelean aşa cum i se înfăţişează după o atentă
lectură a izvoarelor şi a literaturii istorice privitoare la epoca
lui. E o analiză istorică-psihologică adeseori pătrunzătoare. Autorul
se sileşte a da o interpretare conştiincioasă informaţiunilor
multiple având însă şi curajul de a reconstrui chiar în
acele părţi, unde materialul istoric nu oferă deplină siguranţă.
Titlul cărţii: Singur e sugestiv şi potrivit cu concluzia finală,
care-1 prezintă pe Bethlen în lumina simpatică aceluice s'a
ridicat din situaţia grea de orfan numai prin destoinicia sa
până la cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sociale-politice, pe
care o putea oferi principatul Transilvaniei cetăţenilor săi. Singur
a străbătut «a băiat tânăr la curtea lui Sigismund Bâthory,
singur a reuşit a-şi asigura încrederea lui Bocskay; singur a
sprijinit pe nevrednicul Gavriil Bâthory, care drept răsplată a
ridicat sabia asupra lui, fiindcă 1-a oprit a intri la Oradea în
camera de dormit a soţiei sale, iar la Sibim i-a aprins barba
cu lumânarea, fiindcă nu 1-a îngăduit i?ă-şi bată joc de cinstea
Săsoaicelor; singur a fost în stare să obţină sprijinul sultanului
turcesc nu numai pentru alegerea sa ca principe, ci şi pentru
toate actele mai însemnate ale uneil binecuvântate domnii
de 16 ani. Tot singur a rămas şi în tendinţele sale de a restaura
integritatea regatului ungar, în formă protestantă, sprijinită
pe Ardeal şi pe suveranitatea turcească, nefiind ajutat în tendinţele
sale nici de Ungurii habsburgici din nordul Ungariei,
nici de Ardealul pe care nereuşind a-1 transforma în factor unguresc
decisiv, avu durerea să-1 vadă nepăsător faţă de năzuinţele
sale. A rămas deci singur şi când se afla în culmea

582 /. LUPAŞ
stăpânirii. Aci descopere autorul elementul tragic al vieţii şi
domniei lui Bethlen: unitatea, pe care năzuia să o restaureze"
în sânul neamului său în formă potrivită împrejurărilor dela j
începutul scolului XVII, nu era râvnită de Ungurime (p. 83).
Autorul subliniază opinia contemporanului Ioan Kemeny că în"
afară de Ştefan cel Sfânt şi de Matia Corviriul istoria ungurească
abia dacă mai poate prezenta vre-o individualitate aşa
de pregnantă ca a lui Guvriil Bethlen, care încerca toate mijloacele
spre a-şi face respectată suveranitatea sa şi de Ardeleni"
şi de străini, făurindu-şi prin istoricii dela curte o genealogie
fantastică, spre a se înfăţişa ca descendentul lui Ştefan cef
Sfânt şi chiar al lui Attila, precum se lăuda la Poartă, că înaintaşii
săi ar fi fost timp de 13 secole membrii ai clasei nemeşeşti.
7. L.
losef Redlich, Das österreichische Staats- und Reichsproblem.
Geschichtliche Darstellung der inneren Politik der habsburgischen
Monarhie von 1848 bis zum Untergang des Reichs.
Leipzig, vol. I (1920) şi vol. II (1926).
Autorul acestei vaste lucrări, al cărei prim volum înfăţişează
politica internă a monarhiei habsburgice până la 1861,,
iar al doilea până la 1867, arată în prefaţă, că unele părţi ale
scrierii sale erau terminate înainte de isbucnirea războiului
mondial, iar restul a urmat să fie complectat după prăbuşirea
din toamna anului 1918, când problema austriacă nu mai era
de ordin politic, ci de ordin curat istoric. Deaceea are autorul
accente de resemnare ca unul care nădăjduise în posibilitateade
refacere şi salvare a acestei monarhii fiind convins, că existenţa
ei corespunde unei necesităţi europene. Cu toate acestea
se sileşte să fie obiectiv şi imparţial; nu vrea să înfrumseţeze
brutalităţile absolutismului habsburgic din timpul lui Ferdinand
II şi al urmaşilor săi, ţine să sublinieze însă importantul rol
al monarhiei în izgonirea Turcilor şi menţinerea atâtor popoare
într'o legătură mai apropiată sau mai îndepărtată cu cornut
nitatea sufletească a culturii apusene. îşi dă seama că prăbuşirea
acestei monarhii este o consecinţă a ideilor revoluţiei franceze,
în primul rând a ideii naţionale, care a fost fermentul sufletesc
dinamic, înlocuind repede ideea dinastică şi de stat, care
putea să garanteze existenţa monarhiei numai cu condiţia de a
fi ţinute masele populaţiei în complectă pasivitate politică. îndată
ce ideea naţională le-a trezit pretutindeni spre activismuî
politic, era firească tendinţa fiecărui cetăţean de a se desface
..din moştenită constituţie sufletească a supuşeniei naive faţă demonarhul
ereditar şi a se incadra ca parte integrantă a unei:

DĂRI DE SEAMĂ 583
comunităţi populare unice capabile de voinţă politică exclusiv
în organismul acesteia" (p. IX.). Dar necesitatea unei organizări
superioare celei naţionale a rămas, deşi monarhia austriacă,
realizatoarea parţială a acestei organizări în Europa
centrală, sa prăbuşit. Dovadă Liga Naţiunilor. Autorul avea
deci dreptate afirmând, că ideea aceasta ne mai fiind acum o
problemă austriacă, a devenit una europeană.
Materialul enorm, pe care arhivele austriace — deschise
acum după războiu aproape fără nici o restricţiune tuturor
cercetărilor — l-au pus la îndemâna utorului, a încercat
să-1 utilizeze în cât mai largă măsură, spre a ne da o expunere
documentată şi temeinică.
Statul „austriac", în care singura legătură „organică" între
diferite ţări şi popoare o forma dinastia habsburgică, se reducea
la „statul funcţionarilor" numiţi dela centru şi încredinţaţi
cu ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor dictate de Viena.
Abia în urma reformelor din timpul domniei de 40 de ani a
Măriei Terezia a luat forme mai concrete ideea unităţii statului
austriac, sprijinită pe mehanismul administrativ al organelor
de conducere centrală. Tendinţa lui Iosif II de a desăvârşi
creaţiunea imperiului austriac în spirit birocratic germanizator
s'a prăbuşit după moartea acestui monarh; ideea însă
a preocupat mai departe birocraţia dominantă şi după două
generaţiuni a încercat să păşească din nou pe tărâmul realizării.
După succesele obţinute de monarhia habsburgică prin
pacea dela Viena, urmărind sfânta alianţă scopul de a suprima
orice mişcare revoluţionară în Europa, conducătorilor monarhiei
li se părea că acesta este însuş rostul ei de existenţă, iar
popoarele din cuprinsul ei, în afară de Italienii atraşi de noua
suflare a ideii naţionale, socoteau eă^şi vor afla fericirea în
loialitatea şi supunerea tradiţională faţă de casa domnitoare.
In ttarpul lui Francisc II — om lipsit de însuşirile unei personalităţi
puternice — absolutismul luminat se transformă
într'un absolutism încremenit în nota conservativă. Ministerul
poliţiei devine organul de căpetenie. Statul nu mai e guvernat,
ci numai administrat cu pedanterie birocratică excesivă. Era
în timpul acesta un fel de interregn al suveranităţii. Mulţi dintre
conducători vedeau lipsurile, înţelegeau necesităţile timpului,
dar fiindcă nu pornia dela suveran nici o iniţiativă, nu se
mişcau nici ei. Astfel revoluţia Austriei din 1848 a fost în realitate
revoluţia slăbiciunii (p. 71). In locul absolutismului poliţienesc
şi al odiosului centralism birocratic încearcă această
revoluţie organizarea monarhiei pe baze democratice: imperiul
dinastiei să devină un imperiu al popoarelor componente. încercarea
nu izbuti din cauza particularismului diferitelor nea-

584 I. LUPAS
muri, cari toate voiau să se organizeze pe baze naţionale. Imperialismul
austriac se izbi de cel maghiar, reprezentat prin
Kossuth, iar acesta întâmpina în Ardeal rezistenţa burgheziei
săseşti şi a maselor de iloţi români conduşi de preoţimea ortodoxă
„die ungefüge, aber auch ungestüme Erhebung der Massen
des durch die orthodoxe Geistlichkeit geleiteten rumänischen
•Helotentums" (p. 216). Experienţele revoluţiei determinară pe tânărul
împărat în primăvara anului 1849 să disolve parlamentul
din Kremsier şi să declare în manifestul publicat cu această
ocazie, că şl-a fixat ca ţintă a vieţei sale reînvierea Austriei
xinitare (347) pe care socotea că n'o poate realiza decât printr'un
regim absolutistic, încredinţat lui Felix Schwarzenberg,
Alexandru Bach şi Stadion. Pentru nici un monarh din sec.
XIX n'a fost principiul: „Le roi régne, mais il ne gouverne pas"
aşa de străin şi de neînţeles ca pentru Francise Iosif I. Atitudinea
aceasta a monarhului explică durata de un deceniu a absolutismului
germanizator, cu tendinţe centraliste, până la înfrângerea
armatei austriace de către Italieni (1859) şi până la
încercarea de a înlocui absolutismul cu un simulacru de constituţionalism,
întemeiat pe „individualităţile istorice-politice"
cu un parlament central în Viena şi diete provinciale în diferite
tări ale monarhiei. Soluţia aceasta nu mulţumia nici pe centralişti,
cărora unitatea imperiului le apărea astfel iluzorie, nici
pe federalişti, întrucât organizarea pe baze naţionale era împiedecată
de „individualităţile istorice-politice". Autorul admiră
simţul de prevedere al scriitorului Iosif Eötvös, care spunea că
prăbuşirea inevitabilă a imperiului otoman va crea şi în Serbia
şi în Principatele Române câte un Piemont în favoarea Jugoslavilor
şi Românilor oprimaţi. Constată însă, că conducerea
Ungariei n'a luat absolut nici o măsură practică pentru a înlătura
pericolul semnalat de Eötvös, dimpotrivă a făcut totul
pentru adâncirea prăpastiei (568—9). Ca „părintele constituţiei"
din 26 Febr. 1861, — baza desvoltării Austriei până la prăhuşirea
sa —• e considerat în deobşte ministrul Anton Schmerling.
Adevăratul autor a fost însă talentatul jurist Hans von
Perthaler, care a redactat toate actele de stat mai însemnate,
în legătură cu această constituţie, chiar şi discursul, cu care împăratul
a inaugurat la 1 Mai 1861 viaţa parlamentară în Austria.
(716). La două zile după .publicarea patentei din Februarie convoacă
împăratul Francise Iosif I la un consiliu de coroană pe toţi
miniştrii declarându-le că în constituţia din 26 Febr. sunt limitele
extreme, până la cari a putut merge şi rugându-i să apere
cu energie tronul de alte concesiuni. Tot atunci le-a spus, că nu
permite parlamentului nici un fél de amestec în chestiunile
«xterne, nici în cele privitoare la armată, fiindcă s'ar putea în-

DĂRI DE SEAMA 585
tâmpla să ia „hotărîriie cele mai primejdioase". Autorul carac-
.ierizează constituţia aceasta drept un compromis al ideii de
stat dinastic cu ideile şi postulatele constituţionalismului modern.
Din acest compromis a rezultat parlamentarismul austriac
-lamentabil, sprijinit pe o aparenţă de liberalism şi pe alta de
autonomism.
In volumul al doilea analizează amănunţit frământările
politice dintre anii 1861 şi 1867, cu încercările constituţionale
din epoca lui Schemen:ling şi cu sistarea lor (1865) prin ministrul
Belcredi (Sistierungsministerium) până la încheierea pactului dualist
din 1867, care dă Ungurilor recalcitranţi un neaşteptat triumf.
Materialul documentar este şi în volumul acesta extrem
de bogat, cuprinzând nu numai informaţiile culese din procesele
verbale ale conferinţelor ministeriale, prezidate adeseori de
însuş împăratul, ci şi pe cele risipite în ziaristica timpului, în
diferite memorii şi în literatura istorică relativă la această epocă.
Toate neamurile din cuprinsul fostei monarhii pot găsi aci date
de interes pentru istoria lor din această epocă de neisbutite
încercări constituţionale. Pentru Români e preţioasă informaţia
extrasă din protocolul conferinţei ministeriale dela 15 Ianuarie
1863. Conferinţa a fost prezidată de însuş Francisc Iosif
-şi s'a ocupat de chestiunea reînfiinţării mitropoliei Românilor
ortodocşi. Cancelarul aulic ardelean a declarat, că în Transilvania
nu e cu putinţă a convoca dieta provincială decât cu condiţia
de a-i satisface pe Români şi pe şeful lor politic şi păstorul
lor sufletesc, arhiepiscopul Şaguna. Chestiunea era, dacă
metropolia aceasta trebuia înfiinţată pentru toţi Românii ortodocşi
din monarhie (deci şi pentru Bucovineni) sau numai pentru
cei din Ungaria şi Transilvania ori să se mărginească numai
la Transilvania, instituind aci un arhiepiscop ortodox în
persoana lui Şaguna („bloss für Siebenbürgen einen orthodoxen
Erzbischof, und zwar in der Person des politisch mächtigen
Pischofs Schaguna zu kreieren"). Problema era complicată şi
prin faptul, că se atingea susceptibilitatea Sârbilor ortodocşi
din sudul Ungariei şi din Croaţia, întrucât mitropolitul din Carloviţ
avea atunci jurisdicţie spirituală asupra episcopiilor ortodoxe
din Ungaria şi Transilvania; emanciparea Românilor de
sub această jurisdicţie bisericească trebuia in orice caz admisă
(p. 305—6).
Tot aşa de preţioase sunt şi extrasele din protocoalele conferinţelor
ministeriale dela 27 şi 29 Aug. 1865, cari arată atitu-
• dinea dibuitoare a împăratului în chestiunea unirii Transilvaniei
cu Ungaria. In cea dintâi îşi exprimase Francisc Iosif dorinţa
de a se găsi o soluţiune, care să satisfacă nu numai elejnentul
maghiar, ci să ţină seamă şi de aspiraţiunile juste ale

586 I. LUPAS
celorlalte naţiuni. Spunea chiar, că dieta ardeleană trebue oprită
delà orice pas pripit, întrucât nu ar fi potrivit să se contopească.
Transilvania şi administrativ cu Ungaria, nici nu ar fi practic
realizabil, deoarece aci sunt multe probleme şi interese diferite
de ale Ungurilor. Cu deosebită consideraţie la Saşi şi la Români
împăratul insistă, să se evite afirmaţiunea, câ prin unire
ar înceta orice autonomie a Transilvaniei („Ganz besonders muss
es aber mit Rücksicht auf die Sachsen und Romanen vermieden
werden, zu sagen, dass mit der Union jede Autonomie Siebenbürgens
aufhöre" p. 413). In aceeaş şedinţă accentua şi contele
Belcredi că faţă de Români trebue a se proceda cu deosebită precauţiune,
deoarece un procedeu nepotrivit cu împerjurările date
i-ar jigni repede şi i-ar împinge spre Principatele Dunărene,
spre care şi de altfel gravitează necontenit („Graf Belcredi
suchte nun die ziemlich peinlich gevordene Situation dadurch
zu retten, dass er sagte: indem er glaubte, besonders zur Vorsicht
gegenüber den Romanen mahnen zu sollen, wies er darauf
hin, dass man dieselben durch ein den gegebenen Verhält*
niessen nicht entsprechendes Vorgehen leicht verletzen und nach
den Donaufürstentümern, wohin sie ohnehin stets graviteren,
treiben würde" p. 414).
Cu două zile mai târziu, împăratul stăruia însă în conferinţa
ministerială (din 29 Aug.) pentru încorporarea Transilvar
niei, fiind aceasta condiţia neapărată pentru ca dieta Ungariei
să-şi poată resolvi problema. Deaceea spunea că măsurile trebuesc
luate cu energie şi consecvenţă, iar guvernorului ardelean,
contelui Crenneville să i se trimită instrucţiuni amănunţite şi
în toată acţiunea aceasta să se accentueze „continuitatea administraţiunii
independente a Transilvaniei". Autorul însuş rămâne
uimit de repeziciunea, cu care s'a produs în concepţia împăratului
această radicală schimbare de sistem (delà Sclvmerling şi
Nâdasdy la Belcredi) într'un timp aşa de scurt şi în chestiuni
de politică internă a imperiului, cari trebueau însă cântărite şi
din punct de vedere moral. (414).
înfrângerea armatei austriace în lupta cu Prusia, la Sadowa
şi Königgrätz *), a accelerat dorinţa lui Francise Iosif de
1
) Mareşalul Foch cercetând, după încheierea războiului
mondial locul de luptă, a spus că generalul Benedek îşi alesese
la 1866 aci o poziţie excelent de avantajoasă, încât Prusii au trebuit
să facă serioase încercări pentru a descoperi un punct mai puţin rezistent.
La întrebarea, pentru ce au pierdut Austriecii lupta
aceasta, mareşalul a dat un răspuns, care se potriveşte aşa de
bine şi pentru a explica sfârşitul monarhiei: „Austriacii au pierdut
lupta, fiindcă şi-au pierdut capul. A-şi pierde capul, e cea
mai grozavă nenorocire, ce i se poate întâmpla unei armate în
timp de războiu". — Şi unei ţări — în orice vreme!

DĂRI DE SEAMĂ 587"
a se împăca -cu Ungurii. Francisc Deâk şi aristocraţia maghiară,
a obţinut prin pactul dualist dela 1867 un succes nemeritat..
Baronul Beust, —• atacat în parlament din partea deputatului.
Skene, care spunea că locul lui nu ar fi „pe banca ministerială,
ci pe altă bancă", fiindcă a cedat aşa de mult Ungurilor, —
arăta că i3e prezintă fără teamă înaintea scaunului de judecată
al istoriei, unde vor trebui chemaţi şi aceia, cari au început
în ceasul al 11-lea tratative cu dieta din Pesta, fără a,
pune alături de aceasta Reichsratul din Viena. Exprima insă.
tot atunci speranţa, că istoria nu va ţinea scaun de judecată, ci.
va rosti cuvinte de iertare asupra tuturor celor ce au greşit
mai mult sau mai puţin, dar pe cari experienţele irau unit în.
dorinţa de a uita trecutul, de a iubi prezentul şi de a crede în
viitor. (669—670). Ungurii au ştiut să profite de pactul dualist^
asigurându-şi preponderenţa în chestiunile comune şi izbutind
să realizeze un sistem de conducere centralistă ân sens şovinist.
maghiar cu unificarea politică a celorlalte naţiuni, câtă vreme
Austria a slăbit prin frământările politice interne, întrucât prin
constiuţia ei dela 1867 se recunoaşte din nou principiul egalei
îndreptăţiri a naţionalităţilor în privinţa limbei. Curentul democratizării
a progresat în Austria, întroducându-se la 1907 votul
universal, iar ân Ungaria a fost împiedecat cu toată stăruinţa
până la sfârşitul răsboiului mondial. Autorul încheie cu
constatarea că neînduplecata logică istorică-politică a făcut calozinca
dismembrărM monarhiei să purceadă tocmai dela conducătorii
elementului maghiar, cari izbutiseră a înjgheba pactul
dualsit. Surparea acestuia a îmormântat sub ruine şi pe
creatorii săi: dinastia şi maghiarimea imperialistă concomitentcu
prăbuşirea puterii germane din Europa.
1. L.
Ştefan Lupşa, Catolicismul şi Românii din Ardeal şi Ungaria
până la anul i5S6. Cernăuţi 1929 (pp. XV+103).
E o teză de doctorat prezentată facultăţii de teologie
din Cernăuţi. Autorul a cercetat ân mod conştiinţios
izvoarele şi literatura istorică privitoare la această,
chestiune, ajungând la conehrzia că în teritorul locuit de
Români biserica şi ritul ortodox avea prioritatea fn_
timp faţă de catolicism şi că chiar după anexarea acestui
teritor la regatul „apostolic" al Ungariei — ortodoxia se menţine
aci în continuă luptă cu catolicismul sprijinit din partea sta-.
tului cu multiple mijloace. Totuş în timpul Arpadienilor proselitismul
e mai puţin agresiv decât în secolele următoare. In legila
lui Ladislau şi ale lui Coloman Cărturarul se găsesc chiar dis~
poziţii categorice, cari menţin vechiul rit oriental cu privire lapostul
mare şi la înmormântări. E bună interpretarea auto--

"588 i- LUPAŞ
rului, relativă la următoarea lege a lui Coloman (19^5^1114):
„Veters coloni eiecti, terrain non habentes alibi, ad suam revertantur.
Si terra eorum data est monasteriis vel ecclesiis et ipsi
aliam habent, hoc inviolabiliter ita permaneat". Sub veteres coloni
— spune autorul — că trebuesc înţeleşi vechii proprietari, Românii
cari văzând că noii venetici, Ungurii nu vor să mai
plece, s'au reîntors la moşiile lor părăsite, iar întrucât acestea
le-ar fi găsit dăruite mănăstirilor sau bisericilor catolice, au
trebuit să se mulţumească cu locurile lor de refugiu prin munţi,
ori să se supună noilor stăpâni, devenind astfel iobagi ai clerului
catolic pe moşiile, cari fuseseră odinioară proprietatea lor.
S'au împăcat însă anevoie cu noua situaţie; s'au răsvrătit adeseori
împotriva noilor proprietari, batjocorind şi alungând călugării
catolici, cum dovedeşte autorul cu cazul mănăstirii Cârţa
desfiinţată la 1477. însuşi episcopul catolic al Transilvaniei e
nevoit a se plânge regelui (1377) că cnezii români nu vor să-1
recunoască stăpân al pământurilor, păşunilor şi pădurilor, ci
gospodăresc par'că ar fi ei proprietari. Chiar şi autonomia judecătorească
şi-o păstrează Românii până. în sec. XV; preoţii
ortodocşi din dieceza Cianadului, care cuprindea şi Ardealul,
făceau acte publice pentru credincioşii lor până când intervenţia
papei cere să fie opriţi „preoţii şismatici delà exerciţiul notariatului
public" (1376). Ierarhia catolică, făcând parte din însaş
suveranitatea politică a statului ungar, avea numeroase
ocazii de propagandă prin jurisdicţia, pe care sub raport economic
o întindea şi asupra Românilor de pe moşiile bisericeşti şi
mănăstireşti. Propaganda aceasta produce însă succese slabe,
de o parte din cauza rezistenţei elementului românesc profund
tradiţionalist, de alta din cauza avidităţiii clerului catolic de a
încassa cât mai multe dijme delà credincioşi. Românii fireşte
nu erau bucuroşi să le plătească. Matia Corvinul dispune la
1481, succesorul său Vladislav II la 1495, ca Sârbii şi Românii
să nu plătească dijme.
La începutul sec. XIV, îndată după stângerea dinastiei arpadiene,
în părţile sudice ale Ungariei se fac dese incursiuni
din partea „şismaticilor", ceeace nelinişteşte pe papa Bonifaciu
VIII, oare se alarmează în repetate rânduri de soarta regatului
„quod ad apostolicam sedem pecularius pertinet" (Hurm. I. 1.
p. 588). In timpul acesta arbitrul situaţiei era puternicul voevod
ardelean Ladislau, care deşi catolic, ţinea mai bune legături
cu Românii din sudul Carpaţilor şi cu Sârbii decât cu regii
sau pretendenţii la coroana Ungariei. Teritorul stăpânit de el
se întindea până la Tisa, dupăcum apare din documentul delà
1309, prin care legatul papal Gentili îl excomunică, fiindcă a
"îndrăsnit să-şi mărite fata după fiul regelui sârbesc Ştefan şi

DĂRI DE SEAMA
pune sub interdict întreg voevodatul lui „ultru silvas et citra
silvas" (Hurm. I. 1. 571).
In timpul celor doi regi din dinastia de Anjou, Carol Robert
şi Ludovic I, propagnda catolică se intensiifcă, Înregistrând
oarecari rezultate atât prin stăruinţa lor cât şi prin activitatea
franciscanului Antonio Spoletto, pe care papa voia să-1
institue la 1374 episcop al Românilor trecuţi la catolicism. Dar
rezultatele abţinute nu au fost de durată. După moartea lui
Ludovic (1382) propaganda slăbeşte; legaturile cu patriarhia din
Constantinopol sunt reluate la 1391 chiar de voevozii Baliţă şi
Drag, carii supun mănăstirea din Peri de-adreptul scaunului
patriarhal. Cătră sfârşitul domniei lui Sigismund se înteţesc
din nou persecuţiile prin măsurile dela 14^8 îndreptate contra
ortodocşilor din districtul Sebeşului bănăţean. Autorul reproduce
în anexe textul latin al decretului după „Momumenta spectantia
historiam Slavorum Meridionalium" voi. XXXIII, precum
şi actele privitoare la episcopul Ioan de Capha (1456) — acestea
din urmă după studiul publicat de Xenopol în Revista pentru
istorie, arheologie şi filologie (1894).
Anul 1556 fixat de autor ca graniţă a lucrării sale, este
bine ales, întrucât de aici înainte ofensiva catolică în Ardeal
slăbeşte total. Timp de aproape un secol şi jumătate catolicismul
ardelean, strâmtorat prin diferitele curente ale protestantismului
biruitor, fu redus la defensivă.
I. L.
Berzeviczy Albert, Az abszolutiszrnus kora Magyarorszâgon
1849—1865. (Epoca absolutismului în Ungaria): voi. I. (1922) >şi
val. II. (1925), Budapesta. Editura Soc. Franklin.
Nici una dintre epocile istoriei contemporane a Ungariei
n'a avut până acum un cercetător aşa de asiduu, ca autorul
acestei monografii, A. Berzeviczy, care timp de mai mulţi ani a
răscolit arhivele ungare şi austriace, a răsfoit ziarele şi revistele
timpului şi a consultat o mulţime de scrieri referitoare la epoca
absolutismului dela 1849—1865. Astfel a fost în stare să dea în
cele două volume apărute până acum o expunere temeinică şi
amănunţită a vieţii naţiunii sale, sub toate înfăţilşerile ei între
anii 1849—1859. Istoria unui deceniu în două volume(436+566
pagini). Volumul al treilea urmează să cuprindă istoria anilor
1859—1865, dacă vârsta înaintată a autorului îi permite să-1
termine.
In oposiţie cu istoricii maghiarii, cari au scris până acum
despre epoca ceasta înfăţişând-o în colorile cele mai mohorîte,
Berzeviczy constată că ea a fost totuş o epocă frumoasă şi găseşte
frumuseţea aceasta în cultul vieţii familiare mai ales la .

590 I. LUPAŞ
sate, în resistenţa mută şi îndârjită a naţiunii sale contra măsurilor
absolutismului austriac, în literatura naţională înfloritoare
şi în timpul opresiunii, în sfârşit în păstrarea neatinsă
a tuturor valorilor morale, spirituale şi materiale, cari au fost
sacrificate mai târziu, în epoca aşa zisă constituţională, pentru
redobândirea libertăţii.
Din materialul bogat şi felurit, ce i-a stat la dispoziţie, autorul
a reuşit să selecţioneze momentele cele mai caracteristice,
coordonându-le într'o expunere sintetică echilibrată, care nu se
pierde în amănunte şi mărunţişuri prea numeroase. I se întâmplă
totuş autorului, ca în pasiunea sa de a scoate cât mai
mult la iveală alipirea Ungurilor de personalitatea lui Kossuth,.
să nu pregete a cita, măcar în note sub text, câte un amănunt
anecdotic ca cel dela pag. 309 (voi. I), unde aminteşte că un vizitiu,
care purtase pe Francisc losif în călătoria sa din 1852,
când i s'a spus, ce cinste mare 1-a ajuns de a cărăuşi pe împăratul
însuş, ar fi răspuns: „Am purtat eu un domn cu mult mai
mare decât acesta, pe Măria Sa Kossuth Lajos!" Ca justificare
pentru autorul maghiar serveşte însă faptul, că acest amănunt
de valoare anecdotică îl citează, numai sub text, din lucrarea
istoricului Louis Eisenmann, Le Compromis Austro-Hongrois
de 1867. In colo ştirile şi informaţiile contradictorii se sileşte
a le examina pretutindeni în mod obiectiv şi a culege din ele ce
-este mai esenţial şi mai caracteristic pentru cunoaşterea oamenilor
şi a timpului lor. Personalităţile cu rol mai însemnat în
conducerea monarhiei sau în îndrumarea vieţii ungureşti din
epoca aceasta sunt analizate cu pătrundere nu numai după cuvintele
şi declaraţiile lor, ci adeseori după felul de tmiu intim
şi după rezultatele positirve ale activităţii lor. Astfel înregistrând
succesele oratorice ale lui Kossuth în Anglia, unde fusese poreclit
„King of eloguence", nu uită să adauge opinia justă şi resemnată
a emigrantului maghiar R6nay Jâczint: „Cuvintele frumoase
nu vor salva naţiunea noastră, dar aşa suntem noi Ungurii:
iremediabili''.
Ici colo autorul dă oarecare atenţiune şi chestiunilor româneşti,
fără a aprofunda vre-una dintre ele. Astfel aminteşte stăruinţele
zadarnice ale guvernului ardelean din 1848 la ministerul
de interne din Viena, pentru disolvarea comitetului naţionalromân
din Sibiiu, care lucra pentru desfacerea Transilvaniei
•dim legăturile cu monarhia şi alipirea ei la Ţara Românească
(I. 55), apoi măsurile luate de ministrul Alexandru Bach la
1851 îndrumând organele administrative din Banat, să supravegheze
neîncetat legăturile Sârbilor şi Românilor cu „gleichgesinnţ"-ii
lor din cuprinsul Banatului. Paginile privitoare la
Români nu sunt însă lipsite de contraziceri. Aşa d. e. după ce

DĂRI DE SEAMA 591
-afirmă că guvernatorul ardelean Wohlgemuth ar fi avut după
revoluţie mai mult de lucru cu Românii, fiindcă ei au primit
mai puţin (p. 151), ceva mai târziu spune că pentru atitudinea
lor în cursul războiului civil ar fi fost răsplătiţi „cu îmbelşugate
subvenţiuni şi daruri împărăteşti (303). Contradicţia e
vădită.
/. L.
Gh. Ciuhandu, Din viaţa lui Nestor Ioanovici, Episcopul
Aradului 1767—1830. Arad 1929.
Implinindu-se un secol dela naţionalizarea ierarhiei bisericeşti
în scaunul episcopesc al ortodoxiei dela Arad, acest important
moment istoric a fost comemorat în toamna anului 1929
în cadrele unor festivităţi bisericeşti, sporite prin publicaţia îngrijită
a părintelui Dr. Gheorghe Ciuhandu, care a coordonat
în broşura sa toate datele cunoscute până acum despre întâiul
episcop ortodox român al Aradului, Nestor Ioanovici, izbutind
a le spori şi cu câteva inedite, puse la dispoziţia autorului de
•cătră d. profesor Ştefan Lupşa.
Nestor (Nicolae) Ioanovici era originar din Făgăraş, frate
-cu Ecaterina mama protopopului Iosif Barac dela Braşov. Aceasta,
ajungând de timpuriu văduvă, s'a mutat cu 2 fiice ale ei la
Braşov; iar Nicolae — nu se ştie prin ce împrejurări —
a ajuns să studieze în gimnaziul evanghelic din Pojon
(Bratislava). Din anii lui de studiu s'au păstrat 2 scrisori
(publicate în revista „Ţara Bârsei") cătră ocrotitorul
său Hagi Guvril Hristu, căruia îi comunică la 1797,
că — deşi t,a absolvăluit cursul ştiinţelor" — va mai zăbovi
câteva luni, ca să înveţe „ceva din limba franţozească", apoi se
va duce la Carloviţ, să studieze „teologia noastră cea pravoslavnică".
Cu o pregătire aşa de bună se călugări luându-şi numele
de Nestor. La 1810 era printre candidaţii serioşi la episcopia Ardealului,
care fu lăsată intenţionat vacantă după moartea episcopului
Gherasim Adamovici în primăvara anului 1796, ca opera
proselitismului catolic patronat de Habsburgi să nu întâmpine
piedeci la Românii ardeleni. Nestor obţinu în sinodul electoral
dela Turda 16 voturi faţă de 36 date pentru Vasile Moga şi 46
pentru vicarul Nicolae Huţovici. Samuil Vulcan, episcopul grecooatolic
dela Oradea temându-se de Nestor, interveni la curtea
din Viena, să nu fie confirmat episcop, deoarece ar fi plin de
otrava cu care s'a îmbibat sufletul său în şcoalele protestante
-din Bratislava şi la teologia ortodoxă din Carloviţ. Stărue deci
pentru confirmarea lui Vasile Moga, care şi-a făcut studiile la
catolicii din Cluj, întreţine bune relaţii cu ei şi nu inspiră nici

592 /. LUPAS
o teamă că ar fi potrivnic proselitismului catolic între RomânL.
Alte 2 candidaturi ale lui Nestor la episcopia Aradului se zădărnicesc
din aceleaşi motive, la oiri se mai adaugă şi zvonul lipsit
de temeiu, că ar fi foarte neastâmpărat (sehr unruhig). Ia
sfârşit la 1 Febr. 1829 — în vârstă de 62 ani — ajunge totuş
episcopul Aradului, fiind întâmpinat cu bucurie din partea Românilor,
în numele cărora versificatorul local Moise Bota îi
adresează o dedicaţie în versuri, iar studentul în drept (al legilor
auzitor) Moise Cuciu delà universitatea din Pesta îi trimite
o „odă de 30 de strofe".
Păstorirea lui a fost scurtă: de 1 an şi 12 zile. Cercetândprocesele
verbale din 1829—30 ale consistorului ar.adan, părintele
Ciubandu scoate la iveală câteva momente mai de importanţă
ale acestei scurte păstoriri, ajungând la concluzia că Nestor
Ioanovioi a fost „o personalitate remarcabilă a bisericii
noastre. Acea frunte extraordinar de înaltă şi ochii săi atât de
vii şi pătrunzători, cum sunt redaţi în icoana ce ne-a rămas
despre dânsul, denotă o inteligenţă superioară şi pe omul acţiunilor
hotărîte şi statornic urmărite". Ca să arate impresia,,
ce a lăsat moartea prea timpurie a acestui luminat episcop, autorul
reproduce circulara delà 14 Febr. 1830 a consistorului ortodox
delà Oradea, care începe astfel: „Trist prea jalnic şi nenădăit
lucru se înştiinţează".... Oricât de scurtă păstorirea Fă*
gărăşanului Nestor, — după moartea căruia a rămas episcopia
Aradului din nou expusă tratativelor proselitistice ;a,le lui
Samuil Vulcan, organizatorul vehementei ofensive deda 1834 —>
ea constitue totuş o frumoasă pagină în istoria românismului
delà graniţa de Vest. Autorul este în drept să sublinieze că prir
vită prin prisma directivelor ei naţionale şi ortodoxe, cari năzuiau
să îndrume viaţa creştinilor „spre ostroavele sfinţirii de
obşte", cârmuirea de 1 an şi 12 zile a episcopului Nestor „trece
departe peste cadrul îngust de vreme petrecută în scaunul arhipăstoresc".
Dorim părintelui Ciuhandu succes în stăruitoarele
sale cercetări istorice, din oare sperăm că va putea culege materialul
necesar pentru monografia episcopiei aradane, a cărei,
publicare a fost de mult hotărîtă din partea sinodului eparhial.
/. L.
G. Müller, Die sächsische Nationsuniversität in Siebenbürgen.
Sibiiu 1928.
Directorul arhivei naţionale săseşti din Sibiiu, d. G. Müller
dă în această recentă lucrare a sa o contribuţie serioasă la»
istoria dreptului public ardelean, înfăţişând momentele principale
din desvoltarea constituţională şi administrativă a Universităţii
săseşti delà 1224—1876.

DAF.l DE SEAMA 593
Saşii au avut, delà colonizarea lor în părţile Transilvaniei,
neîntrerupt conştiinţa unităţii etnice, ca popor deosebit. Deşi
risipiţi în diferite regiuni, în discontinuitate geografică, ei au
încercat încă delà sfârşitul secolului XII (1191) să se unească
în forma unei organizări bisericeşti, sub conducerea prepositului
din Sibiiu, iar la începutul secolului următor (1212) au exprimat
dorinţa să aibă un episcop al lor propriu în acest oraş, dorinţă
a cărei realizare a întârziat până în secolul al XVT-lea.
In schimb organizarea politică-administmtivă în forma
Universităţii săseşti s'a putut înfiripa mai repede, în baza diplomei
privilegiale deli 1224. Adevărat că privilegiile autonomiei
teritoriale fuseseră acordate de către regele ungar Andreiu
II numai Saşilor colonizaţi în ţinutul Sibiiului. Autorul presupune
că aceştia vor fi ţinut şi înainte de 1224 vre-o adunare obştească,
spre a se sfătui, ce şi cum să ceară delà regele Ungariei.
Deci organizarea primitivă a celor 7 scaune (7 judeţe) ar fi fost
etapa premergătoare organizării mai cuprinzătoare ii Universităţii
săseşti. La cele 7 scaune se mai alătură încă 2 scaune (Mediaşul
şi Şeica) ai căror reprezentanţi afirmă (1315) că aveau
din vechime dreptul de a participa la adunările provinciale sibiene.
Acelaş lucru îl spuneau mai târziu (1453) şi reprezentanţii
Bistriţenilor.
îndatoriri comune, impuse oraşelor săseşti din partea puterii
regale, accelerează pregătirea unităţii politice şi administrative
a Saşilor ardeleni. Astfel la 1433 regele Sigismund dispune
ca Bistriţa, Braşovul şi Clujul să contribue împreună cu
cele 7 scaune la înfiinţarea şi întreţinerea unui corp de grăniţeri
pe linia Făgăraş-Haţeg. Pentru repartizarea cheltuelilor vor
fi ţinut adunare obştească. Dovezi nu s'au păstrat despre astfel
de adunări decât din jumătatea a 2-a a secolului XV, delà 1473,
când au fost convocaţi toţi representanţii lor. Convocările înfăţişează
însă o deosebire de termini, care îndreptăţeşte concluzia,
că legăturile de unitate nu erau încă deplin închegate între toţi
Saşii ardeleni. Astfel d. e. celor din scaunul Mercurea li se dă
(1471) ordin să participe (committimus), iar cu doi ani mai târziu
(1473) li se adresează celor din Bistriţa numai rugarea să
participe (vos iam non hortari licet, sed magis rogamus). Delà
1485 dateiză cel mai vechiu document scris în numele tuturor
Saşilor. Astfel vedem că regele Matia Corvinul confirmând la
1486 privilegiile sibiene, extinse succesiv asupra tuturor Saşilor,
nu făcea decât să consfinţească o stare de fapt.
Dar pentru ca autoritatea Universităţii săseşti să devină a
realitate politică-administrativă recunoscută de toţi, trebuiau îndeplinite
două condiţiuni prealabile: 1) să înlăture jurisdicţia
comitelui local, ceeace se întâmplă pentru Bistriţa la 1469, pentru
H8

S94 I. LUPAŞ
Braşov la 1480 şi 2) să contribue toţi la plata dării comune. Braşovul
şi Bistriţa încep a contribui pe la 1470—2, dar când reapare
din nou (-1529) temporar corniţele Bistriţei, interzice Saşilor
de sub jurisdicţia sa executarea decisiunilor votate de Universitatea
săsească pentru dări şi pentru arme. In acelaş an Braşovenii
erau ameninţaţi cu aplicarea unor mijloace coercitive, dacă
nu vor lua asupra lor o cotă parte din plusul de dări, ce li s'a
impus, dupăce Bistriţa, ajunsă sub (Stăpânirea Moldovei, nu mai
contribuia la darea comună. Iar mai târziu (1538) împotrivindu-se
a executa o hotărîre luată de Universitatea săsească într'o adunare,
la oare participaseră şi representanţii lor, Braşovenii sunt
ameninţaţi, că se va face împotriva lor arătare la rege. In sfârşit
la 1550 se votează decisiiunea principiară că e necesară aprobarea
Universităţii săseşti pentru orice disposiţie privitoare la un
oraş sau scaun săsese. In cursul secolului XVI desvoltarea politică,
administrativă şi judecătorească a Saşilor e îndrumată în
direcţie unitară şi prin contribuţia de ordin literar-ştiinţific a
lui Ioan Hontems, care tipări la Braşov (1544) Compendium juris
civilis in usum civitatum ac sedium Saxonicarum in Trania,
a lui Th. Bchnelius, care alcătuise Statuta jurium municipalium
civitatis cibiniensis reliquarumque civitatum (mss. in arhiva
Bruckenthal) şi a Iui Marcus Fronius, care tipări la Braşov
(1583) Statuta jurium municipalium Saxonum in Transilvania
(Der Sachsen in Siebenbürgen Statuta oder Eigenlandrecht) in
forma aprobată de Principele Ştefan Bathory la 4583.
Adunările ordinare ale acestei Universităţi se ţineau de 2
ori: primăvara şi toamna. Dela o sesiune la alta afacerile administrative
erau lăsate în grija aşa numitei „Universităţi delegate",
în care calitate figurează magistratul Sibiiului împreună
cu primarul provincial şi cu. corniţele săsesc. Magistratul păstra
atât arhiva Universităţii, cât şi a oraşului Sifaiiu. Tot el adrcinistra
şi districtul Făgăraşului, dăruit naţiei săseşti la 1765. Mai
târziu însă acest magistrat fu oprit prin o disposiţie a Curţii
din Viena (1 Oct. 1793) a mai funcţiona ca „Universitate delegată".
Adunarea Universităţii era presidată de primarul Sibiiului,
când se ţinea la „casa sfatului" (Rathaus), iar când se ţinea
în alt loc, de comesul săsesc, după 1796, numai de acesta. Membrii
erau la început funcţionari superiori ai scaunelor şi districtelor,
înlocuiţi apoi cu deputaţi aleşi în adunările acestor scaune
şi districte. Deaceea la 1804 vechea formulă „Wir Comes und
Oberbeamte der sächsischen Nation" se modifică astfel: Wir
Comes un Deputierte der s. N." Dar ca deputaţi erau aleşi tot funcţionarii
i3uperiori afirmându-se, că numai ei ar întruni condiţiunile.
La 3 Aprilie 1848 Universitatea săsească decide a se acorda,
şi Românilor egală îndreptăţire pe pământul crăesc (fundus regi-

DĂHl DE SEAMĂ 595
• u.s). Astfel pot să apară dela 1801 înainte şi deputaţi romani ca
.membri ai Universităţii săseşti, care pregătise (1850) un proiect
pentru o dietă deosebită a acestui teritor (Sachsenland) cu 15
deputaţi. La 1869 ministerul de interne ungar dispunea, că poate
ii ales deputat al Universităţii săseşti oricine are drept de ale-
.gâtor într'o comună din fundus regius. Iar prin art. de lege XII
din 1876, organizarea politică a Saşilor a fost desfiinţată, după ce
cu 2 ani mai înainte ministrul de interne ungr ii interzise de a
mai ţinea consfătuiri în chestiuni de drept public.
Pe lângă atribuţiile de ordin administrativ şi economic,
Universitatea săsească exercita şi importante atribuţiuni de
-ordin politic, religios şi cultural, discutând în prealabil chestiunile,
ce urmau să fie desbătute în dietele ardelene şi dând instrucţiuni
reprezentanţilor saşi, cari după constituirea principatului
Transilvaniei (1541) formau un corp politic separat „statul
al treilea" al acestor diete. Iezuitul Possevino dă informaţii
privitoare la exercitarea votului curiat în dietă astfel, că în numele
fiecăreia din cele 3 naţiuni păşia un reprezentant rostind
cu glas mare hotărârea naţiei sale. La 1557 s'a decis, ca orice
hotărîre aprobată de 2 naţiuni să fie obligatorie şi pentru a 3^a.
Nobilii şi Secuii puteau astfel să constrângă pe Saşi la respectarea
unor hotărîri, cari nu se potriveau cu statutele autonomiei
lor, cum a fost oazul la 1653—4 în chestia dreptului acor-
• dat şi altora de a cumpăra case în oraşele săseşti. La 1791 votul
curiat se schimbă cu votul personal al deputaţilor, rămânând
însă naţiunilor dreptul de a-şi înainta la Curtea din Viena
eventuala lor opinie separată. La 1794 se încuviinţează Saşilor
prin rescript aulic dreptul de a refuza aplicarea sigilului naţiunei
lor pe vre-o hotărîre dietală, când celelalte 2 naţiuni nu
permit anexarea opiniei lor separate la procesul verbal al dietei.
Fiind numărul Saşilor aşa de redus (cum spunea pe la
1491—3 preotul Gavril Polner: perpauci Saxones in istis partibus
sumus) şi privilegiile lor considerabile, ei au căutat în toate
împrejurările să şi le afirme şi apere prin organizare solidară
şi exclusivistă. La Sibiiu s'a luat măsura (1474) ca priorul şi călugării
din mănăstirea dominicanilor să fie totdeauna Germani,
la Sighişoara (1517) ca numai Saşii să poată cumpăra oase.
Conştiinţa lor de popor deosebit de celelalte s'a fortificat prin
curentul reformei religioase în sec. XVI, când Universitatea săsească
a impus tuturor preoţilor şi bisericilor i3ă primească numai
nuanţa luterană a acestei reforme, neadmiţând aîte nuanţe protestante
(1590) şi declarând mai târziu (1653), când s'au ivit la
:Sighişoara şi Cohalm preoţi saşi înclinaţi spre nuanţa calvină.

596 I. LUPAS
că înaată ce vor păşi în public cu această doctrină, vor ii destituiţi,
deoarece toate comunele săseşti sunt luterane.
In acelaş an sa ivit planul de a îniiinia la Sibiiu o şcoalăînaltă
(scola docta) pentru întreaga ţară, cu contribuţii băneşti,
atât diin partea Universităţii politice, cât şi ,a celei bisericeşti..
Proiectul nu s'a realizat, împotrivindu-se saniores, carii se temeau
să nu-şi piardă Universitatea săsească dreptul de patronat asupra
bisericii şi şcoalei. La 1764 se discută din nou proiectul unei
Universităţi deplne (Volluniversităt) pentru protestanţii din Transilvania,
dar influenţa antisaxonă la Curtea din Viena (anume,
resistenţa episcopului catolic Bajtay) zădărnici realizarea.
In sfârşit la 1836 Universitatea bisericească primi propunerea
lui Iosif Bedeus von Scharberg pentru înfiinţarea uneiacademii
de drept în Sibiu, intervenind la Universitatea politică
pentru sprijin material, deoarece realizarea ei ar fi să rămână în
sarcina întregea naţiuni. La 1843 (3. VII) Curtea din Viena aprobă
decisiunea comună a celor 2 universităţi (politică şi bis.) pentru,
înfiinţarea academiei, dupăce în cursul anilor 1839—41 majoritatea
districtelor săseşti se rostise pentru ea. Cheltuielile anualede
¿510 fl. urmau să fie achitate din fondurile Universităţii săseşti.
Academia fu aşezată sub controlul Universităţii bisericeşti-
(Oberkonsistorium), deoarece şi instituţiile similare ale reformaţilor
se aflau sub controlul bisericesc al consistoriilor. La 1851 administraţia
academiei trecu la Stat. La 1883 guvernul ungar o-
desfiinţa parţial, pentru ca la 1887 s'o desfiinţeze cu totul, dupăce
instrucţia i-o maghiarizase de mai înainte. Universitatea,
bisericească ceruse (1850) într'un memoriu, adresat ministerului,
de culte dela Viena, şi înfiinţarea unei facultăţi de filosofic, iar
la 1918 autorul acestei scrieri făcea propunerea pentru înfiinţarea
unei universităţi germane la Sibiiu, trimiţând tot el cu 2
ani mai târziu, prin intrermediarea d-lui N. Iorga, un memoriu,
în acest sens la cancelaria Regelui Ferdinand. Cursurile universitare,
ce se ţin în vara fiecărui an la Sibiiu, au menirea de a,
pregăti terenul pentru înfiinţarea proiectatei universităţi germane
(Vorstufe fur die Errichtung).
Autorul mai dă câteva lămuriri privitoare la darea comună
de 500 mărci argint, pe care o plăteau Saşii regelui ungar
şi mai târziu, principelui transilvan, în fiecare toamnă la Sf..
Martin (11 Noemvrie). La 1480 refuzând Bistriţenii şi Braşovenii,
regele îi obligă să contribuie şi eL Ultimile amintiri ale acestei
dări sunt dela 1858. La pag. 151 sunt arătate cotele acestei Martinszins,
iar la pag. 152—8 ale celorlalte dări de stat.
îndatoririle de ordin militar ale Saşilor erau fixate în sec,
XV (1454) Ia 500 călăreţi, la cai şi căruţe de transport (1484),.
uneori chiar şi la maşini de războiu — machinis et tormentis-

DĂ HI DE SEAMĂ 507
.il>ellieis (1554) — impunându-li-se preoţilor saşi a îngriji de puşti
şi de muniţie pe cheltuiala lor: „propriis eorum impenjis", cum
-decidea dieta ardeleană dela 1558. La 1693 Saşii erau obligaţi
să dea numai 500 ostaşi pedestri şi 48 călăreţi.
Acesta e cuprinsul interesantei lucrări a d-lui Georg Müller,
«are în baza migăloaselor cercetări a izbutit să dea, deşi în mod
fragmentar, o icoană clară despre desvoiltarea constituţională
a Saşilor ardeleni — sau cum spune d-sa chiar în titlul cărţii —
o contribuţie la istoria celei mai vechi minorităţi organizate a
prezentului (Beitrag zur Geschichte der ältesten organisierten
Minderheit der Gegenwart").
!. L.
losef Pfitzner, Grossfürst Witold von Litauen als Staatsmann,
Brün-Praga 1930.
Această monografie înfăţişează personalitatea cea mai importantă
din istoria medievală a Litvaniei, al cărei unificator
fusese Mendog în sec. XII, când Litvanii începură a fi ameninţaţi
de o parte de cavalerii teutoni, de alta de invazia Tătarilor.
După Mendog urmară mai multe schimbări în domnie.
Dela 1293 înainte e însă o stabilitate considerabilă, care în timpul
lui Witenes (1293—1316) şi Gedymin (1316—1341) asigură progresul
politic. In deosebi Gedymin reuşi prin o iscusită politică
matrimonială (o fată şi-o mărită după Cazimir, regele Poloniei)
să deschidă cele mai promiţătoare perspective pentru viitorul
Lituaniei. El se întitula „rex Littovanorum et multorum Ruthenorum".
După moartea lui, Litvania fu împărţită între 7 fii
ai săi, dintre cari în deosebi doi s'au distins: Olgierd stăpânind
în răsăritul (1341—1377) şi Kiejstut în vestul ţării (1341—1382).
Piui şi urmaşul celui dintâi a fost Jagiello, al celui din urmă
Witold, care după moartea eroicului său părinte în temniţa lui
Jagiello, izbuti să se refugieze în teritorul cavalerilor teutoni,
: adăpostindu-se la ei timp de 10 ani, primind în taină şi botezul
cu numele de Wigand, alături de oare-1 purta mai târziu şi
pe acela de Alexandru, cu sunet mâi răsăritean. Din cearta
-dintre cei 2 veri: Jagiello şi Witold ordinul cavalerilor teutoni
profită ca tertius gaudens, sprijinind pe Witold, al cărui talent
•politic se formează în şcoala lor însuşindu-şi toate mijloacele,
cari puteau să-1 ajute în lupta pentru redobândirea moştenirii
părinteşti. Timp de 10 ani durează lupta aceasta.
Numai dupăce Jagiello se decise a primi creştinismul (Vla-
^dislav) căsătorindu-se cu fiica lui Ludovic de Anjou, Hedviga,
moştenitoarea tronului polon, şi punând temelia pentru unirea
litvano-polonă, relaţiunile duşmănoase dintre cei doi veri se
îmbunătăţesc astfel, încât Jagiello cedează lui Witold stăpâ-

598 I. LUPAŞ
nirea Litvaniei (1392—1430). In vârstă de 42 ani îşi începe Witoldl
domnia, al cărei scop principal a fost păstrarea Litvaniei ca.
stat cu fiinţă proprie. împrejurările îl sileau şi pe el să respecte
unirea cu Polonia, pe care o considera însă numai ca un
instrument util, ca un rău necesar, âmpotrivindu-se a sacrifica,
total independenţa Litvaniei. Fiindcă ştia să facă politică pe:
cont propriu, împedecând contopirea celor 2 ţări, Polonii îl considerau
separatist şi de câteori s'au ivit proiecte pentru încoronarea
lui ca rege al Litvaniei, au reuşit a le zădărnici. Sigismund
de Luxemburg, cumnatul şi rivalul lui Vladislav Jagiello,
sprijinea tendinţele de independenţă ale Litvaniei, dar în diferendul
dintre ea şi cavalerii teutoni interveni la dieta din Breslau
(1420) să decidă în favoarea acestora. Witold protestă, iar
cavalerii îi declară războiu (1422). E războiul, la care participară
şi Moldovenii sub comanda spătarului Coman. Autorul
nu face nici o amintire despre acest amănunt. Chestiunea aceasta
o tratează foarte sumar. Doar într'o notă adaosă la ultimul
capitol citează din Codex epistolaris Vitoldi însemnarea, că
acesta în preajma războiului ar fi dat ordin tuturor supuşilor,
să vie călări, iar cei ce nu au cal, să-şi vândă femeile şi copiii,
ca să-şi poată cumpăra.
In genere monografia urmăreşte mai mult laturea politică,,
religioasă şi economică a vieţii Litvanilor din timpul domniei,
lui Witold, înfăţişându-1 pe acesta ca pe un bărbat de stat cu interes
multilateral pentru toate chestiunile de politică internă şi
externă, iar în cele religioase ca pe un iscusit echilibrist între
Orient şi Occident, însufleţit pentru unirea bisericilor creştine.
La conciliul din Constanţa (1415) au partcipat şi 300 reprezentanţi
ai ortodoxiei, în frunte cu Grigore ŢamMac „metropolitanus
tocius Russie ac plage orientalis", care stăruia pentru,
unirea bisericilor arătând că aceasta ar aduce mult bine pentru
Români şi pentru Ruşi.
Urmărind Sigismund scopul să desfacă uniunea polonolitvană,
îi oferă lui Witold în repetate rânduri coroana de rege
şi în cele din urmă participând personal la congresul din Luck
(1429) isbuteşte a-1 îndupleca şi pe Jagiello să nu se împotrivească
acestui plan. Se împotriveşte însă aristocraţia polonă,,
care pentru a împiedeca desfacerea uniunii, de acord cu Jagiello,
oferă coroana Poloniei lui Witold, ca succesor al vărului
său, căruia abia din a 4-a căsătorie i se născuse un fiu. Witold
refuză însă neurmărind scopul de a-şi satisface o ambiţie personală,
ci pe acela de a-şi ridica ţara la rangul de regat. Sefixează
deci încoronarea lui ca rege al Litvaniei pe ziua de 8.
IX. 1430. Solia trimisă de Sigismund în acest scop fu însă prinsă,
şi arestată în Polonia. Octogenarul Witold muri la 27 Octom-

DĂRI DE SEAMA 599
vrie acelaş an fără a fi fost părtaş bucuriei de a vedea împlinită
această ultimă dorinţă a vieţii sale. Dlugosz îl caracterizează
just în aceste cuvinte: Nec dubium videbatur, gloriam
LithuanioxHi et per illum pariam et cum eo extinctam fore. Tot
el îl aseamănă cu Alexandru cel Mare.
Fiind Witold cumnatul lui Alexandru cel Bun, nu numai
relaţiile familiare dintre ei, dar şi cele politice dintre ţările lor
ar fi meritat mai multă atenţiune decât li s'a acordat din partea
autorului, care abia în 2 pagini (162—3) schiţează tendinţele
celui dintâi de a-şi întinde influenţa până la ţărmul Mării Negre,
unde-şi asigură portul Chadzibey (1415), Odessa de mai târziu,
şi îngrijeşte de construcţia Cetăţii Albe. La 1420 dă ajutor
lui Alexandru cel Bun, care a fost atacat de o flotă turcească
la Cetatea Albă. Citează şi mărturia lui Gilbert de Lanoys, care
făcând la 1421 o călătorie prin aceste regiuni, s'a putut convinge
personal, de câtă autoritate se bucura numele lui Witold. Acest
călător spune că starostele Poloniei a trimis 12.000 de oameni
la Cetatea Albă, unde locuiau Genovezi, Valachi şi Armeni. Aci
s'a clădit în timp de o lună de zile o cetate a lui Witold, oare
dupăce se supărase pe Sigismund din cauza decisiunii dela Breslau,
iar pe Alexandru din cauză că divorţase de Ringala, s'a
gândit la acte de răsbunare. Pentru a da lui Sigismund şi lui
Alexandru o lovitură din cele mai simţite,, u iniţiat tratative cu
Turcii. Urmând însă în scurtă vreme împăcarea lui cu Sigismund,
tratativele între Turci şi Litvani n'au dus la o alianţă
mai strânsă, care ar fi putut să aibă urmări incalculabile pentru
Europa.
Autorul monografiei e versat în problemele metodologiei şi
are înclinări pronunţate mai mult pentru opera de sinteză, decât
pentru cea de analiză istorică.
I. L.
Csutak Vilmos, Emlekkonyv a s-zekely nemzeti muzeum 6tveneves
jubileumdra. Cluj 1929.
Implinindu-se la 1929 o jumătate de veac dela înfiinţarea
muzeului secuesc, directorul Csutak a redactat această „Carte
comemorativă pentru jubileul de 50 de ani al muzeului naţionalsecuesc"
cu un număr considerabil de colaboratori, ale căror
studii sunt menite a lămuri diverse aspecte ale vieţii secueşti
din trecut şi din prezent, De interes istoric necontestat sunt
contribuţiile următorilor autori: Dr. Balogh Istvdn, care scrie
despre felul cum înţelegeau vechii Secui să-şi apere moşia strămoşească
(haerdita:3 Siculioa): Barabâs Samu analizează două
documente falsificate: unul din 21 Martie 1386, în care e amintit
şi voevodul Ţării Româneşti: Dan. iar Ludovic de Anjou înti-

600 /. LUPAS
tulat „rex Transsilvaniae", altul din 1426 din timpul lui Sigismund;
Boros Fortunât scrie despre rolul călugărilor franciscani
în Secuime; Elekes Andor publică spicuiri din istoria dreptului
consuetudinar al Secuilor, Erbss Jdzsef despre istoria colonizării
în Treiscaune\Gy6rgy Lajos despre scriitorul Secuilor Andrâd
Sămuel; Gulyds Kdroly despre întemeierea bibliotecii contelui
Samuil Teleki; Kristof Gybrgy despre I-iul ziar secuesc şi suplimentul
său literar; Săndor Jdzsef despre viaţa şi activitatea lui
Orbân Balâzs; Sebestyen Gyula despre scrierea, cu răvaşe a Secuilor,
cari potrivit informaţiilor din cronica lui Simion Kezai,
ji-au însuşit dela Români felul acesta de a scrie; 7. Andrieşescu
dă o scurtă privire asupra studiilor de arheologie din ultimele
decenii în România; Roska Mdrton despre timpurile preistorice
ale regiunii secueşti; iar Buday Ărpdd despre problemele de arheologie
romnă ale acestei regiuni. Csutak Vilmos scrie despre
curuţii pribegi în Moldova şi în Ţara Românească dela 1707—-
1711; Bitay Ărpdd prezintă date nouă privitoare la cercetarea
elementelor maghiare în limba română. Volumul termină cu o
bibliografie bogată.
Silviu Dragomir, loan Buteanu, prefectul Zarandului în anii
4848—9. Bucureşti 1928.
Cartea d-lui profesor Dragomir e o lucrare temeinică expunâd
în 11 capitole viaţa zbuciumată a eroului mucenic loan Buteanu,
originar din Sighetul Maramureşului, trecut prin şcoala din Zagreb
şi aşezat ca advocat la Abrud tocmai în preajma mişcărilor
revoluţionare din 1848. Rolul lui în pregătirea acestei mişcări,
însufleţirea eroică, ce a manifestat în toate peripeţiile războiului
din munţii Zarandului şi atitudinea lui naţională-politică
intransigentă îi asigură un loc de cinste între cei mai de
seamă luptători pentru emanciparea poporului român din jugul
robiei seculare. Iar brutalitatea, cu care 1-a tratat comandantul
major ungur, spânzurându-1 la 23 Maiu 1849 în hotarul
comunei Iosaş, fără a ţine seamă de dispoziţiile lui Kossuth,
care acordase salv-eonduct tuturor prefecţilor români invitaţi de
cătră deputatul loan Dragoş la tratative de împăcare — va
rămâne pentru toate timpurile o înspăimântătoare dovadă a sălbătăciei
unuia dintre ceice înţelegeau să transforme războiul
civil din 1848/9 într'un războiu de exterminare a elementului
românesc din cuprinsul Ardealului. Atitudinea lui Buteanu în
faţa morţii a fost impunătoare. Dupăce Hatvani ordonă să se
spânzure singur de o salcie, Buteanu protestă contra acestei
barbarii, rostind cuvintele: ,,Am salvus conductus dela Kossuth.
Eu mor, dar nu mă tem de moarte, căci am stat zi de zi în
faţa ei. De altfel am fraţi, cari vor răsbuna moartea mea violentă".
In ultima clipă îşi aruncă punga cu galbeni la picioarele

DĂRI DE SEAMA 601
aui Hatvani zicând cu dispreţ: „Luaţi-o tâlharilor. Pentru asta
vă luptaţi voi, nu pentru libertate. (Nesztek răblok, ezert kiizd-
46k ti, nem a szabadsâgert). Deodată cu Buteanu fu spânzurat
şi preotul din Iosaş, împreună cu primarii diin Iosaş şi Iosăşel
{p. 81—82).
Autorul a utilizat la întocmirea acestei lucrări, pe lângă
puţinul material informativ risipit în diferite publicaţiuni, şi un
număr considerabil de corespondenţe (cumpărate pentru muzeul
din Deva deli profesorul din Orăştie: Fraucisc Firtos), precum
si rapoarte şi documente inedite copiate din arhivele Vienei şi
din actele muzeului ardelean. împrejurarea aceasta face ca biografia
prefectului-martir Ioan Buteanu să se înfăţişeze din punct
de vedere ştiinţific în condiţiuni lăudabile. In ce priveşte valoarea
ei educativă, aceasta e mai presus de orice îndoială. Deaceea
apare o a o lucrare din cele mai potrivite pentru buna îndrumare
a educaţiei tineretului.
I. L.
Ioan Boroş, Constituţia. Societate secretă română în Lugoj,
1830—1834. Lugoj, 1928.
înainte de 1830 se constituie la Lugoj o societate secretă
cu scopuri politice. Membrii acestei i3ocietăţi erau preoţii ortodocşi:
Dumitru Petrovici (asesor consistorial şi profesor de teologie
în Vârşeţ) Ioan Lăpădat, preot în Lugoj, Constantin Popovici
capelan în Lugoj, Ştefan Bercean diacon, precum şi mirenii:
Dumitru Faur nobil, Teodor Stefanovici, Ioan Teodor
{Roşu), Ioan Vancea, Damaschin şi Iosif Nedelcu, Gheorghe Bercean
şi Radu. Ei ţineau consfătuiri secrete în casa lui Nedelcu.
Când a fost descoperită acţiunea subversivă, au ars actele şi corespondenţele.
Procesul criminal, ce s'a pornit împotriva lor, a
durat aproape 4 ani; în acest timp au fost deţinuţi şi maltra-
:
taţi, dar prin sentinţa tablei regeşti din 1834 au fost puşi în libertate
cu excepţia preotului Ioan Lăpădat,.asupra cărui! apăsau
învinuiri mai grele.
Actele de proces nu s'au păstrat în întregime; deaceea autorul
nu poate stabili cu certitudine caracterul şi scopul socie-
- taţii lugojene Constituţia.
I. L.
Sebastian Stanca, Biserica ortodoxă din Sebeş. Cluj. 1928.
Implininduise la sfârşitul anului 1928 un secol dela sfinţirea
noii biserici ortodoxe, edificate în Sebeşul săsesc, prin stăruinţele
extraordinare ale protopopului Zaharia Moga şi cu ajutorul
efectiv al fratelui său, Episcopul Vasile Moga, păr. Stanca
a publicat această scriere comemorativă, dând informaţiuni preţioase
despre luptele, ce le-au purtat preoţii şi credincioşii ace-

602 /. LUPAŞ
stei biserici, ca să înfrângă .împotrivirea Saşilor de a face partea
şi bisericii ortodoxe din veniturile casei alodiale orăşeneşti. Numeroasele
intervenţiuni ale Episcopului Vasdle la guvern şi la.
curtea din Viena, cereau cu argumente puternice egala îndreptăţire
a Românilor cu Saşii atât la veniturile cassei alodiale, câtşi
la ale celor 2 mori, arendate una cu 3860 fl., iar cealaltă cu
3950 fl.; magistratul din Sebeş informa însă tendenţios guvernul
că le-ar fi arendat numai cu 300 şi cu 500 fl. Protopopul Zaharie
Moga a decedat la începutul anului 1828, iar biserica a fost sfinţită
de fratele său Vasile în toamna acestui an.
/. L.
Hugo Hassinger, Die Entwicklung des tschechischen Nationalbewusstseins
und Gründung des heutigen Staats der
Tschechoslowakei. Kassel 1928.
Autorul acestui studiu este profesor la Universitatea din.
Freiburg, priveşte prin urmare chestiunea desvoltării conştiinţei
naţionale a Cehilor şi întemeierea statului lor republican,
dintr'un punct de vedere deosebit de al istoricilor ceho-slovaci.
Insistă asupra faptului, că Cehii şi Slovacii ar fi două popoare
distincte, a căror copulaţiune politică-diplomatică ar data
numai delà 10 Ianuarie 1917, când se iveşte pentru întâiaş dată.
terminul de „Cehoslovaci". Apoi arată că seminţiile germane
ale Marcomanilor şi ale Quazilor ar fi cu o jumătate de mileniu
mai vechi în acest teritor, în care populaţia slavă e amintită
numai din secolul al VI-lea. De atunci s'au desvoltat aci
două culturi rivale, cea germană şi cea slavă, aceasta din urmă
luptând împotriva influenţei prépondérante a celei dintâiu. In
lupta, aceasta i-a venit în ajutor influenţa bizantină, care prin
Chirii şi Metodiu s'a afirmat mai mult în Moravia, decât in
Boemia, unde creştinismul apusean era sprijnit şi de tendinţe
politice germane, câtă vreme acţiunea bizantină a apostolilor
slavi era lipsită de "tendinţe politice similare. Aceasta o consideră
autorul ca cea dintâiu reacţiune naţională instinctivă
contra germanismului catolic, care ameninţa cultura populară
slavă.
Conflictul permanent între Germani şi Cehi a făcut, ca
sentimentul naţional al acestora să continue a se afirma instinctiv
ca aversiune faţă de elementul german, manifestându-se
pe la 1300, chiar şi în forme literare, în cronica rimată
a cavalerului ceh Dalimil. După înfiinţarea Universităţii din
Praga (1348) sporind numărul intelectualilor cehi, cari «începură
a instrui poporul în limba maternă, instinctul naţional
deveni mai puternic. Mişcarea reformatorului Ioan Hus lărgi
abisul între Germani şi Cehi. Husiţii luptau nu numai pentru a
libera „adevărul cuvântului divin" din cătuşele papismului, ci:

DĂP.l DE SEAMĂ 603
şi pentru liberarea „naţiunii boeme şi slave". Iar Sigismund,
ta instrument al papismuiui, lupta împotriva lor cu oişti germane.
Astfel revoluţia religioasă şi socială a lui Rus ia şi un
aspect naţional. Sa poate discuta, dacă revoluţia lui a izvorât
numai din motive reiigioase-sociale sau şi din ură contra Germanilor.
Esenţial rămâne însă faptul, că Cehii au văzut şi văd
in războiul husit lupta desperată a poporului lor pentru existenţa
sa naţională considerând pe Hus nu numai ca martir
religios, ti şi naţional. Tocmai de aceea amintirile lui au fost
rădăcinile cele mai puternice ale naţionalismului ceh. Când
biserica husită a fost reînfiinţată, după 1918, zeci şi sute de
mii de Cehi s'au alăturat ei, din motive naţionale, intrând în
legături cu oitodoxismul sârbesc şi reluând tradiţia chiriliană.
încă din secolul al XVI-lea incopu a se desvolta literatura cehă,
mai târziu însă arderea cărţilor eretice şi, în timpul Habsburgilor,
prigonirile catolice-iezuite o stârpiră, amorţind conştiinţa
naţională a poporului ceh şi transformându-1 într'un „torso
social".
La 1763 însăş Maria Terezia dispune, ca limba cehă aşa de
neglijată şi decăzută să fie cultivată din nou, dându-i-se putinţa
de deisvoltare. La 1791 se înfiinţa la Universitatea din
Praga o catedră de limba şi literatura cehă, catedră ocupată
de slavistul Dobrowsky.
Renaşterea literaturii şi a conştiinţei naţionale cehe istoricul
francez Denis o pune în legătură directă cu domnia împăratului
Icsif II, scriind despre el că „i se cuvine un loc în
Panteonul naţional... fiindcă a făcut cu putinţă renaşterea Slavilor".
—• Dintre conducătorii acestei mişcări iiterare-politice
a contribuit. Ia trezirea şi fortificarea conştiinţei naţionale mai
ales istoricul Francisc Palaeky „părintele naţiunii", n cărui
operă istorică a influenţat mai mult prin părţile, cari nu
mai pot resista azi criticii istorice. Tot astfel i contribuit la
desvoltarea sentimentului de mândrie naţională descoperirea
pretinselor versificaţiuni cehe din sec. IX şi XIII, cari s'au
dovedit mai) târziu nişte simple falsificate (manuscrisele dela
Kralova Dvur). înşişi istoricii literari Jakubec şi Novak au
spus despre ele: „Orice literatură îşi aie falsurile ei, dar nlcăiri
nu au complicat întreagă, viaţa literară şi publică in măsură
aşa de mare ca la noi la Cehi". Discuţiunea îndelungată
asupra acestor mss-e falsificate a sporit astfel în mod însemnat
conştiinţa naţională a Cehilor prezentându-le starea lor
culturală şi politică din evul mediu într'o superioritate imaginară
faţă de a Germanilor. Deaceea spune Novak că manuscrisele
falsificate rămân totuş o scumpă amintire pentru Cehi,
fiindcă ..în timpurile de umilinţă şi de slăbiciune au înfăţişat

'604 1. LUPAS
poporului un tip eroic şi au făcut aceasta în formă poetică pro-
. prie să convingă şi azi".
Examinând formele de stat din acest teritor, autorul aminteşte
pe Fracul Samo (623—660) liberatorul de sub jugul avir;
apoi pe Svatopluc (870—894) al Moraviei, in timpul căruia ar
fi fost unicul epizod de sourtă durată al organizării de stat,
care cuprindea la olaltă şi pe Cehi şi pe Slovaci. Proiectul de
constituţie prezentat de Palacky ,1a 1849 parlamentului din Kremsier
cerea alipirea Slovacilor la Cehi. Dar în teza de doctorat,
a lui Benes, apărută la Paris în 1908 (Le probleme autrichien
• eí la question tschéque) programul politic al Cehilor e limitat
la Boemia, Moravia şi Silezia.
La întrebarea, dacă Cehii au căutat şi în timpul dominaţiunii
habsburgice orientări antiaustriace, autorul răspunde că
după decepţia îndurată de ei prin încheierea dualismului austro-ungar,
au făcut câţiva inşi o demonstraţie antidinástica
şi antiaustriacă pelerinând la Moscova (1867), apoi Ladislau
Rieger, succesorul lui Palacky în conducerea politicei cehe, a
început tratative cu Napoleon III, spre a-i trezi interesul pentru
Slavii din Austria (1869), iar la 1871 deputaţii cehi din dieta
Boemiei au protestat contra anexiunii Alsaciei-Lorenei.
In cursul războiului mondial, atitudinea conducătorilor
' cehi a fost impunătoare. Dintre cei rămaşi acasă autorul aminteşte
întemniţarea lui Rasin şi a lui Scheiner, precum şi condamnarea
la moarte a Iui Kramaf, amnestiaţi, după moartea
lui Francisc Iosif, de tânărul împărat Carol. Pe Masaryk îl
apreciază ca pe „continuatorul spiritual al reformaţiunii husite,
al lui Comenius şi al lui Palacky", înfăţişându-1 ca rusofil,
dar antiţarist, ca profesor şi om politic adversar oricărui compromis
şi ca pe un Cato modern neobosit propagator al lozincei:
Ceterum censeo Austriam esse delendam.
După proclamarea Republicei Cehoslovace, în care au fost
înglobaţi fără plebiscit 3 1 / 4
milioane Germani, unii dintre ei au
încercat să demonstreze în primăvara anului 1919, în timpul alegerilor
pentru adunarea naţională a Austriei, împotriva statului
ceho-slovac. Demonstraţia aceasta i-a costat 57 morţi, fără
a fi putut influenţa congresul de pace din Paris, unde noul
stat a fost reprezentat prin Benes şi Kramaf.
I. L.
Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a Românilor din
Ardeal in sec. XVIII. Voi. II. Sibiiu. 1930.
Publicând darea de seamă asupra 1-ului volum al acestei
scrieri importante, exprimam speranţa (of. An. Inst. Ist. Naţ.
voi. I. pag. 362) că materialul preţios din anexele lui va
-fi valorificat în volumul următor, a cărui apriţie îm-

DĂRI DE SEAMA 605.
plineşte în adevăr cu prisosinţă această speranţă. Volumul
al Il-lea dă, în capitolele continuative VII—XIV, o analiză
amănunţită şi temeinică a frământărilor şi revoltelor religioase,
cari au sbuciumat viaţa Românilor ardeleni în anii
1751—1761. Icoana zugrăvită de dl Dragomir în lumina dovezilor
contemporane este de un palpitant interes. Preoţii şi ţăranii
umili din satele ardelene luptă cu tenacitate uimitoare
împotriva politicei de proselitism catolic a Habsburgilor şi izbutesc
în cele din urmă, cu preşul unei serii întregi de chinuri
şi suferinţe muceniceşti, să împingă spre faliment această agresivă
politică a curţii împărăteşti din Viena, reallzându-şi vechia
dorinţă de a vedea în fruntea bisericii lor iarăşi un vlădică ortodox
şi spulberând astfel dogma mincinoasă, inventată pe la
1736, că toţi Românii ardeleni ar fi urmat apostasia mitropolitului
Atanasiie şi biserica ortodoxă ar fi încetat de a mai exista în
provincia aceasta.
Acest rezultat important 1-a putut obţine poporul român
ortodox din Ardeal mai întâiu prin tăria lui sufletească, din
care a izvorît hotărîrea eroică, exprimată categoric în nenumărate
rânduri prin cuvinte ca acestea: „nouă nu ne trebuesc
popii cei uniţi până la moarte; mai bucuros moartea vom pofti
decât pe ei să ne stăpânească", cum scriau Săliştenii la sfârşitul
anului 1756 într'o adresă a lor «ătră mitropolitul Nenadovici
din Carloviţ.
Dar pe lângă acest important factor sufletesc al spiritului
de sacrificiu şi al creştinismului eroic, au contribuit la accelerarea
biruinţei şi factori de ordin extern, cum era situaţia critică
a monarhiei habsburgice în cursul războiului de 7 ani (1756—•
1763), alianţa ei cu Rusia, care începuse a-şi face u;n titlu de
glorie din ocrotirea creştinilor ortodocşi prigoniţi de regimurile
eterodoxe, sprijinul mitropolitului' sârbesc din Carloviţ, legăturile
indestructibile cu ierarhia din Principatele Române şi, în
măsură destul de însemnată, atitudinea fanatică, adeseori sălbatecă,
a odiosului episcop din Blaj, Petru Pavel Aron, al cărui
hiperzel de inchizitor abia a reuşit într'un târziu curtea dim
Viena să-1 mai potolească.
Inzadar se silea acest vlădică Aron, pe la 1750, să dovedească
prin date statistice tendenţioase, că nu ar mai fi în Ardeal
decât 30 de preoţi ortodocşi, înzadar alerga anul următor
la Sălişte, la Tilişca şi Lancrăm, să stoarcă prin mijloace detestabile
câteva iscălituri pentru „legea împăratului", nu mai putea
să amăgească pe nime, nici măcar pe consilierii catolici ai
guvernului ardelean. Ajunseseră şi aceştia din urmă să privească
adevărul în faţă şi să mărturisească fără înconjur că
Românii ardeleni nu doresc să urmeze „decât dospitura şismati- -
cilor vecini din Muntenia şi din Moldova".

606 /. LUPAŞ
Oricâte jafuri, bătăi, întemniţări, pedepse în bani şi alte
brutalităţi puneau la cale protopopii uniţi, ca cel din Daia sau
cel din Armeni, cu ajutorul armatei şi al organelor administrative,
împotriva preoţilor şi ţăranilor ortodocşi, toate aceste
violenţe nu puteau sâ intimideze decât un număr disparent de
oameni slabi de înger; iar în sufletul poporului român aveau
darul să trezească cele mai fireşti sentimente de repulsiune şi
de revoltă justificată.
Manifestările ostile oricărui contact cu episcopul unit şi cu
preoţii lui, erau neîntrerupte, dupăcum neîtrerupte erau şi cererile
pentru un episcop propriu, ortodox pentru preoţii ortodocşi,
de cari se simţeau ţăranii legaţi cu toate fibrele vieţii
lor sufleteşti. După ce au luat cunoştinţă de rezultatele anchetei
din Hăimagiu, în mod firesc doriau şi ortodocşii ardeleni să li
se lămurească situaţia prin o anchetă la fel. Guvernul ardelean
făcea însă tot ce-i sta în putinţă pentru n împiedeca o astfel de
anchetă între Români, deoarece se temea — după cum arată
adresa din £2 Maiu 1756 — că tot ce s'a realizat „sub Augusta
Dinastie Austriacă in materie de unire, cu cea mai grea trudă
şi cu cheltuieli atât de mari, s L ar prăbuşi înlro clipă'' şi is'ar
împrăştia ca fumul, findcă „poporul valah prost, nestatornic şi
temerar s'ar întoarce în întregime la dospilura greacă, pricinuind
prin întoarcerea sa, dacă nu îndată, totuş succesiv, tulburări
mari chiar şi în situaţia politică a ţării" (pag. 26).
Acelaş lucru îl spuseseră, ceva mai înainte şi delegaţii
popa Ioan din Poiana şi Toma Maieru din Răhău mitropolitului
din Garloviţ Nenadovici arătându-i într'o petiţie (1755) că vlădica
Aron din Blaj „a umplut toate temniţele de robi preoţi şi
•mireni", dar dacă s'ar constitui o comisie de anchetă ca în Hăimagiu
sau la Oradea, riar mai rămânea 10 uniţi în Ardeal
(p. 34).
Mitropolitul din Carloviţ, cu toate că primise de repetate ori
dela curtea din Viena ordine categorice de a nu se amesteca în
•chestiunile (religioase ale Românilor ortodocşi din Ardeal, avea
îndrăzneala să ţină contact neîntrerupt ou preoţii şi ţăranii ardeleni,
cari îl cercetau adeseori cu jalbele şi petiţiile lor înduioşetoare.
Pentru această îndrăzneală s'au deslănţuit prigoniri
aprige asupra preoţilor şi ţăranilor ortodocşi din Ardeal:
popa Cosma din comuna Deal fu deţinut 60 de săptămâni în
temniţa din Alba-Iulia, câtă vreme preoteasa lui cu copil mic
la sân fu arestată de uniţi la 13. XII. 1752 şi ţinută în frig, încât
i-a degerat copilul. Protopopul unit din Daia, Avram Pop prinse
şi pe tatăl popii Cosma, un ţăran bătrân, ţinându-1 închis 4
săptămâni. Ministrul rusesc din Viena, Mihail Bestuzev-Rjumin
intervenind pentru Cosma, acesta fu liberat din temniţă. Dar

DĂRI DE SEAMA G07
nu a descurajat în dupta lui pentru ortodoxie. Iu timp de 10
-ani încă de 28 de ori au mai încercat uniţii să-l prindă. Intr'un
rând protopopul din Daia vine cu ajutor militar (ii rudari) in
satul Deal şi neputând pune mâna pe Cosma, prinde pe mai
mulţi săteni, îi închide în diferite camere şi ii afumă cu puie
ude, fiindcă „nu s'au plecat sub unaţie". Pentru acelaş motiv o
mulţime de ţărani sălişteni jură aruncaţi în „beciurile Sibiului,
iar preoţii lor legaţi in obezi de fier (2 câte 2 ca dobitoacele)
şi ţinuţi 4 luni în temniţă" (1754). Cu toate aceste suferinţe, când
vicarul Gheronte Cotorea încearcă să-i înduplece a se lăpăda de
„patriarhii cei mincinoşi ai răsăritului", bieţii oameni chinuiţi
răspund cu hotărîre admirabilă că „vor fi şi ei mincinoşi cu patriarhii
şi cu tot răsăritul, dar nu se vor uni" cu Blajul. (40).
Preoteasa popii Dan din Tilişca a fost de 3 ori arestată în anii
1747—1755, a popii Ioan din Poiana, a popii Avram din Cugir
n'au rămas cruţate nici ele, precum nici alte 16 femei, ţinide
timp de 14 săptămâni în temniţă. Săliştenii scriau din nou mitropolitului
Nenadovici rugându-l să grăbească a le da „episcop
pravoslavnic" până nu-i „apucă in mreaja unaţiei". Tânărul
preot Ioanăş din Galeş 1 ) fiul ţăranului Ioan Vărvorea (Barbare)
denunţat de episcopul Aron din Blaj în primăvara anului
1756, fiindcă lupta pentru credinţa sa ca şi popa Cosma din
Deal, o păţi mai rău decât acesta: legat în lanţuri fu aruncat
în temniţa din Sibiiu, de aci transportat la Deva „ad perpetuos
carceres", apoi la Graţ şi în fine la Kufstein, unde după vre-o
30 ani de chinuri grele a pierit ca şi ţăranul Oprea Miclăuş din
Sălişte.
La 20 Iulie 1756, cu scop de a intimida pe ortodocşi, se publică
o nouă circulara în favoarea unirii, îndemnând pe protagoniştii
ei a cere ajutor dela cea mai apropiată comandă militară,
ca să poată prinde şi arunca în temniţă pe preoţii şi
ţăranii ortodocşi. Episcopul Aron grăbeşte să comunice şi el prin
o circulară din Blaj aceste dispoziţii draconice ale guvernului
ardelean stăruind ca ele „fără scădere să se ţie şi să se ducă în
1
) Răvaşul, prin oare protestă acest „smeritul popa Iouneş
Popovici din Galeş" împotriva măsurilor luate de magistratul
din Sibiiu pentru arestarea lui, ni-1 înfăţişează ca om cu simţul
demnităţii personale şi cu deplina conştiinţă a nevinovăţiei
sale: „De veţi întreba de mine" — scria în 10 Aprilie 1756 „cinstiţilor
Domni" din Sibiiu — „pentru ,ce n'am venit la Măria Voastră
de faţă, de aţi fi poruncit cu altă socoteală cu linişte, după
cum iaste porunca dela Prea înălţata Maica Crăiasă, eu aş fi
venit şi aş veni. Iară mânând călăraşi noaptea, ca la un hoţ
noaptea, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta în
arişte nu voiu veni, că nu sunt tâlhariu. Ce să mă iertaţi, că
ieu voi scrii sus de aceasta" (pag. 314. Anexe II).

608 I. LUPAŞ
vig" (vegrehajtani = a împlini, a executa). In aceeaş circulariinumeşte
pe preoţii ortodocşi hirotonisiţi în Principatele Române
„popi de peste gard, pe cari şi tâlhari îi numeşte Evanghelia".
Oricât de tâlhari îi socotea penaceşti neînfricaţi apărători
ai ortodoxiei şi ai unităţii sufleteşti a neamului nostru, dacă
îşi vor părăsi credinţa .şi vor primi unirea cu legea împăratului. 1
din Viena, le promitea că va fi gata „părinteşte a-i cuprinde".
Toate promisiunile, toate ademenirile rămân însă fără efect oa.
şi ameninţările cele mai grele.
O comisiune trimisă în August 1756 în satele Sălişte, Galeş
şi Jina, să ia bisericile din stăpânirea ortodoxilor şi să le dea.
preoţilor uniţii, nu izbuteşte a-şi împlini mandatul decât în ultimul
sat, în cele două dintâi ţăranii se împotrivesc eroic. Opt dintre
conducătorii (corifeii) lor plătesc cu temniţă această împotrivire.
La Sebeşul săsesc protopopul unit fu scos din altar în
chip violent de 6 flăcăi ortodocşi, pe cari autorităţile nu cutezară
a-i pedepsi temându-se de valul popular, oare creştea tot
mai ameninţător împotriva preoţilor uniţi. La Bobotează (1757)
ţăranii din Sălişte nu permit preoţilor uniţi să umble cu cruceaprin
sat, iau cu forţa «heile bisericii din mâna preotului unit
Lupea, iar judele sas trimis acolo să-i aresteze, neputând lua o-
astfel de măsură, se resemna recomandând clerului unit să fie
cu răbdare. In primăvara aceluiaş an venind protopopul unit
din Răşinari în comuna Cacova în propagandă, ţăranul Dumitru
Cristea îi răspunde că nu le trebue ou nici un chip popi.
uniţi „fie ce-o fi", iar ceilalţi săteni, profitând de întunerecuJ.
nopţii, îi taie coada calului.
La 21 Maiu 1757 Mitropolitul Nenadovici primi o delegaţie de
4 ţărani ardeleni (în frunte ou Dumitru Vonica din Poiana şi
Oprea Urdea din Sibiel) care înaintează o petiţie cerând dela.
Carloviţ arhiereu ortodox precum şi măsuri pentru oprirea preoţilor
uniţi de „a ne mai prăda şi a ne mai lega, căci a venit
acea vreme, care ne-am dus la mormânturile morţilor şi amu
zis, ieşiţi morţi din gropi, să Intrăm noi de vii, că nu mai putem
răbda pedepsele ce ne vin dela popii cei uniţi şi dela domnii
tării... că toate temniţele au umplut de noi pentru legea noastră"
... (p. 63)
In Vinerea patimilor (1757) pretorul din Vinţi cu 20 haiduci,
cu feciorii popilor uniţi şi cu 36 de soldaţi nemţi invadând satele
Săsciori şi Sibişel, bătură cumplit pe preoţii ortodocşi, legându-i
şi jefuindu-i de tot avutul, iar pe săteni îi siliră să ia
Paşti dela, popii uniţi.
Dupăce împărăteasa Măria Teresia arată din nou intenţia
sa de a menţine şi proteguii unirea, guvernul ardelean dă ordinsever
pentru arestarea preoţilor ortodocşi. Autorităţile stau însă*.

DĂRI DE
SEAMA
neputincioase în fata mulţimilor de ţărani, cari sar cu toţii
întru apărarea acestor preoţi.
Episcopul Aron din Blaj cerând din nou arestarea lor, primeşte
dela guvern răspunsul (7. IX. 1757) câ nu4 poate aresta,
şi că pentru restabilirea păcii nu vede altă modalitate decât
extirparea lor (per extirpationem huiusmodi hominum p. 68).
Aceste continue frământări şi tulburări religioase din satele
ardelene dădură mult de lucru şi conferinţelor ministeriale
din Viena. Cancelarul aulic ardelean, contele Bethlen şi mareşalul
suprem Uhlfeld exprimară aci părerea că trebuesc arestaţi
toţi ortodocşii bănuiţi .a fi iivut vre-o legătură cu mitropolitul
Nenadovici, iar baronul Bartenstein (instructorul lui Iosif II) în
baza principiului: divide et impera, recomanda numirea unui mitropolit
ortodox pentru Ardeal, spre a pune astfel stavilă influenţei
mitropolitului sârbesc din Carloviţ. Cancelarul Kaunitz.
era însă de părere, că nu trebue numit decât un episcop exempt,
care să poată fi revocat, dacă >ar aţâţa poporul contra unirii
ori — şi mai simplu — „să se recurgă la un expedient sumar
prin o executare făcută în secret" (pag. 81).
Interesantă afirmaţiunea lui Bartenstein, că episcopul Inochentie
Micu-Klein iar fi îndemnat pe proprii săi credincioşi,
să se lapede de unire (p. 92) şi că acest episcop nu era unit în
inima lui!... Afirmaţiunea aceasta poate fi sprijinită şi pe alte
mărturii contemporana
Maria Teresia aprobă părerile lui Kaunitz, dar influenţa
precumpănitoare a lui Uhlfeld izbuti să mai amâne câtva timp
punerea lor în aplicare.
II.
Impunătoare figură de preot luptător ne înfăţişează cartea
d-lui profesor Dragomir prin informiaţiunile privitoare la popa
loan din Aciliu — „eroul anului 1758", pe care4 aflăm încă din
1750 într'o delegaţie la Viena, de unde reuşi să se refugieze împreună
cu călugărul Nicodim în Rusia. De aoi se întoarse prin
Ţara Românească în satul său natal, apoi plecă la Carloviţ,
unde fu hirotonisit preot împreună cu popa Savu din Sălişte.
întors acasă, cutreera fără frică satele din sudul Ardealului
agitându4e împotriva episcopului unit din Blaj Aron, despre
care spunea că nu e episcopul lor, ci e Neamţ.
Consiliul de miniştri din Viena dispune la 24 Iunie 1758,
ca el să fie prins în taină şi arestat. Dar autorităţile ardelene,
intimidate de mişcarea populară, dau dovadă de multă laşitate,
Guvernul învită pe preotul luptător să-şi prezinte hârtiile, ceeace
el fireşte refuză. Magistratul din Sibiu spune (28. VII. 1758) că.
8»

610 I. LUPAŞ
,id>acă se va arăta popa Ioan, mu va ezita a îndeplini după putinţă
ordinul"'. Mai sincere, autorităţile din Mercurea şi Ndcrich
mărturiseau franc neputinţa lor de a lua vre-o măsură împotriva
hotărîrii nestrămutate a Românilor, cari cântau vecinie
acelaş cântec, că ei niciodată nu au primit unirea, nici nu şi-au
dat învoirea ca ea să fie primită (cantant enim continuo unam
eandemque cantilenam, quod unionem nunquam acceptassent,
nec eam unquam aeceutari velint) (pag. 99 n. 2).
S'a fixat şi un premiu de 500 fl. pentru

BARÍ DE SEAMA 61-1
cauţi aşa tocmai ca şi mai. de nainte creştinii în vremurile
impăriţilor celor tirani, în temniţe, în obezi şi în
legături ne ţin atâta, încât şi moarte vine multora dintru acei
patimă... la casele noastre nimioa pace nu avem, numai ne
silesc au să jurăm întru acele dogme, au dacă nu, de loc ne
pun la închisoare şi de acolo nu putem să scăpăm, ci numai au
să ne lăpădăm de credinţă, au să murim închişi în locuri străine,
iugând de vrăjmaşii noştri uniţi, care mult necazul, grea
povara şi întunecata rătăcirea noastră văzând-o împărăţia ta
şi fiind şi noi oi din oile staulului păstorilor împărăţiei tale,
.apucându-ne lupii cei răpitori de isuflet şi stricându-ne din credinţa
cea pravoslavnică, care mulţi dintru noi nu ne-am pomenit
întru acest eres al unaţiei şi de nu se va strica acum acest
eres, la început, aşa va rămânea in veac" (p. 109).
Intraceea situaţia popii loan devenia toţ mai grea şi mai
primejduită, încât trebui să se refugieze la Viena, unde ministrul
Rusiei, Keyserling îi dă mână de ajutor. El cerea din nou
un episcop ortodox pentru Ardeleni în persoana lui Ghenadie
Vasilievici (exarhul episcopiei din Pakraţ) precum şi aşezarea bi-
-sericii ardelene sub proteguirea sfântului sinod rusesc.
Era în această cerere o abatere dela atitudinea de până
aci, determinată de legăturile cu mitropolitul sârbesc din Carloviţ,
care se gândea să le trimită ca episcop pe Partenie Pavlovici.
Abaterea se explică prin faptul, că loan ajunse în contact
-cu maiorul Dimitrie Mihailovici, care pretextând că cumpără
cai din Ungaria pentru Ruşi, făcea propagandă pentru a îndemna
pe ortodocşi să emigreze în Serbia Nouă. împreună cu
acesta şi ou Ghenadie Vasilievici întocmi loan textul unei petiţii
icătră ţarevna (datată din Sălişte 28 Oct. 1758) arătând că
din pricina unirii mulţi ortodocşi „au suferit în cătuşe şi temniţe
moartea, chinuiţi în multe chipuri, iar legea nu au voit să
şi-o lase". Amintind şi jertfele de sânge, pe cari au fost nevoiţi
a le face în cursul războiului de 7 ani, exprimă teama că
„după încheierea păcii se va deslănţui asupra ortodocşilor o
.prigonire şi mai aprigă". Arată că dintre ortodocşi nu se promovează
nici unul la rangul de general, numai dacă îşi lisă
legea, cum a făcut un anume Budai, pe care îl ţin însă la
Viena fără comandă, ca nu cumva să se întoarcă iarăş la legea
sa, făcând astfel de ruşine pe papa dela Roma (p. 112). Promit
ţarevnei „un regiment transilvănean" (1000 husari şi 1000 cai).
Textul acestei petiţii fu trimis preotului Samoilâ din Apold, să
adune cât mai multe iscălituri. Dar ţăranii refuză iscălitura aşteptând
rezultat dela Nenadovici, care punând mâna pe textul
original, trimite o copie li curtea din Viena.
39*

612 I. LUPAŞr
Măria Teresia înspăimântată de acest act „sediţios" insistai
pentru rezolvarea chestiei ortodoxe din Ardeal, de unde soseau.
alte jalbe arătând că Românii ortodocşi „se bat cu popii uniţi*;
ca cu nişte fiare selbatice". Uhlfeld spunea în conferinţa min.
din Viena (10. XII. 1758) că nu se teme de emigrarea Românilor
în Rusia, deoarece „Românul din Transilvania nu cunoaşte altă
ţară în afară de Muntenia şi Moldova" (p. 118). La 13 Dec. 1758'
Măria Teresii aviză pe Nenadovîci, să nu se mai amestece îit'
Ardeal, unde va fi numit un episcop neunit cu salar din vistieria
statului. In acelaş timp exprima guvernul ardelean părerea,
că deoarece există în Ardeal episcop român instituit legal, nu somai
poate admite al 2-lea episcop, căcî ar fi contra legii....
ni.
Pătrunzând în Ardeal vestea, că mitropolitul Nenadovici va.
trimite în curând pe fostul 3ău vicar Partenie Pavlovici (un
cleric foarte învăţat, născut în Silistra, a funcţionat câtva timp,
şi ca preot ortodox în Viena), mişcarea împotriva uniţilor se
intensifică. Ţăranii din Orlat alungară, după Crăciunul anului.
1758, din biserică pe preotul unit Bucur, chemând în locu-i pe.
preotul ortodox Urdea din Sibiel, cei din Gurarâului procedează
la fel, cei din Saeel alungă şi bat pe popa Oprea, în Sacadate,
în fruntea ţăranilor ortodocşi păşeşte curajos Onea Tomii Prie,
iar popa Stan din Glâmboaca, fiind sufletul mişcării populare din.
valea Hărtibaciuilui, îndeamnă pe toţi sătenii să iscălească pentru
episcop ortodox şi oeice au iscălit odată „nu cumva să se
îndoiască pentru lege", apoi în adunarea (soborul) din Glâmboaca
pune pe popa Ilie să citească o diplomă din 1754, ce ar fi fost
scrisă româneşte şi semnată de Măria Teresia, care acordă Românilor
ortodocşi/toleranţa religioasă. Autorul afirmă că diploma,
aceasta, reprodusă la istoricul maghiar Petru Bod, ar fi un falsificat
al iezuitului Emeric Pallovics, care trimetea regulat din.
Sibiiu la Viena denunţuri despre mişcarea Românilor. Iar în
ce priveşte intenţia, din care a izvorât acest falsificat, presupunecă
iscusitul iezuit a voit să-i compromită pe Români la curtea
din Viena şi să împiedece publicarea unui decret de toleranţă
religioasă pentru ei.
Şî-a ajuns scopuL întrucât decretul Măriei Teresia din 13'
Iulie 1759 adevărat că aruncă vălul iertării asupra celor întâmplate
până atunci şi promite mijloace mai blânde, însă numai
pe seama celor ce se vor cuminţii; nu admite nici un fel de
toleranţă pentru cei ce se vor lăpăda în viitor de unire. Puneapoi
următoarele condiţiuni grele: să li se restitue uniţilor toate
bisericile şi proprietăţile bisericeşti, să nu mai fie insultaţi, nici
îndemnaţi Ia defecţiune. Fiind încurcată în războiul de 7 anii

J)ÄR1 DE SJUAMĂ 613
Împotriva Prusiei, împărăteasa urmărea scopul, să câştige timp
spre a potoli mişcarea ortodoxă, fără a renunţa o clipă măcar
la gândul ei de a menţine şi răspândi mai departe catolicismul
jprintne Români. Situaţia ei era destul de grea; de aceea s'a simţit
îndemnată a impune şi episcopului unit din Blaj Petru Pavel
Aron, să se abţină dela prigonirea ortodocşilor.
La 15 Sept. 1759 scria iezuitul Emil Pallovics contelui
Bethlen, preşedintele cancelariei aulice transilvane din Viena,
-că decretul din Iulie n'a -adus nici decum pacea între Români,
-ci a răscolit din nou sufletele; nici una din condiţiile lui n'a
.fost împlinită, deoarece „şismaticii" continuă neiîmpiedecaţi să
•ocupe bisericile luate de uniţi.
La 7 Octomvrie guvernul ardelean trimite comisari 1 ) să
• explice corect cuprinsul decretului, insistând pentru aplicarea
dispoziţiilor lui în sensul intenţiunilor curţii din Viena. Rămâne
Insă fără nici un rezultat măsura aceasta.
Contele Bethlen propune (6. I. 1760) să se amâne trimiterea
episcopului exempt in Ardeal, ori să se renunţe cu desăvârşire la
proiectul acesta, deoarece toate mijloacele blânde promise prin
•decretul din Iulie 1759 au rămas fără nici un efect la „acest popor
atât de îndărătnic şi încăpăţînat când e vorba de religiune"
(p. 142).
Ce proporţii luase îndârjirea poporului şi hotărârea lui nesdrunoinată
de a se împotrivi tuturor măsurilor aplicate de autoi-rităţi
în favoarea uniţilor, se poate vedea şi din împrejurarea
că în satul Colun, fiind bărbaţii mai slabi de înger, s'au aruncat
femeile în lupta aprigă pentru apărarea ortodoxiei, alungând pe
protopopul unit Lascu din biserica lor, rupându-i hainele şi
-smuilgându-i părul şi barba. Pentru aceasta au fost pedepsite
la 21 Ianuarie 1760 „în piaţa publică" a Sifonului cu câte 12—15
lovituri de bicîu următoarele femei: Măria Andrei Toader, Chiva
"Moisin Roşea, Stana Lazar Stoiia, Măria Iovi Moisiloaie, Ana
-Gavrila Popii, Ana Oni Pop Solomon, Măria Oni Tudor, Stana
Oni Solomon, Mariuţa Oni Joia, Antimia Tomiii Fofelezeanul şi ţăranul
Iova Hudiţă, în locul soţiei sale, care fiind bolnavă, n'a
putut fi desbrăcată şi bătută în piaţa Sibiiului. Autorul încheie
acest mişcător epizod despre „eroismul femeilor din Colun" cu
următoarele reflexiuni: „Sângele va fi ţâşnit cu putere din corpurile
plăpânde şi un vaier dureros se va fii împrăştiat din piep-
*) Din rapoartele comisarilor rezultă, că în cele mai multe
sate numai preoţii erau uniţi, iar in unele locuri poporul nici nu
» vrut să îngăduie afişarea proclamaţiei: „Aus den Berichten der
Kammissarien erhellet, dass in den meisten walachischen Dörfern
nur die Popen unirt waren, in manchen lioîs man die An-
-echlagung des Patents nicht einmal zu" (p. 159 n. 1).

614 /. LUPAŞ
tul celor -10- femei- martire. Suferinţa lor formează un strălucit
epizod în lupta noastră pentru libertatea religioasă şi o pildă,
netrecătoare de eroism, ce merită să fie eternizat".
iv.
In primăvara anului 1760 se răspândi prin toate satele ardelene
proclamaţia Măriei T'eresia (din 21. III), tipărită româneşte,
înşirând 158 de sate, unde bisericile ar trebui neapărat
restituite uniţilor. Proclamaţia era izvorîtă din intenţia vicleană
de a-i constrânge pe cale indirectă, prin presiune morală, să se
întoarcă la unire toţi Românii din aceste sate. Se ştia, că fiind
ei, oameni săraci, nu-şi vor putea clădi altă biserică, iar de străvechiul
lor lăcaş dumnezeesc,: în -care vedeau bieţii oameni sim->
bolul credinţii'şi: al.unităţii sufleteşti, ce-i contopise pe toţi înţ
cr'un puternic mănunchiu cu întreg restul neamului,; nu se vor;
putea despărţi; cu inima uşoară.
A răsunat însă şi proclamai, ia aceasta ca glasul celui ce
strigă. în pustie. Nici un sat din cele 158 n'a dat urmare poruncit
dela Viena. Dimpotrivă publicarea acestei proclamaţiuni împăt
lăţeşti'a accelerat izbucnirea revoluţiei religioase, li conducerea
căreia sunt amintiţi protopopul Ioan din Sadu, protopopul Ioan,
din Sălişte şi călugărul Sofronie din Cioara. Despre cel dintâiu
şi despre cel din urmă se dau informaţiuni mai îmbelşugate în
voi. II al acestei scrieri.
Protopopul Ioan din Sadu ar fi fost în tinereţe dulgher, dar
împiedecându-1 Saşii în exercitarea meseriei, s'a dus la mănăstirea
Cozia, unde a stat 6 'luni la învăţătură, apoi a fost hirotonit
la mitropolia din Bucureşti. întors acasă, fu prins de episcopul
unit Aron şi tuns în târgul Sibiiului, ceeace constituia o
gravă jignire după concepţiile timpului.
Continuând să cutreere satele până în regiunea Clujului şi
în Valea Mureşului, ţinând adunări şi predici atât în proză, cât 1
şi îh versuri, poporul începuse a-! socoti „sfânt" şi a-1 urma în
număr mare pretutindeni. Dai* la 20 Iulie 1760 fu prins într'un
târg la Sânpietru de către 2 protopoi uniţi, cari cu ajutor militar
îl maltratară, legâridu-il' în obezi şi spânzurându-1 într'o
temniţă timp de 4 ore cu capul în jos, spălându-1 apoi cu ra*
chiu, ca să-T desmeticească • (p. 167). Dela Târgu-Mureş^ unde un
locotenent neamţ s'a purtat mai civilizat, scoţândutl din obezi,
şi' hrănindu-4 timp de o săptămână, încât s'a putut restabili, fu
transportat pe Iar-Cluj, Oradea, Dobriţin, Buda, Raab la Viena,',
unde a ajuns în 2 Septemvrie, într'o zi de Marţi. Jn Viena a fo?t
tratat cu blândeţe şi ascultat de o comisie, căreia i-a mărturisit
că mijlocitor între Nenadovici şi Ardeleni era episcopul Partenie^

DAR1 DE SEAMA 615
ştiind româneşte şi hirotonindu-le preoţi ea pe. popa Constantin
din Veştem, preotul din Deva ş. a. Despre popa Ioan din Sălişte
spunea că e „om mândru şi ambiţios şi vrea să ajungă
protopop, ba chiar vlădică". Pentru liniştirea spiritelor în Ardeal
credea că e necesară o comisiune de 3: „un mare domn
neamţ, un popă unit şi unul neunit"; dupăce comisiunea va constaţi,
cine-i unit şi cine-i neunit, să li ise dea Romanilor libertate
deplină. Comisia îl obligă să scrie acasă, lăudând mila împărătesei
Scrisoarea lui e datată din 16 Sept. 1760, iar răspunsul părinţilor
Ioan şi Dobra Piuariu şi al soţiei isale Patrasia Piuariu
din Februarie anul următor. El fu liberat mai târziu. Situaţia
monarhiei, în urma războiului ou Prusia şi a alianţei cu Rusia
nu mai permitea Măriei Teresia, să-1 trateze brutal şi să-1
arunce în temniţa din Kuffstein, unde pătimeau de atâţia ani
grei martirii ortodoxiei: Oprea Miclăuş din Sălişte, popa Moise
Măcinic din Sibiel şi popa Ioan din Galeş.
V.
Conducătorul revoluţiei religioase din 1760—61 rămâne călugărul
Sofronie. Acesta era egumenul unui modest schit,
care se afla lângă comuna Cioara în mijlocul codrului. Pare a fi
fost om cu ştiinţă şi sete de carte, căci în schitul său avea şi
un fel de şcoală „cu 3—4 copilaşi la învăţătură". Dar pretorul
din Vinţi năvăli cu 12 Unguri asupra schitului şi-1 dărâmă făcându-1
„una cu pământul" (1757). Această nedreptate îl aruncă
pe Sofronie în tabăra luptătorilor pentru desrobirea sufletească
ia poporului ortodox ardelean. El participă la adunarea ţinută în
Apold (1759) sub conducerea protopopului Ioan din Sălişte, adunare
cercetată de vre-o 3—400 de ţărani. Cutreerând satele din
judeţul Hunedorii şi îndemnând poporul, să ia cheile bisericii
dela popii uniţi, corniţele suprem îl prinse şii îl înfundă în temniţa
din Botoâlna la sfârşitul anului 1759, de unde îl eliberă însă
cu o iscusită stratagemă protopopul Ioan din Sălişte, cu o ceată
de 5—600 ţărani (12. II. 1760). Unii dintre ei au lovit cu topoarele
pe paznicii temniţei, au spart uşile şi scoţându-1 noaptea pe So^
fronie, i-au luat obezile de pe picioare şi a 2-zi dimineaţa au făcut
slujbă în biserica din Rapold, dând mulţumită lui Dumnezeu
că le^a ajutat să-1 scape din temniţă".
De aci porni Sofronie spre Zărand, al cărui comite suprem
raporta guvernului că amăgeşte poporul, dar nime nu se poate
apropia de el, fiindcă Românii îl apără în tot chipul". Nobilii
unguri întruniţi la Deva în congregaţia de primăvară (1760) au
rămas uimiţi de îndrăzneala unei delegaţii de ţărani români,
cari înaintară un memoriu în ton foarte categoric: „Dacă vreţi

616 I. LUPAS
să scoateţi deda noi ceva, sub cuvânt de contribuţie ori altă trebuinţă,
noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim,
până când. trăim... De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care
bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu,
niciodată până suntem vii!... Nici noi nu suntem vite, cum
cred Măriile Voastre, oi avem biserica noastră. Iar bisericile nu
sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai
închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm
acolo". Nobilul Gheorghe Rettegi spune în memoriile sale, că
ţăranii români s'au plâns şi findcă li „s'a pus în gât jugul iobăgiei",
cu toate că ei sunt mai mulţi şi mai vechi decât Ungurii
în acesta ţară, fiindcă ei sunt „rămăşiţele vechilor Daci" (p. 158).
La 21 Aprilie 1760 întră Sofronie în Zlatna însoţit de mare
mulţime de popor, doritor să-1 vadă şi să-i asculte cuvântul. El
vorbi contra episcopului Aron îşi contra preoţilor sfinţiţi la Blaj,
ale căror slujbe n'au nici o valoare, fiind ei „papistaşi nemţiţi",
oameni cu „două legi", cari „au spurcat sfintele Paşti, anafora
şi sf. cuminecătură". Din Zlatna porni spre Abrud îndemnând
pretutindeni ţăranii să se înscrie între ceice doresc
episcop ortodox, căci „ăsta care-i aoum la Blaj, va pieri ca fumul,
deoarece l-a prins regina cu minciuna, scriind că toţi Românii
de aici sunt uniţi" (p. 161). Delà Abrud se duse la Câmpeni
şi asistând la slujba vecerniei vorbi şi acolo împotriva catolicilor
cari „sunt eretici, păgâni îşi papa lor hamiş ca şi episcopul
unit". Moţii atacară în drum pe fratele episcopului unit,
pe protopopul Alexandru Aron din Roşia, care având un cal bun
reuşi să fugă; începură să ameninţe şi pe Unguri spunând că
„a trecut puterea Domnilor, acum noi suntem Domni" (163).
Conferinţa ministerială din Viena discută în repetate rânduri
(3. VI şi 31. VIII. 1760) stările ardelene, create prin revoluţia
lui Sofronie şi decide, că mişcarea trebue potolită trimiţând
ca episcop ortodox în Ardeal pe Dionisie Novacovici. Contele
Bethlen era şi de astădată pentru mijloace drastice: prinderea
lui Sofronie şi uciderea lui (auf eine oder andere Weise
um das Leben gebracht werden kônnte — p. 171 n. 3). Dar lipsa
forţei armate din ţară împiedecă curtea din Viena a primi propunerile
lui. Guvernul ardelean, procedând în sensul părerilor
lui BetMen, a reuşit la începutul lui August să prindă pe Sofronie
în biserica din Abrud, cu ajutorul cancelistului Szakadâti
şi al locotenentului Ioan Halmâgyi, care fu trimis în scopul
acesta cu 19 husari din Alba-Iulia. Dar când au pornit cu călugărul
prins din Abrud spre Zlatna, s'au alarmat Moţii şi
trăgând clopotele într'o dungă au dat navală asupra soldaţilor
astfel, încât Halmâgyi ajuns la porţile Zlatnei, de frica mulţimii
care creştea, s'a văzut silit a libera pe Sofronie. Drept răz-

DĂRI DE SEAMĂ 617
ïbunare Moţii au dărâmat casa protopopului unit Aron din Roşia,
spărgându-i şi lada cu bani, fără a lua însă din ea vre-o
lescaie, cum arată contemporanul Petru Bod, bine informat
asupra peripeţiilor revoluţionare. Vina liui Alexandru Aron era,
că el pusese la cale prinderea lui Sofronie în biserica din Abrud

618 l. LUPAS
Ioan Piuariu ameninţând că altfel nu va fi „pace în ţară". ; .
Ameninţarea lui fu trimisă la Viena drept dovadă „cât a crescut
temeritatea prostimea valahe". Dar ea îşi produse efectuL
;
dorit. Piuariu fu liberat.
Ţăranii îndârjiţi năvălesc asupra Blajului cerând — scrietieromonahul
unit Filofteiu Laslo — pe episcopul Aron „cum»,
cereau Evreii pe Isus din Nazaret". Acesta s'a refugiat însă la
Sibiu. .
Din tabăra dela Ziatna i 13'a trimis şi o ameninţare scrisă,
cerându-i isocoteală pentru prădarea bisericilor şi luarea antimiselor,
pe cari — dacă mi le va restitui bisericilor, îl vor că»
Uta la el acasă, ca să vadă ce fel de vlădică e „duşman al legii
greceşti" pe oare ,

DĂRI DE SEAMĂ 619,
bruarie 1761. Din fiecare sat fusese convocat la acest sinod pre>
otul ortodox cu câte 3 ţărani fruntaşi, spunându-li-se să aducă
pentru acoperirea cheltuielilor bani „daţi de bună voie şi din.
dragoste creştinească". Ţăranii alergară cu miile spre Alba Iulia,
unde autorităţile civile şi militare, cuprinse de panică, s'au
grăbit isă aşeze tunurile pe zidurile cetăţii, fără să fi fost în,
vre-un chip necesară măsura aceasta defensivă. Căci nu nu»
mai Sofronie a ştiut să păstreze tot timpul calmul unui conducător
iscusit, dar şi mulţimea preoţilor şi a ţăranilor întruniţi,
aci pentru chestiuni religioase a înţeles isă aibă o atitudinedemnă,
potrivită scopului de înalt ordin sufletesc, pentru oare
luptaseră atâta timp spre a se vedea acum în preajma succe»
sului dorit. Programa (Sinodului era semnată de Sofronie, de
călugărul Ioanichie din Veneţia de sus şi de protopopul Ioan
din Sălişte. Dintre numeroasele doleanţe s'au discutat numai
cele de neapărată trebuinţă în legătură cu organizarea episcor
piei ortodoxe şi cu cererile privitoare la liberarea tovarăşilor
de luptă, cari pătimeau temniţă grea pentru curajul eroic, ce
au dovedit în apărarea credinţei străbune. Hotărârile au fost cu*
prinse în 19 puncte.
Dar mai important decât orice hotărâre era faptul, că a-
tâta mulţime de preoţi şi ţărani ortodocşi a'a putut vedea la 6
laltă, sfătuindu-se împreună în dragoste creştinească timp de
5 zile şi afirmând în vechea capitală a Transilvaniei existenţa
nesdruncinată ia bisericii ortodoxe, pe care timp de 60 de ani
autorităţile vieneze şi ardelene se încăpăţinară a o declara inexistentă.
Este, evident, multă verosimilitate în cuvintele autorului
care zugrăveşte astfel tabloul acestui important sinod:
„In acea zi de primăvară timpurie miile de ţărani, adunaţi din
toate unghiurile ţării, vor fi aclamat cu frenezie pe Călugărul,
care le vorbea în cuvinte lipsite de meşteşug, dar pline de 6
dulce mângâiere, în vreme ce pe zidurile cetăţii din preajma
lor soldaţii împărăteşti tremurau de frică, gata să verse foc
din gura tunurilor" (197). Câtă deosebire între sinodul ace3ta
la care aleargă de bunăvoie şi cu însufleţire preoţii şi ţăranii
ardeleni ca Ia un praznic al bucuriei obşteşti — şi între adunarea
jalnică din vara anului 1701, când fură târâţi câţiva dintre
înaintaşii lor cu sila şi cu ameninţări de gloabe la instalarea nenorocitului
Atanasie, în persoana căruia politica habsburgică seamăgise
a nădăjdui că ar fi putut descoperi un cioclu al bisericii
ortodoxe, păstrătoarea unităţii sufleteşti a neamului românese
dealungul veacurilor de urgie şi peste toate graniţele nedrepteale
vameşilor vremelnici!
Mişoarea lui Sofronie, dupăce atinsese culmea biruinţei,
trecu şi dincolo de graniţile vestice şi nord-vestrce ale Ardea*

620 1. LUPAŞ
lului. In regiunea Sătmarului ea a pătruns încă din toamna
anului 1760. Cea dintâi comună, care s'a lăpădat de unire, a
fost Craidoroţul (Kirâly-Dar6cz) de unde locuitorii alungară
preotul unit, fiind convinşi că unirea e o lege rea". In primăvara
anului următor procedează ia fel şi alte comune din Solnoc
şi din Maramureş. In lupta pentru ortodoxie s'a distins
viceprotopopul Buteanu din Biosad. Contele Anton Kârolyi, fişpanul
Sătmarului, scria la 2 Aprilie 1761, că s'a silit i3ă stângă
focul acesta, dar nu a reuşit. Luă apoi măsuri mai drastice,
închizând graniţa spre Ardeal ou cordon militar şi numind
comisari speciali pentru a controla şi suprima în scutece această
mişcare populară. Pretextul era, că ar trebui apărat ţinutul
Sătmarului de ciuma, ce s'ar fi răspândit de cătră Moldova.
Represiunile lui şi ale episcopului Manuil Olsavsky din
Munkâcs izbutiră în adevăr să pună stavilă acestei mişcări.
Acesta din urmă nu se sfii a recunoaşte însă că readucerea la unire
a Românilor sătmăreni şi maramureşeni e a se mulţumi „pumnului
fişpănesc". Iar fişpanul (prefectul) Maramureşului Emeric Barko-
• czi scria într'un raport adresat consiliului Jocotenenţial că nu
îndrăsneşte să întrebe pe Rutenii şi Valahii de sub jurisdicţia
sa, cărei religii aparţin, fiind convins că toţi „urăsc mai rău
numele unirii, decât al şarpelui" (p. 217). Suprimarea mişcării
• o crede posibilă numai cu ajutorul armatei. El însuş consideră
pe ortodocşi ca vinovaţi de înaltă trădare, ameninţându-i cu
moartea şi confiscarea averii.
Pe preotul Ioan Martineţ luptător pentru ortodoxie în Maramureş,
autorităţile nu izbutiră însă a-1 aresta. Unii dintre
Maramureşeni' persistară în ortodoxie până la 1769, alţii până la
1874 şi chiar până în timpul de faţă. Faima lui Sofronie a pătruns
până la Zemplen, la graniţa nordică a Ungariei, gâsin-

DĂRI DE SEAMĂ 621
dl. prof. Dragoinir îl consideră „sufletul mişcării antiunioniste:
din deceniul 1750—60". Lnaintându-i un memoriu declară din nou
că Românii ortodocşi nu vor să surpe unirea, ci o resping, fiindcă
nu o înţeleg, şi sunt hotărîţi mai bine să moară cu toţii, decât
să sufere conducătorul lor, Sofronie vre-o prigonire. Acesta porni
şi el din Zlatna spre Sibiiu; în drum i s'au alăturat cete de
ţărani din toate satele însoţindu-1 spre a-1 apăra. La porţile Sibiului
au fost însă opriţi şi numai lui Sofronie i s'a permis intrarea
în oraş. El s'a prezentat mai întâi la episcopul Novacovici,
apoi a dat faţă în ziua de 1 Maiu cu generalul Buccow,
vorbindu-i calm, dar răspicat despre cea mai grea apăsare,
ce au îndurat Românii ortodocşi din partea domnilor delà guvern,
ca şi din partea lui Aron şi a popilor săi. Buccow spunea
că ar fi un proces de strigoi (Hexenprocess), dacă s'ar apuca să
cerceteze cele trecute, de aceea se va mulţumi să pedepsească
numai excesele delà data sosirei sale în Ardeal. Acesta urma să
fie şi punctul de mânecare al comisiunii încredinţate cu aşa numita
„dismembrare" a Românilor ardeleni în două organizaţiuni
bisericeşti deosebite. Cu acest şiretlic înţelegea Buccow şi
comisia împărătească să salveze din ruină totală resturile unirii,
lăsându-şil o portiţă deschisă, spre a-şi impune în mod arbitrar
voinţa, contra plebiscitului, oriunde ar cere interesul catolicismului.
Intenţiunile acestea au fost aduse la cunoştinţa
poporului prin o proclamaţie semnată de „Eu popa Sofronie din
iosag Zlagnii", care termină cu următorul apel: „Vă spun şi
aceea vouă neuniţilor, că dacă uniţii nu vor păzi această poruncă,
îşi vor da socoteală. Dară voi fiţi oameni cum se cade
şi plecaţi, căci altfel, dacă veţi păţi ceva, nu va fi vina noastră"
(232—3).
Cu proclamaţia aceasta din Maiu 1761 revoluţia lui Sofronie
apune. El se mai întoarse pentru scurt timp la Zlatna, unde
se zice, că ar fi mai ţinut un „mare sobor" (?) Apoi dându-şi seama
de zădărnicia oricărei resistenţe faţă de Buccow, — care aşezase
tunuri la Ocna, la Sălişte, la Sadu, la Răşinari şi ridicase
furcile în piaţa Făgăraşului, ca să spânzure pe ortodocşii
renitenţi, — dupăce a sosit armata în Munţii Apuseni, s'a refugiat
la Râminc, unde s'a întâlnit cu călugărul Nicodim întors
din Rusia.
Ca Arhimandrit la Argeş a continuat a se interesa şi mai târziu
de soarta Ardelenilor, exprimând în scrisorile sale speranţa de
a se mui întoarce odată între ei, ca să le ajute a stârpi „umaţia şi
iobăgia". La 1769 e amintit în preajma lui Pârvu Cantacuzino, cârmuiitorul
Ţării Româneşti în numele Ruşilor. Pentru ultima dată
e amintit la 1774. A murit probabil cu doi ani mai târziu.
Dl Dragomir are meritul de a fi înfăţişat, în lumina izvoa-

622 /. LUPAŞ
relor contemporane, tabloul mişcător al acestei revoluţii reli-
. gioase, concluse de „smeritul" Sofronie — eroul popular în rasă
monahală — care s'a dovedit în greaua lui misiune destul de
prudent stăpânind masele ţărăneşti, evitând orice tendinţă anarhică
şi urmărind o singură ţintă: libertatea sufletului lor. Insuş
Buccow recunoaşte că „Valahii din această ţară, sătui de
a figura ca credincioşi unirii, pe care cei mai mulţi spun, că
n'au îmbrăţişat-o niciodată şi că nici nu o cunosc, s'au dedat
la excese asemănătoare unei revolte, dar au continuat să-şi îm-
. plinească robota şi să plătească impositele".
Valorificând toate informaţiile istorice privitoare la Sofronie,
autorul constată că acesta „a primit o bogată răsplată
dela neamul său: în Ardeal mulţimea i-a dat nenumărate dovezi
de dragoste fără păreche, iar Voevodul Munteniei 1-a aşezat pe
pribeagul călugăr arhimandrit în mănăstirea domnească dela
Curtea de Argeş. Poate nu-i departe nici timpul, când biserica
sa din Ardeal, acum liberă de toate obezile robiei, îi va reînvia
amintirea, proslăvindu-1 împreună ou toţi glorioşii luptători şi
martiri de altă dată" (p. 259).
VIII.
Generalul Buccow a procedat cu brutalitate excesivă împotriva
" ortodocşilor. Insuş episcopul romano-catolic Anton Bajtay s'a îngrozit,
auzind că Buccow e hotărît ia extermina pe toţi Românii
din ţinutul Bistriţei, fiindcă se împotriveau a primi unirea.
„M'am cutremurat — spunea el — la propunerea Excelenţei
Sale, Dlui baron de Buccow, care voia să trimită un corp de
2000 soldaţi regulaţi contra districtului amintit, pentru a-i masacra
pe toţi fără de a separa pe cei culpabli de cei nevinovaţi"
(p. 282). Dar ceeace înspăimântase pe episcop, satisfăcea pe împărăteasa
Măria Teresia, care aprobând rapoartele lui Buccow
scria, că el merită laudă, fiindcă a salvat întreg districtul Bistriţei
cu 4508 familii pentru unire 1 ).
Brutalitatea lui Buccow s'a manifestat mai ales în distrugerea
mănăstirilor româneşti, dispunând să fie arse cele de
lemn, iar cele de piatră dărâmate (monasteria lignea comburrantur,
lapidea vero destruantur), precum şi în pedepsirea
^emitenţilor cu spânzurătoarea. Fără intervenţia lui Buccow
opera unirii s'.ar fi risipit ca fumul, în tot cuprinsul Ardealului.
*) „Placet: Nachdeme der Hauptbericht bald angelangen
wird, wo so dann der Buccow allerdings belobt zu werden verdient,
da durch dessen gute Verwendung der gantze Bistriczer
District mit 4S08 Familien zur Union zurückgebracht worden,
welches operatum in dem doppelten Betracht der Religion und
des Staats angesehen, Bistricz die Gränz gegen die Moldau
machet, von .grösszter Wichtigkeit ist" (p. 261 n. 2).

DĂRI DE SEAMĂ 623
In afară de vlădica Aron, de popii uniţi şi de câteva rudenii
-ale lor nici un Român nu mai voia să audă măcar de unire.
Aceasta s'a văzut la 6 Iulie 1761, când Buccow a dispus a se da
uniţilor amândouă bisericile româneşti din Alba-Iulia. Episcopul
unit Aron făcând serviciu divin a rămas cu biserica goală, iar
mulţimea Românilor a alergat să asculte slujba, pe care o făcea
episcopul ortodox Dionisie într'o grădină; erau aci aşa de
mulţi credincioşi, încât nu i-a încăput nici grădina, nici piaţa
publică, ce se întindea până la porţile cetăţii, (p. 238).
Dl'Dragomir e în drept să afirme, în temeiul numeroaselor
•dovezi şi statistici contemporane că „adevăratul întemeietor al
bisericii unite din Ardeal a fost acest general austriac... travestit
în haine de apostol. Fără dragonii şi fără tunurile sale nu
-ar mai fi rămas nici o urmă din încercarea dominaţiunii străine
de a destrăma sufletul românesc (241—3).
Analizând cu multă pătrundere şi obiectivitate toate datele
-statistice culese de Buccow şi comisia împărătească la 1761—2,
autorul constată, că nu numai în judeţele din sudul Ardealului,
dar şi în cele din vest şi nord sămânţa unirii
a pierit cu totul. In Hălmagiu de exemplu în 91 comune
nu s'a găsit absolut nici un unit; dar comisia
a condamnat locuitorii din 4 comune să rămână uniţi; în judeţul
Crasna s'a găsit o singură familie unită, dar nici un preot
•unit, fiindcă protopopul Buteanu reuşise a extermina aci opera
nnirii cu o biserică streină de sufletul neamului. Meritul de căpetenie
pentru biruinţa ortodoxiei în Ardeal revine Românilor
de pe pământul crăesc, ţăranilor liberi, «ari n'au putut fi în-
:genunchiaţi nici de domnii streini la iobăgie, nici de ucenicii vlădicului
Aron din Blaj la unire. E impresionantă povestirea
contemporanului Francisc Petrichevich-Horvâth, care
arată cum a încercat să constrângă Buccow pe Bistriţeni
„cu arma la unire prin câteva escadroane ale regimentului
de husari comandat de generalul conte Adam Bethlen",
cum aceştia au început „o execuţie aspră", dar poporul încăpăţînat
...au fost gata mai bine să moară şi căzând în genunchi
au rugat pe soldaţii înarmaţi, ce-i înconjurau să le taie
mai vârtos la toţi capetele, decât să-i constrângă a-şi lăsa legea
şi a se uni (p. 283).
Nici metoda aceaista teroristică a lui Buccow n'a
izbutit a salva decât 7.7% credincioşi uniţi între toţi Ro
mânii ardeleni, câtă vreme ortodocşi s'au declarat cu toată hotărârea
127.712 familii de Români. Văzând acest rezultat dezastruos
pentru politica de proselitism catolic, Buccow a trecut
în mod arbitrar 13.267 familii între cele unite, astfel încât a
putut să înfăţişeze în statistica sa mincinoasă un număr de
13.267+11.907=25.174 familii unite. Dar fireşte nici acestea nu

624 I. LUPAŞ
erau roadele stăruinţelor apostolice ale Romei, ci victimele sel«-
batecului proselitism catolic al Habsburgilor dela 1690—1761,.
oblăduite acum de „îngerul păzitor" Buccow.
La 17 Octomvrie 1761 s'au dat instrucţiuni funcţionarilor din.
judeţele ardelene, să promoveze pretutindeni unirea spunând ţăranilor
români că, dacă vor primi unirea cu toţii sau în parte»,
se vor bucura de toată graţia şi protecţia împărătească, iar cei
ce se vor lăpăda de ea, vor fi pedepsiţi cu asprime ca unii cari
au săvârşit crima apostasiei. Cei ce vor îndemna pe Romani să
părăsească unirea erau ameninţaţi cu bătaie şi cu amendă în.
bani de câte 40 florini. Toate aceste măsuri, ca îşi opreliştea de
a mai aduce cărţi bisericeşti tipărite în Muntenia sau în Moldova,
arată pe ce temelii şubrede fusese clădită întreagă opera,
proselitismului catolic, patronat de Habsburgi în Ardeal, şi cu
ce mijloace profane încerca acum din nou politica vieneză săsalveze,
din naufragiul provocat de viforul revoluţiilor populare,
câteva resturi modeste menite a-i servi ca puncte de mânecare
în viitoarele sale opintiri de sfâşiere sufletească a Românilor
ardeleni -^sfâşiere satanică, la care nu voia să renunţe cu nici.,
un preţ, nici după atâtea eşecuri formidabile.
Este o înălţătoare pagină de glorie în istoria Românilorresistenţa
îndârjită, cu care a reuşit poporul ortodox din Ardeal
să-şi apere credinţa străbună şi libertatea sufletească, înfruntând
cu eroism admirabil temniţele, tunurile şi furcile Habsburgilor
catolici. Sprijinul celor de un sânge şi de o lege din Principatele
Române, încurajarea neînfricatului mitropolit sârbesc.
Nenadovici şi interesul ţarinei Elisabeta Petrovna, care la. 20.
Oct. 1760 îndrumase pe .ministrul său dela Viena, contele Keyserling
să intervină în favoarea „bieţilor oameni" cari pătimeau
pentru credinţa ortodoxă — au contribuit să accelereze biruinţa
poporului ardelean, după 63 de ani de lupte purtate cu admirabilă
virtute şi cu neînfrântă tenacitate dacică. Keyserling.
făcu chiar încercarea de a Introduce în viitorul tratat de pace,,
prin care urma să ia sfârşit îndelungatul războiu dintre Marii:
Teresia şi Frideric cel Mare al Prusiei, un articol ispecial pentru,
proteguirea ortodocşilor din ţările Austriei. Dar după moartea,
ţarinei Elisabeta Petrovna (5. I. 1762) slăbind relaţiunile diplomatice
dintre Rusia şi Austria, încercarea lui a rămas fără rezultat.
In ultimul capitol al acestei vaste monografii istorice se cuprinde
analiza informaţiilor privitoare la „robii dela Kufstein":
ţăranul Oprea Miolăuş din Sălişte, preoţii Moise Măcinic din
Sibiel şi Ioanăş Popovici din Galeş, arestaţi cei doi dintâi la
1752, cel din urmă la 1757. Acesta mai trăia la 1780, când Ghenadie
Vasilievici, întemniţat şi el la Kufstein, fiindcă a încercat.

DĂRI DE SEAMĂ 625
să ajungă, cu ajutorul rusesc „exarh al Transilvaniei", izbuti să
strecoare din temniţă o cerere (6 III 1780) către sinodul rusesc
pentru liberarea sa. In această cerere arată că „aici' In' fortăreaţă
este un preot român din Transilvania, cu numele loan, care pătimeşte
în robie de 24 ani pentru credinţa ortodoxă". Sinodul
rusesc interveni prin ministerul de externe, dar fără rezultat.
Preotul rob era mucenicul uitat, popa loaneş din Galeş, despree
care autorul afirmă cu drept cuvânt că va fi „deapumrea o glorie
strălucită a bisericii sale". Ce se va fi întâmplat ou ceilalţi doi
robi, cu Oprea Miclăuş din Sălişte şi cu Moise Măcinic din Sibiel?
Acesta din urmă pare a fi reuşit să evadeze la 1756, dar
acasă în satul său de sub munte nu s'a mai întors. El va fi
pierit pe drum, împletindu-şi astfel din suferinţele anilor de
temniţă îndelungată şi din durerile pribegiei prin locuri necunoscute
„cununa neperitoare a martiriului sfânt".
Dar ţăranul Oprea Miolăuş a continuat să pătimească în
temniţa fioroasă, unde i-a pierit urma ca şi-a popii loaneş. C»
scrisoare a soţiei sale Stana, adresată la 1784 cătră împăratul
Iosif II, spre a se milostivi, să-i libereze bărbatul, a rămas fără
rezultat. Fâcându-se cercetări, la porunca împărătească, mucenicul
Oprea nu a mai fost găsit între cei vii. Prin robia sa de
peste 30 de anii şi prin moartea, care-i venia ca o salvare din
chinurile „temniţei de veci" — Oprea Miclăuş din Sălişte şi-&.
împlinit întocmai cuvântul rostit, împreună cu tovarăşii săi
ţărani Bucur Bârsan şi Radu Săbău la 1749 câtră mitropolitul
Nenadovici: „iar pentru credinţa strămoşilor noştri suntem,
gata a suferi şi mucenicie sau izgonire din această împărăţie,
iar legea nu o vom lăpăda".
IX.
Nu s'a scris până acum la noi vre-o monografie istorică,
în care masele ţărăneşti să apară într'o lumină aşa de vie şi
simpatică, cum a reuşit dl prof. Dragomir să le înfăţişeze în temeiul
bogatelor informaţiuni culese din cele mai felurite izvoare
contemporane, controlând scrupulos toate ştirile şi evitând afirmaţiuni,
în sprijinul cărora nu ar putea indica vre-un amănunt
doveditor. Meritul lui incontestabil este, că din ştirile risipite şi
fragmentare a reconstruit icoana sufletească a celei mai frământate
epoci din trecutul poporului ardelean, făcând ca glasul îndurerat
al acestui popor de eroi şi de mucenici să fie auzit măcar
acum după două secole, dacă nu a putut fi auzit şi apreciat
în timpul stăpânirii habsburgice, care a înţeles să-1 înăbuşească
prin mijloace brutale. Iar istoriografia tendenţioasă a romanoşi
greco-catolicilor nu s'a sfiit să falsifice tot atât de brutal adevărul
istoric, stigmatizând ca pe nişte „impostori" pe preoţii
40

626 /. LUPAŞ
şi (dranii umili, cari îşi sacrificau fără preget viaţa pentru ortodoxie,
deci pentru salvarea libertăţii şi unităţii sufleteşti a
neamului lor.
I. L.
Teodor Bălan, Bucovina în războiul mondial Cernăuţi 1929,
Cunoscutul cercetător al istoriei bucovinene, d. prof. T. Bălan
cuprinde în acest studiu recent informaţiuni precise, întemeiate
pe (felurite izvoare directe cu privire la, soarta Bucovinei din
ziua de 2 Septemvrie 1914, când a intrat pentru întâiaş dată armata
rusă în Cernăuţi, — fiind întâmpinată de mitropolitul
Repta şi de primarul Weisselberger — până la 28 Noemvrile 1918,
când congresul general al acestei provincii a decis unirea ei necondiţionată
cu Regatul României. La aiceastă deciziume au a-
derat atât Polonii, cât şi Germanii bucovineni, al căror reprezentant
a ştiut prinde bine momentul accentuând în declaraţia
.sa, că trebue să urmeze „drumul cel nou, pe oare ni-1 indică
mersul istoriei". ,
Autorul urmăreşte cu egală atenţiune atât ştirile privitoare
la desfăşurarea militară şi politilcă-diplomatică a războiului,
«ât şi pe cele de ordin administrativ şi economic, arătând
în mod amănunţit isuferinţele grele, pe cari a trebuit să
le îndure populaţia Bucovinei nu numai din (partea Ruşilor cari
„jefuiau de dragul jafului", dar şi a trupelor germane iscusite
în deprinderea de a „orgiamizii furtul, proteguit de sitat", precum
şi a celor austniâce, cari n'au lipsit a încuraja pe contraban-
•dişti oferindu-le potrivit cu recomandarea colonelului Eduard
Fiseher — întreg sprijinul oficialităţilor austria ce.
Din expunerea privitoare la peripeţiile militare iasă bine
la iveală serviciile făcute armatei austriaco de cele două grupuri
de a3taşi de sub comanda maiorilor Dănilă Pap şi Victor
Rusu, iar din partea politica se reliefează rolul politicianului
«.ustro-fil Aurel Onciul, care întocmai ca Alexandru Vaida, îşi
mărturisea cu orice prilej convingerea că existenţa unei Austrii
puternice ar fi cea mai esenţială condiţie pentru existenţa naţională
a Romanilor. Amândoi aceşti ucenici ai politicei chesaro-
•crăeşti din Viena credeau în mesianismul Habsburgilor cu deosebirea
însă, că cel dintâi pare a fi persistat în această rătăcire
şi după prăbuşirea lor, iar al doilea s'a tămăduit de ea, ca
printr'o rapidă schimbare de front să se poată strecura la sfârşitul
războiului în rândurile cele dintâi ale învingătorilor.
De remarcat şi data de 50 Octomvrie 4948, canid 40 ofiţeri
români din fosta armată austriacă s'au întrunit la o consfătuire
în restaurantul Dreher Park din Viena, constituioidu-se într'un
aşa numit „senat central al ofiţerilor şi soldaţilor români", care

DAM
DE SEAMA
iavea,- şi un, organ publicistic, redactat de ..Bucovineanul Filinwn
Tuniac cu,titlul Timpul Nou. Constituirea aceasta a ur-
.mat deci la două săptămâni după. dismembrarea; Austriei prin
de>cisiunea Consiliului de coroană, convocat la Burgul din Viena
• de cătră împăratul Carol (15 Oct.) şi după manifestul lansat cu
.apşl prilej.
~. . • 1. L. .
Al. Busuioceanu, Un -palat domnesc din vremea Fanarioţilor:
Curtea Nouă din Bucureşti. Vălenii de Munte 1930.
E o descriere' amănunţită şi exactă â împrejurărilor, în
cari a fost clădit acest palat domnesc, în timpul lui Alexandru-
Vodă Ipsilanti, la 1775—6, şi a peripeţiilor prin cari a trecut în
cursul timpului până la incendiul din 1796 şi apoi refăcut până
la cel din timpul Tui Vodă Oaragea, după instalarea căruia pariatul
a ars din temelie. Focul mistui atunci lucruri de ale noului
Domn, în valoare de 300.000 piaştri. Călătorului francez, contele
Lagarde oare se afla atunci în Bucureşti, palatul cuprins
•de flăcări îi amintea „Vezuviul în manie' 1 .
Autorul dă, pe lângă câteva ilustraţauni lămuritoare, şi
friformaţiuni preţioase cu privire la traiul ce se desfăşura la n-
•ceastă „Curte Nouă", pe oare italianul Doniinico Sestini, fost
secretar al lui Ipsilanti, o înfăţişează în chipul următor: „Lenea
şi vanitatea au introdus în Bucureştii o modă foarte ciudată.
Toţi boierii, cu slujbă sau fără, îşi petrec dimineaţa la Curte,
.făcând cerc şi stând de vorbă în câte o sală; această boală s*a
.răspândit chiar şi la negustori şi trece drept un om de nimic
•,-ckie nu merge să-şi piardă vremea în acel loc; servitorii înşişi
'socotesc drept un lucru de distracţie şi se mândresc ia fi ficior
• de boier dela Curte, adecă servitor al unui nobil, care aparţine
Curţii; şi sumt în stare să părăsească pe un stăpân, care nu o
irecuentează". In timpul lui Constantin Hangerlilu, pe jumătate
nebun, se aranjau aci petreceri, cari degenerau în orgii. Domnul
insuş a fost asasinat în Curtea aceasta la 1799 de mâna unui
capugiu „iscusit şi maestru a tăia pe cei mari cu cumpătare".
"Jar Ia 1806 sa dat aci în onoarea generalului rus Miloradovici,
•care alungase pe Turci din Bucureşti, o recepţie împodobind
scara cea mare a Curţii „cu capete de Turci tăiate, în oare Arnăuţii
înfipseseră lumânări aprinse". Ruinele acestui palat dommese
din vremea Fanarioţilor se văd încă între Strada Militarilior
şi Strada Casărmii.
I. L.

628 L CBĂaUN-
Ludovic Szădecki, A szekety iiemzel tortenet'e em alkottmdriya.
(Istoria- şi constituţia naţiunii secueşti),Budapest, Franklin
Târsulat, 1927, 400 p.
In acest volum de 400 pagini- noi. nu suntem, decât „Valahi",~
cu accepţiunea pe care numai cine cunoaşte limba ungurească,
ştie cât dispreţ ascunde „Cuvântul înainte" pomeneşte de nedreptatea
dela Trilanon, de invaziunea valahă în Ardeal, de OCUT
părea şi apoi.de „expulsarei" — cuvântul are o semnificaţie curioasă
•— Ungurilor din această provincie. In ultimul capitol aL
studiului,,d-1 Szâdieczky are diin nou prilejul să-şi descarce su^
parările d-sale ungureşti asupra „valahilor", când vorbeştedespre
evenimentele anilor prăbuşirii regatului Sf. Ştefan..
Dar să urmărim pe autor capitol de capitol.
Partea I. Evul mediu. Secuii ar fi urmaşii Hunilor, reîn*-
torşi după desfiinţarea, imperiului lui Atilla în regiunea Donului
— Scythia —, unde s'au unit cu Ungurii ce înaintau spre-,
Panonia. La venirea în Panonia ar fi găsit „resturi înrudite de
Huni, Avari şi Unguri (Unguri veniţi împreună cu Bulgarii) şi.
s'au concentrat" în noua lor patrie „la hotarele răsăritene ale
Ardealului" (p. 17). Originea hunică a Secuilor au mai susţinut-o,
dealtfel, şi Anonymus, Kezay, Bonfiniu, iar dintre istoricii
moderni Nagy Jânos, Szabo Kâroly şi alţii. Numai Hunfalvi
e de părere — dintre Unguri — că Secuii ar fi Maghiara
aşezaţi ca străjeri la graniţa de răsărit a Ungariei. La discuţia.
asupra originii e pomenit dintre Români şi dl. N. Iorga, cares'ar
fi pronunţat, într'a conferinţă (,?), pentru o origine cazacă
a Secuilor (p. 18).
Tot atât de discuta* şi de neprecis e şi timpul stabilirii Secuilor
în Ardeal. Autorul crede într'o infiltrare lentă şi îndelungată
— secolele X şi XI — şi — după Hunfalvi (aci îii admitepărerea)
—au ocupat Ardealul ,,făira, îndoială" dela Slavo-Bulgarii
ce trăiau prin văi, — restul fiind păduri seculare. Anonymus,
oare pomeneşte cu ocazia venirii Ungurilor pe „Vlahii"
şi „Slavi", nu e luat în serios (p.. 25).
Organizaţia administrativă în „Scaune" ar fi împrumutat-o.-
Secuii dela Saşi la sfârşitul veacului al XlV-lea şi un „scaun"
secuiesc era egal cu un „judeţ" — comitatus — din teritorul regatului.
In fruntea tuturor scaunelor stătea corniţele suprem —
corner Siculorum. La început numărul scaunelor eri şapte; „Treiscaune"
reprezintă contopirea a trei scaune într/unul singur.
Corniţele- suprem avea prerogative politice, militare, administrative
şi judecătoreşti şi era numit totdeauna de rege. Cu începutul
veacului al XV-lea voevozil Ardealului erau în aceiaş
timp şi comiţi, ai Secuilor, iar în epoca principatului — veac-

JiĂHI DE REAMA 629
JOII—XVEII — «cest titlu îl aveau principii. Delà Maria Terezia
Incoaci jregii Ungariei înşişi ae întitulau „cames Sieulorum".
-"Saşii, cari nu .locuiau pe „teritorial crăiesc"— cele „7 scaune"
de mai târziu —, erau la început sub jurisdictiia- comitelui secuiesc.
Intre 13&7—1390 comiţi supremi .ai S#cnik>r au fost Bale
şi Dragoş-, fii .voevodului Sas, de viţă românească (p. 39). Fiecare
scaun -avea câte un căpitan — capîta4eus sepis —, judecător
al scaunului — judex tereştri»—, judecător regal — ju-
^dex regius —, subjudecători — vicejudex —, juraţi — juraţi
.assessores — şi notari — notarius. Delà. 1816 la 1838 scaunul
Odorheiului iare „pârcălabi", .a căror îndatorire consta în a
păzi averea, casa şi robii scaunului (p. .51).
Secuii simt la început -toţi nobili şi numai de pe la 1473
lîncep să fie diferenţiaţi în trei clase: nobili, cavaleri şi oameni
-de rând. Cei din urmă vor cădea cu timpul Ia treapta iobăgiei.
In evul mediu toţi trebuiau să fie oştişi, fără excepţie.
Ca oameni liberi, nobili, Secuii nu .plăteau dări. Dădeau
«totuşi „din iniţiativă proprie" după fiecare .moşie (mai târziu
după 4—6 boi) câte un bou rçgelui, cu ocazia vreunui eveniment
mai important la curte: încoronare, naşterea primului fiu, etc.
Intr'un document din 1254 şi .altul din 1263 se spune, că u zecea
3>arte din hoii, oile şi .alte animale luate delà Secui şi „Valahi"
-sunt ale episcopului ,(p. 73). După .ajungerea Ardealului sub suzeranitatea
turcească — 1526 — Secuii isnnf impuşi şi ei la
.plata „tributului".
Supremaţia regelui Ungariei .asupra. Moldovei, „al cărei
-voevozi" (nu precizează cari şi când) „au prestat jurământ de
fidelitate, au plătit dări şi s'au oferit vasali regelui Ungariei",
-ar fi asigurata puterea armată a Seculor (p. 87). Acelaş rol
>de menţinere a supremaţii şi un rol „civilizator" (sic) ar fi avut
-Secuii şi pentru Ţara-Românească ,(ibidem). Basarab-cel-Bătrân,
fondatorul principatului Ţării-Româneşti, e menţionat de dL
Szâdeczky: „Bazacâd", iar Vlaiou, „Lajk".
E în orice caz neistoric să spui despre Pavel Chinezul că
a fost un Hercule „maghiar" — lupta de pe Câmpul-PâinM a
fost la 1479, deci în veacul al XV-lea ! — când bietul om s'a
Auptat vitejeşte ca „ceeştin" în contra Turcului „păgân" şi oare,
«dacă n'avea în-jel conştiinţa că-i român, nu putea să simtă, cu
:toată dorinţa d4vd Szâdeczky, nici ungureşte. Naţionalismul
.-apare, sub forma pe care vor să i-o atribue istoricii unguri şi
lui Ioan Huriiade, lui Matia Corvinul şi lui Nicolae Valahul,
mult mai târziu.
In primele decenii ale veacului al XV4ea Secuii se vor
râscula de Bepeţite ori pentru apărarea „drepturilor" lor nobiliare.

630 I. CRĂCIUN
Partea II. Epoca; modernă. Diferitele incursiunirâle voevozilor
moldoveni, ca Petru Rareş şi alţii, au,fost facilitate'de-
Secui şi Saşi, cari au format o parte impunătoare din oastea,
acestor domni (p. 110). Despot Vodă şi-a câştigat domnia Moldovei
în mare parte cu ajutorul căpitanului Francisc Zay- din>>
Caşovia şi cu ajutorul mercenarilor Secui de sub conducerea,
lui Antoniu Szekely (p. 115)
Din pricina dărilor prea mari — Ia cari avi început a fii
impuşi şi Secuii după 1526 — ei se răscoală ta 1562, surit însS.
bătuţi de ostile lui Ioan Sigismund. Dela această dată înainte-
. clasa a IlI-a ,ioamenii de rând", decad la treapta iobăgiei. Pentru
a speria pe Secuii rebeli au fost ridicate şi două cetăţi puternice,
cărora li s'au dat numiri simbolice: Szekelytâmâdt (Secuiul
atacă) şi Szekelyhânja (Secuiul regretă). .'; •
• - Epoca Bâlhoreştfflor ni se pare prea puţin documentată:
Sigismund Bâthori â luat la 1595 titlul de „principe al Ţării-Româneşti
şi al Moldovei" cu totul în alt senz, decât ne arată dl
Szâdeczky -(p. 1 132).-Campania lui Mihai Viteazul din 1595 r
în»
contra Turcilor e prezentată ca un succes al lui Sigismund.
Bâthori (p. 137). Minai Viteazul, voevodul valah, ie-a redat Secuilor
libertăţile confiscate de principii maghiari şi le-a asigurat
o cârmuire independentă, prin „plăzmuirea" — adaugă dt:
Szâdeczky — unui act în numele împăratului (p. 137). Se recunoaşte
mai departe, că Mihai Vodă „îi avea dragi" pe Secul
din cauza serviciilor ostăşeşti prestate cu credinţă (p. 138). Cardinalul
Andrei Bâthori a fost ucis de Secui, înşă nu Ia îndemnul
lui Mihai cum susţine di Szâdeczki 1 ). In lupta deii Mir
rislău trei părţi din totalitatea Secuilor au fost alături de Mihai
(p. 139). ' ,
După ajungerea Ardealului sub suzeranitatea turceascădările
sunt sporite. Se menţin şi acum dările de „boi" — în.
1543, de pildă, au plătit „oamenii de rând" câte 50—50 bani,,
„nobili" câte 2—2 boi, iar „cavalerii" câte 1—1 (p. 151). După
răscoala din 1562 Secuii sunt forţaţi să plătească, primăvara-
1
)Pentru ajutorul lui Sigismund Bâthori — neputinciosul,
principe al Transilvaniei, contemporan cu un împărat tot atât'
de neputincios cu reşedinţa la Praga — din 1595, cât»
şi despre uciderea cardinalului Andrei vezi lucrarea subsem---
natului: Cronicarul Szamoskdzy şi însemnările lui privitoarela
Români. Cluj, 1928, unde faptele sunt povestite cu tatu! altfel!
de cronicarul ungur contemporan.

DĂRI DE SEAMĂ
câte 99 de dinari, după poartă, pentru tributul "turcesc, iar
toamna câte 99 dinari; uneori şi un galben,' pentru principe
(P. 155). - ^ •• • >'•• • • ^ • •••
De aceste dări V-K scăpat, prin restituirea „libertăţilor";
Minai Viteazul ia 1599 şi "numai după el Sigismund Bâthorf,
la 1601 (ibidem). - . '
Biruinţa lui'Radu Şerban asupra lui Moise' Szekely la Braşov
e considerată drept „Mohaciul" Ardealului (p. 161). Moiee
Székely a fost ùcis evident,'tôt de către" Secui -'tibidem); sub
domniile lui Bethlen, a Rakoczeştilor şi a iui Apafi istoria Secuilor
se contopeşte cu. istoria-principatului ardelean. ... •• :
In veacul al XVII-lea numărul iobagilor e în plină creştere»
fiindcă era niai uşor a fi iobag ' decât soldat (p. 217). Oastea
consta din trei unităţi:; Nobilii — călări—, cavalerii — cu cai
şi ei — şi „Secuii liberi" — pe jos. Dintre aceşti din urmă
erau aleşi „drabanţii roşii", iar mai târziu „drabanţii vineţi";
— garda principelui. In prima jumătate a acestui veac Secuii
nu plătesc dării Delà 1657 — lupta pierdută a .lui Gheorghe
Râkoczy al II-lea cu Polonii — sunt impuşi din nou la tribut
pentru Poarta, otomană ' (p. 252). < :
. \ -
Secuii nu sunt întemeietori de oraşe, ca Saşii. Totuşi ne-r
voile administrative le-au impus formarea unor oraşe, unde era
„curtea" cârmuirii — „Udvarhely" = Locul curţii (azi neînţelesul
„Odorhei") — sau „târguri" pentru negoţ: „vâsârhely", de
unde „Marosvâsârhely" = Târgu-Mureş, „Kezdivâsârheţy",, etc.
Primele oraşe secuieşti datează din epoca regelui! Sigismund de
Luxemburg (p. 260). . , 1 1 ;
Secuii nu erau ostaşi apărători ai cetăţilor. Dealtfel pe tot
teritorul lor nu se aflau decât trei cetăţi voevodale: Gurghiiu,
ridicată încă în evul mediu, şi Székelytâmadt şi Székelybânja,
de după răscoala din 1562. Acestea din urmă au fost dărâmate»
spre satisfacţia generală a Secuilor, de către Minai Viteazul în
anul cuceririi Ardealului. Rostul Secuilor era să apere trecă-r
torile Garpaţilor dinspre răsărit (Moldova) sau dinspre sud
(Ţara-Românească). Intr'un războiu venit din partea Moldovenilor
trebuiau să.ia parte toţi Secuii, dacă venea din partea
Munteniei numai jumătate, iar într'un eventual războiu" venit
dinspre Apus numai a zecea parte (p. 286). Păzitorii trecătorilor
se numeau „plajâsok" (plăieşi).
Partea III. Epoca contemporană. După trecerea Ardealului
în mâinile Habsburgilor, cu toate că Diploma Leopoldiană le
întărea vechile „libertăţi", Secuii vor fi impuşi întâi „benevol",
apoi siliţii, la dări: 22000 florini, sau în schimbul acestei sume
24000 măsuri de grâu, 8000 măsuri de ovăs şi 2025 căruţe cu
fân, dare ce creştea cu fiecare ian nou (p.-297).

632 I. CRĂCIUN
Cu oöazia revoluţiei lui "Francise Râkoczy al II-lea trupele
imperiale — lobonţii — percepuşeră şi aşa numita „dare de
potcoavă" (p. 313). Intr'o ceartă dintre Secui şi Saşi asupra
quantumului dării Secuii spun, că Saşii „,maii mult plâng decât
sufăr" (p. 320). Sub Maria Terezia soartea iobagilor e atât de
insuportabilă, încât se ameninţa cu „pribegirea în Ţara-Româneiiscă
sau în altă parte, la neamurile lor", căci — spune autorul
mai departe — „aceşti iobagi erau în mare parte Valahi
nestatornici şi iubitori de schimbări" (p. 330).
Amănunte intresante despre grănicerii români şi încercările
zadarnice ale generalului Bucow de^a îndupleca şi pe Secui
pentru Intrarea în aceste regimente grănicereşti la pag. 333—336.
Secuii încăpăţânaţi trec mai bine în Moldova şi la 1763 se mută
deodată 300 de familii (p. 337). Grănicerii ar fi fost cu totul
15000, jumătate Români, jumătate Secui (ibidem). îndârjirea
secuiască de-a nu se supune la recrutări pentru armată, ci de
a plăti mai bine dări —după ce până acum au cerut mereu să fie
scutiţi de impozite, fiindcă serveau la oaste — aduse cu sine măcelul
delà Madefalău (p. 340). Cu această ocazie se refugiază mii
multe mii de Secui în Moldova — 1764 — iar unii din ei trec
în Bucovina, unde întemeiază cele cinci comune secuieşti existente
şi azi (p. 343—344).
In dieta delà 1790—91 Secuii cer unirea Ardealului cu Ungaria
(p. 350) şi au un rol prépondérant în dieta delà 30 Maiu
1848, când se hotăreşte această unire (p. 363). Delà revoluţia diln
1848 până la 1914 istoria Secuilor se împleteşte cu aceea a regatului
Ungariei.
Ni se pare puţin cunoscută 1 ) încercarea unei „Legiuni"
secuieşti, de-a trece la 1877 în Moldova şi de-a arunca
în aer podul liniei ferate de peste Şiret, la Adj ud, pentru
a tăia drumul Ruşilor în marş spre Balcani, facilitând astfel o
victorie turcească (p. 378). Armele şi explosibilele ar fi fost
aduse „clandestin" ca „marfă" pe „bani englezi" (p. 380).
Ultimul capitol consacrat evenimentelor din cursul războiului
mondial este plin de ură contra „Valahilor". Aceşti Valahi,
întraţi în 1916 în Ardeal au fost scoşi de aici — spune autorul
cu multă seriozitate —• în mare parte de către Secui (p. 378).
(D-l Szâdeczky uită nesfârşitele divizii germane aduse de pe
frontul delà Verdun). Pacea delà Trianon a dat pe Secui în
mâna „perfidului duşman învins, care se trudeşte sistematic,
) Vezi însă: I. Minea, Manifestaţii politice ungureşti şi
1
războiul romdno-ruso-turc din 1877—1878. „Cercetări Istorice",
1928, An. IV. No. 2. p. 110—116.

DĂRI DE SEAMA 633
•plin de ură, să desfiinţeze pe Seoui" (iibidem),},). Autorul îşi încheie
studiul său ştiinţific cu credinţa în „dreptatea eternă a
.iui Dumnezeu" şi într'un rol precumpănitor al Secuilor în reînvierea
„Ungariei-Mari".
I. CRĂCIUN.
Emil Jakubovich. P. Meşter. Adalékok az Anonymus kérdéshez.
(Magistrul P. Contribuţii la chestiunea Anonymus). In
„Einlekkbnyv Dr. Gróf Klebelsberg Kuno negyedszdzados kultur-
^politikai mükódésének emlékére". Budapest, 1925, p. 169—213.
Cronica şi numele notarului Anonim au pasionat deopotrivă
pe istoricii maghiari şi români, şi există o surprinzător
de vastă literatură, cu diferite prognosticuri, a3upra numelui cro-
-iiicarului şi a celor patru regi Bela ai Ungariei din veacurile
XI—XIII. Unii — cei mai puţini — sau gândit la Bela I. (1061—
.1063), alţii, pentru cari Anonimul însemna un personagiu indezirabil
şi bun de aruncat la coş din cauza ştirilor atât de multiple
asupra organizării celui mai incomod popor din Ungaria
-de ieri, „Valahii", au căutat să înpingă cât mai târziu anii
- scrierii cronicii — Bela al IV-lea (1235—1270 —, ca valoarea ei
-să fie nulă, sau, în orice caz, redusă. Cei mai obiectivi au părut
să fie adepţii teoriei pentru Bela al III-lea (1173—1196) şi
• credinţa lor începuse să file luată drept adevăr câştigat, până
ce a venit acum câţiva ani istoricul dela Budapesta, dl Emil
Jakubovich, să ne dovedească, cu argumente ce nu; credem că ar
mai putea ii uşor răsturnate: Anonimul e Petru, fost prepozit
în Buda, şi notar ai regelui Bela al II-lea (1131—1141).
Autorul e de o claritate impecabilă în expunerea argumentelor
şi foarte minuţios şi critic, până la cele mai mici amăcnunte.
Dată fiind seriozitatea problemei, pe care o discută, rămâne
obiectiv şi potolit în faţa tuturor ispitelor, ce l-ar fi putut
cobori pe povârnişul naţionalismului sforăitor, la modă acum
. tn capitala Ungariei. Simţi o adevărată plăcere citind acest
mic studiu, prin care se pune la punct atât de încurcata chestiune
a Notarului Anonim.
După înşirarea, la început, a părerilor emise de istoricii
• de până acum, d-1 Jakubovich caută să deslege enigma acelui
„P dictus magister" din prefaţa cronicii, arătând — prin ana-
! logie cu aceeaş formulă din cancelaria regilor Franţei (şi numai
aci în veac. XI—XIII): „dictus abbas" sau „dictus clericus"
— că enigmaticul P. din fruntea primului pasagiu e litera ini-
*) Tot atât de supărat e d-1 Szâdeczky şi într'o notiţă, unde
spune, că statuele lui Râkoczy, Kossuth şi Bem din Târgu-Mureş
au fost dărâmate de noii „cuceritori (în sens pejorativ) strecuraţi
în Ardeal", cari au ridicat în locui lor — ce crimă! — o
"L biserică românească.

1. CRĂCIUN
ţială a autorului cronicii, şl „P. dictus magister" trebue tradus
„P. aşa zisul magistru", iar nici decum „P. mai sus numitul:
(praedictus) magistru". Şi acest „P. magister" e identificat cu-»
Petry, fost prepozit în Buda. • - - '
In partea a doua a studiului se aduc o mulţime de probe,
cari ne arată în mod indubitabil contemporaneitatea autorului
cronicii cu regele Reia al Il-lea. Menţionăm din ele câteva, sur
ficiente să ne convingă despre temeinicia revelatoarei păreri-ad-lui
Jakubovicli.
1. Anonimul — recte Prepozitul Petru din Buda — ne vorbeşte
în cronica sa despre principatele Haliciului şi Vladimirur
lui ca fiind independente, fapt ce se constată istoriceşte numai
între 1139—1199.
2. In documentele originale al veacurilor XI şi XII nobilii
sunt numiţi principes, primates şi chiar iobagiones. Ultimul cuvânt
îl are şi cronicarul anonim, cuvânt ce nu e folosit niciodată
în nici un document din timpul lui Bela al III-lea.
3. Notarul nu ştie nimic despre Austria, care devine principat
independent la 1156, şi nici despre Stiria, trecută la 1180-
în stăpânirea lui Ottocar al VI-lea. In schimb pomeneşte untprincipat
de Susdal, constatat ca existent numai la începutul:
veacului al XII-lea.
4. Nu sunt menţionaţi Saşii şi Secuii colonizaţi de urmaşul
nemijlocit al lui Bela al II-lea, de regele Geza (1141—1161),.
cu toate că notarul cunoştea atât de bine toate popoarele* ţării,.
între cari şi pe „Valabi" şi pe „Slavi".
5. Petrecerea lui Arpad cu ai săi se aseamănă de minune -
cu o petrecere déla curtea lui Bela al 11-lea, în nici um caz cu
una plină de aerul ceremonial bizantin al regelui Bela al IIIlea,
crescut şi educat la curtea Comnénilor din Constantinopol. -
6. Din punct de vedere al stilului limbii latine şi al ortografiei
numelor contemporane ungureşti — şi autorul aduce act
o sumedenie de exemple, prin cari se dovedeşte a fi şi un excelent
lingvist — nici vorbă nu poate fi de epoca lui Bela al
III-lea. Argumentul acesta ni se pare extrem de important şi>
chiar hotărîtor în chestiunea crezută până acum de nedescurcat
a Anonimului unguresc.
7. Desluşirile în legătură cu fraza cunoscută „Terra hec
in tantum pabulosa est, ut dicuntur in ea pabula Iulii Caesariî
extitere" 1 ) din Odo de Deogilo — însoţitorul şi secretarul regelui
cruciat Ludovic al VII-lea al Franţei, care trece, în drum
spre locurile sfinte, şi prin Ungaria de curând decedatului Bela.
*) Ceeace ne duce cu gândul la „pastores Romanorum" din>
cap. IX. al Anonimului.

DĂRI- DE SEAMĂ - m
al 11-lea — scriitorul francez le-ar fi primit delà Anonimul unguresc,
pus de regele Geza al II-lea ca tălmaciu pe lângă Odq.
- Presupunerea poate fi verosimilă după ce ştim, că Anonimul; a.
putut avea şcoală franceză —^ autorul ne arată cu foarte multe
date pregătirea nobililor unguri delà începuţui veacului al XIIlea
la şcolile clericale ale Parisului (unde a putat fi şi Petru
prepozitul din Budâ) — şi à fost delegat pe lângă secretarul regelui
francez ca cunoscător al limbii galice. ; şi poate «niàr ca
fost prieten -de şcoală ăl acestuia — cronicarul spune. într'un.
loc „in scolario studio" — la Paris.
J I
Prepozitul Petru de Buda — Anonimul — şi-ar fi scris cro?
nica îndată după moartea lui Bela al II-lea (t 1141), între anii
;
1147—1152. -
-- •••
Din rezumatul succint de mai sus poate nu iese .în evidenţă
cu destulă tărie temeinicia părerii d-lui Jakubovich. Cine
va urmării însă pe autor pas cu pas va ajunge lanceeaş concluzie,
ca şi subsemnatul: D-l Jakubovich a deslegat cu toată competenţa
şi cu o argumentare ireproşabilă o controversă, care a.
frământat nu mai puţin de două veacuri pe istoricii maghiari
şi străini 1 ) şi care s'a rezolvat — acum — sub o formă
favorabilă elementului autohton, Românii, găsiţi -aci de Unguri,
organizaţi în cnezate şi voevodate, aşa cum le-a, înregistrat Prepozitul
Petru din Buda din tradiţia ce putea fiinţa încă la 1&Q.
de ani după întemeierea regatului ungar.
I. CRĂCIUN.
V. Motogna, Războaiele lui Radu Şerban, (1602—1611). Bucureşti,
1926, Academia Română, Memoriile Secţiunii) Istorice,
Seria III, Tom. VI, Meni. II, 84 pag. - ,
Ni se pare că istoricii noştri au fost prea avari în a rer
cunoaşte lui Radu Şerban toate meritle ce le-a avut şi a-1 prezenta
posterităţii ca pe un mare voevod, egal, în foarte multe
privinţe, cu însuş Mihai Viteazul. Neglijenţa aceasta, poate avea
o singură scuză: Nenorocul lui Radu Şerban de-a urma în scau-t
nul Ţării-Româneşti îndată după eroul ucis la Turda şi de a.
nu fi avut sfârşitul învăluit într'un înălţător tragicism al lui
Mihai. Umbra voevodiului „viteaz" 1-a acoperit însă şi pe el,.
ca pe toţi domnişorii mai mult s'au mai puţin incolori din vea-»
curile următoare, şi această umbră covârşitoare n'a fost înlăturată
nici măcar acum de pe numele gloriosului învingător delà
Braşov — „Mohaciul ardelenesc" cum îi zice istoricul Szddeczky
— şi abilului diplomat tamponat de două imperii puternice;
german şi turcesc. Scăderea studiului d-lui Motogna rezidă,
.:•
a
) Discuţiile încep dela 1746, când a fost editată cronica decătre
Schwandtner în „Scriptores Rerum Hungariicarum".

'636 /. CRĂCIUN
ipoate, -tocmai în faptul, de-a nu fi încercat să înalte pe Radu
Şerban acolo, unde-'netele sale militare şi politice l-au ridicat
•de mult. Altfel studiul e scris cu migăleala unui istoric critic .
încercat şi bazat pe informaţii largi.
In primele pagini ni se arată ajungerea lui Radu Şerban
în domnia Ţării-Româneşti cu ajutorul Imperialilor, ambiţiile
mărunte ale lui Simeon Movilă de-a uzurpa scaunul lui Radu
şi ajutorul lui Basta pentru alungarea neastâmpăratului Simeon
din ţară. In lupta delà Teişani au luat parte, alături de
Radu Şerban, şi generalul italian Attilio Vicomercati (nu Vijneroati)*).
Victoria strălucită delà Braşov — 1603 — ni se pare că ar
fi trebuit exploatată mai mult, pentru a zugrăvi calităţile mi-
-litare ale voevodului. Dacă ungurii socotesc înfrângerea lui
Moi3e Secuiul drept un „Mohaciu" al Ardealului 2 ), de ce n'

DĂRI DE SEAMA 637-
Autorul ne dă amănunte asupra acestor schinguiri şi pustiiri
după o cronică internă — Matei al Mirelor —, dar şi după a
cronică străină, săsească (p. 68).
Gavriil Bâthory părăseşte Ţara-Românească ameninţat de
Turci, cari nu mai au curajul să readucă pe Radu Şerban in .
scaunul său, ci-1 preferă pe vechiul pretendent, Radu Mihnea
(p. 70).
Radu Şerban mai avu o întâlnire victorioasă cu Bâtbory
la Braşov —1611 — unde nebunaticul principe ardelean fui bătut ,
pe locul în care îşi găsi moartea cu câţiva ani mai înainte ,
Moise Szekely. Biruinţa n'n putut fi exploatată in favoarea ..
domnului român din cauza tradiţionalei încetineli a curţii imperiale
şi de teamă ca Radu să nu devină „un al doilea Mihai
Viteazul" (p. 78). Radu biruitorul trebui să pribegească în Polonia
şi la Viena, de unde nu i s'au mai întors decât osemintele
(p. 79—84).
1. CRĂCIUN.
Vasile Pârvan, Dacia, an outline of the early civilizations
of the Carpatho-Danubian countries, Cambridge, Unilversity
Press, 1928; 214 pg. cu o hartă.
Instinctiv, parecâ, în faţa inevitabilului, Pârvan a făcut _
sforţări supraomeneşti: Getica, una dintre lucrările de valoare
ale ştiinţei noastre istorice; revista săpăturilor preistorice la .
noii, în franţuzeşte, Dacia; articole în diferite periodice româneşti
şi străine, asupra aceloraşi chestiuni nedeplin lămurite ale
trecutului nostru; chivernisirea ştiinţifică a Şcoalei Române din .
Roma.
Iar, acum, opera aceasta postumă: Dacia, o privire asupra
civilizaţiilor ţării carpato-dunărene, caşicând magistrul nu ar
afla liniştea în sânul străvechiului pământ, până nu-şi mai îmbrăţişează
odată locurile, peste cari atâtea neamuri s'au scurs,
şi până nu dă o ultimă sinteză scurtă a rezultatelor sigure ale,
unei vieţi de învăţat.
Cartea e împărţită în cinci capitole, după straturile de influenţe
ce s'au exercitat succesiv asupra aceleiaşi întinderi de -
pământ:
cap. I. Carpato-dunărenii şi Villanovanii,
cap. II. Carpato-dunărenii şi Sciţii,
cap. III. Carpato-dunărenii şi Grecii,
cap. IV. Carpato-dunărenii şi Celţii,
şi cap. V. Carpato-dunărenii şi Romanii
Concluzia ei este că, deşi supusă — până la năvălirile barbare
de după Christos — atâtor influenţe străine, persistente şi -

'638 A. DE.CEI
civilizaţie si. în mare parte de culturii. Chiar în momentele când
izvoarele literare nu vorbesc despre ea — şi se ştie cum pot fi
ele interpretate „după păr" — viaţa, fixată pe aceleaşi trainice
rădăcini,: hrănită cu acelaş suc* urma latent, ca jăratecul sub
cenuşe,; nestins deşi nevăzut, — după cum arată arheologia.
„Ţinuturile dunărene ale Europei Centrale se întind delà Alpii
austriaci din apus înspre răsărit până la platourile Galiţiei occidentale
şi la ţinutul de stepă al Dobrogei. Delà începuturile
protbistoriei, Vârstei de bronz până la sfârşitul Evului Mediu,
• când regatul, catolic al Ungurilor căzu după lupta cu vecinii lor
relativi, Turcii Otomani, la 1526, această, regiune prezintă o întreagă
serie de forme de civilizaţie a căror bază teritorială, pre-
• cum fusese totdeauna, era regiunea înaltului platou al Transilvaniei"
(p. 1).' Pe această premisă) care ar părea că nu consună
perfect cu adevărul, cel puţin pentru tot amarul de vreme cuprinsă
în ea, se ridică deosebitele faţade de civilizaţie ale interiorului
geto-dacic. Asupra acestor Carpato-dunăreni P. nu emite
ipoteze, cari să lămurească naţionalitatea, ci lasă faptele să
vorbească (p. 3).
începe cu descrierea civilizaţiei dunărene, cum era pe la
1000 a. Chr.ycând începe influenţa Villanovană.
In Vârsta de bronz în Carpaţi era leagănul unei virile şi
originale civilizaţii numită „Vârsta de bronz ungaro-română".
Io mileniul II a. Chr., în regiunile carpato-dunărene înmugurea
a treia periodă a Vârstei de bronz, pragul celei de a patra, cea
„de aur". Tezaurele găsite în Boemia şi Ungaria vestică arată
aceleaşi forme culturale ca ale săpăturilor diln Carpaţi. Astfel:
-o„ mulţime din caractristicele produselor industriale ale Daciei
derivă mai curând din vest decât din est Reinecke (Archaeologiai
Ertesitô, 1899, pg. 225) împârţeşte materialul săpăturilor
din aceste părţi — contimporan cu influenţele apusene ale timpului
italodiallstattian — astfel: prima fază corăspunzând celei
mai vechi perioade villanovane, tezaurele delà Guşteriţa, Bunde
rf, Rus, Kaszapûszta şi Hajdû-Bôszôrmény; a doua fază —
pe care P. n'o deosebeşte complet de prima, fiindcă aceleaşi caractere
le poartă — ar fi cele delà Brăduţ şi Kemecse; a treia
fază — pe care P. o apropie de 700 a. Chr., cele delà Şomărtin şi
delà Fizeşul-Gherlii. Ultima reprezintă trecerea spre hallstattocarpatic.
Rezultatele săpăturilor: cistae, situlae, săbii, antennae,
căldări de bronz, cupe, cap de lebădă, brâu de bronz, discuri de
aur, cu motive geometrice sau animale, — precum şi urnele de
tip villanovan biconic delà Târgul-Mureşului — probează pătrunderea
civilizaţiei veneto-ilire (un vas de metal delà Târgul-
Mureşului reproduce tipul protoetrusc Corneto, dintre 1000 şi
900 a Chr.) în ţările dunărene. Din tilmpul hallstattian sau

DĂRI DE SEAMA 639
.-«fla*:f«i«Ioeiila Pischi, Sighişoara, Rodbav, Hajdu-boşzormepy,
Endrod. Modelul decorativ al lunii, ansae lunatae,_ t
c(>rnutae,
«comun Balcanilor apuseni e frecvent şi .în- Italia şi în Dacia.
i Urcând pe scara de .bronz a secolelor, P. arată "ca" uel'a —
.probabil — 1000 a. Cur., până la 700 a- Chr 7
data aproximativă
a apariţiei Sciţilor, Garpaţo-dunărenii s'iau bucurat de 6 perioadă
de timp pacinică, prosperă care oferă, o serie de fenomene foarte
-asemănătoare cu cea „medievală" aciieo-myceniaria ilustrată' în
.fliada şi Odysseia, la aceşti aborigeni („natives" pag. ?6) ai ţinuturilor,
dintre Boemia, Ucraina, Dalmaţia şi Bulgaria. Acelaş
metal: .bronzul şi aurul, deşi rar. Ceramică frumoasă 11 ). 'Nobilii
războinici îşi aveau „castele", înălţate pe ridicaturi, întărite. Purstau
coifuri şi luptau în bige. Se împodobeau cu brăţări, mele,
cu fibule variate; femeile cu inele de aur. Marele număr de seceri
găsite denotă agricultura, spre deosebire de Tracii din sud,
cari erau posesori de cirezi sau îmblânzitori de cai. (Dâchelefte
.înclină să creadă că secerea a fost inventată de Carpato-duhă-
•areni, pe care-i numeşte Tracii Ungariei). Aci, caşi la Celţi şi'
•Germani, nobilii erau consideraţi fiinţe cereşti; printre ei trebuie
să pomenim zeul soarelui, cu simbolurile sale: discul, roata,
barca, lebăda — acest Apollo hiperborean al legendelor gre-
•eeşti. Animalele, dar mai ales idolii femenini găsiţi în staţiunile
bronzului, fac să se conchidă că erau acolo şi simpatii pentru
cultul chtonian. P. crede că, dupăcum în sudul helenic, şi
;aci clasele de jos aveau religia veche aborigenă, în onoare la locuitorii
preindoeuropeni din faza cea mai îndepărtată a neoliticului
(p. 30). Indoeuropenii, la aşezarea lor printre Carpatihieni,
au împrumutat desigur din superstiţiile lor; locuitorii originari
ca'n Grecia, au fost treptat desnaţionalizaţi, lăsând însă cuiitul
chtonian al zeiţei reproducţiei, vegetaţiei şi a morţii. Când
•au început a se marca influenţele italo-illirice (pe la 1000 a. Chr.)
•era linişte la Carpato-dunăreni: veniţi pe la 1500 a. Chr., amestecul
cu aborigenii s'a înfăptuit până la această dată. „Astfel
nu mai poate încăpea îndoială că poporul, pe care îl cunoaştem
anal târziu sub numele de Daci şi Geţi — nume probabil de origine
iraniană, deşi popoarele înşile erau tracice — se aşează
Intre Carpatici pe la mijlocul mileniului al doila a. Chr. Villafnovanii
constitue deci primul val italic în Dacia, iar a patra perioadă
a Vâmtei de bronz carpato-dunărene fu prima perioadă a influenţelor
vestice în aceste regiuni" (p. 34).
Peste această situaţie au invadat Sciţii, cu armele de fier
*) Costumele tracice de pe vasele greceşti din perioada clasică
pot fi comparate cu costumele idolilor din Vârsta de bronz
•oarpato-dunăreană.

640 A. DECEI
— prima dată, din această parte, — întrerupând un timp interpenetraţiile,
cauzând „aproape o tragedie" (p. 33).
Dupăce, în sec. XI a. Chr. (Eusebius, surprinzător, fixează.,
data 1076, corespunzând preistoriei) Sciţii iranieni pornesc a-i.
presa pe Cimmerieni— pe cari o ipoteză nouă îi înrudeşte cu-.
Tracii — spre apus din nordul Mării Negre, mai trec vreo 30Ude
ani până se aşează în nemijlocita apropiere a Tracilor, iniţiind
influenţa scitică. „Prezenţa Sciţilor în Europa Centrală, aşadar,
poate fi stabilită. în sec. VII-lea" (p. 37). Ei distrug civilizaţiade
bronz a Carpaticilor —• în care mijesc influenţe din Hallstattul
de fier —• introlocându-se între ea şi renaşterea getică, pe:
urmă, din Vârsta II de fier. Rămăşiţe scitice nu se găsesc pretutindeni.
Trei sunt arumurile pe cari au pătruns Sciţii în regiunile
noastre: întâiul, prin Bucovina, Galiţia (până la Vetters--
felde în Lusaţia), in valea superioară a Tisei, la Pilsen, Gydngyos,
Jablonitsa; al doilea prin Oituz, în Transilvania, pe văile:
Mureşului şi Oltului, la Dobolii de jos, Sibiiu, Ghernesig, cari.
nu păstrau legături cu primii, însă purtau comerţ cu Olbienii
(aceştia sunt Agathirsii lui Herodot); al treilea, prin câmpia,
munteană, la Năeni, Scorţaru, Ciaiova, revărsândui-se şi peste
Dunăre până în munţii Rhodope, la Brezovo, Pangyurişte, Bed--
niacovo, despre cari P. zice că sunt Sigynnii lui Herodot. Având,
în vedere că valurile năvălitoare nordice au lăsat urme mai.
mărnute, P. constată că „în alte cuvinte, direcţia generală era..
mai curând spre Peninsula balcanică decât către Europa centrală",
— adevăr valabil şi pentru mişcările de mai târziu ala-
Sarmaţilor,, Goţilor şi Bulgarilor.
Căutând ce au lăsat Sciţii, cari curmară curentul influenţei
fierului din Apus, substituindu-1 pe al lor, se constată următoarele:
La mormintele dela Târgul-Mureşului şi Pişchi numai,
inhumaţia în locul cremaţiunei s'a putut remarca de provenienţă
scitică; toate obiectele sunt de tipul villanovan şi hallstatian.
Săcuri scitice, cu două tăişuri, săbii, lănci şi capete de săgeţi
sau găsit în necropolele din Gâmbaş, Mirislău, Proştea-
Mică; precum şi o cantitate de oglinzi cu motivul tipic scitic al.
cerbului încovoiat şi al lupului. Concomitent s'au găsit, însă şi
staţiuni de altă influenţă. Şi multe din descoperirile scitice
arată că au fost aduse din Sudul Rusiei, unde era ţara-mamă
a lor. Afară de un singur fragment îndoelnic de gorytos, dela.
Bucureşti, sau de aplice dela Craiova, nimic din îmbrăcămintea,
sau harnaşamentul Sciţilor. Nici ceramica. Nagy Geza (A
szkythdk, 1909) crede că săcurile de bronz şi cea de aur dela..
Ţufalâu, sunt de origine scitică. P. respinge această teorie, întemeindu-se
pe altele mai vechi, probabil cimmeriene. La tumulusul
din Gyoma se întâlnesc contingent influenţe scitice şi oc—

DĂRI DE SEAMĂ 641
cidentale; deasemenea tezaurul dela Firighaz are un preponderant
caracter local. Hydia ionică dela Bene. din sec. VI-lea a.
Chr. a fost adusă pe drumurile scitice. Fibulele romane dela
Cristeşti şi Bregetio (Panonia) sunt de obârşie scitică, nu sarmatică.
Astfel, influenţa scitică n'a fost dezastruoasă; dimpotrivă
„nu le-a succes să transforme civilizaţia nativă sau să o
înlocuiască cu a lor, ci au fost deznaţionalizaţi" (p. 67). Din izbirea
cu ei, se pare, nobilii au pierit în parte rămânând masele
de jos, cari le-au opus o rezistenţă pasivă şi triumfătoare.
„Cimero-sciţii au fost Dorienii Carpaticilor" (p. 69), spune P.,
menţinându-se pe acelaş plan intuitiv de comparaţie. Traco-frigienid
sau Grecii adoptară treptat cultul chtonian; Geţii însă
rămân credincioşi celui uranian, cu nemurirea sufletului. Pe
timpul sosirii Sciţilor îl cinsteau pe Zalmoxis, zeul cerului întunecat.
Pe la 550 a. Chr. migraţiunea Sciţilor conteni: deşi întrerupsese
osmoza cu Vestul, în ţările Carpato-dunărenilor nu fu
o oprire de continuitate între întâii şi a doua perioadă Hallstatt.
Faptul e mai remarcabil în domeniul vieţii rurale. Faţă
de perioada anterioară, a bronzului, întâia a fierului e scitică,
precum a doua va fi celtică.
Despre influenţa grecească numai în timpurile istorice se
poate vorbi. Stadiul nu prea înaintat al săpăturilor nu permite
a se vorbi cu oarecare certitudine despre influenţele reciproce
carpato-myceniene sau — minoene.
Şirul coloniilor greceşti se deschide pe la 650 a. Chr. în
Marea Neagră. Apollonia, Istria şi Olbia sunt cele mai importante.
In acest timp regiunile getice erau iarăş liniştite, încât
activitatea acestor colonii se poate desfăşura liber. O hydia s'a
găsit la Bene, în Carpaţii Slovaciei, din sec. al VI-lea; un ionic
lebes la Bălănoaia, din al V-lea; la Muhipuszta imitaţii de teracotă
pe un vas de bronz ionic. „Sfera specială a Istriei era numai
în ţările getice cu tributarii respectivi" (p 79j. Herodot n'a
fost la Istria, deaceea sunt unele inadvertenţe în ştirile lui,
pe cari le-a luat dela Sciţii grecizaţi din Olbia, sau cel mult
din Tyras : cunoaşte numele scitic al Şiretului Ttâpavcas, pe
care Geţii îl botezaseră Zipzzoţ. La Istria s'au găsit fragmente
de ceramică milesiană, saniană, rhodiană şi chorinthiană,
şi o Afrodită „feniciană", asemănătoare cu lucrurile
scoase la iveală la Olbia, toate din sec. V-lea yi al IV-lea a. Chr.
De aci se purta comerţul cel mai extins cu bazinul Dunării O
staţiune intermediară aveau Grecii la Bărboşi.
Civilizaţia grecească exercita un farmec mare asupra
Geto-sciţilor (Mt^eXievss), şi dramaticul sfârşit al lui Scyles >
fiul lui Ariapeithes cel omorît de Spargapeithes Agathirsul —
41

642 A. LECEl
tracizat dealtcum — o probează îndeajuns: supuşii l-au ucis
din cauza practicelor lui greceşti. Pe la 300 a. Chr. cultul lui
Helios a fost primit în coloniile euxiene. Se ştie de expediţiile
regilor Macedoniei în ateste părţi, apoi războirea lui Lysimachus'
cu Dranichaites, când „popoarele Carpato-dunărene îşi fac
prima intrare propriu-zisă în istoria grecească". La Poiana, fragmente
de amfore thasiane pledează pentru înrâurirea dela coloniile
pontice. Geto-dacii folosesc deacum monede de argint şi
sunt indicii despre transacţii comerciale între ei şi dibacii navigatori
dela Dunărea-de-jos. O altă staţiune grecească este Carsium,
care domină valea Ialomiţei, unde la Piscul-Crăsanilor
descoperirile greco-getice stau amestecate. Mai târziu se ridică
Axiopolis. Tetradrachme greceşti apar; la Comana 300 monede
de argint getice, imitând pe ale lui Philip II, dupăcum la Salsovia
se întâlneşte un aes grave olbian din sec. VT-lea a. Chr.
Inscripţiile de pe monedele dacice sunt ininteligibile. Geţii şi
Tracii cercară să-şi anexeze cetăţile greceşti: Torni, Callatis.
Dionysopolis, Mesambria, Apollonia şi Olbia; despre aceste hărţuieli
pomenesc inscripţiile din cele trei secole a. Chr. Ex. Callatienii
îl onorează pe Cotys, fiul regelui Phoemetalkes cu magistratura
eponimă a oraşului; Acornion dionysopolitanul merge
la Argedava, capitala lui Buerebista, în solie. La Grădiştea-
Muncelului s'au găsit bani cu efigia lui Brutus (42 a. Chr.).
Toate acestea menţionează concluzia: „Dacia a devenit o parte
integrantă a lumii greceşti" (pg. 108). Cu toate acestea „civilizaţia
grecească, în ciuda extinderii ce a atins-o în toată ţara, n'a
izbutit să formeze o cultură specifică daco-helenică în Dacia.
Dimpotrivă, influenţele vestice erau predominante, deacea Grecii
au căzut, urmându-ie strălucit Celţii" (pg. 109).
Celţii sunt întâlniţi începând cu sec. IV-lea a. Chr. în părţile
noastre. Două căi i-a adus: una nordică, aşezându-i în Galiţia,
Basarabia şi Moldova (erau aci Cotinii celtici, la Ramidava,
precum erau Britogalii mai la sud, cu oraşele Arrubium, Noviodunum
şi Aliobrix); alta sudică, dând pe Scordiscii Serbiei, şi
pe alţi Celţi în Tracia. Ei reprezintă prima periodă La Tene, a
fierului (400—300 a. Chr.), introducând-o la Carpato-dunăreni pe
la 200 a. Chr. „Obiteetele găsite — şi aceasta, fireşte, se potriveşte
şi ceramicii — sunt aşa de îmbelşugate, şi formele vechei
civilizaţii apar aşa de covârşite de ale celei noi încât, dacă cineva
judecă numai după întâia impresie, poate susţinea că Dacia
a devenit complet celtică" (pg. 115). Insă rămăşiţele celtice
ies Ia lumină alături de acelea cari continuă tradiţia locală.
Monedele greceşti perzistă; iar din al treilea secol a. Chr. se
prezintă şi cele romane! De acum cetăţile — cum se descopere
«ea dela Grădiştea Muncelului — se prefac în adevărate forti-

DĂRI DE SEAMĂ 643
ificaţii, cu sforţări „de cari înşişi Romanii ar fi fost incapabili"
(pg. 121). Sunt întărite cu murus gallicus, făcându-şi loc şi unele
-variaţii. Locuiau în sate, cu case de lemn, până la vreo sută.
Sabia dacică de pe Columnă, sica, în formă curbă de iatagan
nu-i celtică, ci de altă filiaţie. Steagul de luptă dac, draco împrumutat
pe urmă de Romani, e de origine asiatică, iraniană
(se întâlneşte exact, pe o stelă a lui Nebuchadnezzar, la 1120),
căci Sciţii aveau motivul lupului. Trâmbiţa războiului dacică e
identică, însă ou carnyxul gallic, tot din La Téne. Zidul de cărămizi
arse la soare e oriental. In această epocă a fierului aurul
.lipseşte; argintul predomină (ca şi în Italia, la aceeaş epocă).
„Ceramica perioadei La Téne confirmă completa unitate de stil
şi civilizaţie în Dacia în această vreme într'un mod bătător la
ochi" (pg. 130), resimţindu-se şi de o influenţă illirică. Influenţa
, grecească se menţine, dar, ca şi Gallia, Dacia trebuie să fi fost
plină de Italici negotiandi causa consistentes (pg. 139). Staţiunea
din a treia La Téne dela Tinosul demonstra „o relaţie
mai strânsă ou pieţele romane decât greceşti" (sec. I a. Chr.);
.iar în Transilvania vasele de bronz în stil campanian susţin a-
•celaş lucru. Decorativul geometric durează; ici-colo motive animali
ce sau antropomorf ice. In general, arta dacică e aniconică.
.Morţii sunt arşi, — cum fac şi Celţii —• şi puşi în amfore, ca şi
înainte. In privinţa religiei, P. spune: „E drept că zeii traci din
munţii Rhodope şi de pe munte Phangaeus nu au nimic comun
cu religia Geţilor, iar referinţele la obiceiurile chtoniane,
orgiastice ale Dacilor sunt o confuzie a criticianismului modern
istoric" (pg. 147). Zalmoxis,, despre care Strabo zice că-şi avea
sanctuarul principal pe Kogaionon, este divinitatea lor.
Ca o încheiere a capitolului influenţei celtice, P. deschide
largi perspective, sprijinite sigur, în chestia romanizării, şi mai
mult: a oocidentalizării locuitorilor în primele timpuri ale Daciei:
„Istoria poporului daco-roman actual începe odată cu sec.
III-lea a. Chr., deşi originele lui străvechi, din punct de vedere
etnografic, merg în sus până la Vârsta bronzului Dintâi Villanovanii
apoi Celţii, învăţăcei, în mod egal, ai înaintatei civilizaţii
mediteraniene, aduc influenţe hellenice printre Daci, însă de
natură vestică. In acest înţeles, sosirea Romanilor nu înseamnă
o surpriză pentru Daco-Geţi. Protoistoria Daciei e astfel cea
mai bună introducere Ia istoria influenţei romane în Răsărit...
Rezultatul final nu putea să fie decât romanizarea acestei ţări
răsăritene. Adevăraţii iniţiatori ai acestei mişcări (traducerea
zice greşit „westward movement" — mişcare spre Apus; şi e vor-
"ba de romanizare, deci spre Răsărit!) spre Răsărit fură Celţii;
^tovarăşii cei mai buni fură Illirii; maeştri cei mari, Romanii"
• ipg. 148).
41*

644 A. DEC EI
Perioda romană tratează lucrurile cunoscute. Aecentuiazăs.
numai asupra faptului că o corespundere trebuie să fi fost pa:
pământul Daciei a acelor conventus Romanorum negotiandi
causa consistentes, atât de răspândite în Orient, în Illyria şi
printre Celţi; precum şi asupra limbii romane „diplomatice" în
Europa Centrală (pg. 154). Tot pe baze arheologice, se poate;
afirma că Moesia inferioară era romanizată la începutul sec.
II-lea a. Chr.
Referitor la Daci, P. spune următoarele: „înainte de toate:
Dacia era un mare regat întemeiat pe o bază etnică, solidă şi
omogenă: tradiţia el istorică era foarte veche, structura ei socială
şi economică bine chibzuită, şit avea o cultură înaintată,,
care influenţată la început de formele civilizaţiei celtice, a încercat
ou două secole înaintea lui Traian impresiunea Romanilor.
Era o vrednică rivală chiar Romei. Nu era o goală aglomeraţie
de triburi sălbatice cu o populaţie neprecisă, risipită neegal
pe un teritoriu întins, cu o lipsă totală a coeziunii politica
şi naţionale, cum a găsit Roma în Dalmaţia sau Tracia sau
Panonia sau Moesia; aci era o naţiune, organizată, puternică
conştientă. Intr'adevăr Dacii, ca naţiune, n'au primit stăpânirea
romană niciodată" (pg. 189), ci s'au retras la Nord, de undeîi
infestau, de unde reveniră. Iar în privinţa retragerii aureliane:
preconizează un principiu inebranlabil: .,E adevărat (faptul
retragerii romane), însă numai din puctul de vedere oficialr
viaţ a
reală îşi are legile şi practicile ei bazate pe un sens comun
foarte dosebit de regulările artificiale ale politicianilor"
(pg. 191).
Astfel când în bazinul dunărean, care din cele mai vechi
timpuri era o lume desăvârşită în sine, „începură invaziunile
slavice, viaţa păstorească a Dalmaţiei şi a Moesiei superioare
încetul cu încetul cedă şi dispăru. Insă civilizaţia agriculturală
(peste care Romanii îşi aduseră elementele lor, nedespărţite decolonizare)
a Daciei şi a Moesiei inferioare rămase şi supravieţui
până în zilele noastre". „Deaceea România, fiind o peninsulă
a uscatului latin înspre Răsărit, a rămas o insulă, o mare
insulă, e adevărat, însă ruptă şi departe de trupul comun al latinităţii"
(pg. 202).
— Cartea, împreună cu câteva cuvinte tari îl prezintă pe
P. publicului, şi o notă bibliografică de interes general, are 15
planşe cu obiectele cele mai importante ale săpăturilor, un indice
conştiincios, şi o hartă.
AUREL DECEI.
G, G. Mateescu, I Traci nelle epigrafi di Roma, în Ephemeris
Dacoromâna, I (1923), p. 57 sqq.
Şcoala de arheologie a lui Pârvan a numărat printre cei.

DĂRI
DE SEAMA
mai de valoare membri ai ei pe G. G. Mateescu, care la urmat
3n postul de director al Şcolei Române din Roma, însă destinul
-a vrut să-1 urmeze înciurând şi în mormânt; dupăce a adus câteva
lumini şi adânciri în nesiguranţa dibuirilor din domeniul
.primei noastre istorii.
O astfel de lumină aduce în temeinica sa lucrare asupra
.Tracilor in inscripţiile din Roma, unde după o muncă anevoioasă,
reuşeşte să fixeze un tablou al numelor trace, sigure
sau bănuite — întrucât nu ne^u rămas alte mijloace de control
din limba întâiului popor care stă la fundamentele istoriei
noastre, nefiind o limbă scrisă şi lucrată literar — pe cari pietatea,
vanitatea sau alte motive ale mulţilor Traci perândaţi
prin Roma republicană (pg. 74) şi imperială le-au lăsat săpate
în piatră. Imensul material folosit în această lucrare 1-a scos
M. din C. I. L., în primul rând, refăcând sau întregind unele lecturi,
apoi din epigrafele publicate împrăştiat, precum şi din
studiile mai generale asupra epigraficei cunoscute. Importanţa
acestui soi de lucrări e evidentă: „Cu ajutorul acestor studii onomastice
şi cu întrebuinţarea unui număr cât mai mare posibil
•de inscripţii din toată lumea romană ca material doveditor, în
.baza căruia să se poată ştirici individualitatea fiecărui nume în
parte, sar putea aprofunda un număr de probleme de prim ordin
privitoare la relaţiile dintre diferitele popoare supuse imperiului.
Ar ieşi de aici lucrări bine documentate asupra populaţiei
marilor centre locuite sau a întregilor provincii, şi am vedea
cu alţi ochi chestiunea colonizării şi a romanizării unora dintre
acestea, cum ar fi de pildă a Daciei" (pg. 60).
Roma. în ultimul timp al repuhlicei, dupăcum se ştie, nu
-era populată numai de cetăţeni puri, din moşi-strămoşi romani:
•era o promiscuitate cosmopolită pe care numai o scrutare mai
serioasă o poate dovedi. Iuvenal (III, 60) însuş exclamă: iampridem
Syrus in Tiberim defluxit Orontes!, ceeace denotă mulţimea
Sirienilor. Insă acesta era un popor de un caracter cu
itotul opus indoeuropenilor Romani; nu se romaniza uşor. Altcum
!3'a întâmplat ou Tracii (pg. 245). Ajutându-ne de epigrafie
„se poate elucida astăzi cu multe amănunte procesul de romanizare
a provincialilor geţi şi a coloniflor bessi şi se poate deaseimenea
trage limita care despărţea comunităţile rurale tracoromane,
asupra cărora romantismul acţiona cu eficacitate, de
acelea — în număr mai mic — grecizate prin influenţa coloniilor
greceşti dela Marea Neagră" (pg. 69) 1 ).
*) Acest lucru îl fac multe din lucrările lui Pârvan. Iar
asupra Graniţei de apus a Tracilor cf. Anuarul acesta pe an.
•1924—25 (III), studiul lui Mateescu.

646 A. DECEI
Pe trei feluri de inscripţii se pot face cercetările în a-
cest sens:
a) laterculi praetoriunurum, de multe ori fragmentare, cari
conţin liste de milites, în chorte sau centurii, missi honesta,
missio odată la doi ani, sau simpli milites încă în serviciu, făcând
vreo dedicaţie împăratului sau vreun vot cutărei divinităţi.
b) inscripţii obişnuite, şi
c) inscriptiones sepulcrales de pretoriani.
Criteriul, care prezida la declararea de „Trac" este urma,-:
torul: „(sunt Traci toţi aceia cari poartă nume trace caracteristice
atestate odată, sau numai nume adăugate la vreo rădăcină
tracică, aceia cari ei înşişi se indică civis sau natione,
Thrax, Bessus, Dacus, etc, precum şi pe aceia cari îşi dau ca.
patrie vreunul din locurile sau provinciile traco-dace, chiar dacă
numele lor ar fi de o formă perfect romană" (pg. 70). Căci, fără
îndoială, în procesul de romanizare — cel puţin la Roma — primul
punct era schimbarea numelui: pe lângă cognomen se găseşte
şi supernomen (signum, „Rufname"). Astfel pe o piatră.:
mormântală avem Valeria Concessa quae et Sasşa (Sa.ssa, na-)
ti ane Daca, ocură aiurea); ilar pe aceea care i-o pune. soţului se
numeşte pur şi simplu Valeria Concessa. .
Trecând la tratare, se constată (după Bang, Homische Alitteilungen
(1910), XXV) că apariţia Tracilor pe piaţa de sclavi a.
Romei — prima funcţiune aci asta le-a fost — se notează la începutul
sec. I a. Chr. Insă ei puteau fi cunoscuţi mai de timpuriu,
cumpăraţi dela Greci, deoarece „Tracia a fost totdeauna
un adevărat sămânţar de sclavi" (pg. 75). Numărul lor crescu
mereu, când începură să intre ca auxiliari în solda cutărui sau ;
cutărui comandant roman, când se purtară luptele pentru ocuparea
peninsulei balcanice şi, în fine, când se ocupă cuibul de
rezistenţă, Dacia, la 106, şi nici atunci! căci seminţiile de origine
tracă dinafară Daciei „Felix" dădură mult de furcă Romanilor.
Foarte gustaţi la Roma erau gladiatorii traci — dispreţuitori demoarte,
„nemuritori" cum le zice Herodot Geţilor; „dădură şi
un tip aparte de gladiatori cu o armatură specială (panna şisica),
care poartă numele etnic de thrax" (pg. 76).
Astfel, dela sine, se deosebesc două ocupaţii ale Tracilor, la-
Roma: civile şi militare.
In prima categorie se găsesc în următoarele funcţiunii
gladiatori, sutorianus, cocus, libertus, lecticarius, symphoniacus,
ex hortis topiarius, agitator, velarius, cubiculurius, sacerdos,
..testis", un Petizaces libertus paedagogus puerorum Augustt
(data 198, dedicată lui Garacalla). Tot aci amintim pe Zia. Tiati
filia, Piepori uxor, Daca, regis Coisstobocensis uxor, pe care M.

DĂRI DE SEAMĂ 647
o pune pe la 180 p. Chr., moartă la Roma ca ostatecă, împreună,
cu Natoporus et Drilgisa nepotes. Pe lângă acestea şi câţiva
sclavi au fost onoraţii cu inscripţii.
In a doua categorie, cea militară, alături de o sumedenie
de milites, întâlnim: signifer, duplarius, tubicen, armorum custos,
optio centuriae, evokatus, principalis, eques, vigilis, un tribunus
cohortis, eques singularis, speculator, sacerdos militum
•praetorianorum, carnpidoctor, veteranus, beneficiurius, miles armaturae,
centurio, decurio, curator, manipularius. Deci până la
funcţia de tribun nu sunt.
_
La Apendice se dau două liste: iuna a numelor de persoane
de origine tracică, cu numărul inscripţiunii; data, patria pomenitului,
gradul militar, categoria inscripţuniii, zeităţile adorate - ,
a doua cu lista soldaţilor din Roma, originari din ţările trace,
cu aceleaşi indicaţii, după felul armei: pretoriani, equites singulares,
urbuniciani, vigiles, milites classis, milites leg. II. Parthicae,
veterani. Alfabetic orânduite numele vădit tracice, în formă curată,
sau având sufixe romane, sunt acestea: Abitus şi) Avitus,
Adurius, Artila, Asdula, Asicius, Aulupor, Auza Scuti», Auluzanus;
Bassus, Bazi, Bithus, Bizens, Brais, Brigo, Brinursius»
Burus; Calminus, Capito, Celsus, Costas, Cottus; Dalenus, Dalus,
Dalutius, Dardisa, Dardanus, Dasdimus, Dassius, Decianus,
...deobus, Diascentus, Diasdinus, Dines, Disza(t)ral(is), Diurdanus,
Diza, Diaala, Dizo, Doica, Dolens, Dolucilus, Dorses, Drilgisa,
Dudis, Durze Mueatra; Eptecentus, Eptela, Eptetras, Estea,
Ettela; Iobinus; Mammoceus, Maupus, Mestrianus, Mestrius,
Medus, Maeticus, Moesicus, Mindianus, Mocianus, Mucapor,
Mucasis, Mucatralis, Mucatre, Mucco, Muncianus, Mucoa; Naso,.
Nastabus, Natoporus; Paiba, Passar, Perula, Petizaces, Piepor^
Pisto, Puden, Purula Diza, Purrus (Pyrrus), Puţine; Rhoemetalcaes;
Sacretio. Sarmatio, Sasa, Seutes, Seuthens, Scirtus, Sisi»
Sitalces, ...sprio, Suavitlms, Sudicentius, Sudius, Surio, Surus;.
Uluzol(us), Uthis; Velonia, Vithus, Vitupaus; Yiscar; Zâna, Zantiala,
Zena, Zerula, Zinama, Zipe, Zobinus, Zypyr. Sunt apoi,
câteva repetate în greceşte, precum multe tăiate'n caractere latineşti
se repetă — asfel Bihus apare de 43 de ori, şi încă de
câteva ori în derivate — cum e şi aceasta: 'Pouyoq 'Pcrf:v:av6j
'EixifjTuy.^ Aopţlvftob.
Localităţile, regiunile sau triburile de obârşie alfabetic se
prezintă astfel: Agatapara, Amlaidina, Anchialus, Apris, Apulum,
Ardicanus; Bergula, Beroe, Berua, natione Bessus, Bisentina,
Bize, Burdapa, Byzant(ium); Calată Trimontium, Cal(i)ati,
Carbrino, Cibal, cives Cotini, vico C-nisco, Cuntiegerum; natione
Dacisca, natione Dacus (şi Daqus),Dardania, Dierna, Diicsura,;

€48 A. DECEI
Dimensis, Dime[n]si{s]*) Dobero Philip(pis), Dobero Stobis, Dotare-,
Drubetae ; Filipopuletanus ; Te^edia (Bennica) ; Hadrinapoli,
Heraclea Sentica, Horrea Margi; Irimu; Liesenon;
Măgari, Malva Serdica, Malva ex Dacia, Marcianopoli, civis Meletinus,
Menos, Mesaceus, Murs; Naissus, Napoca Aurelia, Nicopoilis
ad Istrum, Nysius; Oescus; Palma, Pautalia, Peceto, Pel-
(agonia), Periinthus, Philippi, vvidne Potelense (unde se crede că
„micime" înseamnă „vicus", „pagus"), Promesiana, Pupeses;
Ratiaria; Saprisara, Sarmizegethusa 2 ), Scaptopara, Sc(upis),
Scupis Durostoro, regione Scodrihese, Serdioa ex Thrac(ia), Serdic[e]njse
regione], Sindra, Siisipus, Sitatuis, Stelugermme;
Thessaloniaa, Tiutiameno, Thraecida, opses Thracum, natione
Thrax, Traiana Augusta, Trimontium, Troiana Augusta, Troiamcfpoli
3 ); Usdicensis; Verocaseno, Viminacium; Zernuegete, Zerm[i]z[eghetuza],
Zburulo, Z'JXOU£V.. Aci sunt şi sub forma nominativă
şi genitivă şi ablativă numele.
O inscripţie: Serdica ex. Thrac(ia) arată că „Tracia" era
delimitată, mai mult sau mai puţin, diferită de o „*Bessia" sau
de Dacia. Intr'adevăr M. crede că Bessii sunt locuitorii dela
munţii Rodope şi Haemus până la Marea Egee, înglobând şi
vechiul regat al Odrysilor; numiţi de obiceiu Thraces (pg. 94).
La pg. 169 însă spune că nu se poate stabili „limite sigure" pentru
Bessi. „Denumirea de Thraces are însă o accepţiune mult
mai întinsă, îmbrăţişându-i adeseori şi pe locuitorii Moesiei inferioare"
(ibid. nota 3). Geto-Dacii erau deci la nord. Explicând
cinci nume costoboce 4 ) — adecă din tribul care, după supunerea
Daciei, hărţuia pe Romani — „cu ajutorul exemplelor de
nume personale şi geografice adunate din toată lumea tracodacă,
rezultă că onomastica acestor Daci liberi şi... onomastica
tuturor Geto-Dacilor nu e deloc deosebită de acea a populaţiilor
traco-bessice din sud. Acest fapt nu e dealtcum decât o confirmare
a notiţelor literare cari atestă strânsa înrudire între aceste
două grupe ale neamului trac cari nu formau decât un sin-
) Literile cuprinse între [] sunt întregirea noastră evidentă,
1
pe oare M. a întrelăsat-o.
2
) Apare şi sub formele: Zermizegetuza, Zerm(i)zegethusa,
Sermizegethusa, de unde s'a conchis că la Traci s = z.
") Aceste forme sunt desigur o prefacere după fonetica tracă,
şi nu e inoportun să constatăm aceleaşi schimbări ca la
valul „troian", taica Troian" ale poporului nostru.
) Acest popor .apare şi cu grafia următoare: KurnpaKoi, Kw-
4
TOŞOIKOI, KoicTa&âKoi, KOITTOV(3£IK;apt, colaţionat cu Yscos. Escus, Oescus, "0/aos. a dus la ere -
dinţa că acea vocală, scrisă aşa de diferit, voia să redea un
sunet trac inexistent la Greco-Romani, poate un o, sau mai
curând un ă sau î (pg. 99). Tot astfel 2 din sucidava, ar
înlocui un ş (Pârvan).

DĂIil DE SEAMĂ 649
.gur şi foarte mare popor. Desigur va fi fost vreo deosebire dia-
-lectală în limba acestei ramuri nordice, întâmplată prin influenţele
scito-sarmatke şi celto-germanice, însă din puţinele documente
din limbă rămase nu o putem determina nici printr'o curajoasă
ipoteză" (pg. 105).
Toţi Tracii oari veneau la Roma aduceau cu ei şi credinţa
lor. Astfel precum fecundaseră mitologia grecească tot aşa vor
înrîuri adânc şi pe cea romană. M. arată că, afară de Mitteras,
tetrada divină a lui Aopllo, Sabazios, Asclepios şi a originalului
erou trac — numiţi după locurile unde erau veneraţi — era
«ea mai răspândită.
Pe lângă aporturile de mai sus, poporul Tracilor a dat şi
oameni de valoare mare: pe Galerius; Marcianus; Maximinus
Tracul; Leon I; Iustin, unchiul lui Iustinian şi deci şi pe Iustinian;
Belizarie, generalul lui de mare faimă; pe urmă atâtea
alte personalităţi probabile pe cari romanizarea le-a întunecat
obârşia.
Concluzia: „învăţăm să cunoaştem pe de altă parte, prin
intermediul acestor mărturii directe, ce instrument minunat de
. romanizare era armata şi mai cu seamă serviciul militar în
garnizoana Capitalei. Cât sunt de puţini acei soldaţi şi veterani
traci pe cari îi putem cunoaşte cu toată certitudinea ca atari,
iată de imensul număr de recruţi, învremece în liste întregi de
Thraces abia putem alege două sau trei nume barbare! Nu
< mai vorbim de aceia cari se înălţau la grade superioare şi prin
urmare erau promovaţi la înalte sarcini de administraţie civilă,
financiară şi provincială. Câteva exemple sigure cu nume
trace incontestabile dovedesc afară de orice îndoială existenţa
lor, însă puternica romanizare exercitată asupra acestor provinciali
cărora le lipsea o tradiţie culturală naţională (aici, în
• acest punct M. s'ar părea că exagerează. „Tradiţie culturală naţională"
au avut Tracii şi încă foarte puternică încât a influenţat
chiar pe Greci, fiind astfel deosebită de a lor. Mulţi savanţi
pun cultura Tracilor, în anumite momente ale ei, lângă cea mediteraniană.)
afară poate de cea adoptată grecească, a redus la
•. minimum necesar notiţele privitoare la naţionalitatea lor" (pg.
245). Acestea sunt spuse sprijinindu-se solid pe epigrafia sigură,
nu pe literatură!
Astfel „vom fi în stare să reconstruim cu o oarecare precizie
aspectul etnografic al Romei în sec. III d. Chr."(pg. 246) —
căci în al IV abia vreo 10 inscripţii dacă se mai găsesc trace.
— Insă câştigul cel mai mare e, desigur, al istoriei noastre,
care n'a numărat până acum vre'un tracolog de talia lui 1 ).
AUREL DECEI.
*) Fără a ne imagina nimic şi a face conjecturi, atragem
numai atenţia asupra corespondenţei dintre numele — nelegen-

650 A. DEC EI
G. G. Mateescu, Nomi traci nel territorio scito-sarmatico, im,
Ephemeris Dacoromâna, II (1924), pg. 223, sqq.
Plecând dela date asigurate iprin studiul onomasticei tracice
în Roma şi peninsula balcanică, M. încearcă vânturarea numelor
din Rusia sudică pentru a scoate la iveală o cantitate de.
nume tracice. Aci, era teritorul Sciţilor şi al Sarmaţilor. Insă
nu se oprea la Nistru, precum nici Tracii nu se opreau la limanul
lui. Teoria„interpenetraţiei" găseşte sprijin şi în acele timpuri",
când •— se pare — „rasele" erau mai pure, mai neamestecate.
Cu toatecă nu i-a fost posibil regretatului M. să aibă şi.
publicaţiile şi revistele mai noi ruseşti, totuş „am rămas cu,
i erma persuasiune a prezenţei în aceste locuri a unei populaţii
tracice consolidată mai târziu de extensiunea geto-dacică sub,
domnia lui Boierebista (cfr. Max Ebert, Sudrussland im Altertum,
1921, pg. 35i—353),, care populaţie se extindea probabil
până la Olbia şi mai departe spre răsăritul acestui oraş, până,
la fluviul Boristene, unde s'a menţinut până în epoca imperială,,
pe care o privesc multe din inscripţiile cari conţin nume tracice.
Aceste nume fură transmise, după părerea mea, prin intermediul
circulaţiei interioare in lumea scito-sarmaticd şi prin relaţiile
coloniilor greceşti maritime intre ele, către răsărit până
la Tanais şi la Bosforul cimerian, unde aş admite şi o influenţă
bitinică adecă directă tracică peste Pontul Euxin prin importul
mercenarilor', care a ajutat probabil înălţarea Spartocizilor pe
tronul bosforan". (pg. 224). A fost utilizat, fireşte, şi materialul
arheologic din Scitia minoră. In total 117 nume.
Acestea arată, pe lângă o vastă extindere a neamului trac,,
încât Pontul devenise aproape un lac tracic, un alt lucru: bazoteritorială,
a populaţiei tracice, coincide şi înspre est, dincolo)
de Nistru, ca expansiunea moştenitorilor, a Românilor.
AUREL DECEI.
Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, L'espansione delle civiltà italiche
verso V Oriente danubiano nella prima età del ferro, în
Ephem. Dacoromâna, III (1925), pg. 58 sqq.
Lucrarea utilizează materialul publicat relativ la chestiunea
tratată. Fixează dela început (pg. 58) o dată care priveşte
de aproape primii paşi ai istoriei în regiunea Daciei: „Până laprima
vârstă a fierului (între 1100 şi 1000 a. Chr.) Italia a avut
o parte cu totul pasivă în mişcarea popoarelor şi a civilizaţiilor,
dar sau legendar deci nu absolut inexistent, fără un grăunte
de adevăr fie istoiic fie filologic — al lui Gelu din Cronica Anonimului
şi între jumătatea primă a numelui rv\o (după
Kali.nka, Antike Dtnkmaler in Bulgarien, ci. Mateescu, pg. 132,.
nota 1), unde para însemna sat caşi dava.

DĂRI DE
SEAMA
primind însemnate influenţe etnografice din regiunea danubiană
1 ). Prima dată când se poate vorbi de o influenţă din par- r
tea Italiei e în vârsta fierului. Atunci a început Italia să-şi ere-,
eze civilizaţia sa, caie fără întrerupere, cu progrese şi regrese,
a continuat până în epoca contimporană, împrăştindu-şi Europei
întregi valorile". In două zone sa exercitat această inrîurire:
a) Stiria, Carniolia, Carintia, Croaţia, Bosnia şi Herţego-,
vina şi b) Ungaria cu toate ţările dinspre răsărit (pg. 60). In ul-,
tima, care ne priveşte şi pe noi, în această vreme era bronzul^
metalul care încă prevala; alături de el, se începe introducerea
fierului, ajungând abia mai târziu la o înflorire. ;
Obiectele găsite în părţile noastre, de provenienţă italică,,
sunt următoarele: la Ollacu, un disc de aur; la Orăştie, un mic
car cu patru roate; la Cioara, lamine de argint; la Brăduţ, trei
căldări (pg. 80); la Sătmar, în albia Someşului, o barcă votivă de
bronz, care-şi are corespondenta în Italia (pg. 82); la Fizeşul-
Gherlii, câteva cupe şi resturi dintr'o căldăruşe de bronz (pg.;
83). Deasemenea şi în văile Prutului şi Nistrului s'au găsit vase
italice de bronz; cea mai extremă staţiune a influenţii italice
spre răsărit e în Podolia, atestată printr'un coif de factură ita- :
lică. Fibulele cari de altcum erau comune în toată Europa, ocură.
şi la noi. Din ceramice terramare italică au fost scoase ia iveală^
în Banat şi în Buzău, urme de tip biconic (pg. 91).
Cu ajutorul materialului preistoric se poate stabili astfel.
direcţia căilor de influenţă, cari vor rămâne utilizate şi de către'
Romani, fiind utilizate şi de Sarmaţi în trecerea spre câmpia:
Ungariei (pg. 97). Un drum, pornit din Italia, era dealungul Sar
vei, peste Siscia, apoi Sirmium, Semendria, pe malul drept al
Dunării, spre deltă. La gurile Dravei, în epoca romană, era colonia
Mursa (Esseg), pe locul unde în epoca de fier se afla sta-r
ţiunea dela Dalja (pg. 96); de aici drumul ducea spre nord, la o
altă staţiune, unde s'au găsit obiecte italice, la Kurd (pg. 97).
Urmând descoperirile, de aci se continua peste Dunăre la Tisa,
de unde se ramifica, una ducând spre gurile Crişului spre Fir
zeşul-Gherlii, iar alta dealungul Mureşului, Brăduţ (pe Târnava-
Mare), trecând în Moldova. :
Aceste date sigure se pot pune în corelaţie cu tradiţia literară,
obscură la Grecii, mai lămurită la Romani. Anume expe*
diţia Argonauţilor, la întoarcere, urmăriţi de Colchi, ar fi luat
drumul din Pontul Euxin pe un braţ al Dunării, continuând pe
al doilea, până au ieşit în Adriatică. Acest ,,al doilea braţ" mi
e altul decât Sava (pg. 99 sqq.). Era dealtfel unul din drumurile
*) Asupra acestei „regiuni", unitare, cf. Dacia, expunerea^
1
preistoriei Daciei în englezeşte, de Pârvan.

"652 A. BEC El
Sciţilor spre Adriatică, Adecă a acelor Sigilii ai lui Herodot, despre
a căror origine el nu ştie nimic, însă cari sunt identificaţi
cu Sciţii. Lucrarea se închee astfel: „Toate obiectele de origine
italică pe cari le-am menţionat ...ca găsite în Panonia, în Dacia
şi în N.-E. Carpaţilor sunt anterioare sec. VIII, aparţinând toate
tipurilor Benacci I şi II". După aceasta, în prima zonă (v. mai
sus) apariţia fierului e contimporană cu cea din Italia, „în timp
ce în regiunile dunărene din centrul şi estul Europei trăia încă
perioda IV a bronzului", (pg. 108).
Lucrarea e însoţită de o hartă a localităţilor principale ale
influenţei italice, în prima epocă a fierului, precum şi a drumurilor
pe cari le-a urmat spre răsărit această influenţă.
AUREL DECEI.
Emil Panaitescu, II ritratto di Decebalo în Ephemeris Dacoromâna
(Anuarul Şcoalei Române din Roma) an. I, (1923), pg.
-387, sqq.
Sfârşitul tragic al regelui Decebal a făcut să înflorească
o considerabilă literatură, la noi, cu atât mai romantică cu cât
; nu se cunoştea mare lucru privitor la persoana sau familia lui.
Columna lui Traian n'a fost cercetată în acest scop: identificarea
regelui Dacilor, şi astfel s'au luat drept bune primele rezultate,
neaprofundate, ale lui Salomon Reinach, trecând în Istoria
Românilor a lui Xenopol (Panaitescu, Ritratto, pg. 393, 401)
tale-quale, crezându-1 recunoscut într'un comatus şi pileatus
oarecare. Insă o figură mult mai impunătoare ne dă la iveală
studiul d. Panaitescu, controlat pe gipsurile din Museul
Lateran!
Având ca bază lucrările anterioare ale lui E. Petersen, H.
Stuart Jones, Pollen, Froehner, etc, dar mai cu seamă opera
fundamentală asupra Columnei lui Traian a lui C. Cichorius
d. P. reia argumentaţia pentru stabilirea identităţii lui Decebal,
arătând că acesta apare de şapte ori reprezentat. Intâiadată e
la lupta dela Tapae — şi acesta e singurul chip care ar părea
că nu-i întru toate asemănător cu celelalte, — prezentând un cap
mai mult pătrat, cu ochii puţin bulbucaţi şi mustăţile necontopite
în barbă. E închipuit apoi în scena — desigur simbolică — a
supunerii poporului dac înaintea lui Traian, după înfrângere;
în ăl doilea război, prezidând la construirea de cetăţi (aceasta
din faţă). La dărâmarea Sarmiseghetuzei nu-i prezent. Pe urmă,
însă, Dacii dau m atac împotriva unei fortăreţe romane. Decebal,
pe o ridicătuiră, supraveghează lupta. împrăştiaţi Dacii, Romanii
îi iau în urmărire. Astfel Decebal ne este înfăţişat gonind
călare, dupăce mai fusese odată reprezentat, vorbind poporului
•descurajat. Intre Napoca şi Potaissa a fost ajuns de călăreţii

DĂRI DE SEAMA
romani. „In genunchiu pe piciorul stâng cu piciorul drept întins.
şi împlântând voinic în pământ mâna stângă, ca să se sprijinească,
istrângând poala hainei, regele se înalţă din piatră în
apariţia sa cea mai emoţionantă şi dramatică. Priveşte mândru
cu faţa întoarsă spre călăreţii ce-1 ameninţă... cu hotărîrea solemnă
şi fermă de a nu cădea în mâinile duşmanilor. Braţul
drept, cu muşchii întinşi, trebuie să îndeplinească această hotărîre
c'o junghietoare tipic dacică, apropiată de gât" (pg. 402).
Această figură măreaţă se aseamănă perfect cu cea din scena
supunerii şi din a ultimului atac: înalt, mlădios la boiu, şi vânjos
sub cutele bogate ale hainelor, toată forţa expresivă îi este
concentrată în faţă şi mai presus de toate, în ochi. Cu gâtul
gol, e înfăţişat c'o barbă decisă, ca şi profunzimea privirii sub
sprâncenele încruntate. In scena umilinţii un borangic de doliu
îi acopere faţa: liniştea resemnării silite; în a ultimului atac are
o căutătură lungă şi agresivă ca paloşul care-1 poartă cu sine.
Puţine din statuile rămase din antichitate au această forţă de
pătrundere. Iar în clipa morţii, în spiritul credinţei tracice, e
mai maiestatic şi mai unic ca oricând, sub stejarul ce-şi întinde
ramurile asupra lui.
Condus de aceste consideraţii, d. P. a reuşit să identifice,
convingător, un alt chip al lui Decebal: capul de marmură din
Muzeul Vatican, Braccio Nuovo, No. 127, care până atunci trecea^
drept „prisonier dac" sau „cap de Dac", etc. Aceleaşi caracteristice
cari converg unitar în figura lui Decebal pe reliefurile Columnei,
i se potrivesc foarte bine acestui bust, care, crede d. P.
făcuse parte dintr'o statuă a învinsului aşezată lângă bazilica^
învingătorului Traian.
AUREL DECEI.
Paul Nicorescu, Scavi e scoperte a Tyras, în Ephemeris Dacoromâna.
(Anuarul Şcoalei române din Roma), an. II (1924),
pg. 378 sqq.
Tyras fu colonie milesiană, fondată în sec. VII. a. Chr., pe
malul drept al Limanului Nistrului. In sec. IV a. Chr. îşi ajunge
apogeul înfloririi. Romanii, prin guvernatorul Moesiei, T. Plautius
Aelianus, îşi stabiliră aici, între 52—53 p. Chr. stăpânirea.
Insă după 238, când a fost distrusă de Goţi, până în întâia jumătate
a sec. XIII, data aşezării Genovezilor, fu părăsită la cheremul
barbarilor. In acest timp straturile se amestecară mult.
Pe urmă veni dominaţia moldovenească: după Moncastro, Cetatea-Albă,
ca, la 1484 să fie ocupată de Baiazid, chemându-se
Akerman.
Săpăturile fură începute de Societatea istorică şi arheologică
din Odesa, la 1900, care în Dările de seamă ale ei publică

• 654 A. DECEI
rezultatele. Conducerea o avuseseră E Stern şi, pe urmă, prof.
Warneke.
La 1919, însărcinat de Pârvan, d. N. reia săpăturile, în
partea care se crede mai mult grecească: porţiunea de teren
dintre cetatea medievală şi oraşul actual.
D. N. stabilind o relaţie între statuia taurului — o frumoasă
marmură din sec. IV a. Chr., găsită anterior — şi câteva dintre
monedele bătute chiar în Tyras de către Greci, pe cari apare
acelaş taur, arată că zeitatea cea mai venerată în această colonie
grecească, deşi zeul Miletului, la plecarea colonilor, fusese
Apollo, era Demeter. Din cauza plauzibilă că hinterlandul Tyrasului
producea preponderant grâne şi struguri. Şi acestei zeiţe
îi fusese închinată această statuă votivă, aflată în locul unde
mai multe amfore mărturisesc o necropolă. Printre obiectele de
marmură găsite sunt: o statuetă priapeică, o placă cu Diana
Agrotera, o inscripţie foarte deteriorată, care deocamdată nu
poate fii reconstituită. S'au găsit apoi câteva obiecte de metal,
fără valoare. Ceramica prezintă vase în relief, matrice pentru
măştişoare de Sileni, amfore greceşti şi diferite peceţi pe fragmente
de amfore, cărămizi şi ţigle, cari arată o provenienţă fie
din Rhodos, fie din Tasos, fie din Cridos. Partea cea mai interesantă
o prezintă cărămizile cari dovedesc existenţa, în această
parte, a Legiunii V Macedonică, I Italica şi XI Claudia. Prezenţa
lor aci d. N. o aşează în timpul lui Adrian când, sub presiunea
Sciţilor şi Sarmatilor, „lagărele celor trei legiuni din
Moesia inferioară nu fură transferate la nordul Dunării, ci în
aceste regiuni fură trimise numai vexillationes compuse din
contingente luate din aceste legiuni" (pg. 414). Câteva alte lucruşoare
completează lista celor aflate, atrăgându-se atenţia a-
supra importantelor rezultate probabile ce le vor da noile săpături
în această regiune, cunoscută de antici sub numele de
solitudo Getarurn.
AUREL
DECEI.
Claudiu Isopescu, Alcuni documenti inediţi della fine del
Oinquecento, în Ephem. Dacoromâna, II (1924), pg. 460 sqq.
Un număr de 31 documente, din Arhiva Vaticanului, fondul
Borghese, referindu-se la „istoria civilă a provinciilor române
din luna lui Noemvrie 1594 până la Miai 1595" (pg. 460).
Documentele sunt în limba latină şi italiană; o valoare excepţională
nu prezintă; confirmă şi compltează câteva date cunoscute
din epoca lui Mihai Viteazul. Aşa de ex. se întăreşte data de
29 Octomvrie 1594 pentru incursiunea Tătarilor (pg. 462) — în
introducerea care precedează documentele —, cari, retrăgându-se,
lasă în Ungaria 6000 soldaţi. Intr'un doc, Moldova şi

DAHI DE SEAMA 655
Ţara-Romanească sunt numite „cuccina" (bucătăria) Turcilor,

656 A. DECE1
eumentelor se referă la acest lucru, precum, pe urmă,- şi la justificarea
lui). Planul polon era acesta: de a lăsa apropierea Turcilor
de Dunăre, ca prin prezenţa lor ameninţându-1 pe principele,
transilvan, să dea liber curs accesului lor în Moldova, sub pretextul
de a ţinea departe pe Tătari de Turci, de a se icui între
cele două armate păgâne, cari odată unite ar fi fost superioare
forţelor creştine, — cu toate că nu rupseseră pacea cu Turcii, ce
o încheiaseră încă din timpul lui Soliman Magnificul, şi nu intraseră
în liga antiturcească organizată de Papa. Totul se desvoltă
conform dorinţei polone.
Turcii veniră la Dunăre, încercând trecerea prin trei locuri:
Belgrad, Nicopole si Bodum (pg. 384). In ajunul luptei dela Călugăreni,
Minai avu o convorbire cu Lubienecki, trimisul Polonilor,
pe care acesta a păstrat-o, arătându-ne astfel starea sufletească
a lui Mihai. E extrem de interesantă şi poate sta alături
numai de „Memoriul" descoperit de A. Pernice la Florenţa.
Reiese de aci că Mihai ştia turceşte. Apoi, seria necredinţelor:
„Meis subditis non fido, a quibus iam deceptus cum non id,
quod a me comissium habebant apud Palatinum Transyluaniae
agerent. Ungaris nullam fidem habeo, quorum circa me sunt
septem miillia et magis milii timeo ab eis quam olim a Turcis
qui in ditione mea agebant. Securior eram sub Turcis quam sub
Christianis nune. Promittebat enim Imperator Christianorum et
Palatinus Transyluaniae auxiliares copias contra Turoas, consemando
me et filium meum circa hoc dominium meum haereditarium
in perpetuum. Caesar nullum auxilium dedit... Ad
eam aegestatem redactus sum ut a me suppellectili monasteriorum
non parcitur, sed id omne, quod Deo dictatum erat distrahitur...
Et inter Caesarem et Principes Christianos nulla
concordia". Propoziţii scurte, de luptător, nu umflate clasicizant
de diplomaţi şi fără conţinut! „Nune effundere sanguinem.
meum paratus sum, nam ad bellum cum Turcis progredior,
quod uiribus meis impar. Si Aaron frater meus dominaretur
adhuc in Moldauia cum quo conspiraui de mutuis ferendis auxiliis
contra Turcam, non deesset mihi spes impendiendi transitus
Turcis per Danubium in eas oras praesertim si a tergo non
fuissemus impositi per Tartaros. Sed cum iile non est, huic non
Palatino Valachico, Cygano 1 ) genere nulla fides est,... pro ipso»
Valachis imperat. Non est qui mihi opitularetur, nec locus est
quo reclinem caput. Si ad Regem Poloniae debeam confugere
consule mihi, rogo fideiiter, et sub coinscientia..." Se plânge
apoi de înşelăciunea boierilor: „sed is Aarono a famulo suo et:
Că Ştefan Răzvan, „fidefragus" al lui Aron, era Ţigan, pe>
lângă această mărturie a lui Mihai, cf. M. Weiss, Liber Annalium,
în Fundoruben, III, pg. 145.

DĂRI DE SEAMĂ 657
ego a meis subditis uiris primarijs sum fraudatus et deceptus
Quare tu Lubienecii, si inde queam habere auxilium dic mihi?"
— îl întreabă, desnădăjduit. Iar acesta îi răspunde că „Haec in
eommissis non habeo", însă Riga e om al lui Dumnezeu poate
o să-1 primească, dacă e învins. Mihai îi dă sfatul, care le convenea
Polonilor, pentru teza lor: „Caueant Duces belii ne Tartari
simul in unum locum conueniant: qui si conuenirent in unum,
impossibile est Christianos eorurn impetum susţinere posse..-
Uxorem et ifilium imeum ad Targouiseum in submontana Transyluaniae
cum parte supellectilis meae quasi in locum tutiorem
deduxi, reliquam in Monasterijs defodi. ." Nu făcea „fraze" împotriva
Turcilor; îşi făcea o datorie de creştin, mai mult decât
toate asigurările celorlalţi. Dacă „Nos Christiani nolumus noscolligare,
ligabilmur a paganis" (pg. 396—399). La Roma mergeau
toate laudele lui Bâthory. Insă, Malaspina, din Polonia
(9. XI. 1595) îi scrie următoarele cardinalului San Giorgio (Aldobrandini)
— cel care purta, la Curie, afacerile în părţile noastre
—: „ .. .fiind (S. Bâthory) înălţat pe muntele gloriei mai de grabă
de strigătul violent al oamenilor decât să fi ajuns el cu picioarele
lui; se vedea că abia atingând vârful Muntelui, îl vor coborî
cu aceeaş iuţeală cu care-1 suiră, iar el va începe lucruri
disperate", (pg. 467). Cuvinte profetice. Fiindcă boierii săi îl supuseră
lui Bâthory, fără a primi ajutoare, el voi să se închine
Polonilor (Cfr. şil Hurm. III, pg. 2, 95; Ephem. Dacorom., II, pg.
485, 499). In acest scop a trimis, cerând ajutor, pe Petru Armeanul,
la regele polon (pg. 400). Insă toţi l-au părăsit, şi s'a dat
lupta dela „Termopilele Românilor". După luptă Mihai scrie
— ex Castris ad Dembouizam, 12. IX. — castelanului de Liov
asupra celor întâmplate. (E singura relaţie cunoscută, dela Mihai,
asupra Călugărenilor). Povesteşte modest: „.. .in quo conflictu
benignus Deus nobis Christianis mirabiliter fauit. Caesi
sunt in primis Bassae tres, et alij complures Czausij, e quibusetiam
nonnullil oapti; Ex recentioribus uero captiuis imteileximus
eo proelio cecidisse Turcarum m. 7., caeteri animo consternaţi,
inter quos ipse Bassa Sinanus Danubium uersus pedem referre
parabat. Verum nosmet ipsi uiam illi in Ditionem nostram
liberam fecimus, idque eam ob causam, quod eo tempore praeter
opinionem exercitus noster esset diminuitus: quod cum coghitum
Turcae haberent, Bukarestum uersus contenderunt". (pg.
430). Dovedesc exact ceeaoe' spusese Kirâly Albert în raportul său
despre Mihai: „bonum virum ac militem es*e". Câteva date noi
se găsesc în scrisoarea lui Rodislaus (pg. 430): 7 Polonezi, probabil
Cazaci, năvăliră în lagărul turcesc, răpindu-le steagul cel
mare al lui Mohamed; focul ce Lau suferit Bucureştii a fost pus
de Kirâly Albert, care, pentu 50000 de scuzi daţi de Turci, îl
42

658 A. DECEI
lăsă pe Minai în faţa lor; „Buchoresti hoc opus iam coeptus est,
per Scelestum quendam fidefragum noniine Michno, qui nuper
nomen suum in familiam Machometi dedit" (nu Satârgi-Mohamed,
cum credea Bâlcescui); „Ad Budzoium oppidum Moldauiae
(= Valachiae) inter montes situm, rustioam gentem quadringentos
Turcas, qui pro comeatu eruperant falcibus interfecisse
certum est".
In vremea aceea, în Moldova cauza polonă progresa. Pătrunseră
prin Hotin — pe care-1 apărau numai 6 soldaţi — şi, negăsind
provincia lui Bâthory cu garnizoane contra Tătarilor, chiar
pentru a evita ocuparea ei de către aceştia, o ocupară, dupăce
Ştefan Răzvan — abandonat de Moldoveni — se refugiase în Ardeal
1 ). Zamoyski invoca şi acest motiv pentru justificare, că însuş
Răzvan i-a cerut sprijinul contra Tătarilor; însă acesta ghicind
intenţiile Cancelarului se retrase. Fu ales Ieremia Movilă,
care ceru în două rânduri — cum reiese dintr'o scrisoare a paşailei
Saban, la 16. IX, — tuiul dela Turci (pg. 432), oare fusese
acordat Sangiacului de Tighina, însă, cu intervenţiile necesare,
la cari ar fi fost înclinat Saban, l^ar fi putut obţine Ieremia.
Odată stăpânită Moldova de re, se răsfoiau actele vechi
pentru documentarea de jure în profitul Polonilor. Cu
această ocazie, se trimite la Roma un Capitulum extractum ex
constitutionibus Regni Poloniae de Moldauia, siue Valachia,
care conţine, la început, versurile unui anonim, asupra Moldovenilor.
Perfidia regnant Valachi, hune uincendo per illum:
Quamque tenent nulii, dant tamen usque fidem.
Ense necant dominos misera cum plebe Tyranni
Quos rursus tollunt, toxica, tela, fugae.
Oaliditas genţi Romana uidetur inesse,
Punica, sine fides Graeca; Polone caue
Nune uero inprimis cum uis hanc tanta cohercet,
Intus habet fraudes, at foris arma tenet.
Pe urmă se dă descrierea închinării lui Ştefan cel Mare şi
Sfânt în faţa lui Cazimir III, împreună cu boierii: „.. .id etiam
sui omnes post eum fecere (apropierea de Riga) immediateque
solium accedens felix suo more genubus, et oapite prono Banderium
usque ad terram inclinat, similiterque facientibus subditis:
teriores Omagij his ueribis proferebant Maistas Regia immota
sedente, sed stantibus dominis his uerbis in facie Maiestatis Regiae:
Clementissime mihi Rex, ego Serenitati Vestrae omagitum
facio, et praesto cum omnibus Terris, et hominibus meis, et
peto tuitionem Serinitati Vestnae et oiroa iura in iureque mes
*) E interesantă scrisoarea lui Răzvan din Iunie 1595 scrisă
lui Zamoyski: „Hodie allatae sunt nobis liitterae Domini Ducis
Ardeliensis..." (pg. 390), pentru „Ardeliensis" > româneşte.

DĂRI DE SEAMA 659
et dignitatibus consemnări" (pg. 424). încă vreo câteva amănunte,
cari lipsesc în Doghiel, se înşirue asupra acestei supuneri,
lămurite prin biruinţa dela Cosmin, după care Ştefan fu numit
„amicus nobis sincere dilectus".
Restul documentelor cuprind corespondenta dintre Malaspina,
episcopul de Cervia şi cel de Cremona, nunţii şi ei, pentru
Moldova. Polonii caută toate argumentele posibile ca să
o poată păstra, împotriva lui Báthory, şi nesupărându-i pe
Turci, ţinând un Domn afiliat politicii lor şi agreat de Turci.
Că nu erau Polonezii prea drăgostoşi cu Báthory o denotă faptul
că — spre a-şi bate joc de el — scriseseră pe nişte porţi în
Cracovia: „locuinţă pentru Domnul Principe al Transilvaniei"
şi „locuinţă pentru Serenisima Principesă a Transilvaniei", pentru
cari Bathory protestă. Zamoyski avu de partea sa norocul
de a-i ataca însfârsit — dupăce fu anunţat, şi astfel pregătit —
Tătarii, la Cócora (19. X. 1595), având un argument în plus pentru
îndreptăţirea tezei... Se ştie cum a rezolvit-o Minai, deşi
pentru scurtă vreme 1 ,).
AUREL DECEI.
Claudiu Isopescu, Il poeta romeno G. Asachi a Roma. 1808—
4812.
id., Antiche attestazioni italiane della latinità dei Romeni.
— extrase din Atti del I Congresso Nazionale di Studi Romani,
Aprilie 1928 — VI.
Sunt două comunicări făcute la Congresul Naţional de
Studii Romane, ţinut la 1928, la Florenţa.
Cea dintâi se ocupă de timpul petrecut de Asachi la Roma,
între anii 1808—1812, şi de felul cum şi-a petrecut acest timp,
pentru geneza operii lui culturale. Ajuns în Cetatea Eternă,
reîncepu studiile de pictură — primii paşi îi făcuse la Viena —
precum şi studiul sistematic, dela primitivi, al picturii italiene.
Făcu desemne şi în atelierul lui Canova. Legând cunoştinţă cu
Bianca Milesi, o romană frumoasă, se îndrăgosti de ea şi „prin
frumuseţea şi spiritul ei deveni din nou pictor poet" (pg. 12).
Astfel se deducă învăţăturii marilor poeţi italieni, începând dela
Dante până la Alfieri. „A luat de model în compoziţiile sale versul
italian şi întrebuinţa pentru primaoară în România sonetul,
oda, anacrontica, versurile sdruccioli. Iar ceeace e foarte important
e că Asachi înfipse în inima compatrioţilor mândria originii
latine" (pg. 20),
Broşura cuprinde — probabil — toate indicaţiile pentru
desluşirea „originilor" lui Asachi
*) E interesantă şi forma -în -eseu, întru scrisoare a lui Şl
Răzvan, în Iulie, scrisă lui Zamoyski: „Praeterita hieme transtulit
se in Tehenîiam, erat autem Seruîtor Iuanescho quem bene
nouit hic... dicitque eum Iuanescho. M '(pg. 344).
24*

660 A. DECE!
In a doua comunicare sunt adunate într'un mănunchiu/.
mărturiile italiene asupra originii) noastre latine. Se începe cu.
scrisoarea lui Inocenţiu III scrisă lui Ioanită, ţarul imperiuluiromâno-bulgar,
la 1199. Din toată opera umaniştilor italieni cunoscută
istoriografiei noastre, se exceptează pisagiile cari vorbesc
despre romanitatea Românilor, fie în geografie, fie în istorie,
adunând într'un util grup datele necesare fundamentării,
noastre — pentru Italieni.
AUREL
DECEl.
Cladiu Isopescu, Notizie intorno ai Romeni nella letteratura
geografica italiana del Cinquecento, în publicaţiile Academiei
Române: Bulletin de la Section Histarique, Tome XVI, Buc. 1929,.
Conştiinţa noastră de rasă am câştigat-o, se spune, prin
filiaţie polonă, din umanismul italian. In Italia a ţâşnit prima.
scânteie din care s'a aprins văpaia naţionalismului românesc,
luminând originile şi călind puterile. Deşi poate cu revoluţia
vremilor acest lucru putea să se întâmple şi aiurea, — s'a întâmplat
aşa. Şi aceasta, fireşte, numai dupăce a început — sau.
reînceput, după era romană — epoca de universalizare a lumii,
cunoscute, şi de căutări după lumi noi. Dl. Al. Marcu a înmănunchiat
într'un studiu ştirile despre Români — capitol printre
celelalte capitole ale istoriei şi geografiei europene — în sec
XIV şi XV, în Italia 1 ), când totul se reducea la reluarea şi comentarea
„fântânilor" antice romane şi greceşti. Acelaş studiu'
îl reia d. I., pentru Cinquecento, adecă pentru sec. XVI, când.
„această literatură, pătrunsă în întâia jumătate a secolului de
tendinţa umanistică de a cita şi discuta diferitele opinii, istorice
şl geofrafice ale autorilor antici, ţine seamă, în a doua jumătatea
secolului, şi de relaţiile ambasadorilor şi introduce? elementeşi
date moderne, devenind astfel o reprezentantă a condiţiilorreale
ale timpului", (pg. 2). Un alt scop al lucrării este de a releva
afirmaţiile istorice şi filologice privitoare la poporul şi
limba română, cronologic anterioare cronicarilor români.
Autorii sau relatorii prezentaţi sunt următorii: Enea Silvio
Piccolomini; Matteo da Murano; Raffaello Volterrano; Stagio
Daţi şi Tolosani; Francesco della Valle şi Tranquillo Andronico;
Antonio Bonfini; Domenico Mario Negri; G. Battista Ramusio;
Piletro Andrea Miattiolo, Girolania Ruscelli, Alfonso Buonaccioli
şi Lilio Zaccheria; Giacomo Gastaidi; Asoanio Centorib; Orazio-
Toscanella; Giovannaindrea Gromo; Giovanni Lorenzo d'Anania;.
Alessandro Guiagnini; Giulio Mancinelli şi Antonio Possevino;
Giovanni Botero; Relaţia anonimă a o sută de Italieni călător
*) Recenzată de Bogrea în acest Anuar, a. IIL

DĂRI DE SEAMA 661
.a-iţi m ţările române, Filippo Pigafetta; Urbano Monte şi Fe-
.•derico Borromeo; Giovanni Antonio Magini; Giuseppe Rosaccio;
Pietro şi Paolo Manuzio; Bernardino Guerini.
Deci, nume cunoscute şi necunoscute istoriografiei noastre.
Ne oprim asupra celor noi.
Trecând peste Piccolomini — delà care a început teoria
Flaccus — Valachus —, precum şi peste vraciul veneţian al lui
Ştefan, d. I. îl descoperă pe Raffaello Volterrano, fost legat apostolic
în Ungaria înainte de 1430. Cunoscu şi pe „Daci qui Valacchi",
pomenindu-le victoria bărbătească asupra lui Carol Ro-
-bert (1330): ,„Ipse uero bellum Vnum contra Valachos Duce Bazarad
Vaiuoda rebellantes, idque infoelioiter gessit", şi lupta
delà Baia (1467), unde îl face pe Ştefan înfrânt. Are însă viziunea
unităţii totale a Românilor, ceeace e foarte important: „Nune
uero (ut dixi) tota regio Valachia appellatur in duas diuisa par-
• tes (De fapt el o împărţeşte în trei). Prima Montana dicitur continua
Metanastis: nune Transylvanis inter Danubium et Carpatum
montem: altera cui Mondaniae nomen est à flumnie appellatae".
Ii fu posibilă această viziune fiindcă, pe bază de autori
clasici, el ştia: Dacia, quam nune Valachiam appellant..."
Continua apoi: „In his hodie regionifous (şi Moesia inferioară!)
eo quod Romanos, ut dixi, oecepere colonos, pleraque uocabula
loquuntur lingua samijtalica, argumento est nomen. Valachiam
enim appeillant, quod Valach Italiicum lingua ipsorum dicatur".
(pg. 11). Prin urmare pe „Valah" nu-1 apropie de Flaccus, ca
Piccolomini, pe care totuş îl cunoştea (pg. 12). Vorbind de Maltei
Corvinul, îl coboară ca şi Bonifini, Lippi, etc., din familia
Corvini delà Roma, care deasemenea avea corbul în stemă.
Stagio Dati şi Tolosani sunt cunoscuţi din lucrarea d. Marcu.
Deasemenea Francesco della Văile şi Tranquillo Andonico
• din Istoria Românilor prin călători. La Bonfini e interesantă
derivaţia originală, diferită de cea piccolominiană, a lui Valachus:
„Quos Pius à Flacco, pronuntlatkme Germanica Vlachos
••dici uoluit; nos contra d K
6 -coO BàXJietv, %

662 A: DECEI
Clement VII, asupra Rusiei, vorbeşte pe larg despre facilitatea:
atacării Turcilor dinspre „Valacchia". Intr'o altă parte a operei
Navigationi et Viaggi istoriseşte capturarea şi moartea lui Balduio
de Flandra de către „Ioanizza Re di Bulgaria et Valachia"
(pg. 29).
Următorii patru, traducându-i pe geografii antici Ptolomeu
şi Strabon, deobiceiu însoţeau vechile numirii cu date şi ştiri
contimporane. Ici-colea introduc ştiri noi, în literatura aceasta
de tranziţie. Giacomo Gastaldi scoate la 1548 o geografie ptolomeică,
împreună cu o hartă a Poloniei şi Ungariei, desemnată
în proiecţie dreptunghiulară. Conţine nume de râuri şi de oraşe
moderne, atât din Transilvania cât şi din Valachia şi Moldavia.
D. I. o publică la sfârşitul lucrării.
Ascanio Centorio, în Comentarii della guerra di Transiluania
menţine etimologia piocolomiiniană, şi vede că „Românii" vorbesc
limba italiană, însă aşa de coruptă, încât abia se poate înţelege".
Despre situaţia socială din Ardeal, perpetuată până târziu
în secolul trecut spune despre Saşi: „sunt oameni de treabă,
şi plini de dreptate, nu se prea înţeleg cu Ungurii, nu vreau să
primească pe alţii să clădească în oraşele lor, munţii lor sunt
toţi locuiţi de Valachi, pe cari aceşti Saşi, fiind ei cea mai mare
şi mai principală putere a acelei ţări, nu-i lasă dteloc să-şi zidească
din piatră casele, nilci să se apropie prea tare de ei, şi astfel
trăesc în case de paie şî de tot felul de ierburi de baltă şi
de râu, făcându-şi-le el singuri fără ajutorul arhitecţilor, nesămănându-şî
câmpurile pentru câştig, ci numai pentru ceeace să
le ajungă oa să trăiască cu familiile..." (pg. 38.).
Orazio Toscanella în / nomi antichi e moderni delle provincie,
un soiu de dicţionar geografic, înşiră câteva din fluviile
şi oraşele contimporane din ţările române.
Gromo, mai cunoscut ştiinţei noastre istorice, tratează pe
larg acelaş subiect. Are spirit de arheolog; astfel, la Qradista, pe
care însă n'o apropie de Sarmisegethusa, constată: „acuma e
pe deantregul distrusă, încât abia i se mai văd fundamentele;
cu câteva colibe ca un sătuleţ; aci în fiecare zi locuitorii din
împrejurimi găsesc diferite vechituri (anticagliie), săpând pământul"
(pg. 42). Cunoaşte şi podul lui Traian. Despre „a treia
naţiune", cea valahă, din Transilvania spune că principala ocupaţie
îi este agricultura. Dar, curios, printre locuitorii Moldovei,
nu-i pomeneşte chiar pe Români E în bună tradiţie piccolominiană;
dar în Transilvania el află — nu dela călugări ca
Francessco della Valle la Târgovişte — că Românii „mărturisesc
că se coboară din Colonia Romană" (fanno professione d'essere
discesi da Colonia Romana).
In Universale Fabbrica del Mondo ovvero Cosmografia, apă-

DĂRI DE SEAMĂ 663
rută la 1573, Giovanni Lorenzo d' Anania deasemenea descrie
ţările locuite de Români. Transilvania e „înainte zisă Dacia";
bogată în mine, — unde pomeneşte ceeace numesc Moţii „ştima /
băilor'": „apar adesea, lucru de mirat, anumite spirite din acelea
cari se chiamă silfi tereştri şi de jos; aceştia, în vreme ce se
prefac că ajută pe lucrători, aci cu râsete, aci eu glasuri, uneori
mişcându-le roţile, ţihându-le funiile şi împroşcând apă şi
făcând năzbâtii, servicii, îşi împlinesc (deşi aceasta se vede rar}
dorinţa lor cea rea, ruinând prin dreaptă judecată dumnezeiască
minele, înăbuşindu-se sărmanii lucrători" (pg. 49). Amestecă
amintiri istorice, pe Trăim, de ex. „.. an timp ce se lupta
cu Geţii, cari acuma sunt Valachii". D. I. crede că d'Anania relevă
cel dintâi petrolul românesc. Insă şi Tranquillo Andreico
(pg. 16), împrejurul Braşovului găsea „mine de un fel de ceară de coloarea
pământului, pe care ţăranii deobieeiu o foloseau în locul cerei".
Şi Liliio Zaccheria ştia că in părţile Valachiiei „se naşte o iarbă,
care e vecină cu marea, din care se face ulei, care se numeşte
medical; dacă se întâmplă să i se dea foc acestui ulei şi se •
încearcă să se stângă aruncând apă pe el, arde mai mult, şi nu
se poate stânge decât cu pământ" (pg. 34). D'Anania (pg. 51) dă.
numele de „bitume, din care fac Valachii foarte bune lumânări,
arzând ceara, al cărei miros îl are, deşi sunt negre". Apoi şi
Botero (pg. 59) şi Borromeo (pg. 68) îi cunosc existenţa. Dar
d'Anania ştie şi altele despre Valachi: nu fac slujba divină •
în greceşte, cum se vede în toată Grecia, servindu-se de limba
slavă (seruiiano), dupăcum întrebuinţează şi scrierea... au idiomul
care le arată originea, fiind jumătate Latini,având şi vorbirea
slavă, care e aproape generală în aceste părţi". Remarcă
stema de bour a Moldovei. O ediţie dela 1582 a fost cunoscută
lui Torquato Tasso, făcând chiar note pe margini.
Dela Guagnini, care, cum se ştie, (P. P. Panaitescu, Infl.
pol., etc.) servi lui Simion Dascălul şi Mirón Costin, e notabil;
„syluae amplissimae (quae Bukouia a faginis arboriibus dicitur)"
(Pg. 54).
Giulio Mancinelli, Antonio Possevino, Giovanni Botero, Relaţia
anonimă, au fost valorizaţi anterior.
Urbano Monte într'un Trattato Universale, ajungând la
ţările noastre amestecă ilarăş ştiinţă veche cu veşti contimporane,
fără a prezenta interes special. Federico Borromeo în Geografia
Universale aduce câteva ştiri mai vrednice: „ţăranii
(Transilvaniei) sunt din cauza abundanţei dezordonaţi şi supuşi
infecţiilor din negrije". „Valachi fură vechii Geţi" (pg. 68)) —
ca şi d'Anania.
Cu mult mai bine informat este Giovanni Antonio Magini, a
cărui Geografie apăru la 1596. Are şi harta Transilvaniei, dato-

664 A. DECEI
rită lui Girolamo Porro, incizor destoinic. Multe din datele sale
le-a obţinut dela neamţul „Ertilio" din Ardeal, care se găsea la
Padiova la studii. Românii „îşi zic Romani, care nume se menţine
încă între ei, însă şi Valachi". Asupra etimologiei cuvântului
Valah e de altă opinie: „sunt numiţi dupăcum vor unii dela
Valerius Flaccus" Romanul, oare părere n'o împărtăşesc, deoarece
îmi închipui că cu acest nume cadrează foarte bine pronunţarea
aproape a tuturor limbilor, fiindcă de către Germani sunt
numiţi Vuelchen, care vrea să zică Vuelcsin, cu care cuvânt ii
desemnează pe Italieni, fiind numiţi şi Poloni Vuolsc, de Unguri
Olac". (pg. 73). Aceeaş etimologie, arată d. I., eu o argumentaţie
inferioară, o dă şi abatele Ruggiero, într'o Relatione
coviosissirna del Regno di Polonia, oferită lui Pius IV, la 1568,
Magini, la Alba-Iulia, — „e numită vulgar Oratas" (pg. 76) —
ceeace probabil vrea să redea graiul local „la oraş". Trecând la
producţiile solului, relevă medaliile lui Traian, cu „iibondanza
della Dacia" ca efigie. Citează apoi „apele minerale cari au a-
proape gustul vinului şi alte ţâşniri de alte ape,... cari acopere
cu coajă pietroasă lemnul şi alte lucruri ce întâlnesc".
într'o ediţie a Geografiei lui Ptolomeu, Giuseppe Rosaccio,
comentând, remarcă latinitatea noastră, cu exemplele lui Botero.
Ultimii trei, Pietro şi Paolo Manuzio, Bernardino Querini,
aduc aceleaşi veşti mărunte asupra ţinuturilor locuite de
Români, ultimul ocupându-se şi de catolicii din Moldova. Chorografia
lui Reychersdorff apăru, — înainte de ediţia dela Colonia,
1595 — la Viena, 1550.
AUREL DECEI.
Nicolae Buta, I ragguagli di Claudio Rangoni, vescovo di
Reggio-Emilia e nunzio di Polonia dai 1599—1605. Appunti di
storia rumena. In Diplomatarium Italicum, I (1925), pg. 259 sqq.
Sunt cunoscute luptele pe care le-a dus papalitatea pentru
menţinerea prestigiului, ca idee şi ca dominare, cu „schismele"
şi cu celelalte puteri lumeşti. Prin oamenii îmbrăcaţi în haina
bisericii şi educaţi la şcoala diplomatică romană, trimişi în diferitele
puncte slabe ale vremii, fie cu gând religios, fie cu sfat
politic, de multe ori reuşi să împace lucrurile.
Aceasta era destinaţia episcopului Claudio Rangoni, urmaşul
lui Malaspina în greaua nunţiatură din Polonia între anii
1599—1605, unii dintre cei mai bântuiţi de fapte războinice şi
de uneltiri politice. Avea ca obiectiv principal păstrarea prieteniei
între Rudolf II al Austriei şi Sigismund III al Poloniei,
cari, ca şi Turcii, împreună şi unul împotriva celuilalt, făceau
„combinaţii" asupra clor trei principate, — două româneşti şi
unul locuit în majoritate de Români, în vederea ţintei supreme:

DĂRI DE SEAMĂ 665
.interesele Creştinătăţii... Deci scopul era frumos, însă mijloacele
rămâneau la hatârul întâmlărilor, pe cari chibzuinţă finului
diplomat, asupra căruia plana demnitatea bisericii catolice,
numai atenua le putea.
D. B. analizează — într'o expunere prealabilă — cele 176
de documente scoase delà Vatican, adresate Cardinalului Cinzio
Aldobrandini zis şi San Giorgio, precum şi cardinalului Pietro
Aldobrandini. Câteva scrisori-instrucţii ale primului trimise
nunţiului la Cracovia deasemenea „ne îngăduie a pătrunde în
preocupaţiile pe cari evenimentele din Transilvania şi acţiunea
. lui Mihai contra Moldovei le deşteptară în ambianţa pontificie romană"
(pg. 264).
Se arată partea pe care a avut-o, ca sfătuitor, nunţiul, în
împăcarea dintre nobilii poloni şi Andrei şi Sigismund Bâthory.
E semnificativ presentimentul ce ba avut cardinalul, care-d scria
nunţiului (pg. 296) : „... scimus et quod nobis est constitutum
hic vivere et mori". Politica, nu dintre cele mai uşoare, a lui
Mihai, o preconizează bine: „când Turcul stă pe aproape, înarmat
superior, lasă să se înţeleagă că vrea tuiul delà el însă
când se depărtează, ne mai având teamă, râde de el şi începe
altceva" (pg. 298). După succesele lui Mihai, Curia romană, pentru
păstrarea echilibrului, năzuia să arate Polonilor că intenţiile
lui Mihai faţă de regatul lor — prin alungarea lui Ieremia
Movilă, dar ei se temeau de o eventuală năvală în chiar teritorul
lor — erau concepute fără ştirea împăratului. Informat bine,
acestea le spunea cardinalul San Giorgio, delà Roma: „Domnia
Ta (Rangoni) să fie cu băgare de seamă şi circumspect, ca nu
cumva izbucnind Valahul în vreo acţiune proprie a- teribilităţii
lui naturale, să se zică despre dumneata ceeace s'a zis despre
episcopul de San Severo (= Malaspina)", pg. 301). Riga să nu
se mişte, până nu se asigură de scopurile lui Mihai „despre a
cărui înţelegere cu împăratul, deşi n'o dăm ca sigură, putem
spune că credem cu temei că nu există niciuna şi că se înşeală
cine susţine contrarul, deoarece despre neîncredere şi gelozia cu
care trăesc ei avem argumente foarte îndoielnice". Privită cu
aceiaşi ochi reci diplomatici, e justă afirmarea cardinalului San-
Giorgio: „e de rea credinţă acela care interpretează în rău binele
ce 1-a făcut Basta în Transilvania, alungându-1 pe Valah"
(pg. 305).
Cu moartea lui Mihai dificultăţile crescură; lipsind forţa
care să-şi impună voinţa în ciuda construcţiilor austriaco-polono-turceşti,
era câmp liber pentru poftele de stăpânire. In
Transilvania Basta, Moise Sacului, Csâki, Turcii, Sigismundrevenitul;
în Ţara-Româiiească Sinieon Movilă — pe oare nici
Turcii nu-1 agreau.nici regele polon (pg. 307) — Radu Mihnea

666 A. DECEI
fiul Turcitului şi Radu Şerban Rasarab, legitim succesor; în
Moldova era linişte relativă. După o scrisoare a nunţiului, Sigismund
Bâthory, din Braşov, îi răspunde: „spero tamen in S.
S-te et Sua M-te Caes-rea non defuturam debitam et piam gratitudinem"
(pg. 311) şi astfel, dându-i-se Oppelnul şi Ratiborul,
se duse, dupăce văzu că Ardelenii nu-1 mai voesc. Scrisorile
scrise de Rangoni din această periodă, pe lângă completarea
ştirilor, sau posibilitatea ce o d/au de a le privi sub alt unghiu,
dovedesc marea lui abilitate şi consideraţia de care se bucura
în temperarea tendinţelor dintre Austriei şi Poloni. Ies cei dintâi
biruitori: în moştenirea lui Mihai — şi e interesant cum
nunţiul, după obiceiul polon, numeşte Moldova „la Vallachia di
Gieremia" şi Ţara-Româneascâ „la Vallachia di Michele" — îl
aşează pe Radu Şerban, iar în Transilvania rămâne Basta stăpân
un timp oarecare. In asemenea momente prin nunţiul dela
Praga, Spinelli, împăratul, ca să câştige timp, îl rugă „să se
înţeleagă cu Regele, spre a nu permite Polonejilor de a începe
ceva contra Valahiei lud Mihai, căci a auzit că s'ar pregăti în
consecinţă, căci acea Provincie nu aparţine Poloniei iar greşelile
sale şi le-a pîătit Mihai cu moartea" (pg. 279). Apoi, împăratul
se scuză de „haiducii" cari au intrat în Moldova, după alungarea
lui Simeon Movilă, din armata lui Radu Şerban, intraţi
fără voia lui (pg. 325). După fapt, „iure belii ţine de această
ţară acea provincie, pentru luarea căreia au îndurat (Austriacii)
pagube şi cheltuieli" (pg. 328). — Faţă de această „prepotenţă",
„Provincialii" transilvăneni trecură de partea Turcilor „dornici
de a sta Ia urma urmelor sub stăpânirea Turcilor decât a Nemţilor",
pe cari i-au cunoscut prin jafurile mercenarilor lui
Basta. Situaţia Poloniei faţă de Turci o redă ambasadorul Kochanowski,
întors din Constantinopol, care, destăinuindu-i-se
lui Pangani, îi spune că Poarta e mânioasă pe Sf. Părinte, pentru
instigaţiile lui, iar „ reamintindu-i Kochanowski ajutorul
Regelui său, şi puterea, şi intervenţiile, .. .Vizirul îi răspunse
că nu-i chiar aşa de mare puterea lui, pentrucă înainte
de a Se decide mişcarea, şi de a da contribuţiile pentru spese
trebuie să convoace dieta şi să facă alte lucruri cari se tărăgănau
şi uneori nu se făceau; ...adăugând Kochanowski că n'a venit
să vorbească despre puterea lor, care a fost manifestată prin
alungarea şi scoaterea, cum dorea Sultanul, a lui Mihai, nu aşa
de mare duşman al său, Vizirul întărîtat îi zise că nu se cuvine
ca despre Mihai, care era stimat, să se vorbească în acel moment
(che Micheil non era di quel momento ch' era stimato), întorcându-i
spatele" (pg. 329). Polonii mai încercară odată să-1
aşeze pe Simeon în Ţara-Românească, cu ajutorul Tătarilor —
şi de astădată, se pare, cu învoirea Turcilor (pg. 334), însă za-

DĂRI DE SEAMĂ 667
darnic. După aceasta, urmează o epocă de relativă linişte, între
Polonia şi Austria, când Sigismund III spera să obţină mâna
principesei austriace Ana. In Ianuarie 1603 se adună dieta la
Cracovia şi se începură iar tratativele pentru un acord cu Austria.
Zamoyski, cancelarul, într'o convorbire cu Rangoni, recunoscu
necesitatea de a „acorda acele diferenţe" (pg. 342), şi-1
asigură că, fiind bătrân „trebuia, să moară şi că „in laboribus
debebat mori et contra Turcas". La dietă trimiseră şi Ieremia
şi Simeon ambasadori, prezentând ameninţările din partea imperialilor;
regele îi spuse lui Rangoni că Rudolf II „nu poate
să arate niciun drept întemeiat asupra Moldovei" (pg. 357). —
Tensiunea crescu; însă ruptura nu se produse imediat. La 28.
VI. 1603, nunţiul îl înştiinţa, în termeni bisericeşti că „afacerea:
asta e nevoită să fie încredinţată lui Dumnezeu" (pg. 357).
La 17 Iulie 1603 se rezolvi diferendul, prin biruinţa lui Radu
Şerban — care a luat steagul deia Turci (pg. 374), necesitat,
desigur — asupra lui Moise Săcuiul, care ceruse ajutor dela Ieremia
şi dela Poloneji.
Basta fu numit, drept recompensă „Conte di Ulst" (pg..
364), ceeace înseamnă desigur de Huszt, „care e loc bun şi fortăreaţă
între Transilvania şi Moldova".
Aceste documente însă, pe lângă valoarea lor diplomatică,
mai relevează doi pretendenţi domneşti, unul declarat pentru
Moldova iar celalalt prezentat în oastea lui Radu Şerban pentru
recâştigarea Ţării-Româneşti, — neglijaţi de d. B.
a) In scrisoarea adresată cardinalului San Giorgio, nunţiul
scrie din Varşovia, la 12. IV. 1602: „ lancia Valaccho fu
raccomandato da me al Re, conforme l'ordine di N. S-re, ma,,
perché egli dimandava d'haver la provincia di Valachia c'hà
Geremia, overo qualche compagnia di soldati, che stasse appreso
S. M-tà, non essendo stata pronta occasione di questa, nè
convenevole l'admissione dell' altra, si è partito senz' altro..."
(pg. 315). — Deci, conform unei! porunci a papei, a fost recomandat
de Rangoni, acest lancia (=Iancul), regelui polon, cerându-i
Moldova, sau oaste pentru a câştiga, şi nedându-i-se, plecă. Să
fie înrudit cu Iancu Sasul?...
b) Din Qracovia, 8. V. 1602, scrie aceilaş acetaiaş: „...II Sgr. Firleg
è andato a Rava per pigliar danari, de quali deverà esser mandata
una parte in Livonia, l'altra dicono al Palatino di! Lublino
per far soldati in servitio di questo Regno alla confine del quale
verso Ust, fortezza di Transilvania, affermano questi si truovi
il Radu con molti altri et Marco, figlio d'Ivonia, che fu già Palatino
nella Valachia di Gieremia, et perciò mostrano di dubitare,
che quelli favoriti delle forre dell'Imperatore non cerchino
d'introdusi nelli Palatinati dell'una et dell' altra di quelle Pro-

"668 A. BECE1
vincie, che vogliono essi difendere", (pg. 319). Acelaş lucru i-1
confirmă pe pagina următoare, şi regele polon,- într'o discuţie,
temându-se de intrarea lui „Radul et Marco d'Ivonia"... „nelle
Valachie". Acest Marcu, fiul lui Ivonia este — credem — un
/iu al lui loan-Vodă cel Cumplit, care a fost Domn în „Valachia
lui Ieremia". Că era numit acest loan-Vodă „Ivonia" între
Poloni, cf. Goreeki, Descriptio belii Ivoniae, vovodae Valachiae,
în Papiu, Tezaur, III, pg. 215, sau Lasicki, Historia... Ivonia,
ibid,, pg. 257.
AUREL DECEl.
Virginia Vasiliu, Constantino Brdncoveanu e il Cattolicismo,
•alcune notize nuouve intorno alla sua politica religiosa, în
Ephem. Dacoromâna, III, (1925) pg. 110 sqq.
Ditti fondul Albani al Arhivei Vaticanului, dş. V. publică
două scrisori de ale lui Nicolae Papadopulo-Comnenul — abate
la S. Zenovie şi profesor de drept canonic la gimnaziul din Padova
(pg. 110) — adresate lui „Necula al lu Bubuli" (Operele lui
C. Cantacuzino, ed. Iorga, Buc. 1901, pg. 7) cu care învăţatul
Stolnic Cantacuzino fusese la studii la Padova 1 ). Scrisorile
poartă data de 27. Octomvrie şi 10 Noemvrie 1702 şi se bazează
pe referatele ce i le făcuse arhimandritul Hrisant, nepot al patriarhului
de Ierusalim, Dosofteiu, care, împreună cu Răducan
•Cantacuzino, al doilea fiu al Stolnicului, veniseră la Padova la
1697, să studieze, şi cu care profesorul de drept canonic leagă
prietenie. Ele îl prezintă pe Brâncoveanu ca înduşmănit cu catolicismul,
pe care înainte îl favorizase, în urma unei scrisori
„neomeneşti, tâmpită şi fără consideraţie" a lui Kollonics, primatul
Ungariei, trimisă mitropolitului Teodosie, în urma intervenţiei
acestuia în Aradeal, după unirea religioasă. Hrisant
îi făcuse cunoscut că ura contra catolicilor a luat uin aspect aşa
de înverşunat, încât „in Vallachia si grida alla cruciata contro
i Latini" (pg. 123). Insă pe lângă aceasta, referitoare la „Al Gran
Costantino", se pomeneşte răspunsul pe care i-1 dă Teodosie lui
Kollonics: „îl tratează ca pe un nebun, răucrescut, ignorant şi-i
spune să fie cu judecată, şi să nu creadă că e cine ştie cine,
fiind Cardinal, deoarece biserica de Răsărit nu ştie ce sunt noutăţile
acestea: însfârşit o scrisoare teribilă" (pg. 115). Despre
gândurile bune ale Brâncoveanului faţă de Roma vorbeşte o
altă scrisoare, în latineşte, a acestuia, scrisă cu un an înainte,
) Dupàoum reise din cartea Praenotiones Mystagogicae ex
1
jure canonico, pe care N. Papadopulo-Comnenul i-o dedica:
„Ad Illustrissimem et Excelentissimum Protosebastum Imperatoriae
Nobiiitatis Virum Constantinum Cantacuzenum Gelosissimi
Ungrovallachiae Principis avunculum", la 1697.

DĂRI DE SEAMĂ 609*
la 1701, 8 Februarie, şi unde iscăleşte „Sanctitas Vestrae Devotissimus
et Humilissimus in Christo filius C. B., princeps
Valachiae" (pg. 113). Insă până să-i sosească răspunsul Papei
Clement XI, Atanasie se dusese la Viena pentru închinare, şi
Brâncoveanu o află, schimbându-şi tactica.
AUREL DECEI.
Virginia Vasjlju, Miscellanea di piccole notizie riguardanti
lu storia rumena dei secoli XVI e XVII, în Diplomatarium Italicum,
I (1925), pg. 224 sqq..
Sunt câteva documente inediite, sau notiţe răsleţite în unele
din arhivele romane, cari permit o lărgire a cunoştinţelor asupra
istoriei celor două secole. Scoase din Arhiva comunală, fondul
Orsini, sau din Arhiva Caietani.
Astfel, regele polon, Ioan Casmir, stăruie mereu să fie întărit
de papa episcopul de Bacău, franciscanul Athanasie Rudzienski
(pg. 227), şi intervine pentru retrimiterea, în Moldova,
a lui Paul Beke, iezuit, „per noştri regii interessi" (pg. 229).
Se pomeneşte apoi Petru Cercel, care lasă o datorie de
100,000 scuzi la Constantinopol. Intr'o altă notă, dela Genova,
10. VIII. 1583, se face cunoscut încă unul din lunga serie de pretendenţi
domneşti din sec. XVI-lea (v. Iorga). Dş. V. nu-1 poate
identifica, deşi ar fi înclinată a-1 apropia de Nicolae Basarab,
despre care ultima ştire o avem dela 1569, diin Segovia. Despre
acest „Principe di Valachia" care s'a însurat c'o veneţiancă, se
spune că a fost la papa, unde, s'a făcut catolic, însă acelaş papă
1-a ars „in effigie", poate fiindcă avusese patru femei, şi că
vrea să meargă în Spania (pg. 230). Are 28 de ani, şi a primit
3000 de scuzi dela papa şi tot atâţia dela împăratul Germaniei.
Mai departe, trecând la Mihai Viteazul, se vorbeşte despre
marea „•oarestia" dela Constantinopol din cauza răscoalei acestuia,
încât „carne che si vendeva 20 quello che prima valeva
2". (Nefericitul Aron Vodă moldoveanul e acelaş rebel faţă de
Sigismund Bâthory, complotând cu Turcii, când se cunosc uneltirile
ultimului pentru a avea pretextul înlăturării (pg. 234).
Din Polonia, apoi este asigurat Transilvanul, că nu i se vor
amesteca „în stăpânirea Moldovei şi a Valachiei, ci vor lăsa să
se bucure de ele paşnic, din partea lor". Zamoyski, cu întronarea
lui Movilă, sfârşi însă concordia.
Din liga făcută la 1646, între Poloni, Ruşi (= Moscovita),
Tătari, Cazaci şi Principii Moldovei şi Transilvaniei, e omis
Matei Basarab, al Munteniei, în ştirea dela Viena.
Se corectează o informaţie greşită, că în armata lui Kemeny
(1661) s'ar afla şi Constantin Şerban Basarab, — pe care-1
reclamau Turcii dela Cameniţa şi e amintit contimporan acolo.

'670 .4. DECEI
In armata regelui polon dela 1663 se găsesc 20 de companii de
Tătari şi Valahi (= Moldoveni).
A. DECEI.
Gh. Călinescu, Alcuni rnissionari cattolici italiani nella
Moldavia nei secoli XVII e XVIII, în Diplomatarium Italicum,
I (1925), pg. 1 sqq.
In aceste două secole propaganda catolică, intensificată prin
fundarea Sf. Congregaţii de propaganda fide (1622) — colegiu
iniţiat de Gregoriu XV şi mărit de Urban VIII cu scopul de a
instrui misionarii — şi organizată din temelii, luă un avânt
nou, în părţile noastre. Insă vremurile nu-i mai fură prielnice.
In Principatele româneşti, din cauze multiple, acum renăştea
ortodoxismul, sub aripa ocrotitoare a unui Domn moldovean cu
idei şi munificenţe de basileu bizantin, sau a altui Domn muntean,
căruia îi înălţau laude Ivirii, Georgienii şi Grecii Răsăritului
pentru faptele lui culturale iar Turcii îl cunoşteau sub
numele de Prinţul Aurului; astfel propaganda catolică, izbindu-se
de zidul ce i-1 opunea acum conştient biserica orientală
prin focarele ei din ţărişoarele noastre, se văzu nevoită să întărească
numai credinţa vechilor aderenţi, neputând câştiga
proseliţi noi. Dimpotrivă, şi pe cei vecjii începea să şi-i piardă.
Noul material documentar publicat, şi însoţit de un studiu
introductiv, de d. C. e cuprins între anii 1639 şi 1762. Aşezându-i
pe misionari în epoca lor, când Moldova era o scenă pentru
apariţiile şi luptele dintre Ruşi, Poloni, Turci, Tătari şi pe
urmă Austriaci, meritul lor se conturează astfel mai precis. La
1711 Ruşii, la Galaţi, risipiră misiunea, prădând până şi mormintele
(pg. 12); Ia 1739 aceiaşi ortodocşi, încheindu-se pacea
puţin favorabilă lor, dela Belgrad, se retraseră ducând totul cu
ci ab homine usque ad mingentem ad parietem inclusive (pg. 15).
Ceilalţi, păgânii, erau şi mai răi; din faţa lor se refugiau, precum
se ştie, în munţi; câteva dintre scrisorile misionarilor sunt
scrise „din pădure" dela Baia sau aiurea.
Locurile unde se stabileau misionarii erau, în mod natural,
în părţile locuite de Unguri, cari erau catolici. La Bacău, unde
era reşedinţa episcopului catolic, aparţinător arhipăstoriei de
Marcianopolis, era centrul. Cotnarii, Iaşii — unde catolicii aveau
o biserică de lemn, făcută din miluirea unui „Barone greco" —,
Baia, Suceava (d. C. scrie constant Suciava), Săbăuanii, Trotuşul,
Galaţii Chilia, Ismailul, Ciubărciul, Bârladul, Huşii,
Neamţul, RomanuJ,Fărăuanii şi Trebuşul erau alte grupări majore.
Se răspândeau apoi şi în restul Moldovei, fortificând credinţa
catolică. La 1744 (pg. 167) erau în Moldova, în regiunile

DĂRI DE SEAMA 671
mai sus amintite cam 1270 de familii, iar biserici — la 1671 (pg.
110) — aproximativ 17 catolice.
D. C, la pg. 61 reface (cf. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti,
II, pg. 325) lista prefecţilor misiunii din Moldova, precum urmează
:
Vito Piluzio din Viganella, 1663—1675.
Francesco Maria Spera din Nazni, 1669.
Antonio Rossi din Mondaino, 1675—1677.
Carlo Antonio Ferrari din Alessandria, 1678.
Antonio Angelini din Campi, 1684—1685.
Mansueto Lombardi din Castiglion Fiorentino, 1685.
Francesco Antonio Brunacci din Cremona, 1686 — -j- c. 1688.
Giovanni Battista Volponi din Fiorentino 1689—1695.
Felice Antonio Zavoli din Rimini 1695—1714; 1716—1720.
Alessandro Fischer din Colonia, 1714—1716.
Silvestro d'Amelio din Foggia, 1720—1722.
Giovanni Francesco Bossi din Milano, 1722—1729.
Romualdo Cardi Damioni din Neapol, 1729—1736.
Francesco Pesci, 1736— f 1740.
Giacinto Lisa, 1739—1742.
Francesco Maria Madrelli, vice-pref. 1742.
Giovanni Maria Ausilia din Palermo, vice-pref. [1742]—1746.
Francescantonio Manzi din Longiano, 1745.
Toţi aceşti prefecţi aveau cu ei totdeauna câţiva misionari,
pe cari îi plasau pe satele unde se simţea nevoia. Erau şi de
aceia, cari, cu toată vitregia timpului şi a oamenilor, rămâneau
şi peste 30 de ani în Moldova, ajungând astfel s'o cunoască ca
pe o a doua patrie.
Insă deşi numărul acestor propagandişti este mare şi ei
erau recrutaţi printre cei mai buni ,şi hoitărîţi, totuş din corespondenţa
lor nu se pot scoate multe date noi referitoare la istoria
noastră: pentru biserica catolică în sine prezintă o mai mare
valoare. E adevărat că limba românească o învăţau perfect, în
atâţia ani de apostolat. Se găsesc o sumă de cuvinte caracteristice
în referatele lor, pe cari le r.edau itale-quale, netraducându-le:
de ex. vacarito, vedrarito, bordé, oliza mare, ciardak,
etc. Cu această ocazie îşi dau seama de latinitatea limbii noastre:
B. Ferrati (pg. 66) recomandă cunoaşterea limbilor greacă
şi italiană „ca să se înţeleagă cu streinii şi cu cei din Ţară, a
căror limbă e o amestecătură de italiană şi latină". Ba vice-prefectul
Ausilia, la 1746 propunea Congregaţiei să instituie „un
Lettore di lingua Vallaka, o sia Moldovana di que' Missionari]
moderni da questa Provincia ritornati în Patria", pentru o propagandă
mai cu folos. Câţiva dintre ei făceau şi operă pozitivă.
Fr. Francesco Maria Madrelli — dupăcum reiese dintr'o seri-

672 A. DECEI
soare — a scris o gramatică românească, cu un vocabular (pg-.
57) 1 . Francantonio Minotto ar fi scris o altă gramatică, un
dicţionar şi un catehism 2 ). Ultimele le aminteşte şi d. Bianu
(Vito Piluzio etc. în Columna lui Troian 1883); însă nu au putut
fi găsite până acuma. Silvestro d'Amelio scrisese o serie de
Conciones latinae-muldavo, păstrate în Bibi. Acad. Române, Ms.
No. 2882, (pg. 67, n. 4), traducând şi cunoscutul catehism al lui
Canisius, cu titlul Summa Envezaeturi Krestineszty (pg. 68). Din
aceasta apare limpede că limba catolicilor din Moldova, despre
cari se ştie că erau Unguri pe cale de a se româniza, era cel puţin
în mare parte româneasceă. Misionarii, daltfel afirmă mereu
că nu e necesară celor carii vor veni noi trimişi limba ungurească,
„pierzându-se nemai fiind tinerii obişnuiţi cu ea" (pg..
184). Deşi unii luaseră contact cu învăţaţii români (cf. pg. 71,
n. 5, cu „Signor Mironasco Kostin Gran Cancelliere e Protettore
del Rito Catholico a quadraginta anni"), totuş pasagiile de istorie
românească, cum spuneam, sunt disparente. La 1773, acelaş
S. d'Amelio lămurea o confuzie — pe care o născuseră scrisorile
din Polonia, probabil: — „înainte de toate trebuie amintit
că mai demult două Valachii erau, cari ascultau de un singur
Principe şi acestea cu Transilvania împreună constituiau vechea
Dacie, pe urmă împărţindu-se aceste provincii, Valachia.
Transalpină sau inferioară îşi păstra numele,, iar cealaltă superioară
dinspre Marea Neagră fu chemată Moldavia". (pg. 152).
Câtă cunoştiţă geografică aveau ne-o arată faptul acesta: la distanţă
de doi ani (1744 şi 1745), într'o „Relaţie", Moldova are 70O
mile italieneşti lungime şi 300 lărgime, iar în alta 144 resp. 136 :
mile italieneşti. Uneori se dau ştiri şi asupra comerţului(pg. 184).
Mai interesante sunt informaţiile asupra stării morale precum
şi a religiozităţii catolicilor, şi eo ipso şi a Românilor. Se
plâng de superstiţiile foarte înrădăcinate în „inima acestui popor
ignorant", cari distrug credinţa, şi în special de „certe discantatrici,
cosi chiamo essi certe femine applicate ad arte sî
*) „E poi quando il tutto fusse disperato Ecc^mo Sig-re mi ;
comprometto offerire alla S. Congregazione... una compe(n)diosa
e utilissima gramática in lingua latina e Vallacha, con un vocaóolario
aggiunto, da me fatigato da che fuj in questi Paesi per
Missionario".
2
) (23 V. 1775) „Io mai creduto avrei di aver potuto si solecitamente
imparare questa mista e bigola lingua che è veramente
curiosa, ed accio ¡ancor Lei nelle ore oziose possa un po
ridere, Gli spedirò la Grammatica manoscritta, quando l'avrei
terminata di copiare. Tengo ancora un libro stampato in lingua
Moldávica per V. S. Ili-ma e Rev-ma ne so trasmettergelo, perchè...
la posta assiai costa..." (19. X. 1777). „Vado componendo un;
di cicalarlo in lingua Moldava e compito lo spedirò a V. I. Ill-ma
e Rev-ma come pure un cathechismo in sudetta lingua".

DĂRI DE SEAMĂ 673
pşrfida e non all' Omnipotente, alia Vergine ed a' Santi" (pg-
15,6), Dintre „erorile" poporului pe cari le denunţă Fr. Francesco-
Manzi, la 1745 ciitam acestea, cari perzistă în parte şi azi: „...câţiva
din aceşti oameni ai noştri se slujesc, spre o mai mare pierdere
a sufletului lor, de vrăji, legături cu farmece, descântece şi
otrăviri (Miileficij e Veneficij), întrebuinţează apoi usturoiul şi
balega dobitoacelor necurate, făcând cu ele nenumărate cruci,
la ferestre şi la porţi ca să îndepărteze cum zic ei zburătorul
(lo spirito volante), sunt foarte cu grijă îtn credinţa viselor, şi
aşa şi le închipuie de adevărate încât unii se tâmpesc şi-i loveşte
damblaua; alţii se păzesc de a da ceva din lucrurile lor din
casă în zilele de Luni, Miercuri şi Vineri de teamă să nu-şifacă
pagubă şi nenoroc. Pe morţi se îngrijesc să şi-i îngroape cu
haina cea mai curată şi cuviincioasă presupunând că aşa ai/
să apară înaintea lui Dumnezeu; ceeace dau de mâncare pentru
sufletul răposatului unii cred că în lumea cealaltă îl va avea
răposatul; iar dacă preotul nu-i cu băgare de seamă se pun în
mâinile mortului câteva monede când e să fie coborât în mormânt,
ca astfel şă-şi plătească acesta trecerea. Abuzurile cari
din zi în zi se pierd sunt: adunarea la întinse mese ale Moldovenilor
unde, dupăce au sfârşit cu mâncarea, se roagă pentru
Moldovenii răposaţi sărind şi jucând; apoi dansând la anumite
zile tinerii şi fetele în locuri determinate, ducându-se cu consensul
părinţilor, îşi schimbă inelul de credinţă cu făgăduinţî
de căsătorie, însă ceeace e rău e că uneori le schimbă "cu două
şi eu trei fete, deşi rareori; dansează prin cârciumile publice...
Paguba, şi pierderea cea mai mare pentru noi e că, de multe ori
catolicii noştri fug ca să se căsătorească cu fetele lor. Am făcut,
mai multe plângeri în acest sens la Mitropolitul, însă deoarece
sunt făcute cu puterea, nefiind justiţie, mi-a răspuns că "precum
noi nu îngăduim ca în părţile noastre catolicii să treacă la ritul
for, tot aşa ei per vim fiind aci stăpânitori (dominanţii îi
îmbrăţişează pe toţi catolicii cari din raţiunile spuse mai susvreau.să
ise facă Moldoveni" (pg. 186). Cauza o găseşte în „marea
şi crasa ignoranţa a poporului", care a dus la fatalismul
ţăranului: „Dumnezeu ştie cari sunt treburile cari privesc credinţa
şi nimeni altul; Dumnezeu ştie dacă noi făcând un lucru
rău e făcut bine sau rău; Dumnezeu a orânduit legile iar celce
îşi ţine legea acela n'o greşeşte; Dumnezeu e în vină, Dumnezeu
a vrut-o, Dumnezeu ia hotărit aşa cu vrerile lui.,." (pg. 185).
Pentru susţinerea. luptei • contra întunerecului, dar mai ales
contra -atacurilor, preoţimei şi călugârimei greceşti, misionarii
cer cărţi de dogme dela Roma, recunoscând că sunt „ascuţiţi"'
în discuţii şi pricepuţi, răspândind zvonurile rele asupra catolicismului
şi papalităţii. Arhiepiscopul de Marcianopolis, P. Par-
42

674 A. DECEI
chevich cere la 1671 hini să-şi cumpere cel puţin o păreche de
căişori, să fie în rând cu vlădicii români „cari sunt traşi de
şase şi opt cai mândri în căruţe şi căleşti frumoase, şi pentru
aceasta sunt temuţi, onoraţi şi cinstiţi, fiind pe de altă parte
foarte ignoranţi în cărţi, doctrină şi adevărată credinţă" (pg.
117), venind de multe ori da el să-i lumineze. Tot pentru menţinerea
prestigiului cer la Roma îngăduinţă pentru purtarea bărl>ii,
căci altcumva toţi îşi bat joc de ei.
0 figură unică e acel Giovanni Battista Bărcuţă, din Cotnari,
care la 1658 se întorsese delà studii delà Roma. Deci era catolic.
Era ambiţios şi dădu mult de furcă trimişilor S. Congregaţii,
ajungând tocmai „per esser nationale et ancora per rispetto
della lingua nativa" (pg. 73) vicar la Bacău, la episcopia
catolică, dispărând după 1687.
Data înfiinţării episcopiei catolice delà Bacău, prin noile
documente, e fixată la 1608 „a supplicatione del Vaivoda di Moldavia
e poi sempre dei re di Polonia" (pg. 126). Ţinea de arhiepiscopul
de Marcianopolis 1 ).
Studiul — scris poate cu o prea vădită înclinare a balanţei
spre teza catolică — e însoţit de un Indice.
AUREL
DECEI.
Vasile V. Haneş, Formarea Opiniunei franceze asupra României
în secolul al XIX-lea, vol. I, Craiova-Bucureşti, 1929.
Problema raporturilor franco-române este aproape inepuizabilă.
Materialul e atât de imens şi de resfirat prin scrierile
şi documentele vremii — în parte păstrate încă în secret — încât
oricând se vor putea găsi perspective nouii pentru lămurirea acestei
chestiuni de căpetenie a culturii româneşti.
Când regretatul G. Bengescu a publicat a sa Bibliographie
franco-roumaine au XIX-e siècle, vol. I (Bruxelles 1895) s'a făcut
un pas formidabil în evoluţia cercetărilor de această natură.
Lucrarea lui Bengescu dădea aproape toate operele scrise în
Franţa asupra Românilor. Rămânea ca cercetătorii să le studieze
conştienţios, completându-le cu documentele şi articolele revistelor
şi ziarelor.
Partea delicată a problemei stătea tocmai în acest material
imens, perdut prin periodicele franceze, care nu ne era cunoscut
decât parţial. Şi un istoric serios nu se putea lipsi de el; istoriografia
modernă trebuie să ţină seamă de presă, acest agitat
1
) Pentru data lui, dăm aci dita Relaţia lui Fr, Gio X-omo
de Giovanni, prefect la 1762, scrisă la Iaşi, că la „...Baccovia...
vi è... un calice d'argento indorato antichissimo colla Patena im
cui leggesi, Hunc Calicem fieri fecit Pacusbistricem filius Petri
archender in honorem Sanctissime Trinitatis 1105, 19 Februariij".

DĂRI DE SEAMĂ 675
glas al opiniei publice. Moartea a răpit pe G. Bengescu înainte
.ue a da la iveală voi. al II-lea din Bibliografia sa, care ar fi
cuprins tocmai titlul principalelor articole ale revistelor. Munca
începută de el cu atâta pricepere şi conştienţiozitate cu greu va
_putea fi continuată.
Un alt pas în cercetarea raporturilor franco-române a fost
făcut de Pompiliu Eliade prin scrierile sale: De l'Influence française
sur l'esprit public en Roumanie, Les origines (Paris 1898)
.Histoire de l'esprit public en Roumanie au XIX siècle, Tome I,
1821—1828 (Paris 1905) şi La Roumanie au XIX siècle, Les trois
présidents plénipotentiaires, 1928—1834, (Paris 1914). Cu toatecâ
în cercetările sale Eliade a apucat uneori pe căi greşite, totuşi
-ele au dat la lumină mult material nou şi interesant, expus cu
claritate şi precisiune. Nici el însă nu şi-a dus cercetările la
capăt. Epoca cea mai importantă cuprinsă între anii 1848—1860
rămase încă nelămurită.
Al treilea pas a fost făcut de dl Nicolae Iorga. Scrierile
dsale Histoire des Relations entre la France et les Roumains,
laşi 1917, Idées et formes littéraires françaises dans le Sud-Est
de l'Europe (In Études Roumains, Paris 1924), unele ştiri resfirate
prin a dsale Istoria literaturii române în sec. XIX, diferite
studii speciale publicate prin reviste şi în deosebi cele 4 volume
.ale Istoriei Românilor prin călători. (Ed. II adăugită; vol. IV,
.are la sfârşit o „Tablă a Numelor") au dat o amploare neaşteptată
problemei.
Mai rămâne să mai amintim conştienţioasa lucrare a lui
-N. Apostolescu, L'influence des romantiques français sur la
poésie roumaine (Paris 1909) şi am terminat lucrările de sinteză.
Toate scrierile citate sufereau de o mare lacună: nu întrebuinţau,
decât accidental studiile publicate în reviste şi ziare.
Tot o lucrare de sinteză vrea să fie şi studiul dlui V. V.
Haneş din care ni-se dă acum întâiul volum 1 ). Neajunsul de
care sufereau cercetătorii anteriori ai problemei, nici dai
nu 1-a înlăturat, decât parţial. Doar ziarul Le National al lui
Armand Carrel, în care Ion Ghica şi-a putut introduce corespondenţele
sale din Bucureşti — a fost răsfoit cu grijă (p .100—
104). Dintre articolele revistelor doar Bucarest et Iassy, impresiile
de călătorie publicate de Aug. Labattut în Revue de Paris
1
) Lucrarea e plănuită în trei volume. I, 1800—1848. (Pregătirea
intelectuală a problemei generale româneşti în faţa lumii apusene,
în deosebi franceze); voi. II, 1848—1859 (Lupta pentru dobândirea
consimţământului absolut ni conştiinţei opiniei publice);
III, 1859—1866 (Preocupările de statornicire a problemei româneşti
în cadrul apusean).
43*

676 /. BREAZU
(Anul 1838 pp. 143—158, Martie) e nou (p. 110—111). Interesantul
studiu al românului student la Paris Mihail Anagnosti: Lu Valachie
et la Moldavie publicat de Revue des Deux Mondes (No.
delà 15 Ian. 1837; apărut de altfel şi în tiraj aparte) a fost analizat
şi de dl G. Bogdan-Duică în Omagiu lui N. lor g a (Ciaiova,
1921, p. 45 şi urm.).
j Dar o cercetare a unui curent de opinie publică fără răs-
/ foirea presei e aproape imposibilă. Mai ales pentru epoca pe care
I o tratează autorul când periodicele, şi mai ales ziarele, au luat
o desvoltare uimitoare. Toţi istoricii primei jumătăţi a secolului
al XIX în Franţa le dau o atenţiune deosebită (cf. de pildă S.
Charléty, La Monarchie de Juillet, vol. V din E. Lavisse, Histoire
de la France contemporaine). Cu mult mai multă decât îi dau
astăzi, când presa şi-a perdut mult din prestigiul începuturilor ei.
Scrierile analizate de dl Haneş au fost toate întrebuinţate
de dl N. Iorga în lucrările amintite mai sus. (Cu deosebire în
Ist. Rom. prin călători, pe care dl Haneş n'o citează nici măcarodată!).
I-am mai reproşa autorului şi lipsa unui punct de vedere
mai larg la temelia unei lucrări de o astfel de importanţă. In
„Introducere" dsa studiază mai mult împrejurările istorice şi
culturale romaneşti cari au prilejuit propaganda franco-română
în folosul naţionalităţii noastre, decât pe cele franceze, cari ne-ar
fi interesat înainte de toate. Trebuia deci privită problema din
Franţa, iar nu din România. Se aminteşte ici-colo de principiul
naţionalităţilor, care sa impus în cugetarea politică franceză
delà începutul sec. XIX; sau de Chestiunea Orientală. Atâta însă
nu e deajuns. Trebuia prezentat într'un capitol introductiv toată
atmosfera de simpatie pentru drepturile naţionalităţilor care a
stăpânit opinia publică franceză, atmosferă cu rădăcini în principiile
revoluţiei franceze şi în romantism; trebuia apoi arătat
în linii mari cum interesele generale ale politicei franceze coincideau
cu această mişcare de opinie publică. Oricât de parţiale
ar fi fost la început preocupările de chestiunea românească, ele
erau provocate de aceste două cauze de întâiul ordin 1 ).
Sperăm că în volumele următoare aceste lipsuri vor fi înlăturate.
Lucrarea dlui Haneş va umplea atunci un gol în istoriografia
română. Dealtfel miezul problemei îl vor alcătui ultimele
două volume. Epoca până ia 1848 a mai fost tratată; ca e
apoi mai mult o epocă de pregătire. Propaganda pentru ideea.
română în Franţa şi-a atins apogeul între anii 1848—1860.
I
I,n studiul meu Edgur Quinet et Ies Roumains (public 4 *n
n
voi. VI din Melangeş de VEcole Roumaine en France, 1927),
am încercat să înfăţişez misticismul revoluţionar de sub domnia,
lui Ludovic Filip.

DAP.l DE SEAMĂ G77
Dar să vorbim despre calităţile lucrării, căci sunt şi de
acestea.
Cea dintaiu este o înşirare mai metodică şi mai analitică
a scrierilor referitoare la poporul românesc. Dl Haneş dă de cele
mai multe ori .cuprinsul acestora iar în josul paginilor şi uneori
în text ipasagiiile din cari ne putem face o idee exactă despre felul
în care autorii au privit ideea românească. Scrierile pe care
dl Haneş le-a avut la îndemână au fost cercetate cu răbdare şi
perspicacitate.
In al doilea rând d. Haneş cercetează cu aceeaş grijă voi.
XVII al colecţiei Hurmuzaki pentru a ne arăta opinia consulilor
' francezi asupra chestiunii româneşti. (Capitolul V: „Rapoartele
consulare şi corespondenţa diplomatică franco-română"). Capitolul
IV: „Caracterul naţional-român al acţiunii de propagandă"
este o înşirare amănunţită a ştirilor, — dealtfel cunoscute —
privitoare la exodul tinerilor români pentru studii în Franţa
precum şi a propagandei făcută acolo de unii dintre ei (Ion
Ghica, M. Anagnosti^ M. Kogălniceanu).
Partea cea mai originală şi mai sintetică a lucrării este Introducerea
(„împrejurările istorice şi culturale cari au prilegiuit
ideea propagandei franco-române în folosul naţionalităţii noastre").
Autorul arată în ea felul în care s'a trezit conştiinţa naţională
în cele două principate, prin reacţiunea faţă de Rusia,
dar mal ales prin contactul pe diferite căi cu ideile liberale franceze.
Ideia naţională şi paralel cu ea, ideea de unire raliază conştiinţele
cele mai luminate şi mai viguroase ale ţării. Pentru izbânda
acestor idei spre Franţa se îndreaptă toate privirile.
Dl Haneş scrie cu multă căldură. Dealtfel subiectul însuşi
e foarte contagios, în această privinţă. Căldura dsale uneori
însă e prea retorică, ceeace ne împiedecă să vedem proporţiile
evenimentelor şi ale ideilor în măsura lor justă.
ION BREAZU.
P. P. Panaitescu, Cuza Voâă şi unitatea naţională a Românilor
(în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, Anul VIII,
No. 4, p. 559—569).
O valoroasă contribuţie la acţiunea diplomatică de sub
domnia lui Al. I. Cuza, întemeiată pe documente inedite din ar-
. hivn acestuia, depusă recent (27 Ianuarie, 1928) la Academia Română.
Autorul e de părere că asupra politicii întâiului domnitor
al Principatelor Unite nu s'a făcut încă lumină, deplină. Din ce
s'a scris până acum asupra lui şi din Arhiva depusă la Academie
„două laturi ale personalităţii lui politice se pot desface cu
siguranţă: Cuza iese din mediul naţionaliştilor moldoveni delà
1848, cari reprezintă cu totul altceva decât cei din Muntenia (ra-

678 /. BP.EAZU
dicali şi occidentali), patrioţi tradiţionalişti şi liberali moderaţi..
Teoreticianul lor este Mihail Kogălniceanu. In al doilea rând.
Cuza este, în politica internă şi externă, imitatorul lui Napoleon
III-lea (dictatură cezariană bazată pe reforme populare, politica,
naţionalităţilor). Aceste două influenţe trebuiau să ducă pe Cuza-.
spre o politică prudentă, dar hotărîtă, pentru formarea unităţii
complete a Românilor, o politică de pregătire în acest
sens" (p. 559).
Pentru a dovedi aceste afirmaţii dl Panaîtescu prezintă, în
studiul dsale, atitudinea lui Cuza în două împrejurări, cari păreau
favorabile planurilor lui: Războiul pentru eliberarea Lombardiei
italiene de sub stăpânirea Austriacilor, intreprins de Napoleon
III, în 1859, şi Revoluţia poloneză din 1863.
Din prilejul războiului din 1859 Italienii plănuiau nu numai
eliberarea lor ci desmembrirea întregului imperiu habsburgic.
Pentru atingerea uriaşului plan ei fac propuneri de colaborare
şi lui Cuza. Domnitorul român răspunde cu multă prudenţă (p..
560), însă conştient că are o mare datorie de împlinit. Rezervele
erau făcute din pricina combinaţiei ou Ungurii, la care'ise gândiau
Italienii pentru reuşita acestui plan. In acest scop s'a încheiat,
dealtfel cunoscuta convenţie secretă între Cuza şi generalul.
Klapka, reprezentantul lui Kossuth.
După ce planul de unitate italiană reuşeşte, Cuza felicită
foarte semnificativ pe Victor Emanuel: „Les Italiens qui sont nos
aînés ont atteint le but avant nous... "
Mult mai interesante sunt ştirile inedite referitoare la a
doua împrejurare: Revoluţia poloneză. Ele spulberă cele din urmă.
bănuieli asupra unei înţelegeri a lui Cuza cu Rusia din acest prilej,
bănuieli ridicate de adversari politici ai domnitorului („Roşii"
în frunte cu C. A. Rosetti). Cuza regreta mereu incidentul delà.
Costangalia. După întâmplarea lui dă ordin ca orice ciocnire cu.
Polonii să fie evitată. Permite ofiţerilor acestora să treacă în -
Austria (p. 563). Tratamentul civilizat şi pliln de simpatie al domnitorului
român e recunoscut şi de Poloni.
Prietenia polonă se vede din propunerile prietenului Ladislau
Czartoryski, şeful emigraţiei polone la Paris, pentru o colaborare
polono-română, cu scopul de a elibera Polonia. Baza de
operaţii ar fi România. Dacă Rusia ar fi învinsă, Basarabia împreună
cu Bucovina ar fi retrocedate României. Răspunsul lui
Cuza nu se cunoaşte; de bună seamă că el căuta să cunoască,,
înainte de toate părerile şi planurile lui Napoleon III. Sigur e
însă că el niciodată n'a simpatizat cu Rusia, împotriva Polonilor
şi a Franţei (p. 565).
Propunerea italiană din 1859 se repetă la 28 Maiu, 1863, de
generalul ungur Tur, aghiotantul regelui Victor Emanuel. Se-

DĂRI DE SEAMA 679
plănuia din nou desmembrarea Austriei. începutul ar fi fost
făcut de o răscoală ungurească, pregătită, în parte, în Principate»
unde Cuza ar fi înarmat în ascuns o mie de Unguri. La propunerile
în acest sens ale generalului Tur, Cuza răspunde franc că
nu va contribui la eliberarea Ungariei până când nu va şti cu
siguranţă că Ungurii s'au înţeles cu Românii de dincolo de,
Carpaţi.
Colaborarea Românilor la desmembrarea Austriei îi neliniştea,
din nou, pe Francezi. Cuza se grăbeşte să le spulbere bănuielile.
In acelaş timp el socoteşte sosit momentul pentru a cere
o directivă hotărîtă pentru politica externă românească. In acest
scop e trimis în audienţă Ia împăratul Vasile Alexandri, care
avea să-i transmită o scrisoare a lui Cuza. Dl. P. P. Panaitescu
reproduce în întregime interesanta scrisoare (p. 567—569).
Cuza oferă în ea România drept bază de operaţie pentru
armatele aliate franceze, austriace şi engleze, cari ar alerga să elibereze
Polonia. Speră că Austria nu va primi drept recompensaţie
pentru Galiţia, Principatele Unite. Domnitorul român se gândea
deci la o eventuală eliberare a Basarabiei şi nu voia să scape
prilejul oferit de un nou râzboiu crimeic. Napoleon III crede
însă că planurile domnitorului român sunt prea complicate şi-i
propune să le lase pe seama... Providenţei (pg. 569).
Providnţa, evocată ironic de împăratul francez, n'a întârziat
prea mult pentru a înfăptui marile planuri de unitate ale
întâiului domnitor al României.
ION BREAZV.
Sabin Manuilă, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţile
etnice din Ardeal (în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială,
Anul VIII, (1929), No. 1—3, pp. 91—211).
Nu avem de gând să facem o dare de seamă amănunţită
asupra studiului demografic atât de conştienţios şi de pasionant
prin importanţa problemei pe care o tratează, a dlui Dr. S. Manuilă.
Chestiunea e mai mult de domeniul statisticei şi a sociologiei,
decât a istoriei propriu zise. Totuşi, prin faptul că dl
Manuilă nu studiază numai situaţia actuală a demografiei ardelene,
ci se întinde în întreg secolul al XIX, cu deosebire în a
doua jumătate a lui, studiul aruncă interesante lumini asupra
acestei părţi din istoria poporului român din Transilvania.
Problema populaţiei a fost pentru vechea Ungarie una dintre
marile probleme de stat. Dela această ştiinţă modernă foştii
noştri stăpânitori aşteptau adevărate miracole. Deaceea s'au
aruncat asupra ei cu o râvnă într'adevăr de admirat. Serviciul
de statistică al statului a fost organizat după cele mai moderne
postulate ale ştiinţei; câţiva specialişti de întâiul ordin s'au de-

1, BREAZV
dioit ei, dând Ia iveală scrieri, cari erau adevărate Yademecunc
ale oamenilor de stat unguri.
Dela ştiinţa populaţiei aşteptau foştii noştri stăpânitori împlinirea
unui vis de care se câţârau cu disperate: maghiarizarea
desăvârşită a Ungariei „milenare", Deaceea datele ei au fost
aşezate la baza unei politici demografice, deadreptul ingenioase,
încă vreo 50—60 ani de stăpânire ungurească şi rezultatele acestei
jjolitici ar fi fost fatale pentru naţionalităţile din fosta Ungarie.
Din studiul, ilustrat cu atâtea dovezi decisive, al ctlui Manuilă,
lucrul acesta apare într'o lumină într'adevăr înfiorătoare.
Cunoscând rezultatele naturale ale evoluţiei populaţiei, verificate
în toate ţările cu o normală evoluţie demografică, Ungurii
sau silit, prin toate mijloacele, să le abată în folosul lor. Ştiinţa
demografiei a constatat, de pildă, că populaţia oraşelor se schimbă
mereu în mod radical „fiind înlocuită cu populaţia rurală învecinată".
Pentru înlăturarea acestui rezultat fatal Ungurii au
alimentat oraşele din Transilvania, mai ales către sfârşitul seci
XIX, cu populaţie ungurească, din vestul Ungariei, ducând în
acelaş timp o insistentă politică de maghiarizare. Populaţia satelor
româneşti care alerga la oraşe era astfel, în cele mal multe
cazuri, desnaţionalizată. Lucrul îl ştiam şi noi, pentrucă îl vedeam
zilnic, niciodată însă nu ni-s"a părut atât de înfiorător ca
din datele statistice ale dlui Manuilă.
Faţă de această politică Românii au fost de o resistenţă
uimitoare — mai ales în raport cu celelalte naţionalităţi din Un^
garia. Cifrele date de dl Manuilă (în cap. 3 al lucrării)' sunt un
elogiu pentru energia şi conştiinţa, naţională a. rasei noastre.
Chiar dacă vorbiau limba maghiară, intelectualii români îşi
declarau naţionalitatea într'o proporţie pe care nici una din naţionalităţile
din Ungaria n'au atins-o. Românii dădeau apoi cel
mai mic procent de cunoscători ai limbii ungureşti (6%, p. 107).
Deaceea Românii au fost urmăriţi cu stăruinţă şi deosebită
precădere, faţă de celelalte naţionalităţi. Dl Manuilă arată de
pildă (p. 165) cum dintre toate judeţele Ungariei numai 7
au avut un bilanţ de imigrare; dintre acestea 5 erau româneşti.
Excedentul populaţiei rurale româneşti în loc să se stabilească,
cum ar fi fost natural, în oraşele învecinate, emigra în America
şi, în număr mai mic, în România veche.
Toate datele dlui S. Manuilă sunt scoase din autori unguri.
Dsa nu poate fi deci învinuit că ar fi falsificat statisticele în interesul
nostru. Lucrarea d-lui Manuilă ia-fost premiată de Academia
Română cu premiul Constantinide.
ION BREAZU.
Bela.Toth, Edgar Qvinet et la Hongrie (în Rerve des Eludes
Hongroises, Anul VI, No. 4, Oct.—Dec. 1928, pp. 356—372). •

DĂP.i DE SEAMĂ 081
Edgar Quinet e actualizat mereu. Nu numai în ţara lui, ci
şi în streinătate studii serioase desgroapă activitatea îndărătnică
şi neobosită a acestui înfocat luptător pentru democraţie şi
desrobirea naţionalităţilor oprimate. După Italieni, Greci, Poloni,
Români, iată că şi Ungurii îi închină un studiu.
Motivul de căpetenie al acestei actualizări este realizarea,
abia acum, după uriaşa încăerare de popoare din războiul mondial,
a principiului naţionalităţilor, care a fost unul din punctele
principale ale gândiri politice şi concepţiei istorice a lui Quinet.
De bună seamă că nu atitudinea lui Quinet faţă de acest
principiu a îndemnat pe d. Bela Toth să cerceteze legăturile
lui cu revoluţionarii unguri dela 1848, interesul pentru Ungaria
şi probabila lui influenţă asupra cercului de prieteni francezi ai
cauzei maghiare. Vom vedea mai târziu cum dl Toth are chiar
oarecare ostilitate faţă de această credinţă a istoriografului şi
omului politic francez. Dsa a fost îndreptat spre Quinet mai mult
pentru a da o contribuţie la cunoaşterea generaţiei ungureşti dela
1848 şi, mai ales, la istoria raporturilor intelectuale ungaro-franceze.
La temelia acestui studiu se găseşte deci mai mult un interes
de răscolire şi precizare istorică, decât unul omagial, aşa
cum se găsea la temelia studiilor italiene, greceşti, polone şi
române, închinate lui Edgar Quinet.
Recunoaştem dela început. că studiul dlui T6th e scris cu
multă conştienţiozitate şi fineţă. Nu numai scrierile lui Quinet
sunt cercetate cu grijă, ci şi manuscrisele, îndeosebi corespondenţa,
în bună parte inedită, depusă la Biblioteca Naţională din
Paris. Autorul îşi păstrează dela început până la sfârşit, o atitudine
critică, pe alocurea prea aspră, însă pătrunsă de bun
simţ şi de respectul adevărului. Dacă n'ar apăsa şi asupra dsale
stigmatul rasei, care nu vrea să se împace odată cu capul cu
valoarea axiomatică a principiului naţionalităţilor, stigmat care
îi întunecă uneori vederea, atunci studiul dsale ar fi impecabil.
Dl Toth -constată că Ungaria n'a avut nici un rol în formarea
ideilor lui Quinet; deaceea studiul dsale nu va face altceva
decât va pune faţă în faţă câteva păreri exprimate de Quinet
asupra Ungariei pentru a arăta apoi dacă se poate scoate
din ele o concluzie oarecare. Părerile lui Quinet asupra Ungariei
concordă apoi, mai mult sau mai puţin, cu ale unei întregi
părţi a opiniei publice franceze, dela mijlocul veacului
trecut. Pe urmele lui Quinet se pătrunde deci în întâiul cerc de
publicişti francezi cari îşi întorceau privirile spre Ungaria.
Unul din cei mai devotaţi şi mai entuziaşti elevi ai lui
Quinet era Ch. L. Chassin. "Acesta închină vieţii şi operii marelui
măiestru, în 1859, o voluminoasă monografie. Chassin însă
era şi un mare admirator şi propagandist al cauzei ungureşti.

682 I. BREAZU
El va fi deci cel mai asidiuu informator al lui Qu. cu privire la_
chestiunile maghiare. Când, la 1859, apare întâiul din cele două.
volume ale operei lui Chassin şi Irânyi Histoire politique de la
révolution de Hongrie, Quinet o ceteşte cu pasiune şi felicităpe
tânărul său amic pentru devotamentul lui faţă de cauza Ungară.
Pentru el cartea este însă mai mult un prilej de a protesta.
împotriva marelui său duşman, Napoleon al Hl-lea. Aceeaş atitudine
o are faţă de monografia lui Chassin asupra lui Petôfi,
scrisă cu un an mai târziu. Felicitând pe autor pentru ea el se
gândeşte la prohlema unităţii italiene, care se agita atunci în
Europa, din prilejul războiului franco-austriac, şi care i-a stat
lui Quinet mereu la inimă. Problema ungară adusă înainte-i de
studiile devotatului său amic era deci mai mult o ocaziune de
discuţie a altora mai mari, iar nu un interes special pentru»
soarta Ungariei.
Quinet s'a mai întreţinut asupra Ungariei cu Daniel Irdnyi,
revoluţionarul ungur delà 1848, colaboratorul lui Chassinla
redactarea Istoriei politice a revoluţiei ungare. Când Quinet
îl felicită pe acesta, — ca şi pe Chassin —, pentru opera trimisă,
Irânyi îii răspunde rugându-1 să fie avocatul cauzei ungare,
singura pe care n'a apărat-o încă. Marele prieten al popoarelor
oprimate nu răspunde invitaţiei lui Irânyi.
Quinet a mai stat în corespondenţă cu colonelul Gustav
Frigyesi, care a luptat în Italia în oastea lui Garibaldi. Acesta.
1-a vizitat chiar acasă la Veytaux în Elveţia. Quinet îl îndeamnă,
pe Frigyesi să-şi scrie memoriile asupra acţiune! lui Garibaldi,
ceeace acesta şi face în a sa L'Italia nel 1867; Storia politica e
militare 2 voi. (Florenţa 1868—69). Când Tibor Kârolyi traduceîn
ungureşte, în 1871 opera lui Quinet La Révolution, acesta îi -
mulţumeşte călduros.
In fine Quinet a mai fost informat asupra Ungariei de Auguste
de Gérando şi de familia lui cu care eri în relaţii deprietenie.
Se ştie că acesta a luat în căsătorie pe contesa Emma..
Teleki stabilindu-se în Ungaria şi scriind impresii şi studii,
aisupra ţării lui adoptive. Fiica acstuia, Antonii, a tradus în
ungureşte câteva părţi din lucrarea lui Quinet Les Révolutions
de l'Italie. (Személvények Quinet Edgar „Olasz forradalmak" c.
miiveibôl. Kolozsvâr 1894)". Relaţiile acestea au fost deajuns pentru
ca presa ungurească să amintească cu simpatie de Quinet,
la moartea lui în 1875.
Părerea noastră e că dl T6th trebuia să fi insistat mai
mult asupra raporturilor lui Quinet cu De Gérando. De bună
seamă că istoriograful francez se va fi informat mai întâiu
asupra Ungariei din studiile prietenului său, cu care a fost încorespondenţă
neîntreruptă. Cu siguranţă că de Gérando îi va...

DĂRI DE SEAMA G83:
fi trimis scrierile şi, determinat şi de sentimentul prieteniei,.
Quinet i le va fi citit cu plăcere.
Dupăce răscoleşte mărturiile despre interesul purtat de.-
Quinet Ungariei, cuprinse in corespondenţa lui, dl T6th arată - ,
izvorul acestei simpatii: concepţia liberală şi naţionalistă a savantului
şi filosofului politic francez. Vorbind despre aceasta dl.
Toth nu se aşează numai pe punctul de vedere al adversarilor
— raţionalişti, absolutişti şi catolici — francezi, ci în linia de •
gândire tradiţională a Ungarei, care totdeauna s'a opus cu înverşunare
principiului naţionalităţilor. Luând această atituditne.-
dsa găseşte contraziceri în conduita lui Quinet. De fapt, aceste
contraziceri sunt mai de grabă în capul dsale decât în al ideologului
francez, unul dintre oamenii cari s'au contrazis mai puţin
în viaţa lor. De pildă, dl Toth se miră cum Quinet face odată
din Ungaria „bastion al civilizaţiei europene" şi cum atribuie,
mai târziu acelaş rol Polonilor, Sârbilor şi Românilor. Quinet 1
nu spunea un neadevăr când atribuia acest rol cercului de po- -
poare latino-slave din orientul Europei; nici nu vorbea aşa numai
pentru a pleda cauza democraţiei europene. El spunea acest
lucru întemeiat cu siguranţă pe dovezi istorice. Dl Bela T6th
şi conaţionalii dsale nu vreau însă să lase nici un strop din/
acest rol istoric Românilor sau Sârbilor. Deaceea e foarte uşor
să descopere pete în soare...
Dl T6th nu poate admite apoi lui Quinet faptul că acesta,
se alătură principiului naţionalităţilor iar nu principiului statului
istoric. Dsa relevă, în acest se»3, cu destulă compătimire pentru
gândirea autorului „Revoluţiilor Italiei", pledoaria pe care o--
face acesta cauzei româneşti în cunoscuta scriere Les Roumains.
Se miră dl T6th cum Quinet se declară pentru unitatea integrală
a Românilor, călcând peste unitatea Ungariei al cărei
rol istoric 1-a relevat mai înainte cu atâta căldură. Se miră şi
găseşte contraziceri... De pildă pentruce Quinet invoacă în interesul
cauzei daco-româneşti raţiuni istorice ca spre exemplu;
„foarte hipotetieul argument al descendenţei dacoromâne" (p.
369). Dar dl Bela Toth greşeşte când atribuie lui Quinet o profesie
atât de absolută a principiului naţionalităţilor. E adevărat
că acest principiu primează Ia el pe cel al statului istoric; însă
pentru Quinet conceptul de naţionalitate nu cuprinde numai
un număr de indivizi uniţi prin limbă ci şi o tradiţie şi o civilizaţie
comună. Vorbind despre Români el a descoperit în trecutul
lor şi aceste elemente necesare pentru ca o naţionalitate să"
fie recunoscută, şi le-a relevat cu căldură şi convingere.
De fapt Quinet ştia ce vorbeşte când se alătura astfel cauzei
româneşti; nu se contrazicea nici nu avea înainte pure interese
politice. Şi ştiau ceeace si'îu şi ce ! aîaiţ ;
prieteni ai lui si

684 /. BREAZU
_ prieteni şi ai Ungurilor de cari se miră dl T6th că urmează
întratâta pe măiestru in această chestiune. O minte atât de luminată
ca a lui Saint-René Taillandier, de pildă, nu-1 urma pe
marele profesor numai pentru autoritatea şi căldura convingerilor
lui, ci pentrucă ei înşişi s'au convins despre adevărurile
susţinuta de el. Quinet nu avea numai pe un Irânyi, De Gérando
sau Chasisin drept informatori ai situaţiei din Ungaria, ci
şi pe Românii Brătianu, Rosetti, Golescu, cari îi vizitau casa
şi-1 ţineau în curent cu curioasa atitudine a Ungurilor în războiul
naţionalităţilor din Ungaria. Conflictul ungaro-român din
Ardeal trezea violente discuţii în cercul emigranţilor delà Paris.
Nu odată discuţia devenia publică. Să ne amintim numai de
schimbul de scrisori între Dimitrie Brătianu şi Daniel Irânyi,
ambii prieteni ai lui Quinet, date publicităţii de Le Siècle. (Publicate
şi aparte sub titlul Lettres Hongro-Romains, Paris f. a.
[1851]). Intr'adevăr Quinet ar fi dorit ca aceşti elevi ai lui să-i
adopte principiile şi în practică nu numai în teorie. Să se alieze
deci împotriva absolutismului austriac, recunoscându-i fiecare
celuilalt libertăţile naţionale. Când naţionalităţile se sfâşiau In
Ungaria, el va fi încercat acelaş sentiment ca şi prietenul său
Michelet care scria următoarele gândindu-se la această sfâşiere
între popoare: „Dans les trois camps hongrois, slave et valaque
nous avions des amis. J' y songe avec horreur! Tels qui étaient
les miens, mes élèves et presque mes fils, pouvaient, dans ces
rencontres aveugles, en tuer d'autres non moins amis pour moi.
Aux camps hongrois, aux camps valaques, ou slaves, les écoles de
Paris étaient représentées! De quelque côté qu'on tuât, Paris devait
pleurer, et le deuil était pour la France". (Jules Michelet,
Principautés danubiennes. Madame Rosetti, Paris 1853, citat
după Anul 1848 în Principatele române, vol. V p. 781—782).
ION
BREAZV.
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului,
Moldovei si Ţării Româneşti, vol. I., Acte şi scrisori (1527—-1572),
Buc. 1929. XXXII + 370 p., 4 facsimile.
Este primul volum dintr'o serie mai mare de scrisori ş:
acte noi privitoare la istoria Românilor cari — dupăcum se
anunţă — vor apărea -succesiv, câte două volume pe an, în ediţia
Fundaţiei „Regele Ferdinand I". Colecţia apare ca o continuare,
sub formă românească, a publicaţiei ungureşti Fontes
Rerum Transylvanie ar um a aceluiaş autor.
Acest prim volum apărut cuprinde 395 acte şi scrisori dintre
anii 1527—1572, strânse din arhivele Vienei, Budapestei, Moscovei,
Italiei, Poloniei, Cehoslovaciei şi Ardealului. E deci o complectare
şi continuare a volumului IV din amintita publicaţie,

DĂRI DE SEAMA
care cuprindea. Acte şi scrisori privitoare la relaţiunile Ardealului
şi Ungariei cu Moldova şi Ţara Românească, dintre anii
1468—1540.
Dintre acte nu vom releva aici decât pe cele mai importante,
urmând ordinea cronologică a colecţiei. Primul (3 Ian.
1527) cuprinde instrucţiunile date de regele Ferdinand solului
său Misschillinger, trimis în Moldova pentru a câştiga de partea
lui pe noul Domn. Urmează câteva ştiri controversate asupri
amestecului Domnilor români în luptele dintre Ferdilnand şi
Ioan Zâpolya pentru tronul Ungariei, confirmând documentar
intrarea lor în Ardeal (Iun. 1529) şi lupta-lui Petru Rareş dela
Feldioara (22 Iun.). Un act dat de Senatul oraşului Cluj (26 Ian.
1534) recunoaşte pe Ioan, preotul (plebanus) satului Feleac, în
baza mărturisirilor chinezilor şi locuitorilor, ca fiu şi, moştenitor
legitim al episcopului român Danciu. Actul e dat după o copie
simplă a lui Szilâgyi, există însă şi originalul pe pergament la
Arhivele Statului din Cluj. In 6 Nov. 1538 împăratul Ferdinand scuteşte
pe 20 de ani de dajdii pe Vailachii numiţi „Zicii" (Valachos
illos, quos linqua Croatica iseu Serviana antiquos Romanos
et vulgariter Zytschy appellitant"), refugiaţi din locul Obrovaţ
în Istria, asigurând voevozilor lor, cari trebuiau sâ-1 servească
cu cel puţin 200 soldaţi împotriva Turcilor, un ajutor
anual de 50 floreni. Sunt cunoscuţi şi din alte izvoare. (S. Dragomir:
Vlahii şi Morlacii şi S. Puşcariu: Studii istro-române).
O altă ştire, din 1543, aminteşte şi de ceialalţi Români privilegiaţi
din Croaţia, numiţii „Uscoci" („Uskokii sive Prebeckii"). La
pg. 43 un act din 12 Dec. 1550 despre 100 Valachi (Balachi) soldaţi,
ţinuţi de cele şapte oraşe montane din Ungaria pentru
pază împotriva „Mo>rtaloţilor". Câteva acte noi privitoare la cetăţile
Ciceiul şi Cetatea de Raită, a căror restituire o cerea cu
ameninţări Petru Rareş în a doua domnie. Câteva piese din corespondenţa
aceluiaş complectează datele privitoare la atitudinea
lui faţă de întâmplările din Ardeal, unde mai intrase
odată în 1542.
Foarte interesantă e corespondenţa întinsă a generalului
Castaldo, cu multe amănunte despre planurile şi intrigile ţesute
pentru a ţinea pe Ardeleni şi Domnii Ţărilor Rom. în sfera de
acţiune a regelui Ferdinand şi despre rolul ce 1-a avut în uciderea
lui Ştefan Riareş şi înlocuirea lui Mircea Ciobanul cu Radu
Paisie în Nov. 1552 — scos apoi din nou de Mircea (Mai 1553)
cu ajutorul lui Alex. Lăpuşneanu. Despre Lăpuşneanu încă
sunt diferite ştiri, îndeosebi despre amestecul lui în afacerile
Ardealului şi zelului cu care uneltea pentru întronarea regelui
Ioan.
Deosebit de preţioasă e diploma dată de împăratul Carol

"686 D. PRODAN
V lui Despot-Vodă precum şi toată corespondenta acestuia. Diploma
împărătească (22 Oct. 1555), pe 7 pagini, ne desvăleşte tot trecutul
acestui aventurier, faima neobişnuită de care se bucura
în lumea apuseană, meritând delà împăratul însuşi rangul
de cavaler cu scut nobilitar şi dreptul excepţional de a creia,
din proprie autoritate, notari publici pe tot teritorul imperiului
şi a învesti cu titlul de „doctor" sau „poet laureat" în fiecare
an pe câte un absolvent al universităţilor din Italia sau de aiurea.
0 distincţie care i-a deschis porţile tuturor curţilor europene,
câştigându-le bunăvoinţa pentru planul său tainic de a
ocupa tronul Moldovei. Corespondenţa lui întinsă cu împăratul
Ferdinand şi arhiducele Maximilian, precum şi scrisorile acestora
şi altor potentaţi ai vremii despre el, ne dau. o mulţime
de amănunte despre peripeţiile ajungerii lui la domnie, ajutoarele
primite delà împăratul Ferdinand şi sprijinul permanent,
de care s'a bucurat tot timpul domniei din partea curţii
imperiale. i :
Cel mai valoros din toate e poate inventarul lucrurilor
văduvei lui Pătraşcu-Vadă şi al boierilor cari au însoţit-o în pribegie
după moartea tragică a soţului ei (Dec. 1557). Inventarul
e făcut de oamenii Principelui Ioan Sigismund (19 Febr. 1569),
la cererea oraşului Sibiu, oare i-a găzduit mai mult de zece
ani. Din cuprinsul lui ne putem face prin deducţie o icoană
aproximativă a bogăţiilor şi luxului dlela curţile domneşti şi
boiereşti din acel timp. . E surprinzătoare valoarea articolelor
de îmbrăcăminte şi giuvaerurilor ce le^au mai rămas din cele
ou cari trecuseră graniţa. Numai rochiile Doamnei lui Pătraşcu-Vodă,
vre-o 22 la număr, din cele mai scumpe catifele şi
mătăsuri, încărcate cu aur şi perle, se ridică la frumoasa sumă
de 1000 floreni, într'un timp când un floren echivala cu un
bou. Caftane cu 130 fl., lanţuri de aur cu pietre cu 162 fl., mantale
de blană cu 70 fl., pinteni de argint cu pietre cu 30 fl. si
altele asemănătoare sunt cunoscute numai.de curţile cele mai
bogate ale vremii.
S'ar mai putea cita: actul de donaţie al lui LăpuşneanU
pentru fiica sa Roxanda asupra satului Rugăşeşti din domeniul
Ciceiului, întărit de Ioan Sigismund (1560 Ian. 17); sentinţa
senatului oraşului Braşov (18 Iun. 1566) în procesul dintre
postelnicul Cernica, pribeag din Ţara Rom. şi Neacşa vistiereasa,
cu mai mulţi martori dintre boierii pribegi şi aluzii politice;
scrisoarea lui Alexandru Vodă cătră Principele Ştefan
Bâthori (1572), foarte preţioasă prin faptul că cuprinde numele
boierilor pribegi cari au clădit mănăstirea din Lancrăm; scrisorile
detailate ale abatelui Cyrus din Varşovia cătră împăratul
Maximilian II despre stările din Moldova. Foarte intere-

DAR1 DE SEAMA
sânta descriere a Ardealului (1564), a căpitanului Gromo, ne
era cunoscută şi înainte din traducerea nemţească publicată
In revista „Archiv liir siebenburgische Landeskunde, Neue
Folge" II, şi din extrasul românesc al dlui Iorga (Revista Istorică,
Apr. 1915), făcut din această traducere. Textul original
italian, e desigur binevenit. Actul de donaţie al lui Ioan Sigismund
pentru episcopul -Românilor din Ardeal, Paul Tordaşi, a
mii fost publicat (O. Baumann în Anuarul liceului luteran din
Sebeşul Săsesc). Puteau să lipsească din volum şi cele câteva
acte privitoare la Ştefan Bathori, dela sfârşit, cari n'au legătură
directă cu istoria Românilor.
Alături de cele înşirate sunt o serie mare de acte cu o valoare
mai redusă oa: diferite acte de donaţie, solii, scrisori de
ale ambasadorilor sau agenţilor imperiali din diferite centre,
multe rapoarte ale baililor Veneţiei din Conistantinopol şi ale
ambasadorilor aceleiaş din Viena, către Dogele, cu amănunte
despre mişcările armate din Ardeal şi Principate, schimbările
de Domni şi oscilaţiile lor politice între Turci şi Imperiu; altele
privitoare la mijloacele de acţiune sau soarta nefericită
a pretendenţilor la tron sau detronaţilor, siliţi adesea să ia
drumul pribegiei împreună cu boierii credincioşi. Cităm din
-acest volum cazul pretendenţilor Aron-Vodă, fiul lui Bogdan,
cel Orb şi Ştefan-Vodă (Mâzgă), cari trăiau în Ungaria de Nord
din ajutoarele nesigure ale Curţii imperiale. Unele din acte se
reduc la simple însemnări sau note de plată pentru câte un
sol, domn sau boier pribeag. Dar pentru acest timp, tot atât
-de sărac în documente, pe cât de îndepărtat, nimic nu e de
nrisos.
Volumul se încheie cu un lux de indice: seria documentelor,
lista Scriitorilor şi destinatarilor, lista localităţilor, lista,
izvoarelor, un foarte precis indice general şi nota abreviaţiuni-
-lor. In facsimile patru peceţi: două a lui Despot-Vodă, una. a
lui Ştefan-Vodă (Mâzgă) şi una a lui Aron-Vodă."
Ne găsim desigur la începutul unei foarte importante
•ripere de contribuţie la cunoaşterea trecutului românesc. O
ibănuim aceasta din valoarea materialului acestui prim volum
apărut, din proporţiile în cari se anunţă colecţia şi din lista
mare şi importanţa arhivelor cercetate. Volumele următoare desigur
ne rezervă încă multe surprize.
D. PRODAN.
I. Breazu, Edgar Quinet et Ies Rournains. (Extras din „Melanges
de l'Ecole Roumaine en France", VI, 1927).
Cercetând relaţiile lui Edgar Quinet cu Românii ce se
•aflau la Paris în preajma anului 1848, ca studenţi şi după acel

688 O. BOITOS
an de revoluţii, ca exilaţi, precum şi folosul ce 1-a avut poporul
român pe urma acestor relaţii, d. Breazu a scris un capitoL
din istoria noastră contimporană.
.\u e întâia oră când un Român se apropie cu veneraţiade
această figură de luptător politic, spre a-i aduce un omagiu..
de recunoştinţă pentru acea parte din lupta sa, care avei drept
obiectiv independenţa poporului român. La centenarul naşterii
lui Quinet, în 1903, am participat şi noi, nu numai prin cuvântarea
ocazională a ministrului nostru la Paris, rostită la festivitatea
delà Sorbona, ci mai ales prin conferinţa plină de elan
a lui T. G. Djuvara delà Ateneul Român din Bucureşti, caret
s'a tipărit pe urmă în broşură. Aceasta se petrecea în România
mică, rezultat parţial al năzuinţelor generaţiei noastre delà 48,
prin care Quinet a făcut cunoştinţă cu poporul român. Pestevreo
15 ani avea să se realizeze idealul în întregimea lui. Ideologia
lui Quinet prevedea acest eveniment, pentrucă el propovăduise
independenţa naţională a tuturor popoarelor, mari şi
mici'deopotrivă, dupăcum în domeniul social propăvăduise libertăţile
individuale. Al doilea omagiu al Românilor pentru
Quinet 1-a exprimat d. lorga, după acest eveniment şi în cadrul.
Academiei Române. D. Breazu e deci al treilea din serie. E demn.
de remarcat că de astădată a vorbit un ardelean, exprimând
sentimentele celor ce măi pe urmă, dintre fiii neamului nostru,,
•au avut prilejul i3ă se bucure de binefacerile ideologiei lui
Quinet.
D. Breazu a căutat să restabilească, în mod cronologic şi
pe baza documentelor autentice ale vremii, relaţiile româneşti
ale lui Quinet şi acţiunea lui filo-română. Documentele acestea,
erau cunoscute în parte, iar altele au fost scoase acum pentru
întâia dată la lumină, din arhivele Parisului. Această cercetare
i-a fost însă de folos numai dupăce a pătrTms cu mintea şi cu
inima în epoca aceea din jurul anului 1848, hotărîtoare în viaţa
atâtor popoare din Europa, printre cari şi al nostru. Poate că
s'a lăsat prea mult furat de atmosfera de entuziasm a acestei
epoci, în care a acţionat Quinet, căci întâile trei capitole din
lucrarea d-lui Breazu reiau mereu aceleaşi idei. Dar ce minunată
e epoca aceasta, când acţiunea cotidiană a politicianilor
profesionişti a fost devansată de „profeţii" vremii, cari au format
opinia publică, noul factor politic! Şi cât eroism au dovedit
oamenii aceia, cari nu se temeau nici de întunecimea închisorilor
şi nici de necunoscutul exilului!
Quinet a fost unul dintre cei mai pasionaţi luptători ii
vremii. F'ără o specialitate bine stabilită — de aceea poate încă
nu s'a încumetat nimeni să-i scrie biografii — el culegea cu
mintea d.",n toate ramurile cunoştinţii omeneşti, se înfrupta
din toate plăcerile scrisului. A scris litsratură, în ver-

DĂRI DE SEAMĂ 689
suri şi în proză; a scris istorie, atacând subiecte atât de variate
cum astăzi nici un istoric specialist nu s'ar prea încumeta să
facă; a scris filosofie; a scris mai ales studii şi articole politice.
Privite din punctul de vedere al diferitelor specialităţi, de sigur
lucrările lui nu rezistă totdeauna criticei. Uneori poate nici
n'ar putea, fi categorisite aceste lucrări. Exemplu chiar prelegerile
dela Collège de France, cea mai sgomotoasă perioadă a
activităţii lui. Dar alta e valoarea operelor lud Quinet şi aceasta
le este unitatea. Fiecare pe rând sunt câte o chemare plină
de pasiune după o lume mai bună, în care adevărul şi libertatea
trebuie să domnească.Libertatea în raporturile dintre popoare
caşi în raporturile dintre indivizi. S'a făcut poate prea
mult caz de misticismul şi de spiritul lui religios şi d. Breazu
e printre cei ce apără acest misticism al lui Quinet. Dacă avea
o credinţă Quinet, aceasta era credinţa în progres şi în virtuţile
libertăţii. Intr'adevăr şi-a început cariera într'o vreme când
se căuta o religie nouă şi a cerut-o şi el, dar mi se pare că chiar
felul în care se cerea apariţia unei noui religii dovedeşte lipsa
spiritului religios. Când a fost vorba să precizeze caracterul religiei
pe care o căuta Quinet, un cunoscător al fenomenelor sociale
ale vremii, Seillère, a trebuit să se mulţumească cu epitetul
indécision. încolo Quinet n'a avut decât revendicări precise
şi pozitive, preocupat fiind însă neîncetat de laturea morală
a acţiunilor omeneşti.
A fost mai presus de toate un părinte al democraţiei moderne,
venerat de o lume întreagă, venerat şi de Români, fiindcă
una din revendicările lui, exprimată în cel mai potrivit moment:
cu ocazia congresului dela Paris din 1856, a fost emanciparea
politică a poporului nostru. De aceea, fiind încă în viaţă,,
parlamentul tânărului stat România, 1-a proclamat, în 1866, la
zece ani dela apariţia scrierii lui despre Români, cetăţean de
onoare al ţării.
Românii l-au cunoscut pe Quinet la Collège de France,
prin anii 1845—46, când erau la Paris Băleescu, Bosetti, Alexandru
Golescu, fraţii Brătianu ş. a. Dacă de fapt, alţi Români,
mai vechi la Paris, l-au putut cunoaşte mai de vreme, căci
cursurile lui Quinet au fost inaugurate în 1842, pentru istorie
e importantă această dată, când 1-a cunoscut grupul de prieteni
citat mai înainte, fiindcă aceştia sau entuziasmat pentru ideile
revoluţionare ale profesorului dela Collège de France, ei au organizat
manifestaţia din 17 Ianuarie 1847, ei au făcut să se
vadă la Paris şi stindardul românesc în zilele de revoluţie din
Februarie 1848 şi ei au reprezentat spiritul lui Quinet şi al revoluţiei
franceze în revoluţia din Muntenia, patru luni mai târziu.
D. Breazu stărue asupra tuturor acestor împrejurări. Ce
44

690 O. BOITOŞ
dovadă mai bună despre legătura icare se făcuse între aceşti Români
şi Quinet, decât împrejurarea că unul dintre ei, Alexandru
Golescu, ii-a oferit „maestrului" propriul paşaport pentru
a putea părăsi Franţa de bună voie, înainte de a fi redactat
decretul de exilare, care a urmat după câteva zile?
In exil, aceste legături, de prietenie acum, au fost cultivate.
Un factor nou a intervenit, căsătoria lui Quinet cu fata
lui Asachi, care numai în avantajul acestor legături a putut fi.
Rezultatul, acel studiu despre Români tipărit mai întâi în Revue
des Deux Mondes, pe care d. Breazu îl analizează în lumina
teoriilor istorice şi filologie de astăzi şi trebue subliniat că în
foarte multe privinţe Quinet a văzut just, deşi a întrebuinţat
foarte puţine „isvoare". Dar Quinet inu voia să facă operă de
istorie sau de filolog; pentru el, şi pentru ai noştri asemenea,
importantă era concluzia politică şi de actualitate ce se putea
formula pe baza datelor acestor discipline. Această concluzie
•era „dreptul Românilor de a forma un Stat naţional şi independent".
De aceea d. Breazu a avut o idee fericită când a căutat,
li sfârşitul lucrării sale, ecoul operei lui Quinet în publicistica
franceză. Cât despre ecoul ei la Români, acesta nu putea fi decât
un sentiment de admiraţie şi de recunoştinţă.
OLIMPIU
BOITOŞ.
Gh. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, (Buletinul Comisiei
Monumentelor Istorice, fasc. 43—46, a. 1925), Bucureşti,
1926, 4°.
Lucrarea se ocupă cu monumentele architectonice religioase
de piatră, ce premerg, şi cele ce au fost ridicate în cursul
domniei lui Ştefan. Studiul începe cu o descriere amănunţită
a monumentelor, întovărăşită de detaliile istorice şi epigrafice
necesare, urmată apoi de analiza formelor structive şi decorativa
Ce surprinde însă, e faptul, că „cercetarea înrâuririlor"
premerge ca o întroducere întregei expuneri, când ea de fapt trebuia
să rămână în întregime (nu numai în detalii) pentru sfârşit
şi să se facă pe temeiul esclusiv al materialului publicat şi
al analizelor, făcute. Ea e astfel mai mult un rezultat al unui
raţionament preconceput, decât o concluzie bazată pe consideraţii
reale. Numai aşa se esplică cum autorul în lucrarea Dsale,
de altfel atât de merituoasă, poate să declare dela început că
bisericile, cari s'au păstrat de înainte de Ştefan cel Mare, ori
«are ar fi interesul lor, nu ne pot fi de mare folos pentru studiul
architecturei moldoveneşti ulterioare (p. 9), şi tot de-aci se
esplică cum a putut autorul să neglijeze cu desăvârşire bisericile
de lemn, deşi e perfect edificat asupra faptului, că ele au
format strat dens înainte de apariţia architecturei de piatră.

DĂRI DE SEAMĂ 691
In consecinţă d. Balş îşi imaginează că architectura moldovenească
a putut naşte numai din infiuinţe străine, ce s'au ciocnit
aci pe teritorul moldovenesc. Influinţele protagoniste ar ii
astfel: 1) influinţa bizantină (privitoare la plan şi boiţi) pătrunsă
pe diferite căi, dintre cari cea prin Serbia e cu drept
cuvânt mai importantă, şi 2) înrâurirea gotică venită din Polonia
şi Transilvania dându-i bisericei elansarea, contra-îorturile
şi chenarele decorative dela uşi şi ferestre (p. 14). Acestor inîluinţe
li-se mai adaugă apoi cea armenească, căreia i-ar reveni
introducerea arcurilor piezişe, (I), şi târziu şi cea rusească
iV. 14).
Astfel autochtonului nu-i revine decât meritul de a fi determinat
anumite modificări impuse de climă şi altele de materialul
de construcţie ce-! putea pune Ia dispoziţe (p. 14—15).
Urmează, cum arătam mai sus, un vast capitol închinat monumentelor
în parte, întovărăşit de multe fotografii, planuri şi
secţiuni, de o valoare documentară nepreţuită şi cari constittuîesc
în ansamblul lor una din cele mai importante contribuţii
la publicarea larchitecturei româneşti. Continuând autorul
apoi cu o analiză a formelor interioare şi exterioare, ajunge
să ne dea dTept rezumat şi chintesenţă a cercetărilor sale
un tablou extrem de util al bisericilor din vremea lui Ştefan cel
.Mare, grupate după caracterilsticele considerate mai esenţiale,
(p. 201). Tabloul e cu atât mai valoros, cu cât el contribué
' foarte mult la lămurirea chestiunei originelor, demonstrând
precis insuficienţa concluziilor anticipate de au/tor în cercetările
preliminare asupra înrâuririlor. De fapt, după cum rezultă
- din tablou,avem cinci grupuri de biserici, dintre cari nici unul
nu poate fi atribuit exclusiv influenţelor presupuse. Aceasta se
trădează şi în observările făcute la rubrica „meşterul". (Vedem
la grupul I, de pildă nota „primitiv", la grupul V, „arhaizanţi",
la altele abţineri de ia da un răspuns). Dar tocmai din acest
: "tablou rezultă că tipul cel mai vechiul şi cel ce apare până
târziu e biserica cu nava rectangulară, aproape pătrată, boltită
berceau pe dublouri, clasată în grupul de altfel, perfect caracterizat
drept „arhaizant", fiindcă acesta, dupăcum am demonstrat
aiurea, (Vezi articolul meu „Pentru origínele architecturei
moldoveneşti" în „Junimea Literară" an. XVII, 1927), e un
tip străvechiu care derivă din archiftectura de bârne aşezate
orizontal (Blockverband), şi prezintă o evoluţie cu paralele interesante
în Ardeal şi în Croaţia, după cum reese din recenta
publicaţie a dlui J. Strzygowski, întitulată Altslavische Kunst,
precum şî în îndepărtata Catalonie din sec. IX—XI.
Tot elementele autohtone, reprezentate de' data aceasta
•prin biserica de bârne cu cupolă de-asupra pătratului, défiguréa-
44*

692 V. V ATAŞ IAN U
ză dela început şi bisericile zidite după planul importat din Serbia,
şi e semnificativ că acest plan sârbesc apare in prima fază
(grupată de d. Balş sub I cu remarca „primitiv", şi sub II),
mai limpede, mai curat, decât în fazele ulterioare (grupurile
III şi IV), când curentul autohton părea a recâştiga pentru un
moment preponderenţi. Dar toate aceste elemente inaigene nu siunt
luate în considerare de d. Balş, care persistă şi în analizele finale
să caute paralele în străinătate, şi să explice toate elementele
prin influinţe, mergând până la atribuirea sistemului moldovenesc
de a bolti Armenilor, spunând că găsim soluţiuni vecine la
ei şi în Iran, (p. 188—189), citându-şi comunicarea, dela Congresul
de Studii bizantine, 1924, unde totuş dsa spune expressis verbis
că menţine această părere „â defaut de preuves evidentes".
Discutând apoi chestiunile de amănunt, autorul ne prezintă
formele plastice decorative dela uşi şi ferestre, precum
şi soclurile şi cornişele, găsind analogii instructive în Polonia
şi în Ardeal, şi precizând la îndemâna lor caracterul influinţelor
occidentale (în speţă gotice), cari s'au exercitat asupra
Moldovei. Aceste analize sunt întovărăşite de studierea amănunţită
a semnelor lapidare, aflate la bisericile moldoveneşti.
Continuând cu analiza amănuntelor, d. Bialş ne vorbeşte despre
discurile şi plăcile smălţuite, despre morminte, şi aşa mai departe.
Preţioase sunt în sfârşit datele referitoare la pictura murală,
considerată exclusiv sub aspectul ei de element decorativ
al architecturei. Desprindem de-aci concluzia că vechea pictură
moldovenească din epcca lui Ştefan cel Mare e superioară
din punct de vedere decorativ celei din epocile următoare,
fiindcă ea ţine mai mult socoteală de liniile şi compoziţia architectonică
subordonându-i-se. Discutând apoi picturile cu privirela
valorile intrinsece, autorul accentuiază importanţa tablourilor
votive, drept a unor adevărate portrete. Concluziile specifice
puse pentru picturile acestea murale, se rezumă în accentuarea
unei profunde influenţe sudbalcanice, şi în recunoaşterea
formărei unei şcoli moldoveneşti, înfiripate pe temeiul substratului
bizantin. Tiparul îngrijit şi reproducerile bune adaugă,
valorii ştiinţifice a acestui volum şi o prezentare isimpatică.
V. VĂTĂŞIANU.
G. Balş, Bisericile nţoldoveneşti din veacul al XVI-lea, (Buletinul
Comisiei Monumentelor Istorice a. 1928), Bucureşti
1928, 4°
E o continuare a studiului bisericilor din epoca lui Ştefan
cel Mare. Şi în acest volum autorul ne înfăţişează un material
bogat, poate chiar mai bogat decât în primul, graţie faptului
că din această vreme s'au păstrat mai numeroase şi mai"

DĂRI DE SEAMĂ 693
jfcine monumentele. Astfel studiul cuprinde bisericile, mănăstirile,
singuraticele clădiri anexe păstrate, precum sunt clopotniţe,
turnuri de apărare, paraclise ş. a. m. d.
Dacă pentru epoca lui Ştefan cel'Mare problemele se condensează
toate în întrebarea, cum şi de unde au venit primele
imbolduri pentru construcţia în piatră, şi cui se datoresc elementele
formale constitutive, pentru sec. XVI-lea problema principală
se rezumă în întrebarea: cum au evoluat elementele înjghebate
în epoca anterioară. Desprindem din bogatele analize
ale d. G. Balş următoarele constatări: în înfăţişarea generală
a planului apar adausuri neobişnuite în epoca iui Ştefan cel
Mare. Astfel ia bisericile mănăstireşti, menite să fie şi loc de
odihnă pentru ctitori, se intercalează între naos şi pronaos o
încăpere a mormintelor, de înfăţişare simplă, rectangulară, cu
• o boltă semicillindrică transversală, iar de-asupra acestei încăperi,
mai joase de cât nava şi tinda, o cameră utilizată ca veşmântariu.
Un alt adaos frecvent, caracteristic de data aceasta
nu numai pentru bisericile de mănăstiri şi ctitoriile domneşti,
e exonarthexul, care precede pronaosul, şi care e fie închis fie
deschis, asemănător unui pridvor. In cazul prim se întâmplă
ca de pildă la Suceviţa, că acest exonarthex la rându-i mai e
precedat (pe laturile din spre sud şi nord, unde i3e găsesc uşile)
de câte un pridvoraş deschis. Deci planul păstrează în esenţă
încăperile principale din vremea lui Ştefan cel Mare, cărora
le mai adaugă după necesitate o cameră mortuară,. un exonarthex,
un pridvor. Bolţile cari acoperă aceste încăperi, sunt
cu privire la absida altarului, navă şi tindă aceleaşi ca şi pe
vremea lui Ştefan cel Mare, cu deosebirea doar că apare combinaţia
între pandantivi şi arcuri piezişe şi în pronaos, boltit
înainte vreme cu o calotă simplă, largă. Afară de acestea sistemul
bolţilor moldoveneşti devine mai complicat, mai decorativ.
In schimb încăperile adause (camera mortuară şi exonarthexul)
sunt acoperite cu diferite feluri de bolţi; pentru camera
mortuară e mai caracteristică bolta semicilindrică, transversală,
deşi la una din primele biserici la care apare această încăpere,
la Dobrovăţ, camera mortuară e acoperită cu o calotă
mititică de tot, fiind restul spaţiului învelit în arcuri longitudinale
şi transversale. Exonarthexul e acoperit când cu o calotă
pe bolţi moldoveneşti, când cu boltă semicilindrică cu penetraţii.
Un element necunoscut la bisericile de piatră din epoca
lui Ştefan cel Mare, şi care element e menit să dea un aspect
cu desăvârşire deosebit unora dintre bisericile sec. al XVI-lea e
pictura murală exterioară. In sec. ial XV-lea şi la începutul sec.
al XVI-lea înfăţişarea exterioară ia bisericilor era dominată de
liniile lîtructive, profilându-se clar soclul şi articularea pere-

694 V._ V AT AŞI AN U
ţilor prin arcuri oarbe, ocniţe şi contraforturi. Ornamentele folosite
erau realizate în parte fie prin însăşi materialul de construcţie
aparent, fie prin elemente mărunte, plastice sau polichrome,
geometrice sau abstracte, în orice caz însă lipsite de
viaţă şi valoare proprie în afara cadrelor pentru cari erau
create. Acum, dimpotrivă apare la o serie de biserici o pictură
murală care îmbracă exteriorul bisericei în întregime, de sus
până jos, delà altar până la pronaos, acoperind deopotrivă feţele
plane, ca şi profilul pereţilor. Şi ce e mai curios, e că elementele
figurale utilizate de această pictură sunt însăşi figura.
omenească, întovărăşită de peisajul sumar bizantin, înăuntru
căruia se desvoltă o viaţă aparte, izolată de viaţa structivă.
a suprafeţelor acoperite. Pictura aceasta reprezintă o serie de
subiecte înşirate şi ele delà navă spre absidă, cu aceeaş gradaţie
.ca

DĂRI DE SEAMA 695
cile de piatră? Influenţele ulterioare şi îndeosebi Occidentul au
reuşit apoi să desrădăcineze acest obiceiu, şi până şi bisericile
de lemn cari ni sau păstrat, sunt azi învelite ou tencuială albă.
Deîlegarea acestei chestiuni evident că recere încă multe cercetări,
îndeosebi în domeniul architecturei de lemn, dar indiciile
de mai sus îmi par totuşi destul de temeinice pentru a permite
punerea acestei ipoteze. Ce priveşte pictura murală interioară,
ea păstrează în principiu iconografia şi alcătuirea anterioară.
Totuşi se remarcă o deosebire profundă între arta decorativă
din vremea lui Ştefan, şi între epoca caracterizată mai ales de
arta din timpul domniei lui Petru Rareş; pictura murală începe
să domine suprafeţele fără să mai ţină seama de valoarea
structivă şi plastic-expresivă a zidului. Ceeace am amintit mai
sus pentru exterior se întâmplă şi în interior. Din punct de vedere
technic această pictură e de o calitate deosebită, fiind
executată al fresco cu o îngrijire şi îndemânare căreia îi datoreşte
trăinicia.
Elementele decorative plastice se rezumă la chenarele uşilor
şi ferestrelor. Aci elementele gotice, pe cari le-am întâlnit
în vremea lui Ştefan cel Mare, stăpânesc mai departe, cu deosebirea
doar că acum nu mai prezintă înrudiri cu cele din Polonia,
ci maeştrii sculptori sunt toţi veniţi din Transilvania.
Acestei tradiţii gotice i se mai adaugă apoi un ecou îndepărtat
al renaşterei italiene, transmise prin intermediul Ardealului,
şi care se amestecă cu elementele gotice, cari continuă să formeze
caracteristica ornamentală principală până la sfârşitul
secolului al XVI-lea şi mai încolo.
In esenţial deci, architectura moldovenească prezintă, în
cursul sec. XVI-lea, o continuare nemijlocită a celei din vremea
lui Ştefan cel Mare fără deosebiri principiale, ci caracterizată
doar printr'o evoluţie lentă, determinată de trebuinţele proprii,
satisfăcută cu ajutorul mijloacelor şi posibilităţilor intrinseci.
Sfârşitul acestei epoci e pregătit apoi de ivirea unui nou grup
de influenţe, cari schimbă vădit înfăţişarea vechilor tipuri,
aducând elemente noi muntene, armeno-georgiene, şi ruseşti.
Studiul d. Balş, ale cărui concluzii le-am reprodus mai sus,
e întovărăşit de cercetări detaliate asupra mormintelor, şi mobilierului,
cercetări deosebit de interesante şi bogate graţie materialului
ce abundă.
Ilustraţiile bune şi miai ales planurile şi secţiunile îngrijite,
datorite în cea mai mare parte autorului însuş, măresc
considerabil vaSoarea acestui volum al II-lea, şi ne fac să dorim
şi să sperăm pentru un viitor apropiat să vedem istoria architecturei
religioise moldoveneşti complectată printr'un al IH-lea
volum închinat epocii următoare: celei „decadente", cum o nu-

696 T\ VATĂŞIANU
meşte d. Balş, care desigur nu e lipsită de interes şi de importantă,
cu toate că, sau poate tocmai pentru că se exercită acum
o serie de acţiuni noui, cari fac ca architectura moldovenească
să îşi schimbe înfăţişarea, şi în acelaş timp ca vechile elemente
ce supravieţuiesc să ne apară într'o nouă lumină.
V. VĂTĂŞIANU.
Coriolan Petranu, „Bisericile de lemn din judeţul Arad",
Sibiiu, 1927.
E un iâlbum deosebit de însemnat pentrucă e prima publicaţie
metodică a unui grup de biserici de lemn ardelene. D.
Petranu a găsit în judeţul Arad un total de 55 biserici ce mai
există, şi pe studiul cărora îşi întemeiază concluziile. Rezultă
de aci, după cum e şi firesc, dat fiind materialul de construcţie
lemnul de gorun, că aceste clădiri se găsesc îndeosebi
în ţinuturile deluroase, învecinate regiunilor muntoase. Te clinica
se bazează pe aşezarea bârnelor în straturi orizontale,
(Blockverband), indicând astfel originea tipului din regiuni bogate
în păduri, deoarece această technică e cea mai neeconomică
în utilizarea materialului. Planul acestor bisericii se compune
dintr'o încăpere rectangulară lungăreaţă, adăpostind tinda
şi nava (p. 10). Interesante sunt planurile multiple ale apsidelor.
Dintre aceste apside aşi remarca îndeosebi cele ale bisericilor
din Iarcoş (planşa 45) şi Ţărmure (planşa 10), a căror
apsidă se termină spre est cu o muche şi nu cu o lăture. Asupra
acestei configuraţii s'ia discutat mult şi autori recenţi, ca
de pildă Petkovic, îl cred nu numai de origine orientală, ci în
genere aflător numai în mediul pur oriental. Ori din publicaţiile
recente, cum e cea a dlui Zaloziecky asupra bisericilor de
lemn din Slovacia, precum şi din publicaţia dlui Petranu, rezultă
limpede că acest plan se întâlneşte în domeniul architecturei
de lemn est-europene, adecă acolo unde întâlnim construcţia
în asize orizontale. Această coexistenţă de plan şi construcţie
nu pare a fi o simplă întâmplare, ci — după cum arată
d. Joeof Strzygowski (în Byzantion, I. 1924, Kunstgeschichte und
byzantinische Studien) construcţia cu bârne orizontale se aplică
fie unui plan pătrat, fie unui plan cu apside poligonale, în
unghiuri de 135°. Intre aceste planuri poligonale, cel cu muchia
în frunte e frecvent, şi a avut — cel puţin în Ardeal — şi
putere de expansiune, fiindcă apsidele bisericilor de piatră din
Bârsău şi Hunedoara (biserica gr. cat.) precum — şi aceasta e
foarte curios — chiar şi cea a capelei din castelul Huniadeştilor,
sunt evident influenţate de acest plan creat de architectura
de lemn.
Ce priveşte înfăţişarea, e îndeosebit de importantă constatarea
că navele sunt .acoperite cu bolţi cilindrice (p. 10). Ele spri-

DĂRI DE SEAMĂ 697
jinesc teoria profesorului J. Strzygowski, care crede că bolta
cilindrică derivă din architectura de lemn şi anume din construcţia
cu bârne. (Vezi articolul citat mai sus, precum şi cartei
„Altslavische Kunst").
Interesante sunt clopotniţele (p. 12 şi mai ales planşele
46—50), prin faptul că sunt încălecate tindei în laturea de vest,
şi înfăţişează astfel atât paralele apropiate cu cele slovace, cât
şi prototipul unor clopotniţe încălecate ale bisericilor de piatră
-din Ardeal.
Ce priveşte decorul, d. Petranu ne arată că ei se compune
fie din elemente plastice (tăieturi în lemn, p. 21, 22) fie mii
ales din pictură, ce acopere întreg interiorul „ca şi cu un covor"
(p. 13).. Important e faptul că autorul înşiră toate scenele întâlnite,
ceeace formează o largă contribuţie la cunoaşterei temelor
iconografice, alcătuind şi un argument pentru concluzia autorului
, importantă de reţinut drept o caracteristică pentru decorul
pictat al acestor biserici, anume împrejurarea că nu se
-găsesc „două biserici cu aceiaş ordine şi cu acelaş număr al
scenelor". Dovadă că în judeţul Arad, în plin secol al XVIII-lea
şi al XIX-lea această pictură era un element încă viu, creat de
fiecare dată din concepţia artistică existentă şi nu o simplă
perpetuare stereotipă a unor idei artistice apuse, cari se mai repetau
şi copiau doar în virtutea inerţiei. Interesantă şi demnă
de reţinut e caracterizarea picturei (p. 19) din punct de vedere
al subiectului şi al formei, cum e „tendinţa realistă", „caracterul
local", „costumele locale şi ale timpului", deci elemente, ce ne
~fac să bănuim că pe lângă nesfârşitele serii de influenţe bizantine,
orientale şi occidentale, vom putea într'o bună zi descoperi
— cel puţin în domeniul picturei murale din bisericile de lemn
urmele unei picturi autochtone (picturile clasate de d. Petranu
în categoria a doua, pe p. 19).
Rezumând apoi expunerea bogată în amănunte valoroase,
ce cuprind nume de preoţi architecţi şi pictori, precum şi alte
•date statistice şi informative, autorul ajunge la concluzia că
pentru întreaga architectura românească de dincoice de Carpaţi
e caracteristică utilizarea lemnului ca material de construcţie.
Deşi bisericile de lemn ce ?'au păstrat până azi datează
în judeţul Arad abia din secolul al XVII-lea încoace, totuşi tipul
e mai vechiu, şi autorul acceptând părerile lüi Fr. Schulcz
datează originea lui în secolul al XIV-lea.
Incheiând, trebuie să recunoaştem că e păcat că ideile
multiple, ce se întrezăresc cu ocazia analizei, sunt aşa succint
tratate din cauza economiilor de spaţiu impuse, şi nu ne rămâne
decât să dorim ca volumul acesta, prezentabil din orice
punct de vedere, să fie începutul unei întregi serii de publica-

698 v. VATAŞ1ANU
ţii asupra bisericilor de lemn, necesare ou atât mai mult, cu cât
aceste biserici — după cum ne spune şi d. Petranu — sunt ameninţate
în existenţa lor de 2 duşmani neînduplecaţi: timpul ce-,
le roade pe nesimţite dar fără cruţare, şi ţăranii ce vor cu tot,
preţul să scape de ele, pentru a-şi putea ridici biserici „noi şi
frumoase" de cărămidă.
V. VÄTÄSIANU.
Coriolan Petranu, Die Kunstdenkmäler der siebenbürger Rumänen
im Lichte der bisherigen Forschung, (Melanges d'histoire
generale, Institutul de Istorie universală al Universităţii din,.
Cluj), 1926, 8°,
Studiul e un adevănit vade-mecum pentru oricine ar vrea.
să se ocupe din punct de vedere ştiinţific cu architectura bisericească
românească din Ardeal. In partea I-a (pag. 5—22) autorul
dă în rezumat părerile scriitorilor principali, străini şi.
români, cari s'au ocupat cu bisericile noastre din Ardeal, precum
şi ditele principale publicate. Această colecţionare de bibliografie
şi aprecieri e de o valoare nepreţuită pentru cercetător
şi totodată o ilustraţie fidelă a felului cum s'a făcut
„ştiinţă" de cătră majoritatea străinilor, mai ales de unii autori
unguri, preocupaţi de idei şoviniste, neorientaţi asupra
monumentelor ce pretindeau că le studiaseră şi ignoranţi adeseori
ai literaturii publicate de înşişi colegii lor. Numai aşa seexplică
inexactităţile continue şi părerile opuse ale acestor-
„cercetători", păreri ce se exclud reciproc, fără ca una să fiemai
temeinică decât alta, şi fără ca vre-un autor să caute măcar
să argumenteze în favoarea tezei luil combătând pe celelalte.:
Terminând bibliografia şi rezumatele dl. Petranu dă în
partea a doua a lucrărei o succintă şi foarte precisă schiţă a
istoriei artelor plastice româneşti din Ardeal. Cu privire la architectura
de piatră stabileşte următoarele tipuri: 1. Cel bizantino-român,
2. cel intermediar, alcătuit din tipul 1. şi influenţe--
occidentale, şi 3. Itipul occidental adaptat cerilnţefor ritului'
oriental, (pag. 22). E păcat că autorul nu a pus pentru bisericile
de piatră şi chestiunea unei influenţe venite din partea architecturei
autochtone, adecă a celei de lemn. Mie mi se parecă
tocmai în această direcţie se vor putea lămuri unele din--
problemele cele mai interesante şi cele mai importante.
Apoi autorul trece la architectura de lemn, pe care o consideră
cu drept cuvânt ca cea mai caracteristică pentru architectura
românească din Ardeal. Analizând bisericile de lemn •
pe scurt, reuşeşte să demonstreze lipsa aproape desăvârşită a.
unei influenţe occidentale (sub formă săsească) şi să accentueze'
dimpotrivă legăturile de afinitate ce există între aceste clădiri-

DĂRI DE SEAMA 699»
şi cele similaie din Muntenia şi Moldova, precum şi înrudirile
directe cu cele slovace şi rutene, delimitând astfel o regiune
central-est-europeană cu o architectură de lemn proprie, înrudită
din punct de vedere technic cu architectură nord-est europeană,
dar diferită din punct de vedere al planului şi al formei.
Ocupându-se apoi de partea decojrativă, autorul relevă
importanţa picturilor murale, oari dau interiorului aspectul unei
încăperi tapetate cu covoare, o impresie demnă de subliniat
pentru indicaţiunile ce cuprinde relativ la orignea interiorului
pictat şi a valorilor lui formale. Amintind apoi câteva scene!
din iconografie, insistă asupra judecatei celei din urmă ca subiect
deosebit de favorit pictorilor români, şi cu atât mai important
pentru noi, cu cât această reprezentare îngădue artistului
să-şi răzbune toate neajunsurile de cari a suferit şi să ne
reogliindească, în stilul unei satire, societatea respectivă cu.
toate defectele ei. Această scenă e frecventă şi în arta Rutenilor.
Autorul mai dă apoi o serie întreagă de informaţii referitoare
la executarea picturilor diferitelor biserici, precum şi.
nume de zugravi, demonstrând că în materie de pictură murală,
şi de icoane trebuie să admitem existenţa unei şcoli de pictură
munteano-transilvăneană, a cărei creaţiune poartă toate caracterele
unei iarte bizantino-române, cu rare elemente occidentale.
Pictura occidentală pătrunde în arta românească abia după
anul 1848, când încep o serie de ardeleni să studieze bele^artele
în Austria, Germania şi Ungaria (pag. 60), dar acestui curent
de occidentalizare, care a încercat să desrădăcineze şi arta.
bizantitnă-religioasă, i s'ia opus curentul neo-bizantin, în fruntecu
Octavian Smigelschi, care a reuşit să ne păstreze şi pe viitor
străvechile tradiţii.
Tinzând spre o imagine cât mai complectă ia întregei vieţi
artistice ardelene româneşti, dl. Petranu nu uită să amintească
în treacăt obiectele de cult, manuscrisele, cărţile tipărite
şi stampele, arătând la îndemâna acestor obiecte mărunte şi
mobile fluctuaţiunile continue, ce au existat între Ardeal deoparte
şi Principatele Române de alta.
Rezumând, autorul accentuează importanţa Ardealului
din punct de vedere artistic, fiind că el constitue arena, pe oare
se dă lupta între arta occidentală şi arta bizantină, fiindcă act
în iartă românească apar ambele curente când neamestecate,
faţă în faţă, când iarăşi contopindu-se, sau cedând occidentul
curentului bizantin, fără îndoială mai puternic. Substratul autochton
însă, pe care se grefează aceste curente, e architecturat,
de lemn românească.
V. VĂTĂŞIANU.

700 V. VĂTAŞIANU
O. Tafraîi, „Le trésor byzantin et roumain du Monastère
de Poutna\ taris 1925, volum de text, şi album.
Asemenea publicaţii sunt extrem de utile şi deosebit de
necesare pentru noi Românii, dat fiind

DĂRI DE SEAMĂ 701'.
vechea arehitectură de lemn asupra celei de piatră (p. 19). Deşi.
autorul nu aduce nici un argument în favorul acestei afirmaţii,
totuşi o accept, fiindcă am încercat eu însumi încă în anul
1927 să demonstrez acest lucru pentru architectura moldovenească,
într'un articol din revista „Junimea literară". Curioasă
găsesc însă afirmarea d. Ştefănescu cu privire ia caracterul
vechei architecture moldoveneşti, pe care îl crede conform principiilor
architectonice gotice-normande (p. 19), pe când ştiut
este, că tipul românesc de^a construi în lemn aparţine din toate
punctele de vedere formale şi istructive grupului nord-est european
şi e deci indigen! Cu privire la sculptura în lemn distinge
două curente: 1. cel oriental-bizantin, care preferă motive
vegetale şi chiar figura omenească, .şi 2. cel ţărănesc autochton,
care utilizează motive geometrice, sculptate uşor fără
tăieturi adânci, dar polichrome.
Urmează în sfârşit capitolele închinate picturei monumentale,
o amplă descriere, o serie de consideraţii iconografice asupra
unora din .temele ce i se par autorului .mai ilustrative, apoi.
detaliile technice şi drept încheere o analiză stilistică, ce cuprinde
atât valorile formale cât şi cele sufleteşti.
Departe de-a putea reproduce în aceste câteva rânduri,
materialul vast şi multiplele concluzii, voi încerca de-a reţine
numai cele ce mi se par mii principale. Pentru d. Ştefănescu
pictuia moldovaniească monumentală ia fiinţă în secolul al XVlea,
dat fiind că nu există monumente anterioare şi fiindcă
atunci ise întrunesc elementele constitutive ale picturei moldoveneşti.
Şi iată cari sunt acestea: pictura bizantină, constantinopolitană,
încărcată cu tradiţii elenistice (p. 205—6). Punctele
de pătrundere ale acesteia sunt porturile Chilia şi Cetatea-
Albă, precum şi gustul şi suita domniţei Maria de Mmgop,
soţia lui Ştefan cel Mare, descendenta Comnenikur şi Paleologilor
(p. 302). Drept un argument în sprijinul acestei păreri,
autorul aminteşte şi faptul că deja Alexandru cel Bun primise
delà loin Paleologul două tablouri cadou (p. 68). Acest curent
bizantino-elenizant se amestecă apoi în Moldova cu arta ţărănească,
căreia îi datoreşte o împrospătare şi o viabilitate nouă
cu caracter românesc (p. 251—2). Caracteristic pentru compoziţia
picturilor din această primă şi glorioasă fază, e adaptarea
şi isubordonarea picturilor elementelor structive ale clădirei
(p. 229), fapt subliniat şi de d. Balş. Această epocă de glorie
ţine, după d. Ştefănescu până prin anii 1540, când începe
prima fază a descompunerii (p. 287). Cauzele sunt: 1. înstrăinarea
artei ţărăneşti delà pictura monumentală, ceiice atrage
cu sine pentru pictura monumentală o pierdere a contactului
cu viaţa imediată (p. £55). Motivele acestei înstrăinări nu nt,

702 V. VĂTĂŞIANU
le explică autorul. 2. Influenţe munteneşti asupra iconografiei,
3. Pătrunderea câtorva elemente naturaliste ale renaşterei
italiene, mai ales în domeniul peisagiuLui, şi în sfârşit 4. o invazie
a icoanelor ruseşti, elemente oari toate la un loc fac să
piardă pictura murală monumentalitatea de odinioară şi să se
- descompună în detalii (p. 288). Rezultatul e că pictura murală
de aci înainte nu va mai ţine seamă de rolul ei decorativ, pe
care îl are de îndeplinit în funcţie de edificiul dat, ci ea va
căuta, dimpotrivă să se răspândească în interiorul şi exteriorul
bisericilor, ne mai respectând elementele structive şi urmărind
exclusiv evidenţierea propriilor ei valori (p. 229). Din acest
punct de vedere al degenerărei, autorul distinge .două perioade,
una ce merge dela 1540 la 1590, în decursul căreia procesul de
descompunere e încă mai mult latent, şi alta după 1590, când
stilul icoanelor înlocueşte cu desăvârşire pe cel al marilor meşteri
decoratori (p. 288).
Importante sunt informaţiile referitoare la technică. D.
Ştefănescu susţine că cele mai multe picturi murale moldoveneşti
nu sunt frescouri ci executate al secco (pp. 209, 211—3),
intrând în controversă cu afirmaţiile dlui Balş, care dimpotrivă
numeşte pictura murală moldovenească frescou. O lămurire a
acestor păreri opuse o pot da fireşte numai verificări ia faţa
locului.
Iată deci în câteva linii rezumative evoluţia picturei murale
moldoveneşti, aşa cum ne-o expune autorul, oare ia totodată
precauţia de-a confirma părerile dsale şi prin proba a
contrario, încercând să demonstreze deosebirile fundamentale,
ce există originalmente între şcolile de pictură moldoveneiscă
de o parte (căci autorul distinge mai multe şcoli cu caractere
particulare în chestiuni de detaliu), şi cea sârbească, macedoneană,
atónita şil munteană de alta (p. 293—5). Influenţe
munteneşti şi atonite (prin intermediul Munteniei) apar abia
— după cum am arătat mai sus — în jumătatea a doua a sec.
al XVI-lea (p. 298—9). In schimb, graţie substratului comun,
bizantino-constamrtinopolitan, autorul subliniază oarecari înrudiri
ale picturei moldoveneşti cu cea bulgărească (p. 299—
303). Cu deosebită privire la şcolile singuratice moldoveneşti,
autorul accentuiază în repeţite rânduri importanţa ţesăturilor,
broderiilor şi icoanelor executate la mănăstirile mari, sedii de
şcoli de pictură.
înainte de-a încheia darea mea de seamă, trebuie însă isă
remarc că am extras aci mai sus, ceea-oe mi s'a părut că menţine
autorul cu mai multă insistenţă. Alături de părerile expuse,
d. Ştefănescu însă i3usţine şi altele, cu desăvârşire contrarii
sau neîntemeiate. Astfel de pildă pe p. 205, dânsul susţine

DĂRI DE SEAMA 703
-deodată: „II (l'art moldave, având îndeosebi în vedere pictura)
-est le produit d'un milieu artistique indépendant... Le3 emprunts
et les influences étrangères apparaissent seulement à
la fin du XVI siècle". Or tocmai d-sa isusţine în repeţite rânduri
că baza de plecare a picturei moldoveneşti e arta bizan-
-tino-constantinopolitană! Pe p. 301—2 iarăşi ne spune că icoanele
ruseşti nu au jucat nici un rol important în evoluţia picturei
moldoveneşti. Şcoala moscovită abia în secolul al XVII-
4ea ar fi lucrat în repeţite rânduri în Moldova, dar „elles (Ies
oeuvres de Ia peinture russe) présentent une évolution très différente
de celle de l'art moldave; elles n'ont avec lui que peu de
points de contact et par ailleurs les renseignements de l'histoire
ne nous permettent pas de penser a des rapprochements plus
importantes et à des influences dont on doive tenir un compt
plus sérieux". Dar cu ocazia analizei tocmai influenţei icoanelor
ruseşti îi punea în socoteală pierderea simţului pentru
pictura miumală monumentală decorativă! O altă afirmare neîntemeiată
e încercarea de-a explica pictura murală exterioară
. printr'o influenţă a bisericilor romanice ardelene (p. 184, nota
2). Bi3erici romanice în Transilvania nu sunt decât cele săseşti,
,şi la acestea nu se aminteşte de o pictură exterioară, precum
întregul stil romanic nu a cunoscut asemenea picturi pe pereţii
exteriori. Acestora şi altor inconsecveţe li se mai adaugă
încă o împrejurare regretabilă. Autorul, după prima redactare
a lucrărei, fie că primise material nou, fie că îi scăpaseră parte
•din datele importante, şi atunci, renunţând la o refacere a textului,
a trecut datele respective, adeseori foarte cardinale, la notele
marginale. In sfârşit, şi într'un caz de retipărire, ar fi neapărat
de dorit, ca lautorul să revadă şi trimiterile din text şi
delà planşe. Astfel p. 94 interpretează planşa XXXVIII drept
„Jesus conduit chez Anne", iar pe planşe scrie „L'arrestation
-du Christ", sau pe p. 147 le Sauveur parlant aux animaux
et aux oiseux", pl. LXXVI, fig. 2, iar pe planşe «Création des
animaux". Dacă asemenea neglijenţe nu derutează pe specialist,
ele totuşi îngreunează consultarea şi îi zăpăceşte pe cei
neiniţiaţi.
Cu aceste rezerve volumul acesta al Il-lea al colecţiei
„Orient et Byzance", rămâne o lucrare folositoare, cuprinzând
o preţioasă colecţie de material, analize bogate şi instructive,
idei originale, şi având o înfăţişare prezentabilă. Planşele
Îngrijit executate sunt de o valoare documentară deosebită.
V. VĂTĂŞIANU.
I. D. Ştefănescu, Contribution à Vètude des peintures murales
valaques (Transilvanie, district de Vâlcea, Ţârgoviste et
.région de Bucarest), colecţia „Orient et Byzance", Paris, 1928,4°.

704 V. V AT AŞI AN U
In avant-propos autorul promite de-a prezenta un amplii
material şi concluzii importante, dar textul răspunde puţin,
acestor promisiuni. Lucrarea e mai mult un fel ide catalog, înecare
sunt înşirate o serie de biserici şi picturile, ce le împodobesc.
Lista monumentelor e însă departe de-a fi complectă, lipsind
cu desăvârşire unele din cele mai însemnate cicluri de picturi
murale, ce s'au păstrat, cum sunt de pildă cele din Sântă-
Marie, ruina de sub Cetatea Colţei, Streiu-Sân-Georgiu, Gurasadului
şi altele. Picturile isunt designate prin denumirea scenei
ce reprezintă, fără o descriere mai amănunţită, care ar
permite studii iconografice detaliate.
Din punct de vedere al dispoziţiei lucrării trebuie remarcat
că s'a jertfit prea mult loc unei lungi Introduceri, menite
să schiţeze mediul artistic, amintind în linii generale istoria
architecture! bisericeşti şi a .artelor decorative. Asemenea generalităţi,
arhicunoscute nu au ce căuta într'o lucrare strict ştiinţifică
şi cu subiect delimitat, cum era să fie prezenta. De-asemenea
ar fi fost economic să se discute elementele stilistice^ nu
pentru pictura fiecărei biserici în parte, ci odată pentru cele •
ce au caracterele comune. Se evitau astfel repeţiri inutile, câştigându-se
în schimb loc pentru alte consideraţii lăsate pe dinafară.
Mai pe larg s'a ocupat autorul cu technica executării picturilor,
arâtându-ne două straturi de tencuială, ce servesc casuport
al picturilor, analizându-le compoziţia, subliniind diferinţele
între tencuiala utilizată în Muntenia şi cea în Moldova.
Din aceste analize reţinem constatarea, că pictura murală
munteană s'a executat al fresco (p. 16). Chestiunile de figură,
formă, conţinut sufletesc şi evoluţie, sunt înghesuite toate
în scurtele pasagii, întitulate „le style", cari închee descrierea
picturilor fiecărei biserici, şi în consecinţă e lesne de înţeles, că
tocmai această parte de analiză (figură, formă, conţinut) şi de
sinteză (evoluţie), e plină de lacune, deşi tocmai aci aşteptau chestiunile
ştiinţifice deşlegarea lor.
De altfel d. Şteifănescu pare mai mult estetician, şi încă
unul orientat spre arta mediteraneană. Astfel caută să aplice
artei noastre picturile următoarele principii plaistice: „Les
draperies, dans un, art monumental et un art religeux bien
conçu (?) doivent laisser deviner des corps et la matière très •
savante..." (p. 46). Observaţie justă când consideri sculpturi
greceşti din perioada clasică sau elenistică, sau figurile renaşterei
italiene şi ale clasicismului, dar în arta Europei orientale,
sau în arta occidentală medievală, ce caută asemenea pricipii?
Oare nu .sunt şi acestea ,.un art religeux bien conçu(?)"
deşi nu lucrează cu elemente reprezentative (cum e figura ome—

LAPA bM SEAMĂ
ibè
nească, concepută realist) cî cu linii, adeseori abstracte |i cHiâr
geometrice, iar slăDiciuriea acestor curente tíé artă nordică şi
orientală, e tocniai làceea, că se lasă ici-coléá sediise fté-abp'eră
şi èie cu figura omenească, concepută naturalist, şi attirici dà
sigur că nü reuşesc, précütri invers nici aria élèriisiica şi nici
renaşterea nu ar fi putut âă ne dea bogăţiile dfnarrieritále nordice
sau orientale. Consecvent acestei orientări străirie âe ce ee
esenţial artei româneşti, autorul constată aproape cu regret
apariţia meşterilor pictori săteni la mănăstirea Hurezi şi la.
biserica Bráncoveánü diri Făgăraş, suparâridu-se de figurile
„urâte" (pi. 52). È de prisos să notez, că tri consecinţă nici ¿iü
caută sa explice apariţia şi caracterul acestei arte populare. Iii
schimb dsa operează cu predilecţie cu terineni ca „şcoala ixrâiicoverieascá",
„stilul mărunţilor maeştri stiend"; „tip* tté biserică
llrMÉitine&iia" şi altele', fără la espllce işi ăâ caráctáriieza:
precia aceste denÜmiri:
iri sfăfşit autorul discuta şi âpâr'Utâ ţjictur'ei Muíate ífi.
epoca, itìi BrancÒvèailù, iiitilfitiricí biier'M tílli FuritíenÉ-lJo*amriéi.
fceÜn Strat de étÜcco reliefat cil ajutorul tìe nltfdèle de llM 1 r
sotti pictate o' ieHé de lìtòUve persane; ce Hn^ÉAbtì8ÌB pretil
cá llistó cb^Oare (p: 53): Mdíivui el atare 11 atribue tile! ffiflilifiie
cotìitaritiriòpSliUiie; admís*. bai- tècflUicà o' áe'fircte&M
dfefH iMliâria: poate, dar fá{iiiii ¿tr treMi ffilâl MÉt, dai
furiti et acfeàik tectónica ajeare, fct ifltiìt ¿bal tóatílíe Ili tìrlenì;
Cc&siHerarid lücrirea în íriiregifiíe, ea tíu è tié sifür fftjri fllokre
(rlotâftci rriki áíeá frUriic&Sele plătise cti fep s r'8(0figffliir ditì. Pjţitic (jîiÎL. 8ojocnaj, C. Momariyi iâ etatea,
de i\ di Sfii (a. 1842J se înscrie la sèrniriarul teolog'ic diri Blaj,

706 /. MOGA
de unde în anul următor fu eliminat pentru un act de revoltă
împotriva episcopului Leményi. Revenind apoi în seminar, la
anul 1845 îl găsim printre cei doisprezece teologi, cari revoltaţi
împotriva oportunismului şi lipsei de naţionalism a episcopului
Leményi, iau urmat euragioşi pe profesorii alungaţi delà catedre,
şi protestând împotriva episcopului la forurile religioase,
s'au înrolat în ceata de tineri luptători din jurul lui S. Bărnuţiu.
Condamnarea partidei lui Bărnuţiu, fu o grea lovitură
pentru tânărul cleric. Unchiul său, alungat din cler, plecă la
Braşov, iar preotul din Pihtic avu să sufere răsbunarea episcopului.
C. Romanul, amarat, trecu Carpaţii la fraţii din
Muntenia, în a cărei capitală îl găsim la anul 1847, că profesor
la pensionul Schewitz.
In tovărăşia dascălilor Treb. Laurian şi Ioan Maiorescu şi
alături de fraţii Goleşti, Romanul asculta verbul înflăcărat al
lui Bălceseu, «are reîntors delà Paris exalta mirajul unei Dacii
dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră. Veştile ce începură
a sosi despre frământările Românilor lardeleni, îi întăriau în
suflet nădejdea unei rapide realizări a acestui ideal. Nerăbdător
„să ştie mai deaproape", Romanul la 1 Maiu sosi la Braşov,
unde autorităţile îl semnalau oa pe un agitator al reînvierei
imperiului Dacilor, iar la 8 Maiu se afla în Sibiu, pentru
ca în conferinţa fruntaşilor români, ţinută în ajunul adunării
delà 3/15 Maiu 1848, să facă apel la toţi Românii „să şteargă
diferinţa religioasă şi să fie toti una" în faţa marilor evenimente.
Tânărul înflăcărat, în adunarea de pe Câmpia Libertăţii
fu ales membru în comitetul permanent de sub preşedinţia lui
Şaguna şi Bărnuţiu. Peste entusiasmul visurilor cuprinse în hotărîrile
adunării însă, în curând coborî duşul rece ial eşecului
suferit de delegaţia română la slăbănogul de împărat, şi de violenţa
cu care Ungurii, nesocotind cererile Românilor, au declarat
în mijlocul teroarei şoviniste unirea Ardealului cu Ungaria.
Intre timp se produse măcelul delà Mihalţ şi printre „instigatori"
autorităţile bănuiau a fi şi C. Romanul. Acesta împreună
eu Bărnuţiu, lancu, Buteanu, Laurian, Bălăşescu ş. a.,
formară comitetul delà Sibiu, care îndruma politica poporului
român, şi ducea tratative cu Saşii pentru închegarea unui front
comun. Aici află C. R. vestea revoluţiei din Muntenia şi tresărind
de bucurie, aştepta ou nerăbdare întinderea ei în Moldova,
fiindcă „toată mântuirea Românilor atârnă delà unirea şi bunăstarea
Principatelor".
Ungurii însă acum deslănţuiau o cumplită teroare împotriva
Românilor şi în sufletul lui Romanul se întări convingerea,
că „fără vărsări de sânge nu vom eşi la dorita cale", pentru
aceea „trebue să se udune naţia iarăş la un loc" pentru luptă.

DARI DE SEAMA 707
In acelaş timp simţi nevoia unei largi lămuriri a opiniei pujDlice,
despre îndreptăţirea politică a statului, care să cuprindă
jte Românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor. „Trebuie deşteptată
Europa, că numai prin ridicarea Daciei se poate împiedeca
panslavismul". „Deviza noastră să fie formarea Daciei" scria
«omanul fraţilor de peste Carpaţi şi în primele zile ale lui Iulie,
trecu munţii îndreptându-se spre Bucureşti, unde, în pragul
marilor evenimente, se simţea nevoia tuturor bărbaţilor D,ou capiL.itate
însemnata" cari să lucreze pentru „cauza generală a
. Românilor". Aci, istovit de eforturile de până acum, se îmbolnăvi
şi pentru întremarea şubredei sale sănătăţi, ceru sprijinul
,/fratelui Bălcescu". După ce şina recăpătat puterile, la
6 Sept. 1848, Romanul era în fruntea convoiului de manifestanţii,
cu un drapel în mână, ca să ardă Regulamentul Organic.
Revoluţia mumteană căzu. Ardealul însă se încinse dintr'odată
de focul revoluţiei armate şi C. Romanul sosi Ja timp,
pentru a i se încredinţa conducerea prefecturei delà Reghin şi
organizarea legiunei a XILa.
In faţa legiunilor de iobagi de pe câmpie, înarmaţi eu coase,
săcuri şi lănci şi conduşi de Axenite, C. Romanul şi Micaş, se
ridicară regimentele înarmate ale Secuilor, cari sub conducerea
multor militari de profesie înaintau în trei coloane împotriva
Românilor. La 27 Oct. cavaleria secuiască a contelui Lazar
sdrobi avanposturile române, prefăcu în cenuşe comuna Sân-
Pauil şi a doua zi, înconjură şi măcelări legiunea lui Micaş delà
Iernut, îndreptândmse spre tabăra delà Aţintiş a lui Romanul,
acum numit şi Vivul. La 31 Oct-, Secuii se loviră eu legiunea
lui Romanul, dar fură înfrânţi şi decimaţi de Români, ţinuţi
trei zile încercuiţi, înecându-li-se toate atacurile în sânge, iar
• când reuşesc să fugă spre Târgu-Mureş, lăsând în mâna Românilor
toată prada de până acum, fură încunjuraţi la Iernut
de aceeaş legiune a XII-a şi de gloatele tribunilor Bianu şi N.
Pop, şi brigada isecuiască distrusă căzu prisonieră în mâinile
Românilor.
In curând întreg Ardealul era în mâinile oştilor imperiale
şi a revoluţionarilor români. C. Romanul plecă acum la Reghin
să-şi organizeze acolo prefectura. Tovărăşia dintre imperiali şi
legionarii români însă, fu în curând întunecată de ţinuta
jignitoare a ofiţerilor imperiali supăraţi de prezenţa
înarmată a Românilor, şi Romanul, în rapoartele
sale către comitetul central delà Sibiu, protesta plin de amărăciune
împotriva înjurâilor şi silniciilor locot-colonelului
Urban şi a ofiţerilor săi, faţă de ţăranii disciplinaţi şi tribunii
legiunei a XII-a. Dupăoe termină organizarea prefecturei
din Reghin, Romanul cu legionarii bine instruiţi milităreşte
«desarmă Secuii din satele ungureşti ale prefecturei sale şi plecă
45*

708 I. MOGA
cu acelaş iscop pe cursul de sus al Mureşului. In ctirsul sărbătorilor
Crăciunului, Târgul-MureşUl îi deschise porţile primiric?
pe mândri legionari români, notiii săi stăpânitori.
Evenimentele luaVă insa o întorsătură gravă. Ungurii sub.
coriducerea generalului Bem âu spart frontul dela Ciîuceâ, aruncâiid
jţfe Urban peste' fâarpaţi iii Bucovina, Clujul fu ocupat, şi.
îh Rimele iile alb aiului 18Î9 Târgul-Mdfeşului fu părăsit de
armatele ifrJp%fîâle, Senini a' face ioc celor ungureşti. Ungurii
năpădiră calicia şi la 8 lan. 1849 o ceată de călăreţi, prîtnr'un
atâ'c de rioâp'tea, reuşi sa pririfa pe C. Românul şi pe viceprefectiil
McMovafttt; îh cMă trîburiiilui Contai din Gudea, unde,
erau refugiaţi: Futâ târîţi pe jos cu mâinile îh obezi '$i legaţi
de coadă cailor paria Ia târgul-Miu*eş. Dtipăce tit$$ de şla'se
săptămâni âu aşteptat în închisoare ca tribunalul fnârţiial Să.
le fâseaScâ în arnlVĂ plrefectUrii capete de âcUZafe, fttr'uni din
zitâk lui Mftie iftîrt Icoşi cilii cedate, şi sub (pretext câ-i duc lâ.
Cluj şi de acolo ÎI D'ebreţin, sun o puternica exeortâ, şi înconjuraţi
de multă lume instigată împo'tfwa lor, iniu acM la marginea
oraşului pe hotarul coffiurîei SâlrigioirgiU, Unde, ia un semn
convenit, călăii âu tăbărât asupra lor lovindu-i îh cap cu ciomegele'.
Cadavrele crunt mutilate şi strivite de copitele oiîlor, dupace
au fOSt despuiate de tot ce era 'ffle preţ pe ele, fură aruncate
pe 0 Margine de şanţ.
In rasptfnâ d. L Lupâş oOnitată că adtoruT, c& ptîlejul Intrării
festive îri ihcihtf Aoidenlfei HoiMiie, face ,",tin act de
dreptate istorică reîftvima din pulberea Uitării figura" acfatttl
dascăl erou şi rfiucenic", ăl cărui vis „lâ plinirea vremii" s'â.
realizat în forma Rbnianiei de £&:
Trecană lipbi lă apre'ciarea activităţii ştiinţifice de panii,
acurii & aluî S: Drigoriiir, arttâ seria lucrărilor de reală valoare
istorică; izvorite din ^cercetările fâ'bUte fii arhivele,
sârbeşti şi ruseşti, lucrări, cari au adus noi fcontriibuţiuni
ta cunoaşterea trecutului nostru prin corespondenţa
episcopălui Gherasim Adamovici şi aceea a lui Şăguhă,
precum şi prin cele puBlicate ott privire la preoţii, călugării şi
vlădicii diii veicUl al XVII-Iea şi al XVIII, cari căutau Iti Rusia
sprijin moral şi material îh luptă pentru păstrarea credinţei
strămoşeşti şi a lăcaşurilor ei, precum şi asfupfcâ a^Szamihtelor
tradiţionale ale Vlahilor din Serbia şi ale VlânllOr şl MorlacilOr
din Istria.
Deasupra acestor lucrări se ridică importanta hfonofta'-
fie istorică „Istoria desroBirii religioase k Românilor ctm Ardeal
în secolul al XVIII-Iea", ale cărei pagini sunt demne "de reprodus
într'o antologie cu scopuri de educaţie reiigib'ăM şi ttâţîb-

DĂRI DE SEAMA 709
Mala.. Alături de această actiyitate ştiinţifică, căreia i se adaugă
monografia asupra eroilor revoluţiei din anul 184§, Avram Iancu,
Ioan Buteanu şi C. Romanul-Vivu, d. Ş. Dragomir a desvoltat
o largă activitate ân cadrul vieţii constituţionale bisericeşti din
Ardeal şi în „Asociaţiune", şi tot d-sale i-a reyenjt rolul important
de secretar al Adunării Naţionale delà 1 Dec. 1918 din
Alba-jţuba, rol care, ca unui „ostaş ni adevărului", îi impune
datoria de a restabili adevărul opmjplecţ în jurul acestui act istoric
naţional.
I. MOGA.
Yereşş Andréas, Annuae liţterae Socieţqţis Iesu de rebus
•transylvanicis temporibus principum Rdţhonj 1579—1613 (Fontes
Rerum Transilvanicarum Tom V). Budapest 1921, PP- XVI —(—306.
R-ipoartele pe cari şefii misiunilor Societăţii Ieşuiţilor din
: diferite ţări le trimeteau anual comandantului general al Societăţii
la Roma, pentru a-1 informi despre activitatea membrilor
misiunei, au început a fi ordonate şi publicate încă din
anul 158.1, fiind trimise apoi tuturor şefilor de provincii şi de
misiuni, pentru a-i orienta asupra activităţii colective a membrilor
Societăţii. Aceste volume cu timpul au devenit atât de
rare încât abia Biblioteca Vititorio Emanuele (fost Collegium
Romanicum) din Roma -mii posedă o colecţie completă, din
care dl Dr. A. V. a copiat toate rapoartele privitoare la activitatea
jesuiţilor din Transilvania, publicând în acest volum pe
cele din timpul principilor Bâthory. Faţă de corespondenţa particulară
a j&3uiţilor, din care dl A. V. publicase o parte (Episţolae
eţ acta Jesuilarum Transylyaniae temporibus principum
Bâthory 1571—1588, în Fonţeş Rerum Tranşylvanicarum I—II
Budapest 1911—13), rapoartele anuale ne dau o privire mai
largă asupra evenimentelor, mai cu seamă cele din 1592—1599,
cari cppjate după manuscrisele din biblioteca provincială austriacă
din Viena, sunt mai complecte 4 ec ât extrasele lor publicate
la Roma.
Volumul de faţă ne dă informaţii privitoare la pătrunderea
jesuiţilor în Transilvania, sforţările lor pentru restaurarea catolicismului
distrus de luteranism şi calvinism, lupta îndârjită
çare au dat-o în dicte pentru dreptul de a rămâne pe teritorul
Transilvaniei, când duşmanii lor „ereticii" şi „arianii" ajungeau
la influenţă precumpănitoare în dietă şi Ia curte, perse-
• cuţiuniile ce le-au suferit mai cu seamă delà Saşii din Cluj, si
în cadrul acestor frământări ştiri despre persoane şi evenimente
pplitice din Transilvania. In cursul proselitismului catolic
desfăşurat mai mult printre orăşeni, jesuiţii n'au reuşit
-..să câştige aproape nimic din populaţia românească. Rapoar-

710 í. MOGA
tale ne amintesc abia două cazuri, unul din 1586 când convertesc::
o femeie româncă (p. 10) şi altul din 1604 când conving pe
şapte români să treacă la catolicism (p. 102). Popor refractar
oricărei înoiri în domeniul credinţei, Românii nu intrau în
cadrul sforţărilor de proselitism religios al iezuiţilor şi decimei
în rapoartele lor anuale.
Abia am putea semnala doar câteva ştiri incidentale. In
schimb povestirea evenimentelor politice, cari au frământat
Transilvania la sfârşitul sec. XVI şi începutul sec. XVII, mne
dă informaţiuni mai bogate privitoare la Mihai Viteazul şi
Eremia Movilă. Stăpânire! „tiranului" Mihai, jaful lefegiilor
săi şi pornirea nobililor unguri împotriva voevodului român
stăpânitor al Transilvaniei, au lăsat urme şi în aceste rapoarte
anuale, ele însă nu depăşesc ca noutate, ca importanţă şi ca
apreciere a persoanei voevodului, ştirile contimporane ale cronicarilor
locali cunoscuţi. Mai interesantă ne pare descrierea călătoriei
părintelui rector al iezuiţilor din Cluj Ioan Argento, tare
însoţit de câţiva tovarăşi trece prin Secuime în Moldova, merge
în audienţă la Eremia Movilă, iar de aici pleacă în Polonia. Câteva
.amănunte noui şi portretul sufletesc al lui Eremia Vodă,
fire adânc religioasă şi bănuitoare, cel puţin în ce priveşte persoana
lui Moise Szekely, ne face să dăm în Întregime descrierea
vioaie a autorului raportului din anul 1604.
Anume pe la mijlocul anului 1603, când Ardealul fierbea
sub răscoala lui Moise Szekely, şi iezuiţii fură alungaţi din Cluj,
aceştia au hotărît ca o parte din ei isă rămână în ţară, iar o
parte să plece în Polonia, pentru a cere milă şi ajutor dela regele
catolic. Rectorul iezuiţilor, Pater Argento pleacă deci din
Cluj în 12 Iulie împreună cu 7 tovarăşi, şi la 12 August sosesc
la Cracovia, după ce petrecură mai multe zile şi nopţi prin
munţii înalţi acoperiţi cu păduri, cari înconjoară din toate părţile
Transilvania. Deşi, prin Secuime aveau cai de-ai Românilor,
cari le duceau alimente şi-i conduceau peste graniţă în Moldova,
totuşi o bună parte a drumului trebuiră să o facă pe jos din
cauza urcuşurilor grele şi a drumurilor prăpăstioase. Acestea
erau şi foarte periculoase, după cum arătau mai multe capete şi
cadavre de oameni, pe cari, se spune, că de curând i-au ucis
tâlharii sau i-au mâncat fiarele. Se vorbea că şi strâmtoarea
prin care trebuiau să treacă ar fi ocupată de hoţi.
In Secuime, în satul unde au poposit trei zile, se spunea
că în fiecare zi erau mai mulţi inşi contaminaţi de ciumă. Atât
aceştia însă, cât şi restul, fie unguri, fie ardeleni, nu numai că
nu fug de contagiunea ciumei, dar consideră ca un mare păcat
să fugi de ea, sau să refuzi apropierea celor contaminaţi. Spun
anume că ciuma e o pedeapsă trimisă de Dumnezeu, de care

DĂRI DE SEAMA 711
dacă cineva vrea să fugă, se sustrage voinţei lui Dumnezeu (p.
89). Din aceasta, se poate vedea cauza, pentru care au murit
atâţia din ai noştri in Transilvania. Conformându-se deci obiceiului
locului, pentru a nu da prilej de calomnii ereticilor, că întocmai
ca păstorii nelegiuiţi au părăsit turma în primejdie, cu
toată ciuma care bântuia, (jezuiţii) nu s'au îngrijit întru nimic
de sănătatea proprie. Dar revenind la pericolele drumului, călăuzele,
— nişte barbari, cum îi arată şi foarte cunoscuta religie, —
cari i-au condus prin pădurile cele mai mari în acest drum, tot
mai des ameninţau pe iezuiţi, pentru a le stoarce bani, şi puţin
a lipsit ca într'o noapte i3ă nu-i lase în mijlocul pădurilor. Totuşi
Dumnezeu, care e bun cu cei ce nădăjduiesc în el, astfel i-a
păzit, încât trecând graniţa Transilvaniei fără nici un rău, au
intrat în Moldova. Au ajuns întâi la Târgul Neamţ, unde călăuza
lor fu acuzată că introduce în ţară oameni necunoscuţi, din
regiuni suspecte .din cauza războiului. Acesta răspunde că
aduce cu sine preoţi catolici, la cari n'a observat nimic rău.
Pârcălabul târgului chemă apoi la sine pe părintele rector
(Argento) şi-1 cercetă amănunţit cine e, de unde vine şi unde
merge. Acesta răspunse că e italian şi preot, vine din Transilvania
şi merge la voevodul ţării. A fost bine că pârcălabul avea
un fecior, care de două zile sosise acasă din Italia, după ce la
Veneţia petrecu familiar în tovărăşia părintelui Possevino şi
a altor călugări.
Acesta a servit ca tălmaciu iezuiţilor, deoarece înţelegea
italieneşte, dar nu vorbea. Tânărul, dupăce se mai întreţinu şi
despre altele cu iezuiţii, cu vorbe cuviincioase îi concedie, îndeninându-i
să plece cât mai curând la voevod, şi întru căt el
trebuia să facă acelaş drum, a promis că la curte le va da tot
sprijinul. La Târgul-Neamţ au mai stat o zi. Orăşelul avea un
preot catolic, care îngrijea de două biserici; credincioşi catolici
însă erau puţini şi de naţionalitate germană. Anume, deşi întreg
principatul cu voevodul lui erau de schismă grecească, nu excludeau
credinţa catolică; ba aveau şi un episcop catolic, a cărui
putere se întindea peste această provincie şi peste Muntenia
(p. 90). De aici părinţii iezuiţi plecară la Suceava, unde se afla
voevodul Eremia Movilă, care primndu-i în audienţă în prezenţa
boerilor, a ascultat expunerea părintelui rector Argento.
Acesta a povestit, cum Societatea ne mai putând sta strânsă la
un loc la Cluj din cauza Arianilor, iar în restul Transilvaniei
din cauza războiului care bântuia, fu constrâns ca lăsând o
parte din iezuiţi în Transilvania, restul din ei să-i conducă în
Polonia, unde Societatea, sub patronajul regelui prea credincios
(Sigisraund III), îşi va putea exercita misiunea sa spre mărirea
lui Dumnereu. Au ales drumul prin provincia voevodului

712
I. MOGA
nu ntymai pentru că e mai sigur, dar mai degrabă findcă nădăj4niau'
că nu vor fi lipsiţi de sprijinul pe care, ca delà un
principe creştin, au oarecum dreptul să4 ceară preoţii, cari ştrâduesc
intru Cnristos, şi nici n'aù voit cu nici un chip a înconjura
prilejul de a-1 saluta cu reverenţa cuvenită...
VQeyodul le mulţumi iezuiţilor pentru că l-au vizitat, regretă
mult întâmplările cari i-au făcut isă sufere, le-a promis
îp frumoase cuvinte patronajul său, adăogând că fapta păcătoasă
a Arianilor a întrecut măsura oricărei răutăţi, că nici
Turcii n'nr fi fost în stare şă cjistrugă o biserică încţiinată lui
Dumnezeu. Părinţii iezuiţi să fie liniştiţi, că Dumnezeu va pedepsi
în curând pe duşmani, iar pe ei îi va reaşeza în vechea
lor stare. Iar dacă Moise (Székely) .1 fost părtaş la această nelegiuire,
în cel mai scurt timp va avea să sufere cuvenita pedeapsă.
„Nu ştiu — spunea voevodul — care poate fi izvorul
unei atât de mari duşmănii. Că:i admiţând că ar fi provocată
şi din vina voastră, în aceeaş măsură va trebui să primiţi pedeapsa
din mâna Domnului; crima însă e atât de mare, încât
întrece orice păcat ce l-aţi fi făcut, şi 'îndeamnă justiţia divină
să lovească cât mai curând pe vinovaţi cu cea mai straşnică şi
dreaptă pedeapsă" (p. 91).
In legătură cu bănuielile voevodului privitoare la vinovăţia
lui Moise Székely, părintele rector răspunse că nu le-ar putea
confirma prin nimic. E adevărat ca avea puterea de a împiedeci
răul, dar nu e mai puţin adevărat că a adăpostit Societatea
în taberele sale. In ce priveşte cauza 'faptei Arianilor,
ea nu poate fi alta, decât cea mărturisită de ei înşişi, anume neadorarea
sfintei cuminecături, a sfinţilor şi a icoanelor „al
căror cult — Domnul fie lăudat — îl văd atât de răspândit în
ţara ta". A povestit apoi ce au făcut Arianii în văzul lui în biserică,
batjocorind sfânta cuminecătură, pe maica Domnului şi
ceilalţi sfinţi, din pricina cărora, pe iezuiţi îi numesc idolatri şi
îi alungă şi îi persecută cu multă cruzime...
Când Eremia Vodă a auzit ce s'a întâmplat cu sf. cuminecătură
şi icoanele sfinţilor, fu mişcat adânc şi ochii i se umplură
de lacrimi. împreună cu principele întreagă curtea tremura
de indignare. „Această naţiune anume e foarte înclinată
spre cinstirea icoanelor, biserica lor principală fiind pe dinlăuntru
şi din afară pe toate părţile împodobită şi zugrăvită
cu chipurile sfinţilor. Deasupra, capului voevodului încă atârnau,
conform datinei, două iconiţe aurite". Referitor la cuvintele
lui Argento, că se va ruga pentru sufletele persecutorilor
săi, voevodul a spus: „Aceasta este desăvârşita dragoste vrednică
de preoţi. Credeţi-mă, în curând veţi vedea dreptatea Domnului".
Povesti apoi exemplul proaspăt al unora, cari batjoco-

UĂRI fiE SEAMĂ
7J3
srind cete sfinte, au .fost aspru pedepsit] de paimnezeu. Voevodul
se mai întreţinu appi cu 'i'ezuiţji despre drumul lor şi altele,
anoj ini cpncejţjat.
Părintele' rector îi mulţumi nu numai în numele său şi
al tovarăşilor de faţă, ci în numele Societăţii întregi, care răspândită
în toată lumea se va ruga pentru el lui Dumnezeu,
uenjru mija c£ a avut-o iată de eÎL
După terminarea audienţei, secretarul unguresc al Domnului,
Petru Napoli, om bpn şi catolic, care i-a introdus la voeyod,
şj aypseşe rol de ţălrnaciu în cursul convorbirei, i-a întrebat
djn ce cauză sunt aşa de slab îmbrăcaţi (p. 92). I sa răsnunş
că ap fpst alungaţi din Cluj pe jumătate goi. Secretarul
porunci îndată să şe cumpere postav şi să li ise facă haine, dar
postav aiegru nu se găsea în tot oraşul — deşi avea mulţi negustori
— fiindcă poporul nu obicinueişte să poarte culoare neagră.
A poruncit apoi Şă li se dea întreţinere cât timp vor ista
• aici, hrană de drum şi însoţitori cp căruţe, cari să-i conducă
dealungul ţării papă la graniţă. „Principele acesta e îmbibat
de credinţa grecească, altcum fire evlavioasă, asistă în fiecare
zi la slujba bisericească, acasă se roagă mult, e blând, numai
împărtăşirea cu credinţa catolică îi lipseşte, mu se fereşte de
• catolici, uneori merge şi la bisericile lor, iar în una din ele
a ridicat un foarte frumos altar cu podoabe şi picturi valoroase".
In Suceava erau două biserici catolice şi uh preot; credincioşi
catolici însă aproape nici unul, în afară de negustorii
şi isoldaţii poloni. Schismaticii în schimb au mai multe biserici
şi numeroşi preoţi şi călugări. In a opta zi a petrecerii lor în
Suceava, sosiră soli cu ştiri sigure din Transilvania, că toată
armata lui Moise Szekely fu zdrobită de Radu Voevodul Munteniei
şi că însuşi Moise cu aproape întreaga nobilime fu ucis.
La curte toată lumea a fost de părerea, că Moise fu pedepsit de
Dumnezeu din cauza crimei comise împotriva Societăţii Iezuiţilor;
nimeni, anume, nu voia să creadă, că el să nu fi fost, fie
autorul, fie părtaş al acelui sacrilegiu. Mulţumită bunăvoinţei
şi dărniciei principelui, a nobilului polon comandant al gărzii
leşeşti, şi a altor negustori poloni, iezuiţii au plecat din Suceava
şi după trei zile au ajuns la Cameniţa (p. 93).
Ca o complecţare a materialului cuprins în apeste rapoarte
anuale, dl A. V. ne dă anexe (I) p işcurtă descriejre a spartei ordinplpi
iezuit Jn Transilvania până la anul 160Q de^Pater Şţepjîanuş
Aratpr (Şzânto), (ii) descrierea călătoriei lui Âptqnio
Ppşseyinp la începutul anului 1583 prin Transilvania şi Ungaria,
(III) necrologul a trei iezuiţi joan Leleszi, Emmanuel
Neri sap Niger şi Şteplianus (Şzânţ.6) Aratpr, (IV) ziarul Societăţii
Iezuiţilor din Cracovia cp ştirile privitoare la Ţramsil-

714
/. MOGA
vania între anii 1579—1607, (V) articolele dietei din Transilvania
privitoare la iezuiţi, din anii 1579—1612, şi (VI) regestele
documentelor privitoare la iezuiţii din Transilvania (1579—1613).
I. MOGA.
Arhivele Basarabiei, revistă de istorie şi geografie... sub
conducerea dlor T. G. Bulat şi C. Tomescu, Chişinău, Tipografia
Eparhială „Cartea Românească".
An. 1. No. 1 (Ianuarie—Martie) 1929.
T. G. Bulat, Basarabia după cronicarul Grigore Ureche
(1646). Reproduce toate informaţiile din Ureche privitoare la
evenimentele petrecute pe teritorul Basarabiei de mai târziu.
C. N. Tomescu, Veşminte pentru Basarabia.
Publică lista odoarelor rămase pe urma morţii (la 8 Sept.
1827) episcopului de Buzău Costandie Filitis.
T. G. Bulat, Un conflict între Bivanul Moldovei şi profesorul
Demetriu Gobdelas (1810—1812).
Gobdelas funcţiona la Academia din Iaşi ca profesor
de aritmetică, algebră, cosmografie şi cronologie încă
din anul 1808. Prinţul ScarJat Ghioa, la un moment
dat ii ordonă să părăsească colegiul. Gobdelas se plânge
împotriva acestui procedeu jignitor al prinţului către Divanul
Moldovei, cerând achitarea restanţei de isalar şi alte despăgubiri
materiale. Plângerile reînoite la Divan, n'au avut rezultat
şi grecul reclamă afacerea la organele centrale din Petersburg.
Din acte putem urmări procesul până la 18 Febr. 1812, când
încă nu era terminat.
C. N. Tomescu, înfiinţarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului
(1813).
Mitropolitul Gavriil, membru al sinodului, propune Ţarului
Rusiei înfiinţarea eparhiei Chişinăului, care să cuprindă şi
episcopia de odinioară a Hotinului, cu titlul de Mitropolie şi
Exarhie a teritorului nou alipit Rusiei, care cuprinde 755 sate
cu 749 biserici. Pe lângă eparhie să ;=e înfiinţeze un seminar
după tipul celorlalte seminarii eparhiale. Mitropolitul insistă
apoi pentru scutirea preoţimei de orice dare şi în încheiere arată,
că „dacă s'ar alătura la eparhia ce se înfiinţează bisericele megieşe
cu eparhia Fcaterinoslavului care ... cuprinde 2 gubernii a
Ecaterinoslavului si Hersonului, şi provincia Tauridei cu peninsula
Tanagov, adecă teritorul armatei cazacilor de Marea
Neagră, (care biserici) se găsesc în stepa Oceacovului, cuprinsă
între Bug şi Nistru, care cu 20 ani în urmă făcea parte din Basarabia
... unde toate bisericile la un loc nu trec peste 100;
această alăturare nu numai că ar desăvârşi această nouă eparhie,
dar ar fi şi mai bucuros pentru noroadele ce le locuesc, căci

DĂRI DE SEAMĂ 715-
şi stepa Oceacovului, la fel ca şi Basarabia, este locuită de
Vlahi, Greci, Bulgari şi diferite naţii, venite de aiurea, iar
Ruşii sunt foarte puţini", (pp. 39—40).
Propune apoi ca în ueminarul ce urmează să se înfiinţeze
în Basarabia „să înveţe şi tinerii mirenilor până la înfiinţarea
cie şcoli civile".
Sinodul aprobând propunerile mitropolitului Gavriil cu data
de 4 Iunie 1813 le înaintează "spre încuviinţare Ţarului, care
la 21 x\ug. la Teplitz pune pe memoriu rezoluţia „Aşa va fi".
T. G. Bulat, Poşta în Valahia la 1811.
Documente în legătură cu concesionarea serviciului postai
din Muntenia, din oare aflăm, că antreprenorii erau obligaţi să
ţină în permanentă disponibilitate 5800 eai, să întreţină şi
unde e nevoe să clădească case de poşte, de musafiri, boirdee şi
grajduri în schimbul sumei anuale de 1082250 taleri, primiţi în
rate bilunare de la vistieria ţărei. Divanul era obligat să se îngrijească
de locuri de fânaţe în- apropierea poştelor, slujitorii
să fie scutiţi de angarale şi podvezi, iar eventualele pagube făcute
de soldaţi să le acopere vistieria. Călătorii plăteau o taxă
de 30 bani de cal pe oră. In anexa a 8na ni se dă lista tuturor
staţiunilor de poştă din Muntenia, cu numărul de cai al fiecăreia.
C. N. Tomescu, însemnări pe cărţile mănăstirii Dobruşa
(Soroca). Intre altele o însemnare pe o Biblie a lui Şerban a căpitanului
Anania Samsonow Onheianui, în care arată că în August
1739, Ruşii după ce au luat Hotinul, au prădat Focşanii şi
din ordinul lui Munich au trecut pe la Sovejaşi Vrancea, au
ajuns pe sub munţi la mănăstirea lui Vintilă Vodă (mănăstirea
Menedicului), iar de acolo au prădat Ţara Muntenească
peste apa Buzeului pe sub podgorii.
T. G. Bulat, Biserica armeană din Hotin.
Se dă un ordin din 15 Iunie 1801 al Sultanului pentru reclădirea
himericei armeneşti din Hotin.
T. G. Bulat, O statistică a Moldovei din 1809.
Actul.ne arată că la data de mai sus Moldova avea 44 târguri,
2171 sate şi 134382 capete de familie, fără de boieri şi
preoţi, la care trebue adăugat un spor de 10%.
Bibliografie asupra Basarabiei.
O foarte utilă iniţiativă a Direcţiunei revistei este începutul
publicării unei bibliografii româneşti, întocmită de I. Simionescu
şi a bibliografiei ruseşti după P. D. Duganov (trad.
de P. Hadji) privitoare la Basarabia.
An. I. No. 2. (Aprilie Iunie 1929).
N. Iorga, Sufletul românesc în Basarabia după anexare.
Retipărire din „Pagini despre Basarabia de astăzi" Văleniide-Munte
1912.

'716 1. MOGA
T. G. Bulat, Divanul Moldovei şi Bulgarii din Basarabia
(1810—4811).
Aduşi în anul 1810 de peste Dunăre în număr de
peste 2700 familii, Bulgarii venetici au stors privilegiul
de a se aşeza ori unde vreau pe pământul Basarabiei.
La 5 August 1811 Divanul înştiinţează pe senatorul Milaşevici,
că pe lângă Bulgari s'au aşezat şi Lipoveni ce se numesc
„Inamcazaci" şi Malorusieni şi at&t aceştia, cât şi Bulgarii, aşezându-se
cu puterea pe moşiile moldovenilor, refuză să plătească
dijmele, nu vreau să supoarte greutăţile oştilor împărăteşti
isabotâpd vistieria, ba refuză să plătească şi preţul locurilor
ocupate cu puterea delà pământeni, încât aceştia se văd
constrânşi să-şi ia banii delà ei cu forţa.
Din diferendul ce s'a născut în această chestie între Divanul
Moldovei şi senatorul Milaşevici, până la data de 24 Maiu
1812, abia se poate stabili că Bulgarii şi Lipovenii datoresc pământenilor
pe ultimii trei ani suma de 160646 lei.
C. N. Tomescu, Înfiinţarea eparhiei Chişinălui şi Hotinului
4813. Acte.
Mitropolitul Gavriil la plecarea sa din Iaşi, expune amiralului
Ciciagov situaţia din trecut şi cea actuală a Mitropoliei
Moldoveneşti, şi intervine ca în vederea înfiinţării nouei eparhii
a Ghişinăului, să se delimiteze jurisdicţia bisericească a eparhiilor
de Huşi şi Iaşi peste Prut. Gavriil, trecând apoi în Basarabia,
predă cu adeverinţă iscălită Mitropolia Moldovei şi face un
raport amănunţit Sinodului de3pre înzestrarea, personalul, extinderea
teritorială şi felul de funcţionare al viitoarei eparhii,
apoi dă o pastorală către credincioşi, pe cari îi asigură că sub
oblăduirea împăratului se vor bucura de linişte şi libertate,
păstrându-şi obiceiurile şi pravilele strămoşeşti.
T. G. Bulat, Moşiile mdnăstirei Sucemţa (Bucovina) in Basarabia
de jos.
Un document din 31 Aug. 1812, din oare aflăm că mănăstirea
Suceviţa avea cumpărate încă din 1610 satele Giurgiuleşti,
Vadul Boului, Caşliţa şi Bubueşti în Basarabia de sud.
T. G. Bulat, Produse româneşti duse in Rusia în 1810—1811.
Câteva scrisori delà Iordache Roset Rosnoveanu şi Constantin
Samuroaş, un jefuitor al Olteniei, cari exportau în Rusia
pomi fructiferi, oi ţigăi, a căror lână fină se trimetea în Franţa
şi Austria, şi cari încrucişate cu mérinos, dădeau o rasă excelentă.
T. G. Bulat, Un proces între Safta Dudeasca şi Domnitorul
Alexandru Ipsilanti.
La 9 Oct. 1808 Safta Dudeasca, o descendentă a lui D. Cantemir,
cere ajutorul consulului Kirico împotriva lui Al. Ipsi-

DĂRI DE SEAMA
lanti, deoarece îi reţinuse veniturile după două hrisobule primite
déla Minai Srîţu ït Í7§5 şi din venitul c&roiu ţinea o şcoală
Ia moşia Hăgieşti pentru cápii din sat, păgubind-o în timp de.
5 ani cu 63(00 pía
T. G. Butai, Ajïtïocïf'e materiale pentru şcolile din Ittţila
mi.
Epî tropii scoale lor din Iaşi cer ajutor ipeHtrü şcoala elineasiâ,
care ¡ávéa arèptùl ïâ 45 scutélnici.
T. G. %ûlat, Un curier d lui Napoleon 1 prin ţările noastre
1812.
Curierul veÎfëâ delà ambasada frificeza din Cortstantlnopol
şi inergeă sprè Moscova, de ünde, peste trei Me Napoleon avea.
să comande retragerea. Din corespondenţă iscată de trecerea
acestui curier între consulul rus Pisaţii şi senatorul Milaşevici,
reiese că prih'eipii şi bderi ţărilor române erau împotrivă RuîieL
î. G. Èutat, Uñ pasagiu puţin cunoscut din Cronografía
lui P s ellas.
Ştiri despre Peceriëgi îh jurul anului 1000.
L. T. Boga, Documente din secolul al XV-lea.
Acte

'718 1. MOGA
I. C. Băcilă, Schiţă istorică asupra hotarelor Basarabiei.
O atentă şi minuţioasă ui mărire a tuturor schimbărilor intervenite
în hotarul de miazăzi al Moldovei, începând din sec.
XV-lea până astăzi. In cadrul aceluiaş studiu culege ştiri în legătură
cu „Raiaua Hotinului" între anii 1712—1812.
T. G. Bulat, Hotarul raielei Brăilei în 1808.
O scrisoare diln 9 Decembrie 1808 a lui Constantin
Filipescu vistier, în care descrie amănunţit hotarul
raielei) Brăila, după constatările făcute pe teren, adăugând la
raport şi „satele din raiaua Brăilei ce cad pe hotarul Ţării
Româneşti din apa, Şiretului până la Odaia vizirului".
T. G. Bulat, Ştiri mărunte despre Mitropolitul Ţârii Româneşti
Dositei Filitti.
Scrisorile mitropolitului datate în Bucureşti 25. IV. 1808—
1. VI. 1808, cuprinzând ştiri despre sosirea generalului rus Kuşnicov
şi despre boala mitropolitului şi plecarea la băi în Transilvania.
Ultimele două scrisori arată o jenantă neînţelegere între
mitropolit şi principesa Ecaterina Caragea pentru nişte giuvaericale.
T. G. Bulat, Legăturile familiare din Ţara Românească
ale ultimilor Cantemireşli.
Ultimul descendent al Cantemireştilor, Dimitrie, fiul lui
Constantin şi nepotul lui Antioh Vodă, după ce făcu o strălucită
-carieră militară în Rusia, pe la mijlocul anului 1808 se
interesează de rudele rămase în Ţara Românească, „graful"
Dudescu şi familia Câmpineanu, ştiind că soţia sa, Maria Cantemir,
avea rude de sânge la Bucureşti. Cneazul Dimitrie află
că din neamul Dudeştilor mai trăesc logofătul Constantin şi
sora lui măritată cu Văcărescu, iar de pe urma lui Bălăceanu
au rămas zece copii. Dintre aceştia, cneazul Dimitrie alege ca
moştenitor al averilor sale pe Constantin Câmpineanu şi aflând
de existenţa altor rude de sânge, intervine la Divanul Moldovei
să i se caute moşiile lăsate la 1736 în Moldova de tatăl său
Constantin în grija Domniţei Anca măritată Paladi, pentru a
decide asupra soârtei lor.
Visarion episcopul Hotinului, Documente basarabene delà
Sărdăria Orheiului.
Documente din 1811, acte de danie şi vânzare şi un proces
între Şoimăreşti şi Zăverdani.
L. T. Boga, Documente din secolul al XVII-lea 1601—1631.
Acte de danie şi întăriri de moşij delà Ere mia Movilă, între
cari unul din 20 Maiu 1601, vorbeşte de un uric putrezit în pământ
„când au venit Mihai Voevod cû ostile sale de au prădat
şi au călcat ţara noastră". Urmează acte delà Simeon Movilă.
Constantin Movilă, Gaşpar Graziani şi Alexandru Iliaş.

DĂRI DE SEAMĂ 719
C. N. Tomescu, Acte dela Mănăstirea Curchi (jud. Orheiu).
Acte de danie dela Grigore Alex. Ghica (1765) pentru stăpânirea
satelor Morozeni şi Vatici. La 1775 Oct. 15 Iordachi
•Churchi înzestrează mănăstirea, iar la 1793 al doilea ctitor shimonahul
Manasie Curchi fac inventarul averii mănăstire!. Un
alt inventar mai bogat din 1822.
La 1780 Dec. 5 Hatmanul Moldovei Sturza, numeşte pe
Toader Sabău căpitan de margini la vadul Văsălcăului (ţin.
Sorocei) pentru a face paza şi poliţia graniţei.
An. I. No. 4. (Octombrie-Decembrie 1929).
T. G. Bulat, Moldova dintre Prut şi Nistru după harta geografului
francez I. B. d'Auville.
Harta a fost descoperită de dl G. Vâlsan la Paris. Cuprinde
Ungaria şi Ţările Româneşti şi a fost lucrată în a doua jumătate
a sec. XVIII-lea de I. B. d'Auville, în ce priveşte părţile româneşti,
după indicaţiunile stolnicului Cantacuzino, D. Cantemir
şi ale cartografului rus Schmidius.. Dl T. G. B. reproduce
din hartă Moldova şi Ţara Românească, şi comentează partea
.privitoare la Basarbia, stabilind localităţile şi râurile cari azi
nu mai există, dar sunt indicate pe hartă.
C. N. Tomescu, înfiinţarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului.
4813. Acte.
La 1 Februarie 1813 se aduce la cunoştinţa protopopilor înfiinţarea
seminarului duhovnicesc, care se deschide la 27 Ian.,
poruncindu-se să se strângă copiii la învăţătură. Se dau ordine
instituţiunilor şi locuitorilor din eparhia Ecaterinoslavului de
a se adresa deacum încolo eparhiei Chişinăului.
Mitropolitul Gavriil face numirea personalului în noua
eparhie.
T. G. Bulat, Starea ţărănimii moldovene sub ocupaţia rusească
(1808).
Divanul Moldovei trimite generalului Cuşnicov rapoartele
sosite din diferite părţi ale Moldovei despre starea de cumplită
sărăcie a populaţiei, care constrânsă să stea câte 2—3 familii
într'o casă, din lipsa de vite nu poate lucra pământul şi nu mai
poate i3uporta nesfârşita îngreunare a tuturor dărilor. îngroziţi
de atâta mizerie unii au fugit şi Divanul cere să se ia măsuri
de indreptare, căci altcum locuitorii se vor risipi.
C. N. Tomescu, Tipografie grecească în Moldova la 4842.
La începutul secolului XlX-lea cartea grecească fiind foarte
greu de procurat în Moldova, oameni cu cultură grecească, între
cari beizadeaua Scarlat Ghioa, sprijinit de negustori ieşeni,
reuşesc să impună Divanului Moldovei înfiinţarea unei tipografii
greceşti pentru reeditarea de cărţi istorice, morale şi biserceşti
„fără nici o sporire şi adăugire".

T. G. Miai, Uri proces între Ptbe'şi'ehi şi beizadea Còstache
Car'dgea.
Beizadeaua C. Caragea câ§a'tbritidU-se cti lata bittiultti Moruz'i,
primeşte ca zestre PÌò'es"tiì, p'è cari ÌÉndl ìi ìJrihìise dâriie-^
în 1775 delâ ii. Ipmianti. pibeiştehit îrisâ, ditì tiirtpui daniei paria
acum, au refuzat să-şi mdeplirieascâ datotia de Svasali", dimpotrivă
stăruitiŞ fflih jtìtìècitil pétìtrtì Vechile Idi- drepturi.
Ac'itìi de' danie tà arată că Banùl Mòriizi eră „siâp'ân al
pământului", iar „vâsărli" éfaù datori cu , y
dijrriâ şi clacă.",
afară de orăşenii privilegiati diri rièariiul Roşiorilor, Călăraşilor
şi bàitnaralèiltìr; fie 'parte bărbătească fie ferneiâscă, chiar
şi măritată cu bărbat neprivi'legiai:
C. IV. TBihksch, F'eţ'e duhbbriiceţti nil pol în'cartirui oastea
ruMhi:
iti tfftìià 4
tiflei piàngeri & clérùltìi buctireşteăn, Mitropolitul
G&Wîl irftervlfte p'è' fâhgâ gèitìèralut Ctişriicdv; că preoţii diri
cele drfitìa principale & riti ile ditòri a găzdui soldatit:
G: MUtăl; Scrisori it'e btierì àiii vrierii'ea ocilpdiiei răeeţtL
(ièb8—iSii).
Autorul publică 8 âcris'bfi boereşti din Arhivă" Sénâtorildf'
diti Cnişinăd, IrSè&nd ifco'tìcMia diri èie şi din aitemulte
cari le cunoaşte, că boerimea din ambelè principate iti
àcél tìtirB fèp%'zefiii „tiltima fală dè decadentă & tiriei clstsè demb'riliZate
dè? vitiiiè bizârltind-făriafiote".
t: t: hóìju, tiSciiméh'le M l'ecotiit ài Xtil-tèa (Ìtiói—1%61):
ÂW dè' MiàhM té âtăpâtiifea ditèrÌJtéler m8Ştt; datii d&
Vasile Lupu ìntfè" arili 1636 MUtè 16 şi 1651 Sèpt 18:
Lotiin GhbKèHè-Protòs:, Atte dèlti mhndìttire'd Oòbrilfa \jud..
Sor oca).
Aéttt Qè danie şi de vftnfettè pentru fnânăstlreâ Dobruşa..
i. MOGA.
,;Târâ È»m".
,,Àstra" diri fiVasò'v, reorganizata Se profesorul Àxenlèb
rfatìcitì, du'pa cdfn..Se ciivèn'S vècnlultìi ceh'trii de culiuMJFfc
mâneâscă, feiniră iin_ mişcarea iritéleètùaia de &M, priii piitìiicarèa
fevis'tei „jârâ Bàfséi", Èaré sui' òon'tìùòefea âceiiiiaş p'fó'i..
A. g. s'a ctovediUâfă îiicfo'iâM, dna din.cele Mi btitìé periodice
regionale, atât _ p'fefitru valoarea" rfiSrlèrialuldi >putlicat, cat şi
pentru fòfffi'ì Îngrijită' în' CÈT'È se prezMiiă. Numerele apăruteparia
acum" iutii o p'fetioasa contribuţie' là „eviden'iiăreâ valorilor
şi Specificului" fâriii Barsòi.
in^fMaddrilè^è tiiai m vfifa MMâ& UlfMflHtffle istrice
ale ii cestai fèvfs'iè.
Ari. t. ftb. "l. (Màiti J§Ì9).
A. A. Mureşianu, E0ho0l Èesl'of ibanóvici (Ì7Ì55—i§§()]-

DĂRI DE SEAMĂ 721
Două scrisori inedite ale episcopului din timpul când studia
la liceul luteran din Bratislava (Pojun), 1794—i7aV, către
sprijinitorul său din Braşov Magi Gavriil Hristu. In introducere
dl A. A. IVI. înşiră date biografice de nie episcopului şi dă
informaţii noui despre Gavriilă Hristu starostele negustorilor
braşoveni.
Dr. C. Lacea, Contribuţie la istoria „Junilor" braşoveni.
Stabileşte începutul organizării „junilor" în jurul anului
1870.
Ion Muşlea,Pictura pe sticlă la Romanii din Scheii Braşovului.
Preţioase amănunte în legătură cu desvoltarea acestui geu
ue artă religioasă ţărănească la Românii braşoveni, îndeletnicire
adusă aici, ca şi la Făgăraş şi probabil m jurul Sibiului, de
iconarii gherleni, de fapt niculeni, îmbrăcând însă aci forme
mai artistice, de cât produsele de la Nioula.
G. Bogdan-Duică: Tipograful Popa Petre, amintit în ziarul
lui T. Tarler (Quellen VIII. p. 194) la anul 1737, îşi taie singur literele
cirilice, apoi îşi toarnă litere latine tipărind „cel dintâiu"
calendar românesc, nouă necunoscut. Dl G. B.-D. crec.e
că sau e vorba de o altă ediţie a calendarului tipărit la 173;i r
sau Popa Petre nu 1-a cunoscut pe acesta.
Ax. Banciu: Scrisori vechi.
Căderea regimului absolutist al luil Bach învioră toate naţiunile
conlocuitoare din monarhia habsburgică. Vechile curente
de libertate naţională acum se cristalizau în cereri de autonomie
provincială şi guvernare constituţională, cu egala îndreptăţire
a tuturor naţionalităţilor proporţional cu numărul locuitorilor,
şi pentru pregătirea nouilor reforme împăratul convoacă la.
Viena „senatul imperial întărit" (Verstärker Reichsrath), în
care Românii erau reprezentaţi prin episcopul Andrei baron de
Şaguna pentru Ardeal, Andrei Mocsonyi de Foen pentru Banat
şi de Petrino pentru Bucovina. Numărul Românilor, cari luptau
pentru cauza naţională la Viena, era însă mult mai mare.
Printre ei găsim pe Vincenţiu Babeş, autorul broşurei „die
Sprachen und Nationalitäten Frage in Oesterreich", pe care o
trimite în traducerea românească („Cauza limbelor şi naţionalităţilor
în Austria") redactorului „Gazetei Transilvaniei'" din
Braşov Aurel Mureşianu (p. 90). Despre cele ce se petrecea în
senatul imperial, „Gazeta" era ţinută la curent de aceşti români.
Astfel Babeş anunţă pe A. Mureşeanu, că contele Hartig, într'o
adunare se pronunţă pentru principiile „din opul (broşura de
mai sus)nostru". Ungurii încă redactară una „Magyar elem"
a lui Fenyes, în care vorbeşte de „fraţii Români", dar e plină de
falsuri istorice. Mocionyi. vrea să scoatem o nouă ediţie pentru
mai largă răspândire. A$

722 1. MOGA
„Pe Petrino nu-1 putem face să protesteze contra împreu
nării Bucovinei cu Galiţia, omul e amăgit de Leşi; dar Mocsonyi
şi Şaguna îşi vor face datoriinţa". (Şi şi-au făcut-o din plin
ajungânduHse la un conflict personal între Mocionyi şi Petrino).
Mocionyi propune înfiinţarea unui fond de „stipendii"
(burse pentru studenţii români) isubscriind singur zece mii florini.
Ungurii l-au ameninţat de repeţite ori cu asasinatul.
Broşura s'a expediat Gazetei la 29 Aug. (v. scrisoarea din
30 Aug.), autorul ei fiind V. B., deşi Mocionyi o prezintă miniştrilor
şi jurnaliştilor din Viena ca operă proprie. V. B. e de părere
să se publice în „Foaia pentru minte" etc. sau în broşură
aparte pe cheltuiala lui Mocionyi, şi să se trimită gratuit tuturor
abonaţilor „Gazetei". In ediţia ei germană, broşura se desfăcea
în mare număr la Viena, şi nemţii au rămas surprinşi „fiindcă
din aste puncte de vedere n'au mai văzut desbătută această
temă".
In ce priveşte cele discutate în senatul imperial, ziarele de
azi şi eri, spun că Mocionyi a primit în principiu teza majorităţii,
însă cu rezerva ca tuturor „acelor reforme şi instituţiuni
liberali, ia cari minoritatea aspiră, să se dea formă şi expresiune
naţiunale" adecă toţi reprezentanţii comunelor, cercurilor,
judeţelor şi provinciilor „precum şi cea a centrului imperiale să
se compună după proporţiunea naţiunilor respective".
Broşura apăru tot la Viena şi V. B. trimite (scris, din 25
Oct. 1860) lui Aur. M. 200 exemplare, ca şi altora, cu dorinţa ca
o parte din ele să fie vândute în folosul fondului Gazetei. In ce
priveşte tendinţa broşurei, dacă diferă în formă de cele cuprinse
în diploma împărătească din 20 Oct. cor., în scopul ei
,,finale şi strâns naţiunale" rămâne nealtenită de cele cuprinse
în diplomă". Momentul politic de faţă, V. B. îl crede de „unul
din cele mai grele, mai încărcate de dubietăţi şi pericole pentru
noi".
Intr'o altă scrisoare nedatată V. B. scrie că vii trimite 100
exemplare din broşură în Principate şi va pofti foile din Bucureşti
şi Iaşi „că isă'nceapă odată cu toate a se ineresa de noi
şi cauza noastră naţională".
De curând a sosit la Vieni şi Gheorghe Hurmuzaki cu
care a ţinut „o consultare prea adâncă, dar e greu a se decide
curat!" Şi el crede că pentru Austria nu mai e scăpare şi e
păcat „a ne mai lega de un interes, ce el singur ne părăseşte!".
An. I. No. 2. (Iulie August 1929).
G. Bogdan-Duică, Din istoria teatrului român în Braşov.
Se dau amănunte despre activitatea „Societăţii româneşti
«amatoare şi teatrale" în anii 1847 şi 1852—1854.

DĂRI DE SEAMĂ 723
A. A. Mureşianu, Prefectura română In Tara Bârsei din
•1848. şi 1849.
Când vestea revoluţiei dela Paris a sosit la Braşov, Românii
erau atât de agitaţi încât Magistratul înspăimântat, cere
la 22 III 1848, Guvernului ardelean, voia de a reînfiinţa pentru
paza oraşului garda civilă săsească. „Dispoziţia îngrijorătoare
a Românilor" corniţele săsesc din Sibiu o atribue următoarelor
cauze : 1. Refuzul Saşilor de a primi pe Români în funcţii, consilii
comunale. şi bresle; 2. Nepublicarea unei ordonanţe guv.
• din 1847 favorabilă Românilor şi 3. Impunerea Românilor din
Săcele cu o taxă omagială de 1662 fl. pentru târguri săptămânale.
Intre timp sosesc tinerii braşoveni din centrele universitare.
Foi volante, manuscrise, un imn naţional, circulau printre
Românii din oraş şi împrejurimi.
Sub presiunea evenimentelor magistratul la 3 Apr. dă tuturor
Românilor din „Ţara Săsească" libertate politică şi
civilă.
Ei cereau însă primirea imediată în Magistrat şi 50 de
locuri în consiliul orăşenesc de o sută. La 11 Apr. pătrund înarmaţii
în isali de şedinţă, ameninţă cu atacarea oraşului în cursul
nopţii şi la 19 Apr. patru tineri români depun jurământul de
funcţionari ai Magistratului, iar în 26 Apr. Saşii capitulează
•acordând dreptul de a alege pe cei o sută, tuturor proprietarilor
cu imobile în valoare de 700 fl. sau un venit sigur anual.
La 21 Oct. 1848 Comitetul Naţiunii Române din Sibiu decide
organizarea a 15 prefecturi româneşti înarmate, printre
cari era şi cea a Ţării Bârsei. Au fost numiţi prefecţi
loan Bran (de Lemenyi) şi C. I. Secărianu, organizarea
prefecturei căzând în sarcina celui din urmă. Dificultăţile
au fost mari. Lipsiţi de arme, muniţii hrană şi medicamente,
conducătorii prefecturei iau trebuit să facă apel la dărnicia
fruntaşilor români braşoveni, şi mulţi din ei ş'au ruinat
averile,' subvenţionând cheltuielile necesare prefecturei româneşti.
Ax. Banciu, Dr. Aurel Mureşianu, schiţă biografică însoţită
de două scrisori inedite.
Ax. Banciu, Scrisori vechi.
V. Babeş scrie din Pesta 23 Maiu 1861. Pentru spulberarea
minciunilor „necălite" ale Ungurilor despre noi, în presa franceză
şi italiană, V. B. trimite un memoriu lui Ubicini la „Siecle"
din Paris şi la Torino lui Vegezzi-Ruscala. Presa franceză
scrie câteva articole în sensul memoriului, Ruscala însă crede
campania inoportună, deoarece Italienii sprijinesc pe Unguri în
-acţiunea de distrugere a Habsburgilor. Totuşi V. B. reuşeşte isă-i

724 l. MOGA
determine pe Italieni să mai calmeze zelul antiromânesc al>.
fruntaşilor maghiari, cari răspund prin calomnii.
V. B. intervine apoi in certurile Românilor bănăţeni împăcând
pe „rătăcitul'' Germena cu Moeionyi. Fu ales deputat
pentru dieta care se deschide mai târziu, menţionează noua
convertire politică a lui Gojdu, şi dă informaţii despre lupta ce
a dus-o între bănăţeni, pentru a-i convinge că acum e momentul
de a cere în dietă recunoaşterea noastră de naţiune politică şi
a ne împotrivi unirei Ardealului cu Ungaria.
An. I. A'o. 3. (Septemvrie- Oclomvrie 1929).
G. Boydan-Duică, 4848—9 in Ţara Bursei.
Un memoriu din 16 Oct. 1819 — al cincilea, clin acel an —
al Românilor din Ţara Bârsei, prin care protestează împotriva
formărei unui „Saehsenland 1 ', ca potrivnic principiilor de egalitate
garantate prin noua Constituţie, şi cer scoaterea Românilor
de sub jurisdicţiunea săsească. Protestează împotriva înfiinţare
i de judeţe maghiaro acolo unde Românii -sunt în majoritate
şi impoirivi menţiueiii 1
In slujbe a -funcţionarilor „compromişi
cu rebelii" (unguri), cerund înlocuirea lor cu cei ce au
rămas credincioşi împăiatului.
Cer ca la lucrările ue organizare provizorie a Transilvaniei
să participe şi o comisie dt trei Români, cari să apere interesele
Naţiunei pe lângă guvernatorul civil şi militar imperial; în
părţile locuite de Romani să lucreze funcţionari români şi sase
numească slujbaşi români la toate ministerele.
Cu ducerea memoriului ia Viena încredinţează pe Io an
Maiovescu, Ioan Brâu şi Ioan Gh. Ioan, cari „unindu-se cu Deputăciunea
naţională din Viena" să exopereze satisfacerea acestor
cereri.
A. A. Mureşianu, Prefectura română a Ţării Bârsei din
•!8f$ şi 1849 (urmare şi sfârşit).
Cel mai de seamă pi efect al legiunilor române din Ţ. B.
a fost Const. I. Secărianu. In lipsa ele arme şi muniţiuni, trimite
o delegaţie să cumpere din Muntenia 500 puşti. Caimacanul
Cantacuzino trimite însă puştile comandantului austriac din
Sibiu, nu Românilor. Legiunea lui Secăreanu a luat parte la
lupta din £3 Nov. 18-48 la vama Buzăului, făcând 31 prinsoneri
unguri şi secui. La 17 Dec. cavaleria română respinge pe ungurii
cari aprinseră Săcelele, ucigând 30 de inamici. In lupta dela
Hărman din 4 Febr. 1849, Românii sprijinesc acţiunea imperialilor
cu trei batalioane de infanterie.
In anexe se dau 7 scrisori inedite ale lui Secăreanu privitoare
la dificultăţile de organizare a legiunei române.
I. Prişcii, O scrisoare fără dată.
Fraţii Const. şi Mihail Cantacuzino promit Românilor bra-

DĂRI DE SEAMĂ 725
-•soveni ajutor pentru jiiurile suferite dela Curuti în 'J ara
Hârsei.
0. Giurgiu, Titu Muiorescu şi gimnaziul roman din braşov.
Descrie străduinţele lui T. M. pentru înzestrarea liceului
al cărui elev a fost.
C. Bar dosi, Mormântul din Geneva.
0 mişcătoare schijă biografica a iui A. C. Popovici ţl863—
19i7;, autorul „Replicei" din 1891.
An. I. Tio. 4. (Noemvrie-Decemvrie 19i&j.
1. Priscu, Scrisori domneşti
Const. Şerban (16 Apr. 1057) anunţă pe judele braşovean
despre moartea lui Matei B. şi trimite un grădinar sâ-i aducă
flori pentru trebuinţele c a
sei, iar in scrisoarea dela 1 Ianuarie
1057, aminteşte de sicriul de argint comandat la Saşii din Braşov
şi dăruit măxiu:*tirei Bistriţa pentru moaştele Sf. Grigore
Deeapolitul. Gheorghe ştefan la 24 M, a
rtie 1656 se plânge că i-au
ars casele şi cere judelui braşovean meşter pentru facerea ţiglei.
Emanoil Brâncoveanu scrie Ii 8 Aug. 1808 secretarului gubernial
Ladislau Csâki (după I. P.) în chestiunea procesului cu Drăguşenii
pentru păduri.
Ion Muşleu, Imem nările doctorului Chenot despre Românii
şi Saşii din Braşov (1736).
Chemat do Măria Tereza să pună capăt ciumei, care în anii
1756—7 făcuse câteva mii de victime în Braşov şi jur, doctorul
Adam Chenot reuşi să stârpească flagelul, apoi se aşeză ca
„proiomedic" al Transilvaniei la Sibiu. La 1780 vindecă o fată
a lui Moruei la Iaşi, apoi se reîntoarce la Viena. Din călătoria
aceasta ne lasă „Tractatus de peste" (Wien, 1766). „Historia pesti'3
Transilvaniae" (Pest 1799) ş. a. Din prima lucrare d. I. M.
ne dă în traducere paginile în cari Chenot descrie temperamentul
şi felul de alimentare al Saşilor şi al Românilor din Şcheii
Braşovului
H. Teculcscu, Petru Rareş discurs comemorativ.
Eugen Hulea, Legăturile Braşovului cu Ţara Românească.
Rezumat al unei conferinţe ţinute în cadrele „Astrei".
Ax. Banciu, Alexandru Mocsonyi (4 Nov. 4841 2 Apr. 1909).
O documentată schiţă biografică a lui A. M. aşezându-1 pe
planul întâiu al frământărilor politice contemporane, conducător
al grupului parlamentar al minorităţilor, adversar politic
respectat şi temut al celor mii mari personalităţi politice maghiare,
autorul proiectului de lege al naţionalităţilor la 1868 şi
mare mecenat al fondurilor noastre culturale şi al tinerime!
universitare. Biografia e completată cu „Câteva idei din scrierile
lui Al. Mocsonyi" şi cu 7 scrisori inedite din anii 1886—1904.
An. II. No. 4. (Ianuarie Februarie 1930).

726 /. MOGA
A. A. Mureşianu, Ştiri nouă despre refugiaţii munteni Iar.
Braşov in secolul al 18-lea şi in răsmeriţa delà 1821.
Vorbind de diploma cu privilegii primită la 1701 delà Leopold,
Românii braşoveni spun în o jalbă din 1738:
„Ne-am şi bucurat câtva timp de această milă şi graţie
împărătească, ou atâta linişte, încât mai mulţi creştini, cari
trăiseră până atunci sub stăpânire turcească... îşi părăsiră moşiile
şi cumpărâindu-şil cu bani scumpi unele terenuri pustii delà
cetăţenii Braşoviei se aşezară la noi în Şotiei sub ocrotirea împărătească
...
Unul dintre aceşti refugiaţi a fost Hagi Emache St ama, venit
la 1730 la Braşov.
Războiul ruso-turc 1769—74 a umplut din nou Braşovul de
refugiaţi. O condică de morţi a bis. Sf. Nicolae ne arată vre-o
40 boeri, bărbaţi, femei şi copii, morţi la Braşov între anii 1770—
1773, între cari Maria şi Ştefan, copii lui Enachiţă Văcărescu,
apoi Constantin fiul banului Nic. Brâncoveanul ş. ¡1.
In primele zile ale revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, boerii
munteni refugiaţi la Braşov erau atât de mulţi, încât pentru a.
evita o scumpete, Magistratul decide expulsarea evreilor din
cetate şi aşezarea multor boeri în district. Banii le erau pe
sfârşite şi rugau pe mitropolitul Dionisie să contracteze în numele
lor un împrumut hipotecar mai mare la Viena.
Ax. Banciu, Scrisori vechi.
Hodoş şi Raţiu scriu din Viena (21, VIII, 1861) că au fost la
împărat cu adresa coimtitului Zărand şi că monarhul le-a declarat
că unirea Ardealului cu Ungaria nu o va admite niciodată.
Kemény a cerut în consiliul de miniştri menţinrea actualei legi
electorale, Schmerling şi Creneville însă, a dat delegaţilor asigurări
liniştitoare. Congresul naţional nu cred că li se va
aproba, în schimb majoritatea miniştrilor sunt de părere să se
organizeze Ardealul după naţionalităţi, pe oapitanate sau voevodine,
după limbă şi naţionalitate, ca diecesele. Statutele Societăţii
(„Astra" n. a.) aprobate, isunt la împărat pentru a fi
iscălite.
Iacob Bologa scrie din Viena (27, VIII, 1861), că promisiunile •
făcute în legătură cu chestiunea ardeleană nu s'au îndeplinit.
„Se croesc intrigi infernale" împotriva actelor delegaţiei române.
Viena 19, IX, 1861. S'a aprobat convocarea dietei la Alba
Iulia pe ziua de 4 Nov. c. In „cens" se vor cuprinde toate impozitele
directe şi tot la 30.000 oameni se va alege un deputat.
„Acuma să fie şi Românii oameni, să scoată la cale deputaţi din
rundul pământului". Rezultatul alegerilor depinde de propaganda
preoţilor şi atitudinea celor doi episcopi.

DĂRI DE SEAMĂ 727
C. Muşlea, O plângere a preoţilor din protopopiatul^ Braşovului.
Preoţii delà 1801, se plâng că deşi feciorii lor şi cantorii
sunt scutiţi de recrutare, totuşi au de suferit mari batjocuri şi
silnicii deia autorităţi şi mai cu seamă delà Ioan Gândi castelanul
tiranului. Clerul a fost credincios împăratului, ajutându-1
în trecutul războiu cu câte un galben fiecare, iar prin popor s'au
strâns sume mari pentru Tirolezii „care s'au primejduit şi sărăcit
delà Franţozi".
An. II. No. 2. (Martie Aprilie 4930).
A. A. Mureşianu, Homdrai apărători ai Braşovului în războiul
cu Curaţii (1704 1709).
La mişcarea revoluţionară delà începutul secolului al XVIIIlea
condusă de Râkoczi al II-lea, au participat şi Românii ardeleni
ca lefegii, recrutaţii fie în tabăra curaţilor, fie în armatele
imperiale. Aceşti din urmă erau în majoritate din Banat, sudul
Ardealului şi din Muntenia (lefegii lui Gheorghe Brancovici).
Ni se amintesc „companii de Bulgari" din Sălişte (p. 125 nota
27), iar la Braşov existenţa unei „companii libere" formată din
Români şi Saşi sub numirea de „Raţi". Despre aceşti din urmă,
Mar eus Fronius (Quellen VII), dă numeroase ştiri arătându-i
buni luptători şi victorioşi apărători ai Biaşovului şi Ţării
Bârsei. Vitejia acestor „Raţi" i^a inspirat cronicarului sas teama
de a nu vedea pe aceşti Români luptând pentru cucerirea Ardealului
cu ajutorul Muntenilor şi Moldovenilor. Despre ei ne
vorbeşte şi un pomelnic de 41 „cătane" împărăteştii şi mai mulţi
ofiţeri români căzuţi în lupte.
I. Prişcu, Din două manuscrise.
lntr'un Molitvelnic slavon, manuscris, din Biserica Sf. Nicolae
din Bmşov, păr. I. P. a descoperit o „învăţătură şi întrebare
când vrea vre'un om de legea latinească să vie cătră a
noastră"... Unuia oa acela preotul îi va cere să se lapede „de
toată legea latinească şi ide a lu Martin Ereticul şi de toate Ere-
*ele lor şi de toate hulele cu carele hulesc pre duhul isvântu şi
pre precesta şi pre svinţii lui dumnezeu şi pre svinţele icoane".
Pentru datare aflăm că Molitvelnicul a fost dăruit bisericei
din Şcheiu de popa Dobre la anul 1569.
In al doilea manuscris e un credeu delà sfârşitul veacului
al XVII-lea.
C. Muşlea, Radu Tempea, O sentinţă umilitoare pentru Românii
„rebelanţi" din Rotbav.
După câteva date biografice, autorul ne dă o sentinţă nedreaptă
din 19 Aug. 1807 a lui R. T. „director al şcoalelor neunite
naţionaliceşti din marele Prinţipat al Ardealului" împo-

728 /. MOGA
triva Românilor „rebelanţi din Rotbav", tari voiau să-.?i alunge
preotul şi învăţătorul din sat pentru fapte necuviincioase.
An. II. JVo. 3. (Maiu—Iunie) 1930.
1. Lup aş, loan Bogdan, '1862—1919.
Faţă de „romanomania" şcoalei ardelene delà începutul
secolului al XlX-lea, continuată de şcoala din Blaj şi combătută
de bunul simţ critic al lui Kogălniceanu, şi de categoricul şi incisivul
Maiorescu, o altă şcoală ardeleană, cea din Braşov, a avat
norocul ca prin oameni ca Maiorescu şi Bogdan, să creeze un curent
de sănătoasă critică literară şi istorică, îndreptând cultura
românească pe căile adevărului. Această şcoală a c'.at prin loan
Bogdan „cea mai de valoare contribuţie la progresul istoriografiei
române încetăţenind în domeniul ei metoda analizei critite
obiective şi conştiincioase". Plecând din şcoalelo Braşovului
cu o temeinică pregătire, tânărul I. Bogdan, după ce îşi făcuse
studiile universitare la Iaşi, se concentra asupra studiului limbilor
slave şi a cercetărilor istorice slavoromâne, luând o atitudine
criîkă hotărîtă atât împotriva curentului falsificator al
„romanomaniei", cât şi împotriva „grandilocvenţei romantice"
.şi exagerărilor istorice ale lui B. P. Haşdeu. Convins că cunoaşterea
adevărului istoric, oricât ar fi de modest trecutul unui
popor, o mult mai moral şi mai util, decât clădirea unui trecut
artificial sprijinit pe falsuri naţionaliste, loan Bogdan, cu o rară
putero de pătrundere şi discernământ critic, a descoperit şi studiat
principalele izvoare ale istoriei noastre: vechiie cionici moldoveneşti,
a publicat documentele lu Ştefan cel Mare şi pe cele
privitoare la legăturile Braşovului cu ŢaraRomânească, a dat
«studii despre vechile noastre instituţii a cnezatului şi voevodatului,
precum şi asupra vechei organizări militare a Moldovei
în sec. XV-lea, şi prin minuţioase studii răspândite prin reviste,
a purificat istoriografia noastră de multe falsuri, interpretări şi
date greşite. îndreptând atenţia cercetătorilor istorici asupra
studiilor slave şi fixând prin discursul său de intrare în Academia
Română, programul de viitor al istoriografiei noastre,
Ion Bogdan a dat o sănătoasă îndrumare cercetărilor istorice
delà noi, lăsând ca moştenire „obiectivitatea ştiinţifică, seninătatea
desăvârşită şi metoda critică severă.
.4. A. Mureşianv, Un împiedecător al avântului naţional al
Românilor braşoveni de acum 200 de ani: popa Teodor Bar an.
Cronica sasului Tartler (ms. în bibi. liceului Hontreu5 din
Braşov) ne dă ştirea că Români 4
din Braşov şi Ţara Bârsei în
repeţite rânduri (încep. sec. XVII-lea, 1707, 1728 şi acum 1735)
"ii pornit mişcare pentru a se scoate de sub administraţia şi jurisdicţiunea
Saşilor, prin înfiinţarea unei „republici" deosebite
şi alegerea unui Magistrat propriu, „ruinând pe Cronerii" Saşi.

DĂRI DE SEAMĂ
MAI 1738 Saşii 3e văd nevoiţi să trimită deputaţi la Viena pentru
zădărnici rezultatele favorabile ale acţkinei Românilor în cercurile
înalte vieneze.
Printre Români se găsi si un trădător, popa Teodor Baran,
care prin multe intrigi căută să înfrângă pe conducătorul mişcării
naţionale, Radu Tempea, pentru a-i lua scaunul de protopop.
In cele din urmă însă Baran fu silit să-şi recunoască în
public greşala cerând iertare dela preoţi şi orăşeni.
I. MOGA.
Georg Hofmann S. I., Griechische Patriarchen und rOmische
Păpste, ii,. Patriarch Athavasios Patellaros, Seine Stellung zur
Uomischen Kirche, (Orientulia Cristiana, voi. XIX—2, Sept.
1930) Roma.
Autorul ne dă un studiu asupra legăturilor patriarhului
Athanasios Patellaros întreţinute cu biserica Romei. Acest Atanasie
e cunoscut ca unul din mulţii patriarhi, cari au trebuit să
recurgă la ajutorul material şi 'politic al Domnului moldovean
Vasile Lupu, pentru a putea urca în scaunul patriarhal din
Constantinopol.
Sprijinit pe materialul documentar inedit, aflător în arhivele
romane, autorul ne arată pe Patellaros oa originar din
Creta, cunoscător al limbei aline, neogreceşti şi italiane, care la
1620 ca nietropolit al Salonicului, era în strânse legături cu
ambasadorul olandez la Constantinopol Cornelius Haga (Dela
Haye), cu preotul său Anton Leger şi cu ambasadorul imperial
Schmidt, într'un timp când ajutorul acestora, în numele stăpânilor
lcr, îi putea permite un amestec direct în lupta ce se ; da
în jurul scaunului patriarhal din Constantinopol. Lupta se da
între două partide: cel al patriarhilor acuzaţi ca sprijinitori ai
curentului calvin, şi cel al patriarhilor reprezentanţi ai curentului
ortodox sau latin. In afară însă de învinuirile de ordin
religios, ce şi le aruncau reciproc competitori scaunului patriarhal,
una din cele mai grave era, de a fi sporit enormele datorii
cari apăsau patriarhia, fie clin cauza majorării sumelor
ce s?. plăteau Sultanului pentru a obţine confirmarea în scaun,
fie din cauza administrării abuzive a banilor bisericeşti în folosul
propriu.
Patellaros luă atitudine împotriva lui Ciril Lukaris acuzat
de calvinism şi în primăvara anului 1634 fu ales în locul acestuia
de patriarh al Constantinopolului. Stăpânirea lui însă nu
dură decât 14 zile şi în Septemvrie îl vedem solicitând lui
Schmidt 5000 taleri, pentru a scoate din scaun pe Lukaris, autorul
scrierii în spirit calvin „Confessio fidei". Pentru a obţine
un sprijin mai puterne, Patellaros plecă în anul următor spre
Roma. dar fără a putea ajunge în faţa papei. Fu constrâns să

730 /. MOGA
facă întâiu „professio fidei catholicae" şi să se resemneze a.,
aşttpta timpuri mai bune, deoarece Vaticanul nu voia să-şi.
creleze,prin sprijinirea Iui Patellaros, un duşman din noul patriarh
Ciril Kontaris, cu care întreţinea relaţii amicale. Abia la
1630, când acesta fu alungat din scaun, papa dădu banii lui Patellaros
şi instrucţiuni lui Schmidt, pentru a-1 ajuta la scaunul
patriarhal, dar fără rezultat. Im, Iunie 1638 fu ales Neophitos,
care făcu în curând loc din nou lui Kontaris. De data aceasta
Patellarios, la insistenţele Vaticanului, trebui să se împace cu
rivalul său, -care în schimbul părăsirei patriarhiei, îi asigură
o rentă viageră de 500 taleri. In anul următor Kontaris fu aruncat
în temniţă şi Patellaros se grăbi să ocupe scaunul vacant
cu ajutorul bailului veneţian Contarino. A ajuns însă prea târziu;
patriarhul cel nou fu >ales în persoana lui Partihenios.
După atâtea încercări neisbutite de a-şi recâştiga scaunul
patriarhal cu sprijinul celor din Apus, Patellaros plecă în Moldova
pentru a recurge la ajutorul lui Vasile Lupul, mecenatul
Biserioeil Răsăritene şi tutorul patriarhilor ei, cari într'un timp
voiau să-i ofere coroana împăraţilor bizantini 1 ) ca celui mai
vrednic a o purta. Privitor la petrecerea lui Patellaros în Moldova,
autorul ne dă puţine informaţiuni. In Martie 1643 Patellaros
fugi in Moldova pentru a scăpa de persecuţiunile patriarhului şi a
se adăposti sub scutul lui Vasile Lupu, la umbra căruia nu se temea
de atacurile duşmanilor (p. 276). In aceeaş lună scrie în
cinstea voevodului moldovean „stiluri" eroice, în cari preamăreşte
milostivenia şi religiositatea lui. Patellaros — afirmă autorul
— locuia într'o mănăstire „Pagoni" în Iaşi, probabil provizoriu,
fiindcă dl Iorga îl dovedeşte a fi stat în mănăstirea Sf.
Dumitru din Galaţi, —• şi trăia din venitele unei biserici de
acolo 2 ). Vasile Lupu avea intenţia de a-1 ajuta pe Patellaros în
scaunul patriarhal. O încercare în acest sens sa făcut întâiu
în Februarie, apoi în Septemvrie 1644, dar deşi Vasile Lupu
reuşeşte să^l alunge pe patriarhul Partenite din scaun, în locul
acestuia fu ales un alt Partenie din Chios *). Patellaros avea să
aştepte acum până la 1652, când plecă la Constantinopol şi —
după precisările autorului — reuşeşte cu banii şi sprijinul voevodului
moldovean, să urce din nou scaunul patriarhiei, deşi pe
foarte scurt timp — 3 zile (p. 219). După două luni, 8 Oct. 1652
Patelîaros se re'ntoarce la Iaşi lângă sprijinitorul său Vasile-
*) N. Iorga: Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de Răsărit.
An. Ac. Rom. S. Ist. Ser. II, voi. XXXVI, p. 22.
2
) Ibid. p. 223 şi 234.
!) Ibidem, pp. 226—7.

DĂRI DE SEAMĂ 73 f.
Lupu şi în primăvara anului următor plecă la curtea ţarului:
Alexe Mihailovici, oare-1 primeşte în audienţă. La începutul anului
1654 plecă din Rusia spre Iaşi, dar primind veşti despre tulburările
din Moldova, se opri în Ucraina la mănăstirea Lubny,.
unde muri la 5/10 Aprilie 1654.
Mare parte din materialul documentar aflat în arhivele romane,
autorul îl dă în anexe.
I. MOGA.
Cercetări Istorice, Revistă ăe istorie românească. Director:.
I. Minea. An. II şi III. 1926—1927. Nr. 1; An. IV. 1928. Nrii 1 şi 2,.
Iaşi, „Viaţa Românească", 1927, 291 p. [ I — I I I ] , 1928, 316 p. [IV,],..
219 p. [IVs].
1. An. II şi IR 1926—1927, Nr. 1.
Seria studiilor o deschide dl. Const. P. Seceleanu cu un articol
asupra „Dreptului canonic în literatura românească", în.
care e vorba, însă, numai despre activitatea marelui mitropolit
ardelean Andrei Şaguna în direcţia dreptului canonic. Autorul
afirmă, că primul manual de drept canonic în literatura bisericii
noastre ortodoxe e al mitropolitului dela Sibiiu, manual apărut
sub titlul „Elementele dreptului canonic", anul 1854. Combate
cu mult succes afirmaţiile unora, cari susţin, că manualul
lui Şaguna ar fi o prelucrare după „Principiile..." Iui Ioanovici,
negând mitropolitului orice originalitate. Printr'o analiză
amănunţită autorul spulberă şi părerile canonistului catolic.
Vering, şi după el ale altora şi în special ale scriitorilor români,
uniţi, oari văd în lucrarea fundamentală a lui Şagna: „Compendiu
de drept canonic", un plagiat după acel aş Ioanovici, sau ;
o prelucrare după „vederi" protestante. E bine că s'au pus la.
punct anumite greşeli, pe cari le enunţă câte o autoritate cum
e Vering şi pe cari toţi .ceilalţi le primesc — de multe ori fără
nici un control —• drept literă de evanghelie.
De altfel valoarea superioară a „Compendiului" şagunian
rezultă şi din multele traduceri făcute în limba rusă, greacă,
sâibă şi chiar germană. \
Dl. Dr. Filip Horovitz ni se pare destul de larg informat
în „Influenţa elenismului asupra lumei traco-dacice şi tracodaco-romane,
până la retragerea legiunilor din Dacia", arătându-ne
împrejurările şi mijloacele prin cari s'a putut exercita
influenţa elenismului asupra strămoşilor noştrii din peninsula
balcanică şi Dacia până în veacul al III-Iea d. Hr. Dacă
la sud de Dunăre poate fi vorba de o influenţă directă, prin cuceriri*
(Filip al 11-lea şi Alexandru cel Mare) şi întemeierea de
oraşe pe malul Pontului Euxin, la nordul Dunării elenismul ar
fi pătruns numai prin intermediul negustorilor, arhitecţilor sau
a fabricatelor elene. Nu s'a găsit nici o inscripţie în limba tra-

732 /. CHACIUN
că, şi deci această limbă n'ar fi fost întrebuinţată în s:ris,
fiiind înlocuită cu limba grecească.
Romanii, după cucerirea teritoriilor traco-dacice, n'ar fi
schimbat prea mult structura elenică a civilizaţiei găsite de ei.
Din inscripţii autorul constată, că Apulum şi chiar Sarmisegetusa
au fost şi au rămas până la retragerea legiunilor romane
centre importante ale elenismului în Dacia. Astfel impes-
'iritarea limbei latine a Daco-Romanilor cu cuvinte greceşti nu
trebuie să ne ducă numai -decât la o strămutare a poporului
român la sudul Dunării. Totuşi nu se poate vorbi despre o
grecizare a Daciei, în sensul unei elinizări a Moesiei.
Dl. I. Minea analizează cu multă .minuţiozitate „"Reforma
lui Constantin Mavrocordat", descrisă întâi de Banul Mi hai
Cantacuzino la 1776 şi după el de generalul rus Bauer. Consideraţiile
nefavorabile asupra reformaţiei, ale acestui din urmă sunt
înregistrate — trecând peste Engel şi Sulzer — de medicul
Za.llony 1 ) şi Fotino, scoţându-se mai mult în relief laturea financiară
şi mai puţin cea socială şi politică.
Nici cronicarii Ioan Cânta, Neculce, Enachi Cogălniceanu,
Manolache Drăghici şi medicul Depasta, nu ne-au lăsat un tablou
complect al reformei -şi l-au comentat în spiritul vremii lor.
Dl. Minea constată, că interpretările greşite şi tendenţioase ale
lui Bauer se prelungesc la noi până la lucrările lui A. D.
Xenopol.
Reforma a avut trei aspecte: politic, social şi economic, analizate
amănunţit de autor. Ca dată a reformei se stabileşte intervalul
dela 1733, când s'a făcut prima reformă, până la 1758,
când s'a făcut ultima. Reformele s'au introdus în serie, de aci şi
diferitele date, între aceşti ani, la isvoare.
Principiile generale ale reformei — constituţia — a fost tipărită
mai întâi în „Mercure de France" la 1742, şi are 13 articole.
Insă atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, terenul
reformelor a fost mult mai întins decât acela, pe care-1 arată
constituţia publicată în revista franceză. Aşezământul Moldovei
din 1741—43, de exemplu, se prezintă ca un adevărat program
de domnie (p. 165).
In reforma lui Mavrocordat diferitele categorii sociale sunt
astfel precizate:
1. Boierii, rânduiţi, în ambele Principate, în trei clase: veliţi,
neamuri (nobili) şi mazili. Ceilalţi sunt mazili mici.
2. Clerul. Preoţii şi călugării scutiţi de dări, iar episcopii
şi mănăstirile au soutelnici. Toţi trebuiau să ştie carte şi să
*) După cartea lui Essai sur Ies Fanariotei, 1824, s'a acreditat
în opinia publică europeană părerea atât de nefavorabilă
asupra Fanarioţilor, care a dăinuit până în zilele noastre.

LAPA DE SEAMĂ 733
nu mai fie călugări văcari, prisăcari, păcurari... (p. 198). Pnn
reformarea clerului Domnul voia să-şi formeze, alături de o
aristocraţie aleasă şi demnă, un cler conştient şi cult.
3. Breslele. Unii breslaşi erau ceeace se zice azi burghezime,
ceilalţi mazili, în afară de neamuri. Se reglementează şi repausul
dumineca!.
4. Ţăranii. Ţăranii vor plăti, în locul tuturor birurilor de
mai înainte, o anumită sumă în patru rate pe an, zise sferturi.
Cei fără proprietate lucrează 24 zile pentru proprietar şi-i vor
da a zecea parte din venituri. Sferturile se vor înmulţi însă la
5, 6 până la 24 pe an.
La 174G Mavrocordat desfiinţează în Ţara-Româneascâ rumânia
pentru ţăranii ce s'ar reîntoarce în ţară, iar în Moldova la 1749
starea, de vecini, într'un timp când încă nu se proclamaseră
drepturile omului (p. 214). Aceste măsurii ale Domnului au promovat
trecerea în ţară a multor ţărani ardeleni, cari erau în
mizerie mai mare, ca ţăranii din Principate (p. 229).
Delà Constantin Mavrocordat derivă şi ideea Obşteştei
Adunări, adoptată apoi da Regulamentul Organic. In ce priveşte
dările, e!e sunt reglementate prin diferite dispoziţii fiscale.
Idealul politic al Domnului a fost să aibă o aristocraţie
cultă şi preoţime învăţată şi prim măsuri seveie a şi impus
societăţii româneşti dragostea şi respectul pentru carte. Domnul
şi boierii ştiau, în afară de greceşte, şi limba italiană,
germană, franceză. Marele merit al lui C. Mavrocordat a fost
că a căutat să generalizeze cultura (p. 241). Iar între 1741—43
acest Domn fanariot cerea administraţiei din Moldova toată
corespondenţa în româneşte (p. 243).
Reforma n'a dăinuit însă, fiindcă Domnii următori n'au
adoptat-o şi împrejurările sociale şi politice erau prea puţii:
ivrielnice, pentru ca reforma să prindă şi să rămână. Totuşi
.,privit delà distanţa zilelor noastre" — zice autorul — „Constantin
Mavrocordat apare ca un stăpânitor, pentru rare drepturile
mulţimii sunt sacrosancte, ca un nivelator social, ca un
propovăduitor al egalităţii sociale" (Introducere, p. 127).
Note şi interpretări mărunte publică dnii G. Duzinchievici:
Manuscrise vechi [Halima.Calendariu 1804]; I. Minea: „Telei.iah"
în traducere românească veche. Bani vechi moldoveneşti.
Când a redactat Dimitrie Cantemir „Istoria pentru creşterea şi
descreşterea curţii aliosmăneşti"? O povară de bani [500 galbeni].
De unde a luat Dimitrie Cantemir ştirea despre Dumbrava
Roşie? Banii calului [impozit]. Bănia delà Strehaia. Influenţa
costiniană în opera banului Mihai Cantaouzino. Expresii vechi:
Fecior de babă, Lamură. Titlul domnesc în cronica cantacuzinească.
Despre Roman Pribeagul. Concepţia lui Dimitrie Can-

. CRĂCIUN
temir în domeniul filosofiei istoriei; şi Emil Diaconescu: „Regele
Carol şi războiul mondial", în care se fixează — după cartea
Principesei Caterina Radziwill „Les dessous de la politique
en Orient, Paris, 1916 (publicată sub pseudonim. Un Allemand) —
politica înţeleaptă a Regelui Carol I, care i-a prezis lui Wilhelm
al II-lea prăbuşirea, în caz că va lupta «antra Angliei.
Volumul se înehee cu recenzii de I. Minea şi Lucian l'redescu.
2. An. IV. 1928. Nrii 1—2.
In vol. Nr. 1 dl. Ü. Zâne înşiră „Sistemele monetare şi
monetele principale din veacurile trecute", stabilind terminologia
monetelor pe secole, începând cu veacul XIV până la
1867. După constatările d-sale, făcute pe baza documentelor interne,
în veac. XIV domina mai ales o manetă de argint, rubla
sau marca, şi duoaţii; în veac. XV, în Moldova, zlotul (zis tătăresc)
şi groşul, în Ţara-Românească asprul şi ducatul; în
veac. XVI (Moldova) zlotul, (Ţara-Românească) asprul, iar spre
sfârşitul veacului în ambele ţări, talerul; în veac. XVII zlotul,
talerul, leul (argint), ughi (aur) şi galbeni; în veac. XVIII talerul,
leul, ughiul (mai puţin); în veac. XIX ducatul (numit austro-olandez)
şi leul (p. 6—8). Se dă apoi istoria celor mai principale
terminologii monetare,
Dl. Mihai Costăchescu aduce lucruri noi „Despre neamul
•de boieri moldoveni Ureche, cu ocazia unor ştiri într'un document
de la Duca Vodă din 1671 Sept. 5".
In „Ştiri italiene privitoare la Ţările-Româneşti 1592-
1608)", dl. Andrei Oţetea, prezintă şase documente din arhivele
din Florenţa şi Neapoie, din cari se desprind unele încercări
de legături economice între Florenţa şi Ardealul lui Sigismund
Bâthori, iar dintr'unul relaţiile Moldovenilor cu Polonii în
epoca Movileştilor.
Studiul dlui I. Minea: „Vlud Dracul şi vremea sa" e istoria
politică şi a Ţării-Romaneşti şi a Moldovei dintre anii
1430—1457.
Vlad Dracul fusese crescut la curtea lui Sigismund de
Luxemburg la Nürnberg, unde se afla la 8 Febr. 1431, când. se
rare, a fost investit ca domn al Ţării-Româneşti (p. 92). Porecla
de „Dracul" o are dala ordinul balaurului, drako (p. 100).
Vlad nu-şi poate ocupa scaunul domniei, fiindcă Alexandru-cel-Bun
al Moldovei impusese ca domn (în Ţara-Românească
pe Aldea, ai cărui munteni au fost, împreună cu moldovenii,
până în Litvania în ajutorul lui Svidrigailo. Vlad Dracul
va sta la hotarele Ardealului (la Sighişora, unde avea monetărie
proprie) până la moartea lui Alexandru Aldea şi până ce
regele Sigismund de Luxemburg va avea timp să-şi îndrepte privirile
din nou spre Orient, 1435.

DĂRI DE SEAMĂ 735
Domniile lui Alexandru Aldea în Ţara-Românească şi a urmaşilor
lui Alexandru cel Bun în Moldova: lliaş şi Ştefan, sunt
descrise ipe larg, deasemenea şi atitudinea lui Vlad Dracul faţă
de cei doi Domni moldoveni.
Dela 1437 Vlad va fi silit sâ-şi schimbe politica creştinofilă
şi să se închine Turcilor. In 1438 însoţeşte pe sultanul Murad
II, în expediţia din Ardeal, cruţând însă pe cât posibil pe
creştini.
Despre Iancu de Inidoara şi Vlad Dracul (p. 164 şi urm.).
Se afirmă că Vlad Dracul -n'ar fi luat parte la expediţia lui
Mezit beg în Ardeal la 1442, fiind închis la Gallipoli. In locul lui
ar fi rămas Domn în ţară fiul său, Mircea, ucis apoi de Iancu
de Inidoara, care pune în locul lui pe Basarab II, neadmis de
dl. Minea ca fiind acelaş cu Laiotă (p. 184—187 şi 206). Turcii
vor reveni cu oşti în Ţara-Românească, însă vor fi distruşi de
Iancu de Inidoara pe Ialomiţa, în Bărăgan (p. 187—9).
După dezastrul dela Ialomiţa sultanul avea nevoie de un
Domn credincios şi repune în domnie pe Vlad Dracul, fără să se
ştie ce s'a făcut cu Basarab II. Vlad Dracul însă va trece de
partea creştinilor şi în campania din 1443 s'ar fi alăturat la
trupele creştine cu un contingent muntean — în frunte cu fiul
său, Vlad Ţepeş de mai târziu — la Vidin, nu la Nicopole (p.
208 şi 213).
Descrierea campaniei din 1443 (p. 214—221), iar a celei din
1444 (p. 221 şi urm.). Iancu de Inidoara e ajutat mai ales de
Românii din Ardeal, iar Wawrin spune că Iancu era căpitanul
Românilor (p. 23). Rolul lui Vlad Dracul în lupta dela Varna
(p. 246 şi urm.). Se explică svonurile despre pretinsa prindere
a lui Iancu de Inidoara şi închiderea lui de către Vlad Dracul
(p. 252—3).
Colaborarea covârşitoare a lui Vlad Dracul la expediţia
dunăreană din 1445 (p. 254 şi urm.), când împreună cu flota
condusă de Wawrin şi Condolmieri se vor recuceri Turtucaia
şi Giurgiu. Iarna va pune capăt expediţiei. Curios, că asupra
acestei expediţii tac toate cronicele favorabile lui Iancu.
Dl. Minea crede că expediţia lui Iancu din Inidoara cont
r
a lui Vlad se poate pune în iegătură cu planurile politice ale
lui Iancu, spre realizarea cărora tindea prin lupta dela Cossovo,
1448, iar nu fiindcă Vlad l-ar fi închis pe Iancu, după lupta dela
Varna (p. 271). Iancu voia o unealtă în scaunul Ţării-Româneşti
şi de aceea a ucis pe Vlad Dracul la începutul anului 1457.
In „Presa franceză şi chestiunea Basarabiei în 1878" dl.
Em. Diaconescu ne arată, că dacă reprezentanţii oficiali ai
Franţei biruite la 1870—71 n'au susţinut teza românească la

. ( HAC II X
Congresul delà Berlin din 1878, presa franceză, in schimb, is.
unanimă în a descalifica procedeul Rusiei „aliate", care ne-a răpit.
cele 3 judeţe basarabene, recâştigate la 1850.
La sfârşitul volumului dl. /. Alinea publică un document,
privitor la „Mănăstirea Todirenii".
Volumul JSr. 2 începe cu un studiu al d-lui G. Zane despre
„l'isteria Moldovei in timpul lui Ioun Sandu Stürza". Se specifică,
după câteva condici de-ale visteriei Moldovei găsite la
Universitatea din Iaşi, situaţia veniturilor şi cheltuielilor Moldovei
sub primul Domn pământean.
Veniturile erau de 3 feluri: Dări ordinare (1. birul, 2. rusu-
11 laturile, adică desetina, vă'drărit, goştina, 3. vama, 4. ocnele);
venituri accidentale (1. caii nienzilului, 2. venitul moşiilor aparţinând
mănăstirilor închinate — aci se dă o listă foarte importantă
a tuturor mănăstirilor moldoveneşti închinate cu veniturile
lor, după locul cărora sunt închinate, Sft. Mormânt, Athos,
et c. p. 17—18 —, 3. banii sc titeln icilor. 4. despăgubiri delà memzil);
şi in sfârşit dări extraordinare ţi. cfitul căldărilor ce lucrează
rachiu de pâine).
Cheltuielile erau: politico (î. cheltuieli legale cu Turcii —
haraciul —, 2. cheltuieli exuaordinare cu Turcii) — bairam etc.
— 3. cheltuieli politice interioare — aci o listă a boierilor făcuţi
de Domn p. 30—33; administrative; domneşti („banii daţi la locuri
ştiute de gospod"); asistenţă şi cult: diverse.
S'au încercat şi oarecari împrumuturi externe, dar nu s'au
putut încheia, fiindcă pe vremea aceea nu prea exista încredere
în Moldova. La sfârşitul studiului o listă a vel vistiernicilor,
pe cari i-a avut Ioniţă Stürza.
Dl. Filip HoroviU arată, in studiul d-sale „Când încetează
stăpânirea romană in Duda Troiana?", că evacuarea
Daciei Traiane s'ar fi făcut in două etape, prima, aceea a Ardealului,
la 271, a doua, a Olteniei si Banatului, la 275, sub Aurelian.
Autorul crede, bazându-se pe două inscripţii din Ardeal,
că evacuarea nu se putea face cu nici un preţ sub Gallienus.
D. Cornelia Şerbu-Lavronschi spicuind „Ideile politice din
Letopiseţul lui Mir on Conţin" ajunge la concluzia, că în timpul
scrierii letopiseţului — 1075—1077 — Miron Cost in apare ca un
om politi^ prudent, oportunist şi numai după acest timp va lua
o atitudine mai hotă rît ă împotriva Polonilor şi în urmă alături
de Poloni.
In „Contribuţie la istoria catolicismului din Moldova", dl.
Anton Mesrobeunu prezintă, pe baza a 5 documente găsita în
Arhiva Doria-Pamphily din Roma. starea de spirit în biserica
catolică din Moldova între 1596—160-i, cu certuri, cu preoţi căsătoriţi
după sfinţire şi alte scandaluri. Pentru istoria Rema-

DĂIil DE SEAMĂ 787
riMor interesează două scrisori ale misionarului Andrei da Forli,
in cari e vorba — in una — despre Mihai Viteazul şi faptele lui
strălucite, cari „îl vor ridica împărat pe vechiul tron al Constantinoţpolului";
în cealaltă scrisoare se arată primirea călduroasă
făcută de Ieremia Movilă episcopului Quirini la Iaşi, îngrijindu-se
,în mod special de întreţinerea episcopului catolic şi
a slujitorilor săi.
Dl. I. Minea explică, cu prilejul unui document delà Petru
Şchiopul din 1588 „Despre răzeşi", „răzeşia", care n'ar putea fi
identificată cu rycerz-i (= Ritter-i) din Polonia, aşa cum s'a
propus.
Dl. V. Lungu arată ân „Ţinuturile moldoveneşti până la.
4711" împărţirea administrativă a Moldovei, după cronica lui
Brzeski, a lui Miron Costin şi, „Descriptio Moldoviae" a lui D.
Cantemir. După Brzeski Moldova era împărţită în 24 ţinuturi,
(in Ţara-Românească avem judeţe). La Miron Costin sunt numai
19, aceleaşi ca la Brzeski, afară de ţinutul Cetăţii-Albe
trecut sub stăpânire tur ceaşcă —, ţinutul Chigheciului trecut
după 1644 tot la Turoi, ţinuturile Bacăului şi Trotuşului contopite
într'un ţinut, ţinutul Agiudului înglobat la Putna şi ţinutul
Horincei, care avea probabil o parte din ţinuturile Covurlui
(Cohurlui) şi Tutova de azi. Dimitrie Cantemir are tot 19
ţinuturi — făcând abstracţie de ţinutul Bugeacului, Cetatea-
Albă, Chilia şi Ismail, cari erau sub stăpânire directă, turcească
— identice cu ţinuturile pomenite de M. Costin.
La sfârşit se înşiră câteva documente, în cari sunt pomenite
ţinuturile Moldovei.
Din „Manifestaţiile politice ungureşti şi răsboiul românoruso-turc
din 1877—75" expuse de dl. I. Minea după izvoare ungureşti
reiese, că opinia publică ungurească era favorabilă Turcilor
— Ungurii sunt de aceeaş rasă cu Turcii — şi ar fi jubilat
dacă Ruşii, cari au înăbuşit, ca aliaţi ai Austrilacilor, revoluţia
ungurească din 1848/49, ar fi fost înfrânţi. Se organiză
o legiune secuiască, care avea să treacă în Moldova şi să arunce
în aer podul liniei ferate la Adjud. încercarea însă a fost zădărnicită
de fostul tribun din 1848 al Românilor ardeleni, Crainic,
care împreună cu alţi tribuni, Axente Sever şi Dumitru
Moldovanu, au încercat organizarea unei răscoale a Românilor
din jurul Braşovului, Făgăraşului, Sighişoarei şi Unedoarei,
zădărnicind astfel îndrăzneala Secuilor. Crainic a raportat despre
intenţiile Secuilor şi lui C. A. Rosetti la Bucureşti, iar acesta
lui Gorciacov. Intervenţiile ruseşti, apoi, la Viena au pus capăt
planurilor secuieşti. In felul acesta au contribuit şi Românii ardeleni
la răsboiul independenţei.
Lucrarea dlui M. T. Beza despre „Matei al Mirelor şi cronica
cantacuzinească" e o lucrare de Seminar. Autorul crede,
47

738 j. CRĂCIUN
că — în urma diferenţelor de material în plus, sau a diferenţelor
în relatarea aceloraş informaţii — nu poate fi vorba de o utilizare
a cronicii în versuri a lui Matei al Mirelor de către Stoica Ludescu,
pentru evenimentele anilor 1601—1618 — după cum s'a
crezut până acum —, ci că ambii cronicari ar fi avut un izvod
comun, cum ar fi presupusa cronică a Buzeştilor. Asemănările,
la început, s'ar explica prin folosirea comună a cronicii Buzeştilor,
iar vremea, delà care înainte aceste două se deosebesc, ar
fi un indiciu pentru sfârşitul cronicii Buzeştilor.
In lucrarea de Seminar a dlui Gh. Duzinchievici: „Propaganda
cistercită printre Români, în legătură cu cronica lui
Albricus Trium-Fontium", se analizează cinci ştiri din cronica
lui Albricus, urmărindu-se propaganda cistercită printre Cumani
şi Români. Ştirile sunt din anii 1227, 1228, 1235, 1237 şi
1239. Autorul crede, că în arhiva delà Cîtaux din Franţa — mănăstire
a^mamă a mănăstirii Cârţa delà noi — ar mai putea fi
material privitor la istoria Românilor.
Dl. I. Minea dă 25 „Regeşte de documente moldoveneşti
(1508—1590)", şi „Un uric delà Aron Vodă 8 Dec. 4594", în
care e şi lista marilor dregători domneşti. In „Despre lupta delà
Teleajen (Oct. 4600/' se pun în discuţie —din prilejul găsirii unei
circulari a lui Zamoiiski de către dl. Minea la Sighişoara —• unele
ştiri despre lupta lui Minai Viteazul cu cancelarul polon la Bucov-Teleajen.
Circulara e publicată şi în Hurmuzachi; în lectura
dlui Minea se aduc unele modificări şi eomplectări.
Dl. Anton Mesrobeanu publică o serie de 65 „Documente
din Arhiva Vaticanului referitoare la Mihai Viteazul", fondul
Nunţiaturii din Veneţia, din anii 1598—1601. Autorul promite a
mai publica şi altele.
Dl. Th. Holban tipăreşte un „Document moldovenesc din
anul 4610".
In „Complotul boeresc în contra lui Ştefăniţă-Vodă" dl.
I. Minea urmăreşte, la început, formarea unei opini publice boiereşti
în Moldova, care la mijlocul veac. XV exista. Boierimea
s'a întărit sub Ştefan-cel-Mare şi Bogdan-cel-Orb, şi-a câştigat
prestigiu şi căuta să-şi impună păreri în conducerea trebilor
publice.
Ştefămiţă s'a lovit de personalităţi dârze, cum a fost Luca
Arbure, pe care-1 ucide împreună cu fiii săi. Boierii s'au speriat
de fapta voevodului şi se răscoală la 7 Sept. 1523. Motivul răscoalei
nu s'ar putea preciza (p. 207).
La sfârşit se arată îngrijorarea din Polonia şi Ungaria,
faţă de neliniştea din Moldova, care ţară, în urma neînţelegerii
dintre boieri şi Domn, s'ar putea desface de tabăra creştină şi ar
însemna un mare pericol pentru Poloni şi Unguri.

DĂRI DE SEAMĂ 739
Boerii ameninţau cu trecerea la Turci, dacă nu va fi scos
,.tânărul nebun", „vipera", din scaun.
Volumele Nr. 1 şi 2 din 1928 n'au recenzii.
I. CRĂCIUN.
Codrul Cosminului, Buletinul „Institutului de Istorie şi
Limba". Director: Ion I. Nistor, Secretar: Vasiile Grecu. An. II
şi III, 1925 şi 1926; An. IV şi V, 1927 şi 1928. Part. I şi II. Cernăuţi,
„Glasul Bucovinei', 1927, 688 p. [II—III]; 1929, 654 p.
[IV—Vi], 339 p. [IV—VJ.
An. II şi III. 1925 şi 1926.
Volumul pe 1925 şi 1926 a „Codrului Cosminului" e tot atât
de darnic în studii, articole mărunte şi recenzii, ca şi volumul
prim. Dl. Dimitrie Marmeliuc publică constatările d-sale asupra
timpului scrierii celor două (tragedii ale lui Sofoole: „Regele
Oidipus" şi „Oidipus in Colonos". Di. Nicolai Grămadă u&
două studii, unul, „Studii paleografice — Cauzele transformării
literelor alfabetului latin —Unciala — Inscripţia cosaşului —
Contribuţie la istoria desvoltării uncialei", iar celălalt, „Ozolimna",
menţionată la Ana Comnena, care ar fi „Balta Ialomiţei"
sau „Iezerele Ialomiţei", nu bălţile din sudul Basarabiei —
cum credea Tomaschek — sau lacul Razelm — cum cred d-nid
N. Iorga şi Gh. Brătianu.
Atât de mult comentatul studiu al d-lui C. Brătescu „Câteva
captări quaternare şi iminenete în Bucovina şi Pocuţia" nu
ştim ce legătură poate avea cu acest Buletin al Institutului de
„istorie" şi „limbă". Credem că se comite o greşeală de câte ori
se tipăresc studii străine de specialitatea publicaţiei, greşală
care se răzbună tot asupra autorului. „Geograful" nu va căuta
studiul în „Codrul Cosminului", iar „istoricul" îl va ignora,
fiindcă nu-1 interesează.
Dl. Al. Bocăneţu e tot atât de minuţios în „Terminologia
agrară în limba romană" (Studiu fUologic-isioric-cultural), precum
a fost de minuţios şi larg informat şi în articolul d-sale
din voi. I al „Codrului" — „Contribuţii epigrafice relative la
chestiunea financiară din Illyricum". Dl. Claudiu Isopescu, găsind
în biblioteca naţională Vittorio Emanuele din Roma o
predică românească, ţinută la 1608 — atunci când încă nu ne
lega vreo conştiinţă a latinităţii neamului de Roma — o publică
în întregime şi o comentează din punct de vedere filologic şi
•cultural. Dl. Leca Morariu continuă eruditul d-sale studiu —
începutul îh voi. I al publicaţiei de faţă — asupra „Morfologiei
•verbuluii predicativ român". Dl. T. Bălan în „Teodor Racoce şi
•Chrestomaticul românesc" se ocupă de biografia românului bucovinean,
„tălmaciu caesar.o-crăesc a Guberniei de Galiţia" —

740 i: GRĂ-CWNjjacoce
— şj despre, lucrarea acestuia „Chrestomaticul", un fek
de antologie a scriitorilor de valoare streinii traduşi în româneşte.
Dnii E. Herzoff şi V. Gherasim dau partea a doua din
„Glosarul dialectului mărginean" (începutul în voi. precedent al.
„Codrului"), promiţându-ne încă material. Dl. Simeón Reli tipăreşte
în original şi în traducere românească cinci „Documente
slavo-romăne din. secolele XV—XVII" — între cari unul dela~
Alexandrei Vodă, fiul. lui Iliaş (1453) — aflate de d-sa în. Arhivele
Statului din Cernăuţi.
Dl. Ion Nistor evidenţiază,. pe baza unor „consignaţiuni de
emigranţi" găsite în Arhivele din Viena, exodul a mii de „Bejenari
ardeleni" în Bucovina între 1728—1778. Dl prof. Nistor
are ca încheiere următoarele cuvinte: „Din cele arătate mai sus
se vede olar că. Ardealul în toate timpurile a dat un contingent,
însemnat la sporul populaţiunii moldoveneşti".
Dl. Vasile Grecu spulberă, prin ştiri contemporane din.
„Cronograful lui Daroteiu al Monembasiei", credinţa înrădăcinată
în istoriografia noastră, că Petru Vodă al Ţării-Româneşti
din anii 1559—1568 ar. fi identic cu Petru Şchiopul al Moldovei..
E vorba de două persoane distincte, iar Petru Şchiopul n'a domnit
niciodată în Muntenia. Dl.. R. Căndea analizează şi completează
cu interpretări originale două din Prolegomenele" d-lui
N. Iorga în legătură cu .istoria universală: „Originea şi desvoK
tarea, statului austriac" şi „Cugetare şi faptă germană". Dl...
Grigore Nandriş vorbeşte — în. lecţia desale de deschidere ţinută
la Universitatea din Cernăuţi: „Unitatea lingüistica a popoarelor
slave" — despre importanţa studiilor slave pentru Români,,,
stabilind şi un punct dé vedere nou în precizarea raporturilor
lingvistice slavo-române.
Articole mărunte publică răposatul V. Bogrea, F. Netolitzky,
N. Grămadă, Teodor Bălan şi Vasile Grecu. VoiumUX.
se încheie cu mai multe „recenzii" şi un necrolog al d-lui D..
Marmeliuc asupra profesorului, dela. Universitatea, din Cluj, Vasile
Bogrea.
Av.. IV şi V. 1.927 şi 1928..
Part. L.
Dl. Simeón Reli se ocupă, pe bază de uocumenic, despre-
„începuturile catolicismului austriac in Bucovina". In anul răpirii
Bucovinei, 1775, nu existau în această ţărişoară nici biserică
romano-catolică, nici protestantă şi cu atât mai puţina
greco-católica. Iosif al n-lea va înfiinţa prima parohie romanocatolică,
în 1787, la Cernăuţi'; biserică se va zidi însă numai io.,
1814. In acest din urmă an a luat fiinţă şi prima parohie protestantă
şi tot atunci fu numit la Cernăuţi cel dintâiu preot
greco-catolic.
SEeco-catolifcismui: I-au adus Rutenii emigraţi, din Galiţiav.

SD'ARl DE SEAM'Ă 741
"Şi numărul noilor prozeliţi spori prin tot felul de favoruri imiperiale,
între cari şi scutiri dela serviciul militar (p. 22).
Prima biserică greco^catolică fu zidită între 1820—21, în
-.capitala Bucovinei. Răspândirea religiei gr.-cat. e ajutată de un
-boier omâJi, renegat, Tadeu Turcul, ai cărui strămoşi se not
-urmări .până in timpul lui Ştefamcel-Mare şi cari, trecând în
.Polonia, se înstrăinară de neamul şi -religia ortodoxă, devenind
Polonezi şi romano-catolici. Tadeu Turcul favoriza, deşi
romano-catolic, propagarea catolicismului rutean de rit .grecesc,
socotind că Românii vor .putea fi mai uşor câştigaţi
prin acest catolicism, lăsându-le vechiul rit. Şi autorul
are aci o observaţie, care merită să fie reprodusă:
„Prin câştigarea măcar a unei părţi însemnate a poporului
român din Bucovina pentru confesiunea greco-unită
a Rutenilor galiţieni s'ar fi schimbat caracterul românesc al
acestei ţări, s'ar fi rupt legătura sufletească dintre toţi Românii,
si astfel s'ar fi slăbit mult.puterea de rezistenţă a neamului românesc
bucovinean faţă de tendinţele austriace de deznaţionalizare,
săpându-se astfel o .prăpastie adâncă între Românii uniţi
-cu catolicismul şi prin aceasta cu timpul înstrăinaţi, şi între
Românii rămaşi ortodocşi" (p. 31).
Autorul e indignat, că biserica „Elena Doamna" — ctitoria
•doamnei lui Petru Rareş — din Suceava, luată de austrieci la
1828 şi dată greco-catolicilor, e folosită de aceştia ca -biserică
parohială şi în zilele noastre, „chiar sub stăpânire românească".
Dl. Nicolai Grămadă, „Contribuţii la istoria

742 1. CRĂCIUN
Conferinţa dlui loan I. Nistor despre „Grigore Vodă Ghica",
citită cu ocazia aniversării de 150 de ani dela moartea
yoevodului, e o succintă monografie a Domnului martir,
eu amănunte asupra morţii culese din presa europeană. Iar ca
anexe: „Stihuri asupra Măriei Sale Grigore Ghica Voevod" —
cari ar fâ o a patra versiune, pe lângă cele cunoscute lui F. I.
Sulzer, Mihail Cogălniceanu şi V. A. Ureche —, apoi ştiri dintr'un
manuscris inedit dela Academia Română şi la urmă mărturiile
Ruxandei, fiica voevodului ucis, despre moartea tatălui
ei.
Dl. Simeón Reli, „Politica religioasă a Habsburgilor fafă de
biserica ortodoxă-romdnă în sec. XIX, în lumina unor acte şi
documente inedite din arhiva curţii imperiale din Viena". Autorul
a găsit în Arhivele din Viena un „Plan, cum s'ar putea
aduce în sfârşit la îndeplinire unirea credinţei greceştineunite
a popoarelor orientale austriace cu Biserica glorios dominantă
romano-catolică în modul cel mai sigur, şi mai uşor
şi mai fără zgomot. Abuzuri şi piedeci cari luptă împotrivă;
căi şi mijloace spre a se înlătura", — pe baza căruia urmăreşte
întreaga politică religioasă a Curţii din Viena faţă de bisericile
ortodoxe române din Ardeal, Banat şi Bucovina. „Planul" e
din anii 1825—1835 şi prevedea următoarele măsuri pentru catolicizare:
ortodocşii să fie excluşi dela posturile onorifice, dela demnităţile
înalte, remuneraţii mari şi distincţii; a provoca desbinări
între clerul bisericii ortodoxe sârbeşti şi cel ortodox român, pentru"
a slăbi bisercile ambelor naţiuni şi a le catoliciza pe rând;
vlădicii să fie numiţi de către împărat, şi astfel „s'ar sârgui
apoi să se facă demni de această graţie împărătească, prin încurajarea
intenţiunilor privitoare la unire ale Suveranului";
desfiinţarea şi oprirea alegerilor episcopilor şi a numirii arhimandriţilor
după sistemul sinodal şi supunerea lor sub puterea
Majestăţi Sale împăiatului, după obiceiul bisericii romano-catolice;
reducerea simţitoare a persoanelor conducătoare a poporului,
atât din cler cât şi din corpul didactic al nou înfiinţatelor
institute şcolare; .introducerea calendarului romano-catolic,
„mai biun şi mai adevărat": înfiinţarea unui singur seminar clerical
central; desfiinţarea mănăstirilor şi întrebuinţarea lor
„pentru ceva mai folositor şi mai de trebuinţă"; călugării aflaţi
prin mănăstiri să fie siliţi, „fără multă vorbă", să vieţuiască
..după regúlele Ordinului franciscanilor"; să fie lăsate vacante
scaunele episcopale din mai multe dieceze văduvite.
La sfârşit e evidenţiat protecţionismul şi ajutoarele date de
Curtea din Viena misionarilor catolici din Principatele Române
şi apoi România în decursul veacului aí XIX-lea, pentru a zidi
biserici catolice în Bucureşti, Botoşani, Grozeşti, Brăila, Turnu-
Severin. Ploeşti, PÎC.

DARI DE SEAMA
74B
In anexe se găseşte textul întreg al „Planului", scris în
limba germană.
Articole mărunte publică

744 /. CRĂCIUN
lui Vladislav, fiul lui Dan, din lupta de pe Câmpul Mierlei, cu
care ocazie „cruciaţii" învinşi au prădat Ţara-Românească.
Dl. Şt. Bezdechi prezintă în trei articole consecutive: „Le
portrait de Théodore Métochite par Nicéyhor? Grégoras". „Un
projet de réforme du calendrier par Nicphore Grégoras" şi „La
Vie de Sainte Basilisse", trei studii asupra marelui logofăt al
împăratului Miha.il Paleologul, Nioefor Gregoras.
Dl. G. /. Brătianu continuă să dea ştiri noi asupra
rosturilor genoveze în Marea Neagră şi pe litoralul acestei
ape, ştiri cari nu odată ne desvălue neaşteptate
"olturi de lumină asupra trecutului Basarabiei şi Dobroge ;
noastre. In studiul d-sale „Les origines de la .guerre de Curzola
(1294—1299) entre Gênes et Venise" e vorba despre rivalitatea
acerbă dintre Genova şi Veneţia pentru comerţul în Marea
Neagră. Ambele republici italiene, în antagonismul lor pentru
supremaţia Orientului, caută şi găsesc alianţe la hanul Nogai
sau la hanul Persiei, rivali ei lînşişi. Concurenţa pentru stăpânirea
Mării-Negre şi a strâmtorilor începuse să prevestească de
pe atunci o „chestiune orientală", care va aprinde dealungul
«ecolelor de multe ori flacăra războaielor.
Dl. T. G. Bulat prezintă, în articolul d j sale „La croisade
de Nicopolis dans la littérature du temps", mai multe poezii
•contemporane ale lui Eustaţiu Deschamps, Petru de Rez şi
Philippe de Mézières cu subiecte asupra cruciatei de la Nicopole.
Dl. C. C. Giwrescu, printr'o ştire culeasă din o scrisoare
găsită de d-sa la Biblioteca Naţională din Paris, ridică osânda
ce apăsa asupra lui Dimitrie Cantemir, că ar fi sfătuit pe Petrucel-Mare
să coboare cu ostile spre Brăila, contribuind astfel la
dezastrul delà Stănileşti. In „Une relation inédite sur la campagne
de Pierre le Grand en Moldavie" se precizează, că Domnul
moldovean a încercat să temporizeze plecarea oştilor ruseşti,
sfătuindu-le să se aprovizioneze mai întâi. Tot aci se arată
mizeria din tabăra rusească, unde lipseau alimentele şi muniţiile,
A iar caii ajunseră să mănânce ,pielea şi lemnul căruţelor".
Dl. Const. Marinescu, în „Notes sur le fast à la cour
d'Alfonsr V d'Aragon, roi de Nuples" şl „Notes sur les corsaires
au service d'Alfonse V d'Aragon, roi de Naples", publică şi
comentează mai multe documente găsite în arhivele din Barcelona,
arhive clin cari d-sa ne-a dat şi altădată mai multe
documente încadrate în studii istorice.
In ..Quelques notes sur les relations littéraires polono-roumaines
à l'époque contemporaine" dl. P. P. Panaitescu arată
marele interes — între 1830—1863 — al Polonezilor pentru istoria
şi limba poporului nostru, când se publică o mulţime de istorii

DĂRI DE SEAMĂ 745
jşi gramatici „daco-române" în limba polonă. Prin acestea se
urmărea crearea unei atmosfere ostile Rusiei şi pregătirea spiritelor
pentru o revoluţie comună contra colosului delà Nord-
Est, deopotrivă de periculos pentru Poloni şi Români. Eşecul
revoluţiei polone din 1863 şi aducerea prinţului Carol I de Holienzallern
în Ţările-Române, vor pune capăt încercărilor de
apropiere dintre cele două popoare vecine. In Contributions à la
bibliographie des voyageurs occidentaux en Roumanie", acelaş
autor înşiră câţiva călători apuseni necunoscuţi, cari au
trecut la începutul veacului al XIX-lea pe la noi.
Dl C. Petranu încearcă în „Die Kunstdenkmäler der Siebenbürger
Rumänen im Lichte der bisherigen Forschung" o sinteză
asupra monumentelor de artă ale Românilor din Ardeal,
sinteză care a lipsit până acum. In studiul de faţă se plânge, că
străinii cari s'au ocupat cu monumentele artistice din Ardeal n'au
prea luat în seamă monumentele româneşti, cu toate că „arta românească
a acestei provincii este bogată în monumente, dar"
— adaugă autorul cu bună dreptate — „săracă în istorici de
artă". La clasificarea monumentelor bisericeşti are în vedere
diferitele influenţe din cursul vremurilor şi le datează nu
numai după mărturiile sorise — domeniul istoricilor, — ci şi
după criterii arheologice. Partea cea mai mare a studiului o
consacră bisericilor de lemn din câteva judeţe ardelene, mărturii
incontestabile ale măiestriei şi gustului artistic al cioplitorilor
în lemn, români.
Dl. G. D. Serra, dă un studiu extins întitulat : „Contributo
ioponomastico alla descrizione delle vie romane e romee nel Ca-
7iavese", însoţit de o foarte reuşită hartă toponomastică.
In „Un récit français du XVI-e siècle sur les affaires de
Hongrie" dl. N. Tolu prezintă şi analizează textul povestirei
lui Jean de Malmédy — publicat în 1565 la Paris — asupra
răsboiului dintre împăratul Maximilian al II-lea şi loan Zâpolya,
principele Transilvaniei.
Subsemnatul publică un studiu şi o biblografie asupra operelor
autorilor români delà primele începuturi până în prezent
privitoare la istoria universală: Contributions roumaines à
l'historiographie générale".
I. CRĂCIUN.
Revista Arhivelor. Director: C.Moisil. Bucureşti. An. 1926.
Nr. 3. An. 1927. Nr. 4.
Revista Arhivelor şi-a început activitatea în 1924 cu
un program prea bine studiat şi cu destul entusiasm,
pentru a se fi putut bănui că se va opri la al patrulea
număr. Credem că e vorba numai de o întrerupere tem-

746 7. CRĂCIUN
porară, datorită grelelor împrejurări prin care trecem, şi că ea*
va continua să apară, findcă dispariţia ei ar lăsa un gol prea
simţit în rândul puţinelor reviste de specialitate, pe cari le avem
la noi în ţară.
An. 1926. Nr. 3.
La începutul acestui număr sunt două studii asupra arhivelor
din Bucovina. In studiul dlui Teodor Bălan se înfăţişează
neajunsurile şi distrugerile suferite de „Arhivele Bucovinei"
în timpul războiului mondial şi împrăştierea unor acte
— a fondului regionar de pildă — vândute ca hârtie maculatură,
iar dl. Simeon Beli înşiră în „Ceva despre fondurile arkivistice
din arhivele Bucovinei" colecţiile de documente mai importante
din Arhivele Statului din Cernăuţi.
Dl. Stoica Nicolaescu traduce după Vâclan Letosnik o
scurtă informaţie despre „Reforma arhivelor in Rusia", din care
reiese

DĂRI DE SEAMĂ 747
Grigore Ureche, Antimiia, „fiind. în cărţi foarte învăţată". In
articolul d-sale „Antimiia, fata vornicului Grigore Ureche'' autoarea
notează, că Grigore Ureche va fi împărtăşit şi ficei sale
atât de învăţată —• „singură, cu mâinile sale a făcut zapisul" —
din cultura dobândită prin Polonia şi documentul ar putea fi
un argument în plus în favoarea ipotezei, că Grigore Ureche
este singurul autor al cronicii ce i se atribuie.
Dl. G. Nicolaiasa în „Ţara Moldovei" tipăreşte o expunere
istorică pe scurt asupra Moldovei, găsită într'un manuscris
miscellaneu, scris de Ierodiaconul Anatolie dela episcopia Râmnicului
între 1774—1778.
Dl. Const. Moisil dă o interesantă „Carte de mărturie
din 1634" în legătură cu moşiile clucerului Barbu Poenariu.
Actul e iscălit de douăzeci de boieri ai lui Matei Basarab.
Miscellanea publică dl. Dr. llie Gherghel (Pascua Romanorurn:
Pabuila Iulii Caesaris? Un capitol din nomenclatura istorică
română, afirmând că „Pascua Romanorum" din cronica
lui Anonymus şi „Pabula Iulii Caesaris" din cronicarul francez
Odo de Dagilo ar fi acelaş lucru, reprezentând păşunea Romanilor
în câmpia Tisei, stăpânită de un principe Iuliu
(Gyula), căruia împăratul bizantin i^a putut da titlul de Caesar,
pentru a-d lega sufleteşte şi politiceşte de interesele casei imperiale
de Constantinopol), I. Minea (Argument nou contra autenticităţii
uricului atribuit lui Iurg Coriatovici; Ştiri noui
despre propaganda catolică în Moldova în sec. XVII), N. C. Bejenaru
(Constantin Vodă Şerban despre imperiali şi Cazaci),
Traian Popa (Desbaterea procesului lui Gh. Şincai şi sentinţa
de eliberare din închisoare), Ştefan Berechet (Când a zidit Vasile
Lupu Biserica Sf. Dumitru din Orhei?), Dr. Andrei Veress
(Despre semnătura latinească a lui Mihai Viteazul, spunând că
nici una din semnături n'ar fi autografe), Dr. Mihail Popescu
(Spicuiri noi despre Horia, Cloşca şi Crişan; Congresul arhivarilor
germani), C. Fierăscu (Un autograf al lui Gh. Asachi), C.
Bănaru (Organizarea Arhivelor Statului), P. P. Panaitescu (începuturile
tipografiei în Ucraina), Constantin Sassu (Bibliographia
Hungariae Histórica), Econ. D. Furtună (Originea cuvântului
„Tartan"). La sfârşit un indice de nume.
An. f927. Nr. A.
Dl. Const. Moisil în „Progresele arhivisticei" arată impulsul
pe care 1-a dat războiul pentru organizarea arhivelor în general.
Cea dintâi reformă radicală a arhivelor după război s'a
făcut în Republica Sovietelor. Pe lângă arhive s'au înfiinţat instituţiuni
pentru o pregătire ştiinţifică superioară, cum e depildă
şi „Şcoala superioară de arhivistică şi paleografie" din
Bucureşti.

'748 /. CRĂCIUN
In „Chestiuni practice de cronologie româneasca veche- dl.
G. Nicolaiasa dă un sistem practic şi simplu pentru raportarea
•cu uşurinţă a anilor latini (anii delà facerea lumii) la era creş-
•tină (anii delà Christos), cu următoarele preciziuni:
1. Dacă izvoarele sunt moldoveneşti, şi înainte de 1520, se
va socoti stilul delà 1 Ianuarie. (Pot fi unele cazuri,
când stilul e delà 1 Sept., sau 1 Mart.).
2. Dacă sunt moldoveneşti, după 1520, se va adopta cronologia
bizantină complectă, adică anul socotit delà facerea
lumii şi începând la 1 Sept. (Unele rezerve pentru
restul sec. XVI — 1520—1600 —).
3. Dacă sunt munteneşti, indiferent de secol, anul delà
facerea lumii şi 1 Sept.
4. Dacă sunt ardelene de limba română sau slavonă vor
fi datate când după stilul Ianuarie, când după Sept.,
cele latineşti, germane, ungureşti au anul delà naşterea
lui Christos.
Dl. loan C. Filitti prezintă în „Arhondologia Munteniei
-delà 1822—1828" un document, în care se cuprind toate boieriile
acordate de Grigorie D. Ghica, primul Doimn pământean al
Ţării-Româneşti, delà 1822 până la sfârşitul domniei, 1828. Unele
boierii se dădeau „cu caftan", altele „prin sărutarea de mână"
• a Domnului, fără să fie o regulă precisă.
In „Divane domneşti din Muntenia în sec. XV-lea. Dregători
şi boieri. 1389—1496", de dl. George D. Florescu, se urmăresc,
pe bază de diferite acte domneşti, toţi boierii şi dregătoriile
lor, delà Mircea cel Bătrân până la Vlad Vodă Călugărul.
Dl. C. Moisil precizează, în „Studii de sigilografie românească",
că în ţările române sigiliile au caracter heraldic,
spre deosebire de Apus, unde pe sigilii erau reprezentaţi seniorii
respectivi. In veac. XVII şi XVIII se găsesc, mai ales în Ţara-
Românească, şi sigilii icoiiografice de mari dregători, reprezentând
figura dregătorului sau însemnul dregătoriei.
Se descriu şi reproduc trei tipuri de sigilii iconografice cu
figurile câtorva vornici mari, apoi altele cu însemnele dregătoriei.
Sunt şi sigilii domneşti cu stemele judeţelor, cari se găsesc
în ambele Principate în special la sfârşitul veac. XVIII şi
începutul veac. XIX.
Dl. Mihail Popescu arată, în studiul d-sale „Capetele
de Arabi în stema Basarabilor", că în presupusa steamă a Basarabilor
capetele de arabi sunt invenţii ale occidentalilor, necunoscători
ai Principatelor Române. Delà Basarabi nu ne-ar
îi rămas nici o stemă cu capete de arabi şi constată cum în
Apus — la Hulsius: „Cronologia", scrisă la 1597 — se reproducea
de pildă, spre sfârşitul veac. al XV-lea, tot o stemă cu capete de
;»rabi, când în acest timp stema adevărată — a lui Mihai Vi-

DĂ Rl DE SEAMĂ 749»
teazul — era acvila cu crucea în cioc, deasupra a două personagii
încoronate şi cu un arbore la mijloc. Ţara-Românească
ar fi avut — conchide autorul — în toate timpurile ca stemă
acvila cu crucea în cioc, Moldova capul de bour, iar Oltenia,
leul.
Din amănuntele asupra „Averii episcopului Constandie Filitti",
publicate de 1. I. C. Filitti reiese, că fostul episcop de Buzău
avea multe obiecte de preţ, dar mai ales cărţii.
Dl. Mihail Popescu tipăreşte o serie de ocumente, „Contribuţiuni
documentare la istoria revoluţiei din 4824", în legătură
cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi Eteria, găsite la
„Bundesministeriumarchiv furr Innere" din Viena. Importanţa,
documentelor e cu atât mai mare, cu cât ele sunt nişte relaţiumii
ale unor corespondenţi a două gazete mari ale timpului,,
trimişi anume în Principatele Române, şi cari, deci, fuseseră
martori oculari ai evenimentelor. La urmă o listă a refugiaţilor-
— boierii şi alţii — la Sibiiu.
Volumul se încheie cu o mulţime de Miscellanea: Consta
Moisil (Din istoria arhivelor româneşti, arhive judeţene şi şcoală.
de arhivari), Dr. A. Veress (Istoricul Thallâczy despre arhivele
statului [din Bucureşti şi Iaşi, la 1879]), Eugen Gyaloky-
(Un raport al generalului Puchner despre situaţia Transilvaniei
în toamna anului 1848), Sever Zotta (Când şi cum a fost
asasinat Grigorie Ghica Vodă), Emanoil Hagi Mosco (Rectificări
istorico-arheologice), /. C Filtti (Postelnicul Ianache [din timpul
lui Vasile Lupu, care e Ianachi Caragea]), Dr. Ilie Gherghel (Pascua
Romanorum: Pabula Iulii Caesaris II. [Răspuns unei critici
a dlui N. Iorga asupra articolului cu acelaş titlu, menţionat şi
mai sus], Leon Ruoicka (Cifrul lui Şerban Cantacuzino. [Se dă.
alfabetul cifrat al Voevodulud împreună cu literale latine corespunzătoare,
găsite în Archiva Minist. de Interne din Vienal) şi
Mihail Popescu (Coroana lui Ştefan Bocskai [pe care autorul o
pretinde să fie restituită României, ca moştenitoare a Ardealului.
Adevărul e că această coroană nu are nimic comun cu trecutul
nostru românesc şi România n'are ce face cu ea].
Recenzii publică dnii P. P. Panaiteseu, C. Moisil, I. C. Fi-,
litti, G. D. Florescu şi Elena Eftimiu.
I. CRĂCIUN.

Errata
Pag. 89 nota 4 citeşte
95 rândul 1 sus „
129
212
225
239 „ 20
243 „ 17
256 „ 19
327 „ 2
341 „ 3
7
9
17 JOS
sus
jos
sus
363 „ 18 „
386 nota 1 r. 3 sus
404 rândul 13 jos
6
406 nota
410 rândul 4 sus
412 nota r. 1
* „ 3 SUS
» n » 4 SUS
413 „ , 3 „
414 „ „ 7 sus
7
» ?? >' • »
415 rândul 2 jos
419 nota r. 1 sus
432 rândul 1 sus
588
(104
640
641
642
645
654
661
675
1
4
1
•>
t~>
5
3
21
16
11
jos
sus
w
jos
sus
jos
sus
1606'
physica
Romani
turceşti
Einnahm
Tiirckischen
Den
Historiijue
imprimeria
cu vite
- latine
18(13
puissances
are
autorilor
échoua
'năruirea
s'est,
littérature
doté
l'orig inedite
lettres
roumain
eu
permettront
Tafrali
S'ucevitsa
i'ăi iedului
1095—1114
Francul Sarno
concomitent
Hydria
Dromichaites
românismul
Cnidos
Andronico
¡828
în loc de: 1006.
hypsiea
>. v Români
ruseşti
Einnahm
Tückischen
.. ,. . DVd
„ îlistoiqrue
>< .. im peri a
„ vite
-latiune
i H i j
n
quissances
» „ .. care
autorităţilor
ecliona
» - năzuirea
este
>, „ literature
„ . note
» „ „ l'iriginalite
•• „ „ letres
„ „ romain
en
» •- pennettrous
,. „ Tafrail
» « , Sucevista
» „ .> vântului
„ „ 1905-1114
» - .. Fracul Samo
n - „ contingent
- „ Hydia
Dramichaites
• „ .. romantismul
, „ „ Cridos
, , „ Audonico
. „ - 192S

TABLA
NUMELOR.
A
Aali Paşa, 367, 378, 379, 381.
Abitus, 647.
Abrud, 5, 31, 616, 617, 618.
Arnold, 566.
Academia Romàna, 102, 120, 743.
Acheron, 132.
Aciliu, 609, 610, 611.
Acornion, 642.
Acropolit, 501.
Adakaleh, 311, 314, 320. 323, 326,
329.
Adam (Guillaume), 497.
Adamescu (G.), 119.
Adamovici (Gherasim episcopul),
50, 51, 53. 59, 148, 591, 708.
Adelbald. 570.
Adjud, 632, 737.
Adlia, 334.
Adrian, 654.
Adrianopol. 16.
Adriatica. 651.
Adurius, 647.
Afrodita, 641.
Agatapara, 647.
Agathirsii, 640.
Agârbiciu, 446. 571.
Agiles (R. d'), 500.
Aide, 566.
Aidesch, 566.
Aita de mijloc, 443, 447.
Aita-Mare, 443, 447.
Aita-Sacă, 443. ;
Aita-Uscată, 447.
Ajeşdea, 446.
Ajud, 471, 473, 476.
Akerman, 053.
Alani, 501.
Alba (judeţul), 161, 444, 445, 565.
Alba-Iulia, 8, 38, 40, 76, 458, 459,
460, 515, 556, 575, 606, 616, 617, f
618. 619, 623. 664, 709, 726. |
j
Albanensis (civitas). 502.
Albanezii, 498. 499. 500, 501, 501
Albania, 499, 501.
Albanopolis (palatul). 501.
Albert (Ioan, regele Poloniei), 352.
Albina (Banca 1 , 61.
Albi.ş, 443, 446.
Albricus (cronicarul), 738.
Aldbeg, 440.
.Vldea I (preot în Braşov), 155.
Aldobrandlni (cardinalul Pietro),
065.
Aldobrandini (cardinalul Sa»
Giorgio), 657, 665.
Alessandria, 671.
Alexandrei (Alex. II Voevod î*
Moldova), 740.
Alexandri (Ion), 361, 367, 376, 378,
380, 381.
Alexandri (V.), 679.
Alexandria, 102.
Alexandru I (cel Bun), 599, 701,
734, 735, 746.
Alexandru II Aldea, 41, 734, 735.
Alexandru III (Voevod în Muntenia),
526, 527.
Alexandru V (Iliaş), 718.
Alexandru (cel Mare), 599. 731.
Alexandru (Petru), 491.
Alexe (feciorul lui Neguţu), 530.
Alexios (Arhon Kir). 511.
Al exis III (împărat bizantin), 506.
Alfalău, 446.
Alfieri, 659.
Alfoldi (A.). 503.
Alfonse V d'Aragon, 744.
Aii (ceauşul), 655.
Aii beg, 348.
Alibunar, 439.
Alio brix, 642.
„Allgemeine Oesterreichische Zeitung",
520.
Almaş, 443, 446.
Almaşul Deşert. 444.

752 TABLA NUMELOR
Alsacia-Lorena, 604.
Altiz, 442. 440.
Attoria, 4i3.
Altorja. 446.
Alungeni. 443.
Amelio (Silvestro (T), 071, 672.
America, 680.
Amlaclier, 71, 76, 77.
Amlaiclina, 647.
Amlaşul, 525.
Ampei, 565, 566.
Ampeium, 565.
Ampelum, 565.
Ampoiu, 565, 566.
Ana (principesă austriacă), 667.
Anagnosti (Mihail), 076, 677.
Anania (Giovanni Lorenzo d'),
660, 663.
Anastasie (Constantin), 491).
Anca (Domniţa), 718.
Anchialus, 647.
Andrâd (Samuel), 600.
Andrâssy (Iuliu), 21.
Andreico (Tranquillo), 663.
Andrei da Forli, 737.
Andreiu II, 38, 42, 593.
Andrieşescu (1.), 600.
Andronico (Tranquillo), 660, 661.
Angelini (Antonio), 671.
Angheluş, 443, 446.
Anglia, 367, 590.
Angyal (David), 578, 580.
Anieş, 568.
"Ăninoâsă, 440, 443, 446.
Aniinoasa (mănăstirea), 560.
Anjou (dinastia), 589.
Anna (fica lui Matei), 82, 83.
Anonymus, 628. 633, 634, 635, 650.
747.
Antal (Rudolf), 458.
Antalfalău, 439.
An.thibare, 502.
Antim (Ieromonah). 534.
Antimiia (fata vornicului Ureche).
747.
Antioh Vodă, 718.
Antivari, 501.
Antonie (patriarhul), 352.
Antos. 474, 475.
Aotă (Buca), 533.
Apa. 452.
Apaffi (M.), 496. 555, 631.
Apahida, 574.
Apan (Toader), 451.
Apanagyfalu. 574.
Apâthida, 574.
Apold, 570. 611, 615.
Apollo, 94, 639, 649, 051.
Apollonia, 641, 542.
Apor, 57.
Apostol (George), 491.
Apostolescu (N.), 075.
Appold, 570.
Apriş, 647.
Apşa, 564, 565.
Apulia, 499.
Apulum, 647, 732.
Arad, 25, 30, 57, 426, 433, 458, 48T„
565, 569, 591, 592, 696, 697.
Arator (Stephanus paler), 713.
Arbăjne, 571.
Arbora, 423.
Arcescu (B.), 5.
Arcos, 446.
Arcuş, 443.
Ardeal, 1, 4, 6, 9, 10, 11, 12, 13,.
15, 19, 23, 24, 30, 31 33, 35, 40,
47. 18, 50, 51, 59, 60, 73, 75,
76, 79, 85, 86, 101, 115, 127,.
174, 349, 405, 406, 407, 424,
4i0, 427, 428, 431, 435, 436,
448, 449. 450, 453, 458, 460,
469, 478, 487. 488, 489, 503,
504, 513. 514. 515, 525, 558, 562,
503, 581, 584, 587, 588, 589,
591, 600, 604, 605. 606, 609,
012, 013. 615, 616, 617, 620,
622, (¡23, 624, 628, 629, 630,
631. 632, 633, 636, 655, 658,
662, 664, 679, 684, 685, 687,
691, 692, 694, 695, 698, 706,
707, 708, 709. 710, 721, 724,
726. 727, 734. 735, 736, 742, 746.
Ardeleni, 582, 661, 666, 685.
Ardica.nus, 647.
Arterial, 139.
Arferiam, 139.
Arferie, 140.
Argedava, 642.
Argento (Ioan), 710, 711, 712.
Argeş, 526, 532.
Argeş (Curtea de-), 622.
Argonauţi, 651.
Argyes (Petrus ab.), 65, 66, 67,
68, 70, 84.
Arhiva Braşovului, 109.
Arhiva Caietani, 669.
Arhiva Istorică, 44.
Arhiva Vaticanului, 668.
Arianii, 711, 712. ,
Ariapeithes, 641.
Armenia, 415, 430.

TABLA NUMELOR 753
Armeni (sat), 606, 607.
Armenia, 420, 599, 692.
Armeniş, 440, 447.
Arnăuţi, 513.
Aromâni, 126, 127, 503, 504, 505,
510, 568.
Aron (Alexandru protopopul din
Roşia), 616, 617.
Aron (medicul'), 503.
Aron (.Petru Pavel), 468, 605, 606,
607, 009, 613, 014, 616, 617,
618. 621, 023.
Aron (Tiranul), 120, 149, 656, 669,
' 738.
Arpadieni, 587.
Arpaşul de jos, iii.
Arpasul de sus, 444.
Arpăitae, 86, 100.
Arrubium, 642.
Arta (deapotatull, 199.
Artila, 647.
Aisachi (D.), 104. 105.
Asachii (Gheorghe), 86, 95, 103,
358, 659, 690, 747.
Asan (Burul), i'd.
Asbóth (O.), 571.
Asclepio», 649.
Asdula, 647.
Asicius, 647.
Asociaţiuinea Transilvană, 59, 725,
720.
Atanasie (mitropolitul}, 605, 616,
60«.
Atârnaţi, 322, 326.
Atena, 13.
Athos (muntele), 557.
Atila, 63, 582, 628.
Aţintiş, 707.
Attilius (Vicomercatus Cremensis),
636.
Audacius (Michael), 149, 155.
August (împăratul), 743.
Aulupor, 647.
Auluzanus, 647.
Aurelia (Orleans?), 137.
Aurelian, 736.
Ausilia (Giovanni Maria), 671.
Australia, 142.
Austria, 15, 22, 94, 98, 346, 405,
479, 494, 503, 507, 583, 584,
587, 604, 624, 626, 627, 634,
664, 667, 699, 716, 721, 722.
Austriaci, 34, 666, 678, 679, 737.
Auville (I. B. d'), 719.
Auza Scutio, 647.
Avari, 628.
Avitus, 647.
Avram (popa din Cugir), 607.
Axendiadi (Dimitrie), 508.
Axente (Sever), 3, 8, Ic7, 57, 707.
Axinia (soţia lui Ştefan Tomşa),
577.
Axiopolis. 642.
Azarie (cronicar), 536.
Azyr (Visque d'), 127.
li
Băbâseşti, 453, 456.
Babeş (Vincenţiu) 721, 722, 723,
724.
Bab«a, 565.
Bacău, 419. 669, 670, 674.
Baccovia v. Bacău.
Bach (Alexandru), 568, 584, 590,
721.
Bacia, ¿AL
Bacila (I. C.), 718.
Backmeister, 540.
Badea (armaş), 526.
Badea (loan), 160.
Badea (popa din Măţău), 528.
Baia, 422, 661. 670.
Baia-Mare, 157. 449.
Baia Sprie, 170, 172.
Baiazid (Sultanul), 44, 653.
Băieşti, 444.
Băile Herculaine, 440.
Bajtay (A. episcopul), 48, 596, 622.
Bakich (Margit), 82.
Bălăceanu, 15, 16, 17, 718.
Bălan (Teodor), 626, 739, 740, 746.
Bălănoaia, 641.
Balas (Konrad), )473.
Bălăsescu, 7, 478, 480, 482, 484,
706.
Bale (corniţele), 629.
Balcani, 504, 632, 639.
Bălcescu (N.), 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7,
8, 9, 10, 11, 12. 13, 14, 15, 16,
17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24,
25, 26, 27, 28, 29, 30, 32, 354,
355, 409, 421, 658, 689, 706,
707.
Balduin de Flandra, 662.
Bale I (preot în Braşov), 156.
Bălgrad v. Alba-Iulia.
Baligot (de Beyne), 376, 380.
Bălineşti, 428.
Balint floan, popa), 27.
Baliţă (voevod), 589.
•Balogh (István Dr.), 599.
Bălog (Vasile), 457.
Balomir, 573.
48

754 TABLA NUMELOR
Ralomireasă, 573.
Bals (Gh.), 415, 416, 417, 418, 419,
420, 422, 423, 424, 427, 428, 429,
430, 690, 691, 692, 693, 694,
695, 701, 702.
Balşa, 565.
Bălţele, 442.
Bamiş (Petru), 457.
Bănaru (C.), 747.
Banat, 6, 7, 11, 15, 16, 20. 21, 23,
25, 111, 127, 160, 431, 433, 434,
436, 437, 43S, 479, 561, 562,
563, 564, 590, 651, 721, 727,
736. 742.
Banciu (Ax.), 720, 721, 723, 725,
726.
Bandinus, 554.
Bânffy (Gheorghe), 54, 55, 90,
91, 464.
Bânffy (Nicolae de Syndva), 346,
473.
Bang, 646.
Bănia, 440.
Bămloc, 446.
Baouît (mănăstirea), 55î
Bărăbanţ, 446.
Barabâs (Samu), 599.
Barac (Ecaterina), 591.
Barac (Ioan), 126.
Barac (Iosif), 591.
Baran (Teodor, popa), 152, 728,
729.
Băranda, 439.
Baranya, 569.
Bârânnyi (Flora), 156.
Baratoş, 446.
Barbara, 75, 78, 83, 84.
Bărboşi, 641.
Barcsai (Acaţiu), 47.
Bărcuţă (Giovanni Battista), 674.
Bardoşi (C), 725.
Bărduti, 446.
Bârgău, 568.
Bariţiu (Gh.), 86, 87, 88, 92, 93,
97, 100, 106, 108, 111, 116, 117,
118, 119, 120, 121, 541.
Barkoczi (Emeric), 620.
Bârladul, 670.
Bârlea, 572.
Bărnuţiu (S.), 1, 3, 5, 6, 12, 60,
471, 477, 478, 482, 706.
Barot, 446.
Bârsa, 440.
Bârsan (Bucur), 625. ,
Bârsău, 696.
Bârseanu (A.), 99.
Bart (Ioan), 58.
Bartenstein (baronul), 609.
Basarab (cel Bătrân), 629, 661.
Basarab (Const. Şerban), 669, 725.
Basarab III (Laiotă), 85, 349, 350,
735.
Basarab (Mateiu Vodă), 559, 669,
725, 747.
Basarab (Neagoe Vodă), 559.
Basarab (Nicolae), 669.
Basarab IV (Ţepeluş), 66, 73, 84,
525. 526.
Basarabia, 407, 427, 642, 678, 679,
714, 715, 716, 718, 719, 739,
743, 744, 746.
Bassa, 347, 348.
Bassonade (F.), 500.
Bassus, 647.
Basta (Gh.). 433, 636, 665, 666,
667.
Bătanii-Mici, 443, 447.
Bâthorestii, 630, 709.
Bâthory (Andrei), 630, 665, 746.
Bâthory (Gavril), 41, 54, 581, 636,
637.
Bâthory (Gheorghe), 342.
Bâthorv (Sigisrmvnd), 581, 630,
63i; 655, 656, 657, 658, 659,
665, 666, 669, 743, 746.
Bâthory (Ştefan), 349, 350, 577,
594, 686.
Baţachiia. 531.
Baton, 443.
Bătrâna, 563.
Bătrâneanu, 5. 6.
Batson, 443.
Batthânyi, 20, 22, 23, 30.
Baumann (O.), 687.
Bavanişte, 439.
Bazi, 647.
Beatrix (de Aragonia), 346.
Bedeus (Gustav), 43.
Bedeus (Iosif von Scharenberg),
469, 596.
Bedniacovo, 640.
Bejenaru (N. C.) 747.
Bein. 480.
Bekâs, 474, 476.
Beke (P.), 669.
Bela I, 633.
Bela II, 634, 635.
Bela III, 633, 634.
Bela IV, 633.
Belani, 443, 446.
Belcredi, 585, 586.
Beldi (Ferencz), 477, 481, 482, 483.

TABLA NUMELOR 755
Belgieni, 80.
JBelgrad, 12, 13, 335, 513, .575, 656,
. 670.
Beliini, 443, 446.
Belizarie, 649.
Belobusca, 440.
Belovaţ, 335.
Bem (generalul), 13, 15, 16, 17,
19, 24, 25, 30, 34, 633, 708.
Benacci I, IJ, 652.
Bene, 641.
Benedek (generalul), 586.
Benes, 604.
Bengescu (G), 674, 675.
Benniea, 648.
Benjamin de Tudela, 500.
Benkö, 110, 513
Benkneriu (Martha), 149.
Benoist, 550.
Bercean (Gheorghe), 601.
Bercean (Radu), 601.
Bercean (Ştefan), 601.
Bercia (Dumitru), 457.
Bercie (loan), 451.
Berechet (Şt.), 746, 747.
Bergula, 647.
Berivoiul Mare, 444, 447.
Berivoiui Mic, 444, 447.
Berlin, 407, 500, 504, 575.
Berlin (congresul déla), .736.
Berna, 647.
Berneker. 572.
Beroe, 647.
Bertold, 38, 39.
Berzasea, 440.
Berzeviczy (A.), 589.
Besanu (M.), 132.
Besi, 648.
Beşimbach, 444.
Beşineu, 443, 446.
Bessarion v. Visarion. -
Bessus, 646, 647.
Bestuzev-Rjumîn (Mina*), 606.
Besztercze v. Bistriţa.
Bethlen (Adam conté), 609, !6I8,
616, 623.
Bethlen (Alexie), 164, 539.
Bethlen (Daniel), 164.
Bethlen (Dominic), 164.
Bethlen (Gavril), 577, 578, 579, 580,
581, 582, 631.
Bethlen (loan), 164, 539.
Bethlen (Nieolae), 164.
Bethlen (Wolfgang), 539, 636.
Beust (baronul), 587.
Beza (M T.,), 737.
Bezdech'i (Ştefani, 744.
Bianu (I.), 18, 459, 460, 505, 541,
672.
Bianu (tribunul), 707.
Bibescu (Gh. principele), -96, 521,
522.
Biborteni, 443, 446.
Bibu (Dumitru), 496.
Bicaz, 572.
Bicfalău, 443.
Bichigi, 567.
Bichiş, 445.
Bicsad, 620.
Bidi (Gheorghe), 83.
Bihor, 119, 565, 569, 57a
Binder (Gdttfried), 162.
Binder (Traugott), 478.
Bircii (munte); 533.
Birtoc (voevodul), 352, :353.
Bisenii, -36, 42.
Bisentina, 647.
Biserica-Albă, 434, 439, 440.
Bisericani, 443, 447.
Biserica Precista. din BacăU, 41&.
Biserica Si. Dumitru din Orhei
7*7-
Biserica Sf. Dumitru din Suceava,
429.
Biserica Sf. Ilie, lângă Suceava,
419.
Biserica Sf. loan din Piatra
Neamţ, 422.
Biserica Sf. loan din Vaslui, 419.
Biserica Sf. Nieolae din Braşov,
48, 108, 726, 727.
Biserica Sf. Nieolae din Dorohoi,
418. .
Biserica Sf. Nieolae din laşi, 419.
Biserica Sf. Petru din Pojon, 82.
Biserica (Szent-Lelek), 442.
Bistriţa, 25, 40, 163, 165, 166, 175,
445, 561, 569, 574, 593, 594,
622.
Bistriţa (lepiseţul déla), 535, 536.
Bistriţa (mănăstirea), 725.
Bistriţeni, 593, 596, 623.
Bita, 443.
Bitay (Arpad), 600.
Bîthus, 647.
Bizanţ, 558, 647.
Bizantinii, 420.
Bize, (647.
Bizens, '647.
Blac'hi, 498, 501.
Blachia, 499, 500, 501.
Blaj. 3, .11, 12, 103, 122, 405, mi,-
-48*

756 TABLA NUMELOR'
467, 470, 471, 472, 473, 476,
503, 571, 605, 006, 607, 609,
010, 613. 617 , 618, 623, 705,
728.
Blasius, 76.
Boarul Mare, 444.
Bobâlna, 615.
Bobb Ioan (episcopul), 89, 103,
140.
Bocăneţu (Al.), 739, 743.
Boeşa-Montană, 565.
Bocşa-Română, 565.
Bocsiţa, 565.
Bocskay (Ştefan), 581, 636, 749,
Boczko (Daniel), 33.
Bod (Petru), 612, 617.
Bode (Andrei), 457.
Bodie (Dumitru), 457.
Bodie Burghidan (Toma), 457.
Bodoc, 86, 100, 443, 440.
Bodoş, 443.
Bodun. v. Vidim.
Boemia, 74, 484, 485, 004, 638, 639.
Boerebista. 650.
Bogn, (L. T.), 717, 718, 720.
Bogdan cel orb, 738.
Bogdan (I.), 80, 352, 535, 536, 562,
728
Bogdan-Duieă (Gh.), 87, 88, 89,
383, 506, 676, 721, 722, 724.
Bogelt, 440.
Bogici (Constantin Ioan), 491.
Bogomili, 546, 547, 548.
Bogrea (Vasile), 499, 551, 571, 660,
740.
Bogsânbânya, 565.
Bohăţiel (Alexandru), 24.
Bohu (Gheorghe), 165.
Bojana, 440, 498.
Boldur (hatmanul), 535.
Bolgârszek v. Şcheii Braşovului
Boliac (C), 25, 414,
Bolintineanu (Dimitrîe), 382.
Bologa (Iacob), 726.
Bologa (Valeriu), 86, 101, 127, 503;
Bologna, 556.
Bolvashinţa, 440.
Bomeliais (Th.), 594..
Bomes (general), 13.
Bona (Gheorghe), 83.
Bonfini (Antonio), 71, 351',, 352,
628, 660, 661.
Bonifacîu VIII (papa) 1 , 588'..
Boralt, 35.
Borănescu (bateria), 3091
Boibely (Şt).„ 57L.
Boreea, 439.
Borcea (Neagoe), 526".
Borcia Mică, 444.
Bordeanu, 367, 378, 381, 382, 385».
Borgia (fondul), 741.
Boris I (filius Nicolai, preot în»
Şcheii Braşovului), 156.
Boristene, 650..
Borlea, 572.
Borlova, 440.
Borloveni, 440.
Bornemissa (Ioan), 74
Bornemisza (Paul), 65:
Baros (Fortunât), 600.
Boroş (Pal, solgăbirău), 454..
Boroşneul-Mare, 443, 447.
Boroşneul-mic, 443. 447.
Borromeo (Federico), 661, 6631.
Borsec, 109.
Bor.şova, 442, 446.
Borza (Ladislau), 38.
Borzeşti, 422.
Bosforul cimerian, 650..
Bosnia, 651.
Bossi (Giovanni F.rancesco), 671.
Bota (Moise), 592.
Botero (Giovanni), 660, 663, 664».
Botoş, 439.
Botoşani, 742.
Boţian. (Radu), 717.
Boutroux (Em.), 741..
Bozovici, 440.
Brad, 383, 444.
Brăduţ, 443, 638, 651.
Brăila, 394, 463, 718, 742, 744.
Brais, 647.
Bran, 7, 727.
Bran de Lemelnyi (Ioan), 723, 724*
Bran (Simean), 125) 127, 131, 141,
142.
Brâncoveanu (biserica), 705.
Brâncoveanu (Constantin voevod),
130, 460, 461, 462, 465,: 513,.
514, 516, 518, 528, 531, 538,.
556, 557, 668, 669, 705.
Brâncoveanul (Const. fiul banului
Nicolae), 726.
Brâncoveanu (Emanoil), 725.
Brâncoveanul (Nicolae banul)».
726.
Brâneoveni (conacul), 529.
Brâncovenii, 505.
Brancovici (Gh.), 47, 727.
Brancovici (Iurie despot), 542.
Brancovici (Sava, mitropolitul);,
47, 55, 496,

TABLA NUMELOR 757
Braşov, 9, 13, 'io, 38, 39, 40, 41,
44, 48, 49, 73, 87, .97, 99, 100,
102, 103, 104, 106, 107, 108,
110, 111, 115, 117, 151, 432,
444, 465, 490, 491, 494, '504,
"514, 515, 522, "554, 570, 571,
591, 593, 594, 631, 635, 636,
637, 663, 666, 686, 706, 720,
721, 722, 723, 725, 726, 727,
728, 737, 741.
Braşovenii, 486, 490, 594, 596.
Brass6falva, 571,
"Brassey (Moreau de), 541.
Brassey (Marsan de), "541.
Brateni, 443.
Brătesou (C), 739.
Brătianu (Dimitrie), 684.
Brătianu (Gh.), 739, 744.
Brătianu (I. C), 320, 356, 357,
358, 359, 363, 364, 382, 383,
684.
Bratislava, 721.
Bratu (preotul din Şcheii Braşovului),
44, 155.
Braţul (vistier), 527.
Braza, 444.
Breazu (I.), 688, 689, 690.
Bregetio, 641.
Bregova, 320, 334, 335, 336.
Brenner (Garol de), 48, 49.
Breslau, 599.
Brestovaţ, 439.
Bretcu, 442, 443.
Breteliuc, 444.
Breţi, 446.
Brezovo, 640.
Briardus (Adolph), 81.
Brigo, 647.
Briniursius, 647.
Britogali, 642.
Brocard, 497, 499, 501, 502.
Bruckenthal (Arhiva), 594.
Bruckenthal (Samuil), 160, 163.
Brunacci (Francesco Antonio),
671.
Brundusium, 499.
Brussa, 409.
Brutus, 642.
Bruxelles, 63, 80, 85.
Brza-Palanka, 320, 326, 331, 332,
333.
Brzeski (N.), 535, 536, 737.
Buhueşti, 716.
Buchin, 440.
Bucium, 444.
„Buciumul", 365.
Bucoşniţa, 440.
Bucovina, 6, 15, 115, 116. 141, 407,
433, 563, 585, 626, 632, 640,
678, 694, 700, 708, 716, 721,
722, 739, 740, 741, 742, 746.
Bucur (Gheorghe, preot în Braşov),
157.
Bucur (preot din Orlat), 612.
Bucureşti, 3, 6, 7, 41, 42, 44, 47,
60, 87, 105, 106, 120, 128, 308,
322, 324. 329, 352, 354, 36,4,
372, 382, 394, 409, 414, 415,
416, 461, 499, 503, 504, 505,
515, 519, 520, 521, 522, 524,
525, 614, 627, 640, 657, 658,
675, 690, 692, 703, 705, 707,
718, 722, 737, 742, 749.
Buda, 20, 119, 516, 614, 620.
Budacul Românesc, 445.
Budai, 611.
Budapesta, 6, 19, 20, 24, 54, 60, 61.
90, 108, 119, 122, 341, 343, 344,
407, 459, 504, 505, 507, 574,
578, 587, 592, 628, 684. 709,
723.
Buday (Arpad), 600.
Biiely (Mfhâly), 82, 83.
BuerebiBta, 642.
Bug, 714.
Bugeac, 737.
Bugiu, 446.
Bukovia, 663.
Bukow (Anton general), 435, 620,
621, 622, 623, 624, 632.
Bulat (T. G.), 714, 715, 716, 717,
718, 719, 720, 744.
Bule (Ion), 534.
Bulgaria, 147, 337, 338, 407, 498,
500, 514, 517, 519, 560, 639,
650, 662, 716.
Bulgarii, 513, 514, 515, 548, 628,
640, 715, 716, 727.
Bulwer (Henry), 367, 377,
Bun, 563.
Bundorl, 638.
Buonaccioli (Alfonso), 660.
Buonvisi (cardinalul), 514.
Burada (T.), 128, 541.
Burchard (du Mont-Sion), 497.
Burdapa, 647.
Burg.au, 568.
Burichd, 568.
Bursucul, 563.
Burus, 647.
Busuioceanu (AL), 416, 027.

758 TABLA NUMELOR
Buteanu (loan), 5, 6, 19, 000, GOI,
706, 709.
Buteanu (viceprotopop din Bicsad).
020, 623.
Buzău. 651, 658, 714, 715, 724..
Buzeştilor (Cronica), 738.
Buzilă (Şt.), 563.
Bystra-Crajna, 423, 425..
ByzantLum, v.. Bizanţ..
C
Cacova, 608.
Gaesar (Iulius), 634.
Caila, 506.
Calafat, 308, 310, 311, 31.4; 315,
322, 325, 326, 328, 335, 338, 339.
Călăraşi, 530.
Calată Trimontium, 647.
Calei (din Dăneşti), 529..
Caliati, 647.
Calimach (Ioan Theodor), 150.
Căilinescu (Gh.), 670.
Calinus, 647.
Callatiienii, 642.
Callatis, 642.
Callisthenes (Pseudo), 558.
Că Inie, 443, 447.
Caloian (pisar), 526.
Călugărenii, 655, 650, 057..
Cameniţa, 669, 713.
Câmpeni, 34, 616.
Campi, 671.
Câmpia Libertăţii, 3, 4, 478; 7.06.
Câmpianu (Constantin), 718.
Câmpineanu (familia), 718.
Câmpul Mierlii, 744.
Câmpul Pâinii, 349, 353, 629..
Câmpulung, 7, 514, 528.
Câmpulung (mănăstirea), 532:
533, 534.
Canavese, 745.
Gândea (R.), 740.
Candrea (I. A.). 548, 504.
Canisius, 672.
Canova, 659.
Cânta (L), 732.
Cantacuzinii, 501, 505, 538.
Cantacuzino (caimacamul), 724.
Cantacuzino (.cronica), 733.
Cantacuzino /(Gonst. Stolnicul),
513, 539, 668, 719, 724.
Cantacuzino (Miliai Banul), 732,
733.
Cantacuzino (Mibai vel spătar),
531, 724.
Cantacuzino (I'ârva-n)-, 62L
Cantacuzino (Răducan), 668.
Cantacuzino (Stefan vtorL logofăt),
531.
Cantemir (Antioh), 538, 541, 746-
Cantemir (Const.), 538, 540, 718.
Cantemir (Dimití ie), 117, 121, 123,
127, 133, 1.36, 143, 505, 538, 539„
540, 541, 716; 718, 719, 733, 737,
744.
Cantemir (Maria). 718..
Cantemireşti (.familia), 718, 740.
Capito, 647.
Căpriana (mănăstire), 530.
Capsa, 564.
Cara-Gheorghevici, 335.
CaracaHa, 646.
Caragea (Costache), 720.
Caragea (postelnicul fanache),.
749.
Caragea (Principesa E Caterina),.
718.
Caragea (Vodă), 627.
Carăi, 452.
Caransebeş, 30, 41, 440, 448.
Caras Severin, 440, 565.
Caraula, 311.
Carbrino, 647.
Carcassone, 550.
Gareii-Mari, 449.
Carintia, 651.
Cârlibaba, 568, 569.
Carlo Magno, 484, 486, 487.
Carloviţ, 54, 466, 467; 494, 515. 585-,.
5911, 605, 606, 608, 609, 610}
611, 618, 741.
Cărnic, 444.
Carniolia, 651.
Garol I (regele României"), 307 r
320, 407, 734, 745.
Carol IV (împăratul Austriei şr
regele Ungariei), 604, 627.
Caroli VI (împăratul Austriei),.
52.
Carol XII (regele Suediei), 541.
Garol-cel-Mare, 499.
Carol Robert, 39, 589, 661.
Carpaticii, 641.
Carpato-dunăreni'i, 637, 638, 639;
Carpati!, 7, 13, 119. 432, 433. 588,
631, 652, 661, 697, 705, 706, 707/ r
708.
Cărpiniş, 610.
Carral (Armand). 675..
Carsium 642.
Carta, Ì42. 447..

TABLA NUMELOR 759
Cârţa (mănăstirea), 588, 738.
Cartojan (N.), 543, 544, 545, 546,
548, 549, 550, 552, 556, 557, 558,
560, 561.
Căsariul, 563.
Caşeni, 447.
Caşin, 442.
Caşliţa, 716.
Caso.lt, 443, 446.
Cason, 447.
Castaldi (Giacomo), 660.
Castaldo (generalul), 685.
Castigltan Florentino, 671.
Castoria, 499, 500, 504.
Cătălina, 443.
Catalonia, 691.
Catargi (Barbu) 355, 361, 362, 363,
364, 365, 398.
Caterina (soţia regelui Matei Corvinul),
74.
Cathare, 502.
Cato, 604.
Gattaro, 501.
Caucalând, 561.
Căun, 444.
Cauşuil (Arsenie), 532.
Cazacii, 657, 669, 747.
Cazan (Vistiar), 526.
Cazimir (loan, regele Poloniei),
669.
Cazimir (III cel Mare, regele Poloniei),
597.
Cazimir IV (regie Poloniei), 658.
Cecaumenos, 499, 500.
Cedren, 499.
Cegled, 79.
Cehesti, 442, 446.
Cehii, 346. 407. 428, 602, 603, 604.
Cehoslovacia, 602, 604, 684.
Ceilsus, 647.
Celţiii, 564, 637, 639, 642, 643, 644.
Cenad, 433.
Centorio (Ascanio), 660, 662.
Cepescu (loan), 49.1.
Cerchez (colonelul), 307, 308, 309,
310, 311, 312, 313, 314, 315, 316,
317, 318. 319, 320, 321, 3;'9.
Cermeña (P.), 724.
Gemătul de jos, 443, 446.
Cernatul de sus, 443, 446.
Cernăuţi, 6, 544, 587, 626, 740.
Cernavoda, 574.
Cernéale (munte), 533.
Cernica, 686.
Cermoviţi, vezi Cernăuţi. |
Cervia. 659.
Cervia (episcop de), 655.
Cetatea, 314, 315, 317, 325, 441.
Cetatea Albă, 599, 653, 701, 737
Cetatea de Baltă, 9, 685.
Cetatea de Piatră, 435.
Cetăţuia, 442, 446.
Chadzibey, 599.
Chalandru, 500.
Chalcocondyl, 501.
Chanson de Roland, 500.
Charléty (S.), 676.
Charon, 132.
Chassin (Ch. L.), 681, 682, 084.
Chauderon (Jehan), 501.
Chechiş, 443.
Chelmenie, 498.
Chenot (Adam Dr.). 725.
Chepet, 443.
Cherchez (Dumitru). 449.
Chersici, 444.
Chesar (vel logofăt), 527.
Chiaro (Del), 127. 130.
Chichiriş, 509.-
Chicoş (St.), 374.
Childuş, 447.
Chileni, 442, 443, 447.
Chilia, 670, 701, 737.
Chimitelnicul de Câmpie, 88, 89.
Chinezul (Pavel), 349, 350, 351, 629.
Chinova, 323.
Chioar, 9, 125, 127, 450.
Chipatea, 447.
Chiprovaţ, 513.
Chirii, 602.
Chirilă, 573.
Chirilovici (Sofronie). 50, 56.
Chiş (Ioan), 491.
Chişinău, 714, 710, 717, 719, 720.
Chivărariu (Balea), 528.
Chivu (Căpitanul), 321.
Choniate, 500.
Christianus I (preot în Braşov),
156.
Chronica Hungarorum, 342.
Chronicon Budense, 342, 343, 344.
Chronicon Dubnicense, 341, 342,
344, 348, 351, 352, 353.
Chronicon Pictum Vindobonese,
342.
Chronique de Morce, 501.
Churchi (Iordachi), 719.
Ciachi (Gheorghe), 457.
Cianadul. 588.
Ciangăi. 572.
Ciba!. (¡47.

760 TABLA NUMELOR
Ciceul, 442, 446, 685, 680.
Cic-Gorcsfalău, 446.
Cichorius (C), 652.
Ciciagov (amiralul), 716.
Cicir, 433.
Cioladele, 500.
Cicleni. 440.
Cic-Sf. Gheorghe. 446.
Cic-St. Craiu, 440.
Gig, 50.
Cihac, 572.
Cimmeriienii, 640.
Cimero-Sciţii, 641.
Cioara, 614, 615, 651.
Cioboteni, 442, 446.
Ciomortan, 443, 446.
Cipăieni, 88.
Cipariu (Th.), 115. 116, 120, 125.
126.
Ciproc (Flore), 457.
Cireşabistra. 440.
Cisnădie. 469.
Citaux (mănăstire), 738.
"ciubărciul, 670.
Ciuc, 4-45.
Ciuc-Găeşti 442.
Ciuc Sf. Gheorghe, 442.
Ciuc Sf. Mihail, 442.
Ciuc Sf. Nicolau, 442.
Crucea. 13, 708.
Ciuhandu (Dr. Gheorghe), 487,
591. 592.
Ciumăfaia, 446.
Ciumani, 442.
Ciiupria, 335.
Ciurilă, 573.
Ciuril ea să, 573.
Ciuta. 440.
Cizmar (Nicolao), 457.
Clédat (Jean). 553.
Clement VII. 662.
Clement. XI (pa; a). 009
Clisura, 513.
Clocotniţa, 501.
Cloesius, 58.
Clopodiva, 44V
Cloşca, 610. 747.
Cluj. 4, 8. 13, 45, 5.2. 53, 54, 86, 88,
89, 90, 91, 92, 93, 94, 96, 98,
99, 102, 108, 109, 111, 170. 172,
173, 321. 445. 463. 469, 470, 480,
481, 482, 503, 504, 505, 509, 524,
539, 544, 551. 563, 567. 581, 591,
593, 614, 630, 698. 708, 709, 710,
711. 713.
Cnidos, 054.
C-nisco (vicus), 647.
Cobălcescu, 365.
Cobas (Ioan), 457.
Cociuba, 573.
Cocora, 659.
Codex Neagoeanus, 558.
Codex Sturdzanu.s, 543, 549, 550,
551, 553, 555.
Codicele dela Cohalm, 552, 553,
554, 555.
Codicele dela Ieud, 551.
Codicele Marţian, 549, 550, 551.
Codicele Todorescu, 551.
Codlea, 572.
Codormani, 447.
Cohalm, 595.
Gohler (Ch.), 497.
Coisstoboci, 646.
Cojoc.na, 705.
Colchi, 651.
Collège de France. 689.
Colegiul Sf. Sava, 1. 2.
Coloman (Cărturarul!, 587, 588
Colomea, 44.
Colonia, 148, 664. 671.
Colţea (cetatea), 704.
Colun, 563, 613.
Comălău, 443.
Coman (spătarul), 598.
Comana, 642.
Comenius, 604.
Comiati (Mihai). 457.
Comitetul Naţiunii Komâne, 723.
Comnena (Ana), 500, 739.
Comnenii, 634, 701.
„Comoara Satele (revista), 544.
Condolmieri, 735.
Conduratu, 75.
Constanţa, 598.
Constantin I (preot din Braşov),
155.
Constantin VIII, 499.
Constantin (judeţul), 532.
Constantin (.logofăt), 534.
Constantin (popa. din Veştem)
615.
Constantin (Vodă Şerban), 747.
Constantinide (premiul), 680.
Constantinopol, 9, 12, 13, 14, 15,
21. 85, 352, 359, 360, 367, 371,
378, 379, 380, 381, 385, 386, 497,
499, 500, 577, 578, 579, 589, 634,
655, 666, 669, 687, 717, 729, 730,
737, 747.
Contai (tribunul), 708.
Contarino (bailul veneţian), 730.

TABLA NUMELOR 761
Conti (arhiepiscopul Stephano),
51-4.
Copăcel, 444.
Copilovaţ, 513.
Copşa-Mare, 565.
Copşa-Mică, 565.
Corbeanu (C. vel pitar), 531.
Coresi, 551.
Coriatovici (Jurg, 747.
Cornea, 441.
Cornea (ban), 531.
Cornear e va, 441.
Corneni, 439.
Corneto, 638.
Cornian (Vasile), 457.
Corodan (Alexandru), 457.
Corodan (Iude), 457.
Corodan (Mihai), 457.
Corodan (Simeón), 457.
Corojeşti, 444.
Corpa, 441.
Corvini (familia), 661.
Corvinul (loan), 76.
Coseni, 443.
Cosma (popa din Deal), 606, 607.
Cosmaş, 447.
Cosmin, 659.
Cosova-Brezova, 320.
Cossovo, 735.
Costăchescu (M.), 734.
Costachi (Veniamin), 104.
Costangalia, 678.
Costas, 647.
Costea, 103, 104.
Costea (Dascălul), 557.
Costin (Mirón), 577, 578, 663, 672,
736, 737.
Costóni, 539.
Costoboci, 648.
Coşula, 429.
Cotinii (celtici), 642, 647.
Cotnarii, 670, 674.
Cotonea, 572..
Cotorea (Gheronte vicarul), 607.
Cottus, 647.
" Cotys, 642.
Covasna. 86. 100, 103, 443, 447.
Covurlui, 737.
Cozia (mănăstirea), 444, 614.
Cozmeni, 442.
Cracovia, 44. 659, 665, 667, 710,
713.
Crania, 317, 321, 332, 336, 337.
Craidorot, 620.
Crainic. 737.
Crăiniceanu, 505.
Craiova, 308, 311, 312. 313, 317,
322, 327, 328, 339, 394, 640, 717.
Craneveldilus (Francisrus), 81.
Crasna, 623.
Cremona, 659, 671.
Crenneville, 586, 726.
Creta (insula), 729.
Cristea (Dumitru), 608.
Cristea (zet Galii), 528.
Gristeşti, 641.
Cristor, 444.
Cristor-Almaş, 444.
Crişan, 747.
Crişana, 562.
Grişeni, 443.
Crişul, 443, 651.
Criteanul (Gheorghe Doctor), 557.
Criva, 566.
Croaţia, 497, 498, 585. 651, 685,
601.
Croaţii, 405, 428, 498..
Groce (Benedetto), 545.
Crosma, 441.
Crucea Roşie Română, 316.
Cruşevăţ, 441.
Cruşiţa, 441.
Csâki, 665.
Csâki (Ladislau), 725.
Csâki (Mihail), 65.
Csânki, 573, 575.
Gsâszâr (Cristofor), 75, 83.
Csâszâr (Nicolae Olah), 83, 84.
Csutak (Vilmos), 599, 600.
Cuciulan (Grigore), 457.
Cujir, 444.
Culci, 453.
Cumanii, 432, 469, 737.
Cuntiegerum, 647.
Cuptoare, 441.
Cupşa, 564, 565.
Curchi (Manasie), 719..
Curchi (mănăstirea), 719.
Curuţi, 725, 727.
Curzola, 744.
Cusichi, 441.
Cuşnicov (generalul), 717, 719, 720.
Cuza (Vodă), 354, 357, 358, 359,
360, 361, 362, 363, 365, 366, 367,
368, 369, 372, 373, 374, 375,.376,
377, 378, 379, 380, 381, 382, 384,
385, 386, 387, 388, 389, 390, 391,
392, 396, 397, 677, 678, 679.
Cyrus (abatele), 686.
Czartoryski (Ladislau), 678.

762 TABLA NUMELOR
1) Deal, 006, 610.
Dabija (Grigore), 168.
Dacia, 18, 171, 468, 637, 638, 639,
642, 043, 644, 645, 648, 650, 651,
652, 663, 664, 672, 706, 707, 731,
732, 736.
Dacii, 616, 652, 653, 661, 706.
Dacisca (naţio), 647.
Daco-Get,i, 643.
„Dacoromania', 410, 571.
Daco-Romanii. 56, 503, 732.
Dacus, 646, 647.
Dăhnhardt, 548.
Daia, 606, 607.
Dalbosha, 440.
Dalenus, 647.
Daleş, 440.
Dalimil (cavalerul), 602.
Dalmaţia, 498, 639, 644.
Darnic, 443.
Dalnok, 446.
Daluş, 647.
Dalutius. 647.
Damian (mitropolitul), 541, 542.
Damioni (Romualdo Car di), 671.
Dan, 574.
Dan I (voevod), 71 599, 744.
Dan (D.), 700.
Dan (fiul lui Stanciu), 70, 84, 85.
Dan (lacob), 81.
Dan (popa din Tilişca), 607.
Dan (val dvornic), 526.
Dan III (voevod al Munteniei), 65.
Danciu, 67, 84.
Danciu (episcop român), 685.
Dăneşti-Chinului, 445.
Dăneu, 442.
Dania (loan), 457.
Dante, 659.
Danubius, 656, 657, 661.
Dănuleştii, 60, 70, 85.
Dardania, 647.
Dardanus, 647.
Dardisa, 647.
Dărne (feciorul lui Neguţu), 530.
Dărvan (C. I.), 504.
Darvay (Ferencz), 454.
Dascălul (Simeon), i i3,
Dasdimus, 647.
Dassius, 647.
Dati (Stagio), 660, 661.
Dâvid (Feremcz), 40, 459.
Davkl (tarul), 499.
Deâk Franeisc), 587.
Dealuta, 563.
Deapsă, 564.
Deavoleos (provincia), 500.
Debeliacia, 439.
Debreţin, 17, 19, 20, 580, 708..
Decebal, 652. 653.
Dechelette, 639.
Decianus, 647.
Deliblata, 439.
Delineşti, 442.
Delnea, 446.
Delpini (Teofil loan), 49. 50.
Deluţul, 563.
DembiniSzky, 20.
Demeter, 654.
Demetrius I (preot în Şcheii Braşovului),
156.
Denis, 603.
Densuşianu (Nie), Hü.
Densuşianu (O.). 553, 563, 566, 570..
572.
Depasta (medic), 732.
Desan, 444, 446.
Deschamps (Eustaţiu), 744.
Despot (Vodă), 630, 686, 687.
Desprez (II.) 3.
Deva, 31, 81, 171, 435 , 467, 565,.
601, 607, 615.
Devenburg, 565.
Deveselu (pădurea), 311.
Diaconescu (Em.), 734, 735.
Diaconovich, 563.
Diana Agrotera, 654.
Diascentus, 647.
Diasdinus, 647.
Diiculescu (Const.), 572.
Dierna, 647.
Diicu (vel logofăt), 531.
Diiesura, 647.
Dimensis, 648.
Dimensis Dobero Philippis, 648..
Dimitrache (vel postelnic), 531.
Dimitriu (Nicolae), 489.
Dimrich, 565.
Dincă, 31, 60.
Dines, 647.
Dionisie (mitropolitul). 726.
Dionysopolis, 612.
Diosig, 460.
Dipşa, 564. .
Dipşe, 564.
Dipsie, 564.
Dipşorul, 564.
Dirbach 564.

TABLA NUMELOB 763
Diszatralis, 647.
Ditrău, 442. 440.
Diurdanus. 647.
Divniş, 440.
Diza, 647.
Dizala, 647.
Dizo, 647.
Djuvara (T. G.), 688.
Dlugosz (cronicarul), 599.
Doba, 443.
Dobâca (judeţul), 445.
Dobero Stobis, 648.
Dobiiro, 648.
Dobokai, 482.
Doboli de jos, 443, 446, 640.
Dobolii de sus, 443, 446.
Dobra, 446, 526.
Dobra I (preot în Scheii Braşovului),
155, 727.
Dobriţa, 439.
Dobriţin, 614.
Dobrogea, 638, 744.
Dotorovăţ, 417, 423, 429.
Dobrovăţ (biserica de ,1a), 693.
Dobrowsky, 603.
Dobruşa (mănăstirea), 715, 720.
Dodecanisos (provincia). 500.
Doghiel, 659.
Dolea, 647.
Dolens, 647.
Dolgopol (mănăstirea), 531, 532.
Dolheşti, 428.
Dolova, 439.
Dolucius, 647.
Domanvszky (Sândor), 342.
Domaşhina, 440.
Dombrău, 446.
Domşa, 564.
Donaufuristentumern v. Principatele
Române.
Donul, 628.
Doria-Pamphily (arhivă), 736.
Dorienii, 641.
Dorna, 572.
Dorohoi, 419.
Dorses, 647.
Dosoftei (mitropolitul), 102, 540,
554.
Dosofteiu (patriarhul de Ierusalim),
668.
Drăcşani, 578.
Dracul (Vlad, voevod), 63 66, 68.
Drăculesti, 64, 66, 68, 69, 70, 80,
85.
Drag (voevorn, 341, 589.
Drăgan (N.), 162, 544, 549, 550,
550.
Drâgfy (familia), 341, 342.
Drâgfy (Ana soţia luil Gaşpar),
342.
Drâgfy (Bartolomeu), 342, 349, 350,
351, 352.
Drâgfy (Gaşpar), 342.
Drâgfy (Gheorghe, fiul lui Gaşpar),
342.
Drâgfy (loan), 342.
Drăghiceanul (munte). 531, 532,
532.
Drăghici (Manolache), 732.
Drăghiciul (moşie), 531, 532, 533.
Dragomir Manea, 526.
Dragomir (nepotul lui Sole), 525.
Dragomir (S.), 45, 562,' 600, 604,
005, 609, 621, 623, 625, 685,
705, 708, 709.
Dragoş (corniţele), 629.
Dragoş (loan), 26, 600.
Dragşa, 565.
Dragşina, 565.
Dragşineşti, 565.
Drăguş, 444.
Drăguşenii, 725.
Draut (Georg), 465.
Drava, 651.
Dridrif, 444, 446.
Drilgisa, 647.
Drin, 498.
Drivasta, 501.
Dromichaites, 642.
Dro'Ugan (de Lhuys), 377, 381, 385.
Drubetae, 648.
Dubnic, 341.
Dubova, 440.
Dubovăţ, 439.
Duca (Constantin), 464, 500.
Duca (Parteniu), 112,
Duca (vodă), 734.
Ducoa (Joh.), 463.
Dudeasca (Safta), 716.
Dudescu (graful), 718.
Dudeşti (neamul), 718.
Dudis, 647.
Duganov (P. D.), 715.
Duguit (Leon), 368.
Duhamel (comisarul), 522.
Dulcedine, 502.
Dulcigno, 500.
Dulfu (P.), 560.
Duma (Gheorghe, pieot în Braşov).
157.

764 TABLA NUMELOli
Duma (Demetrius II, preot în
Braşov), 157.
Duma (Radu), 152.
Dumbrava Roşie, 733.
Dumitru (cneazul din Sălişte), 45.
Dunărea-de-jois, 642.
Dupla, 440.
Durantium, 499.
Duras, 499.
Dur-hestricz, 572.
Durrbach, 564.
Durze Muoatra, 647.
Duzinchievici (G.), 733, 738.
E
' Ebert (Max), 650.
Ecaterinoslav, 714, 719.
Eckhart (F.), 503.
Edelspacher, 572.
Eftimie (episcopul de Rădăuţi),
536.
Eftimiu (Elena), 746, 749.
Egerbegy, 571.
Egipt, 558.
Eidisch. 566.
Eisenmann (Louis), 590.
Elada, 500.
Elefantina, 560.
Elena Doamna, 741,
Elena (soţia lui Ştefan Tomşa),
577.
Eliade (Pompilliu), 675.
Elisabeta Petrovna (ţarevna),
58, 152, 610, 624.
Elisabeta (regina, văduva Iui
Ludovic), 37.
Elisabeta (văd. lui Ieremia Movilă),
577, 578.
Elveţia, 682.
Emanuel (Victor), 678.
Emiinescu (M.), 543.
Endrod, 639.
Engel, 732.
Englitera, 22.
Enomius (Crucius), 81.
Enyed, 52.
Eotvos (Iosil), 584.
Epir, 499. 504.
Eptecentus. 647.
Eptela, 647.
Eptotras. 647.
Epureanu (Manolarhe Co'stachi),
371.
Erasmus, 80.
Erbiceanu, 100.
Erdös (Gavril), 453.
Erdös (Lineon), 454.
Eresteghiu, 443, 446.
Erfurt. 37.
Brina, 566.
Eröss (Iosif), 600.
Esseg, 651.
Estea, 647.
Estelnic, 443, 446.
Eszterhâzi (familia grofilor), 83,
84, 473, 481.
Eteria, 749.
Btfalău, 443.
Ettela, 647.
Europa, 2, 95, 366, 380, 420, 469,
498, 499, 587, 637, 640, 683, 707.
Europa (centrală), 583.
Eusebius, 640.
Eustateviici (Dimitrie), 58.
Evstnatius I, 156.
Excubiţii, 499.
Ezbeg, 350, 351.
Ezevan (satul vlah), 500.
F
Fabian (Vasiie), 103, 105, 120.
Fabin ((Grigore), 453.
Fabris (loc.-mareşal), 173.
Făgăraşul, 107, 109, 110, 111, 112,
444, 445, 465, 488, 489, 525, 565,
591, 593, 594, 621, 705, 721 737.
Făgără senii, 487.
Fanarioţii, 627, 732.
Fanţi (Simion), 162,
Fărăuanii, 670.
Fărcădin, 444.
Fărcăşdia, 439.
Farkas (Elena), 77.
Farşala, 500.
Fata, 563.
Faţa Codărlachi, 572.
Faur (Dumitru), 601.
Fazekas (Mihai), 457.
Fejer, 569.
Fejervâr. 575.
Faldioara, 685.
Feldma.nn (Ios.), 570.
Feldra, 445.
Feldru, 567.
Fe](>ac. 685.
FelsonarlasO, 570.

TABLA NUMELOR 765 A
Feniş, 440.
Fónyes, 721.
Ffcuyes (Elek), 448.
Ferdinand (arhiducele), 198.
Ferdinand I (împăratul Austriei),
77, 79, 81, 685, 686.
Ferdinand I (regele României),
596
Ferdinand II, 479, 580, 582.
Ferdinand V, 19, 451, 452, 458.
Fermendziu, 513.
Ferrari (Carlo Antonio), 671.
Ferrati (B.), 671.
Fetokin (Ioan), 489.
Fierescu (C), 747.
Filea, 443, 446.
Filip, 573.
Filip II, 577, 731.
Filip (cel Bun duce de Burgundia),
743.
Filipescu, 2.
Filitti (Constantin), 504.
Filipipulatanus, 648.
Filitti (Constandie, episcopul),
714, 749.
Filiti (Constantin), 504.
Filitti (I. C), 354, 388, 504, 748,
749.
Filitti (mitropolitul Dositei), 718.
Filothei (Ieromonahul), 557.
Filtsch (Ioan), 469, 470.
Fiók (C), 571.
Fiorentino, 671.
Firigyhâz, 641.
Firleg, 667.
Fir tos (Franicisc), 601.
Fischer (Alessandro), 679.
Fischer (Eduard), 626.
Fiaeşul-Gherlii, 638, 651.
Flaccus (Valerius), 661, 664.
Fiandra, 65, 79.
Florenţa, 41, 541, 656, 659.
Florentinul (localitate), 315, 320,
324, 325.
Florescu (Alexandrina), 382.
Florescu (Const. G.), 31, 382.
Florescu (Gheorghe D.), 382, 748.
749.
Florian (Aaron), 1, 57.
Florianus (M.) 341, 347.
Fluturioa. 563.
Foaia pentru minte, inimă şi lìfierautră,
722.
Foch (Mareşalul), 586.
Focşa. 564.
Focşani, 359, 361, 572, 373, 374,.
392, 397, 398, 564, ilo.
Focşari (Geòrgie), 489.
Fofelezeanul (Antonia Tornii), 613.
Foggia, 671.
Fogoroşi (Ianache), 489.
Forgach (Fr. episcop), 64, 65, 80.
Foldvâri (Francisc), 164, 165.
Fotino (D.), 732.
Fraknoi (Vilmos), 344.
Francesco (della Vaile), 661, 661,
662.
Francezii, 369, 497, 679.
Francisc II, 54, 583.
Francisc (de Burgundia), 81.
Francisc (Iosif I), 40, 95, 584, 585, ,
586, 590, 604.
Francisca, 121.
Franciscani (călugări), 519, 742.
Frangipani (Beatrice), 76
Franţa, 2, 3. 364, 367, 368, 375^
377, 382, 398, 404, 410, 498, 633,
634, 674, 675, 676, 677, 678,
690, 716, 738.
Franzfeld, 439.
Frazer, 142.
Frederic (împăratul Austriei), 346.
Freiburg, 602.
Freudenthal (Augustin), 160.
Fridenic cel Mare, 624.
Frigyesil (Gustav), 682.
Froehner, 652.
Fronius (Marcus), 594.
Frumoasa, 447.
Frumosu (pichetul), 331.
Fruska Gora, 564.
Fruterius, 137.
Fruhling, 569.
Fulea (Moise), 58.
Fundenii-Doamnei, 705.
Funfkirchen (Gheorghe de), 77.
Funtâna Carpin, 563.
Furtună (D.), 747.
G
Găbud, 573
Gabud. 573.
Gagi, 573.
Gagy, 573.
Gaia, 439.
Găinar, 571.
Gaitasol, 439.
Galata, 429.
Galaţi, 394, 670, 730.
Galaţi (jud. Făgăraş), 444.
Galaţi, 564.

766 LABLA NI MELOB
Galerius, 049.
Galeş, 007, 608. 024, 625.
Gallata e. 564.
Gallia, 643.
Gallienus, 736.
Gallipoli, 735.
Galiţia, 640. 624, 679, 722, 739, 740.
Galşa, 5G5.
Galtin, 471.
Gămbas, 640
Gândi (Ioan\ 727.
Gâ.njova, 325,
fiarbă vet, 441.
Gardichie, 500.
Gârla Mare, 314 315, 316. 318.
322, 32i, 326. 327, 331, 339,
340.
Gària-Mira, 326.
Gaşpar (Ioan), 342.
Gastaldi (Giacomo). 662.
Gaster (M. Dr.). 543. 544, 545, 5i9,
550, 551, 552. 556. 559, 560.
Garibaldi, 682.
Găure.rii, 445.
Gautier (de Iìosières). 501.
Gavriil (mitropolitul). 7.14, 715,
716, 719, 720.
Gavrilo (Camilo), 636.
Gazeta de Transilvania, 117, 520.
721. 722.
Geamănul. 563.
Gedymin, 597.
Gelu, 650.
Geneva, 725.
Genova, 669. 744.
Gonovezi, 599. 653.
dentili (legat papal), 588.
(ieoagiul de jos, 167.
Georges*u (Doctor Dima), 339.
Georgieni, 501. 670.
Gepizi, 572.
Cerando (Auguste de), 682. 684.
Gergely (Vasile de Cioi'oviei). 119.
German (T.), 137.
Germani, 132, 438. 442, 444. 145.
446, 462, 514, 517, 595, 602, 603.
626. 639, 664, 666.
Germania, 405, 570, 669, 699.
Geţi, 641, 646, 663.
Getica, 637.
Geto-Daei, 648.
Geto-Sciţi, 641.
•(Teza II (regele Ungariei), 634,
635.
Gbelinţa. 443. 446.
Gbenadie (al Râmnicului,), 550.
Ghenadie (Gheorghe III, mitropolit
al ArdealuluiV 47.
Gheorghe (diaconul), 531, 532, 533.
Gheorghe (fiul lui Gydrgy), 83.
Gheorghe (II, fiul lui Stan, preot
în Braşov), 156.
Gheorghe (I, preot în Braşov),
150.
Gheorghe (popa din Abrud), 618.
Gheorghe (popa din Să.lişte), 610.
Gheorgheni, 442.
Gheorghiade (Tudose), 504.
Gherasim (V.), 740, 741.
Gherghel (Dr. Ilie), 747, 749.
Gherla, 435.
Gherman (Vlahul), 557.
Ghernesig, 640.
Chica (Crigore Alexandru), 106,
150. 719, 742, 749.
Chica (Crigore D.), 748.
Ghica (Ioan). 7, 8, 9. 11. 12, 14,
15, 16, 17, 19, 21, 24, 25, 27,
30. 414. 675, 677.
Chica (Scarlat), 714, 719.
Chimiş, 440.
Ghindan (Nichita), 168.
Chiri ş, 446.
Ghiui'ghiu, 435.
Gidf.alău, 443.
Girardin' (St. Marc). 358.
Gitonis (Zeituni), 500.
Giurescu (C. C.), 744.
Giurgiu. 7, 735.
Giurgiu (O.), 725.
Giurgiuleşti, 716.
Glâmboaca, 441, 612.
Clicherie-Protos (Liviu), 720.
Globu-Craiova, 441.
Globuţa, 441.
Glodoni, 445.
Glogon, 439.
Glogovaţ, 433.
Gobdelas (Demetriu), 714.
Godeani (moşie), 526.
Codfalău, 446.
Goethe, 80.
Gojdu (E.), 724,
Golescu (A. G.), 4. fi. 15. 18, 357;
521, 684, 689, 690.
Golescu (Radu vel comis). 531.
Goleşti (fraţii), 700.
Colet, 441.
Oomhorz (Zoltân). 570. 572.

TABLA NUMELUI! 767
Gomoiu (V.), 505.
Gontea (paharniic), 527.
Gorbed, 448, 451, 453, 455.
Gorciacov, 737.
Gorecki, 668.
Goţi, 501, 640, 653.
Gottingen, 468.
Govora (Pravila de la), 554.
Gozman (deputatul), 26.
Gozzadini (Tommaso), 556.
Grabovski (Atanasie), 54.
Grădiştea, 662.
Grădiştea-Muncelului, 642.
Graeoanica, 148.
Grăfenberg, 563.
Graffius (Ioan.), 47, 56.
Grămadă (Nieolai), 739, 740, 741,
743.
Gramoştea, 506, 507.
Grapheus (Cornelius), 81.
Graţ, 607.
Grate (David), 168.
Graziani (Gaşpar), 718.
Grebenaţ, 439.
Greci, 65, 148, 407, 438, 460, 498,
499, 504, 507, 512, 637, 641, 651,
654. 670, 681, 715.
Grecia, 508, 639, 663.
Grecu (Ioan H.), 491.
Grecu (V.), 550, 552, 739, 740, 742.
Gregoras (Nicephore), 744.
Gregoriu XV (papa), 670.
Greissing (Cyrill), 155.
Grid (Eustatie, protopop în Braşov),
58, 152.
Grid (V, Petru, fiul lui Eustatie),
157.
Grid (VI, Vasile, preot din Braşov),
156, 157.
Gridovici (Eustatie, preot în Braşov),
152.
Grillet (F.), 403.
'Grindean (Iosif), 470, 477.
Grisellini, 123, 127.
Gromo (Giovanndrea), 40, 660,
662, 687.
Gropeşti, 742.
Groscior, 569.
Groşi, 569.
Groşiori, 569.
Grossdorf v. Sălişte.
Gross-Kopisch v. Copşa-Mare.
Groza (Antonie), 451.
Groza (Mihuţ), 160.
Grudius (Nicolae), 81.
Gruia, 307, 309, 310, 311, 312, 314,
315, 318, 320, 322, 323, 324, 325,
320, 338, 339.
Guagnini (Alessandro), 060, 663.
Gudea, 708.
Guerini (Bernardino), 661.
Gulyás (Carol), 600.
Guraràului, 612.
Gurasadului, 704.
Gura-Văii-frasinului, 531.
Gurghiu, 031.
Gurguşevaţ, 335.
Guşteriţa, 638.
Gyaloky (Eugen), 749.
Gypsa, 504.
Gyoma, 640.
Gyòngyòs, 640.
Gyòrgy (bajos), 600.
Gyòry, 504.
Gyula, 655.
H
Habermann, 127.
llabsburgii. 47. 515, 591, 003. 604,
605, 610, 624, 626, 631, 723.
Hadji (P.), 715.
Hadrianopoli, 648.
llaemus, 648.
Haga (Cornelius), 729.
Hagi Mosco (Em.), 749.
Hagi (Stana), 51.
Hagieşti, 717.
Haines (Gheorghe), 58.
Ilaidu-Bószormény, 638, 639.
Haliciul, 634.
Hălmagiu, 606, 607, 623.
Halmágyi (loan locot.), 616.
Haneş (V. Vasile), 674, 675, 676,
677.
Hangerliu (Constantin), 627.
Harale, 443, 446.
Harina, 566.
Harina Zlaka, 567.
Hărman, 724.
Hărşeni, 444.
Harşian, 88.
Hârtibaciu (valea), 612.
Hartig (contele), 721.
Harvatovici, 335.
Hăşdat, 444.
Haşdeu (B. P.), 44, 543, 545, 549,
550, 551, 553, 565, 728.
Hassinger (Hugo), 602.
Hatinca, 443, 446.
ITatvani, 19, 24. 600. i

768 TABLA NUMELOB
Haţeg, ,m -iii. 49i. 504, 593.
Hebier i.M-alias), 40.
Hedviga (fica regelui Ludovic),
597.
Heissler (generalul), 513, 514, 517.
Helios, 042.
Hembertus, 81.
lleriric (împăratul latin din Constant
inopol), 500.
Henric IV, 577.
Heraclea Sentica, 648.
Herbecí ¡Heinrich), 52.
Herciu, 563.
I Ier cule, 505.
Jlerina, 566.
Hermannsdorf, 37, 43.
Hermannstadt, v. Sibiu.
Herodot, 640, 641, 646, 652.
Hers (Gheorghe IV, preot in Braşov),
157."
Hersonul, 714.
Herţegovina, 497, 651.
Herţia (Oprea jude), 610.
Herzog (E.), 740.
Hertzog (Ignaz Cristian). 160, 102.
Hess (Andrei), 343. 344.
Hidas, 446.
Hi'lib, 443, 440. 573.
Hilip. 573.
Hinog, 312.
Jlirschel (Luca), 149.
llvaeinthus (Pater), 579.
ilydria, 641.
Hiîmska-Zemlja (Ţara lui Hlm),
497.
Hobanovits (Vasile), 151.
Ilochberg (Ana. Măria, de), 51.
Hochmeister, 58.
Hodnog (Si-mion), 168.
Hodoş (I.), 539, 726.
Hodoş (N.), 459, 460, 505.
Hofmann (Georg S. I.), 729.
Hóman (B.), 503l
Ilomoliţa, 439.
Homor, 569.
H-onterus (liceul din Braşov), 728.
Honterus (loan), 40, 594.
llorányi. 64..
Hordău. 445.
Horger (A.). 570, 571.
Horia. 159, 162. 170. 171, 444, 610,
747.
llorovitz (Dr. Filip), 731, 736.
Horin-ca, 737.
Horren Margi, (i48.
Horváth ¡Antón). 102.
Horvath (Francisc I'etrichevich),.
62ii.
Ilotin, 538, 657, 714, 715, 716, 717,
718,

TABLA NUMELOB 769
Iaşi, 87, 99, 103, 104, 106, 115, 354,
370, 389, 394, 419, 429, 441, 544,
576, 670, 674, 675, 714, 716, 717,
722, 725, 728, 730, 731, 736, 737,
749.
Iaşi (jud. Făgăraş), 444, 446.
Iavor (V.), 334.
Iefalău, 443, 446.
Ida, 566.
Ida Mare, 164.
Idvor, 439.
Iedul, 563. 4
Ieronim (ieromonachul), 448.
Iernut, 707.
Iezuiţi (călugări), 405, 467, 468,
495, 516, 519.
Ilancea, 439.
Ileana (sora lui Nic. Olahul), 83,
84.
Ileş (Dumitru), 457.
Ilia, 442.
Iliada, 639.
Ilias (voevod), 735. 740.
Ilicrai, 443.
Ilie (popa din Glâmboaca), 612
Ilieni, 444, 446.
IMnski (conte), 16.
Illeshâzy (familia), 341, 342.
Illiri, 643.
Iliyria, 644.
Illyricum, 739.
Ilova, 441.
Ilva Mare, 445.
Ilva Mică, 445.
Imeni, 443.
Imetua, 569.
Impeiu, 566.
Imper, 442, 446.
Inamcazaci, 716.
Inaşi (Petru), 151, 152.
Inczedy (generalul), 30, 34.
Inocenţiu III (papa), 660.
Inochentiie (episcopul), 496.
Ioan (călugărul minorit), 343.
Ioan (Gh. Ioan), 724.
Ioan (popa din Aciliu), 609, 610,
611.
Ioan (preot din Feleae), 685.
Ioan (popa din Poiana), 606, 607,
' 610.
Ioan (protopop din Sadu), 614.
Ioan (protopopul din Sălişte), 614.
615, 619, 620.
Ioan (vel logofăt), 527.
Ioan l (preot in Braşov), 149,
155.
Ioan III (preot în Braşov), 151,
156.
Ioan IV (fiul lui Ştefan, preot în
Braşov), 157.
Ioan de Capha, 589.
Ioan de pe Tărnave (protopopul),
342.
Ioan Vodă cel Cumplit, 668.
Ioanăş (popa din Galeş), v. Popovici.
Ioanichie (călugăr din Veneţia de
sus), 619.
Ioaniţă (ţarul), 660, 662.
Ioanin, 340.
Ioannes (Archidiaeonus de Kikilew),
342.
Ioanovici (Ioan), 491, 731.
Ioanovici (Nestor episcopul), 487,
488, 490, 491, 591, 592, 720.
Iobinus, 647.
Ion (stolnic), 527.
Ion Călugărul, 528.
„Ion Creangă" (revista), 544.
Ionescu (Ion), 383.
Iordanov (D-rul), 316.
Iorga (N.), 1, 44, 45, 46, 51, 87, 122,
126, 307, 355, 499, 503, 504, 505,
513, 541, 544, 545, 548, 558, 559,
562, 596, 628, 668, 669, 671, 675,
676. 687, 688, 715, 730, 739, 740,
743, 749.
Iorga (vel sluger), 531, 533.
Iosaş, 600, 601.
Iosib, 452.
Iosifoan (Gheorghe), 457.
Iosif II (împăratul), 49, 162, 170,
469, 494, 507, 583, 603, 609, 625.
Iosip, 162.
Ipătescu (Ana), 520, 521, 523, 524.
Ipătescu (Nicolae), 520.
Ipec (patriarhatul), 541, 542.
Ipolyi (Arnold), 63, 67. 74.
Insilanti (Alexandru), 406.
Ipsilanti (Al. Voevod), 627, 716,
720.
Iran, 415, 692.
Irânyi (Daniel), 682, 684.
Irén, 566.
Irimu, 648.
Irina, 566.
Irlanda, 22.
Isaac (J.), 403. :
;
Isar (logofeţelul), 531.
Iseru (Iosirf), 160.
Ismail, 359, 394, 670, 737
49

770 TABLA NUME LO];
Isopescu (Olaudiu), 659, 660, 739,
741.
Istrati (N.), 563.
Istria, 641, 685, 708.
Isvorul Frumos (Pichetul), 331,
333.
Italia, 2, 13, 346, 405, 557, 639,
650, 651, 660, 682. 683, 684, 711.
Italici, 643.
Italieni, 583, 584, 660, 664, 681,
723, 724.
Iuga (Giorgie), 491.
Iuhas (Mihai), 451, 457.
Iuliu (principe), 747.
Iustin, 649.
Iustinian, 649.
Iustiniana Prima (arhiepiscopia),
542.
Iuvenal, 645.
Ivanovici (maiorul), 308, 314, 315,
317.
Ivireanul (Anthim Ieromonahul),
557.
Ivirii, 670.
Ivonia, 668.
Izbişte, 439.
Izvoran (Vasile), 457.
Izvorul Oii, 563.
J
.Tablaniţa, 441.
Jablonitsa, 640.
Jacubovich (Emil), 633, 634, 635.
Jagie, 546.
Jakubec, 603.
Jâra, 569.
Jarovaţ, 439.
Jazinia, 423, 426.
Jeledinţi, 447.
Jelina, 573.
Jenofalva, 442, 446.
Jidovina, 571.
Jigodin, 442.
Jigur (moşie), 527.
Jijia, 577.
Jina, 444, 608.
Jipa (Radu), 491.
Joia (Măriuţa Oni), 613.
Jofcl (Norbert), 565.
Joseni, 442, 445.
Jugor (moşie), 525.
Jugoslavi, 407, 584.
Junimea Literară, 415, 691.
li
Kajla, 560.
Kalinka, 650.
Kâlnoki (Pal), 478.
Kaluznlacki (E.), 554.
Kanisa, 441.
Karâcsonyii (I.). 42, 66, 67, 70, 71,
72, 83, 84, 503.
Karataev, 459.
Kâroly (Szabo), 349.
Kârolyi (Anton), 620.
Kârolyi (Arpâd), 581.
Kârolyi (Tibor), 682.
Kaszapuszta, 038.
Kaunitz (cancelarul, 609.
Kazy (jezui.tul), 65, 81, 82.
Kelnek. 349.
Kemeese, 638.
Kemeny (Ferencz), 481.
Kemcnv floan). 582, 669
Kemeny (Ios.), 24, 97, 98, 164, 555.
Kemeny (Istvân), 477.
Kemeny (Nicolae), 164.
Kemeny (Samuil), 164.
Konyermezeye, 350.
Kerekes (Dumitru), 454, 456, 457.
Kesmârk, 537.
Kezai (Simian). 342, 600, 628.
Keyling, 617.
Keyserling (ministrul Rusiei), 611,
624.
Khun (Bela), 408.
Kiejstut, 597.
Kirâly (Albert), 657.
Kirchlein, 569.
Kinperg, 486.
Kirchman, 128, 137.
Kirico (consulul), 716.
Kiş (Dima), 489.
Kiş (Ioan), 451, 457.
Kiş (Ionake), 489.
Kis (Nicolae, 489.
Kisch (G.), 561. 562, 564, 565, 566,
567, 568, 569, 571, 572, 573, 575.
Kiskanus, v. Copşa-Mică.
Kiss (Gabor), 454.
Kiss (Istvân), 580.
Kiupria, 316.
Klapka, 678.
Klein (Inochentie Micu), 51, 52,
86. 465, 609.
Klein-Kopisch v. Copşa-Mică.
Kochanowski, 666.
Kocsoba, 573.
Kogaionon, 643.
Kogăliniceanu (Enache), 732.

TABLA NUMELOR 771
Kogălnireanu (Mihail), 354, 356,
359, 360, 362, 369, 370, 371, 373,
378, 382. 383, 385, 464, 677, 678,
728, 742.
Kogălniceanu (Vasile M), 386.
Kollânyi, 78, 80.
Kollar, 65.
Kollonics (primatul Ungariei),
668.
Kolon ay (Samu), 454.
Königgrätz, 586.
Königsberg, 484, 485.
Konjica, 498.
Kontaris (Ciril patriarhul), 730.
Köpeczy, 454.
Koramnic, 441.
Korbe (loan II, preot In Braşov),
156.
Korodi (Georgle), 489.
Korodi (Nestores Georgiios), 489.
Köröspatak, 447.
Koslard, 470, 471, 472, 476.
Kossuth (Ludovic), 7, 17, 18, 19,
20, 21, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30,
33, 34, 480, 481, 584, 590, 600,
633, 678.
Kostryny, 421.
Kotzebue (General), 522.
Kralova Dvur, 603.
Kramar, 604.
Krauss (Fr.). 143.
Kremsier, 584, 604.
Kretzulescu (N.), 358, 365. ..
Kristöf (G.), 600.
Kronnstadt v. Braşov.
Kubin, 439.
Kuffstein, 607, 615, 624.
Kun (Sigismund), 166.
Kurd, 651.
Kuşnicov (generalul), 718.
Kutneinski (mănăstirea), 559.
Küküllö, 574.
L
Labattut (Aug.), 675.
Laborfalva, 447.
Labuşnîţel, 441.
Lacea (C. Dr.), 721.
Ladislau (Cumanul), 167.
Ladislau I (regele Ungariei), 587.
Ladislau V {regele Ungariei), 69.
Ladislau (voevodul Ardealului),
588.
Lagarde (contele), 627
Lagerdorf, 441.
Laibâch, 40.
Lamartine, 412.
Lambrior (AI.), 128, 132. 137.
La-ncrăm, 605, 686.
Langerfeld, 441.
Lanoys (Gilbert de), 599.
Lăpădat (Ioan), 601.
Lapater, 500.
Lâpos, 568.
Lapoşul, 568.
Lăpuş, 450, 568.
Lăpuşneanu (Al.,), 535, 685, 686.
Lăpuşnic, 441.
Larissa, 500.
Lascaris, 541, 542.
Lascu (protopopul din Colun), 613.
Laslău (craiul), 352.
Laslo (Fdloteiu), 618.
Latinii, 497, 501, 502, 663.
Laugier (Ch.), 142.
Laurent (I. C. M.), 497.
Laurian (Aug. Treboniu), 2, 7, 8,
10, 15, 18, 478, 480, 482, 484,
706.
Lavisse (E.), 676.
Lazar (contele), 707.
Lazăr (Gheorghe), 86, 87, 88, 105,
106, 358, 409.
Lâzâr de Szârhegy (contele Ladislau),
108, 109, 110, 111.
Lazar (Miklös), 108.
Lăzăreţi, 442.
Lebul (Gheorghe), 152, 157.
Lebul (Maria), 152.
Leger (Anton), 729.
Legiunea XI Claudia, 654.
Legiunea I Italică, 654.
Legiunea V Macedonică, 654.
Leipzig, 136, 491.
Leleszi (Ioan), 713.
Leleşti, -443.
Lemberg, 464, 510.
Lemeny (episcopul), 97, 39, 112,
113, 706.
Lemnia, 443, 447.
Lenghel (Dumitru), 457.
Lenk (Ignaz), 563.
Leodius, 65.
Leon I (împăratul), 649.
Leon X (papa), 148.
-19*

772 TABLA NU MELO Li
Leopold I (împăratul), 435, 513,
514, 515, 726.
Leopold II (împăratul), 51, 469,
508. ,
Leopoldova, 439.
Lesianin (Colonelul), 334, 335,
Leş, 445, 568.
Leşcoviţa, 441.
Lesi, 722.
Leta, 125.
Leţfalău, 443, 447.
Letopiseţul dela Bistriţa, 348, 352,
353.
Levantinii, 507.
Lica, 162.
Liebrecht, 559.
Liesenon, 648.
Lille, 497.
Lille (Archiducele de), 743.
Liov. 464, 510, 512 657.
Liippi, 661.
Lippova, 366.
Lipovenii, 716.
Lipsea, 71, 497..
Lisa, 444.
Lisa (Giacinto), 671.
Lisarée, 501.
Lisnău, 443, 447.
Liszti (Agnes), 82..
Liszti (Ioan), 82.
Liszti (Sofia), 82.
Literat (Vaier), 111.
Litvania, 597, 598, 734.
Liupcova de jos, 441.
Livadia, 444..
Livonia, 667.
Livno, 498..
LocadeUi (lacob), 578.
Locrida, 500.
Lodorichi (castra), 500..
Lombardi (Mansueto), 671..
Lombardia, 678.
Londra, 503.
Longiano, 671..
Longnon, 501.
Lorenz (Ottokar), 576.
Los (I.) 536.
Lubieneckì (Val.), 656, .657..
Lubl'in, 667.
Lubny (mănăstirea), 731..
Luca (Arbore); 738.
Luca (călugărul), 513, 51.4, 517,
518:
Luca (Glieorghe), 4137..
LîLca, (Pefj-uX 5L.
Lucea, 567.
Luciani (moşia), 53E.
Luck, 598.
Lucovo, 335.
Ludescu (Stoica), 738.
Ludiişor, 444, 447.
Ludovic I, 36, 37, 71, 77, 342, 589
597, 599.
Ludovic IT, 479.
Ludovic VIII. 634.
Ludovic Filip, 676.
Ludovic (Principe de Baden), 513,
517.
Ludwig (Franz), 505.
Ludwigsdorf, 439, 56.9ì
Lugoj, 8, 601.
Lukaris (Ciri! patriarhul)), 729.
Lukinich (Imre), 581.
Luncaviţa, 441.
Lunga, 443, 447.
Lungu (V.), 737.
Lupas (I.), 31, 40, 46, 47, 48, 57,
66, 76, 77, 708, 728.
Lupea (preotul unit din Saliste),
608.
Lupeni, 160.
Lupşa, 564, 505.
Lupşa (Ştefan), 591.
Lupu (din Măţăul de jos), 5281
Lupu (generalul), 313, 321.
Lupu (Vasile voevodul), 720, 729v
730, 747, 74a.
Lusaţia, 640.
Luşca, 567.
Luther (Martin), 40, 427.
Lutoasa, 442.
Luta, 444.
Lysimachus, 642.
M
Măcar ia, 573.
Macarie (scriit. bis.), 460, 535, 536.
Macarius, 573.
Macavei, 162.
Macedonia, 499, 505, 506, 560, 642.
Macedonia (superioară), 500. .
Macedonenii, 500,.
Maceşti, 444. V.
Maceviţa, 441.
Măcinic (Moise popa din Sibiel),
615 v
624, QZk

TABLA NUMELOR 773
Macşa, 443, 447.
Măcud, 445.
Macurek, 484.
Mădăraş, 442, 447.
/ Madefalău, 442, 447, 632.
Madrelli (Franceaco Măria), 671.
Maeticus, 647.
Măgărei, S73.
Măgari, 648.
Magazinul Istoric pentru Dacia, 2.
Măgeşti, 443, 447.
Magheru, 522 .
Magheruş, 444, 447.
Maghiarii, 16, 628.
Magini (Giovanni Antonio), 661,
663, 664.
Măgura, 445, 563.
Magyarbaksa, 565.
Magyaren, v. Ungurii.
Magyarorszăg, v. Ungaria.
Măhaciu, 447.
Maidan-Pek, 320.
Maieri, 445.
Maie-ru (Tonia), 606.
Mailath (I.), 65.
Maior (Grigore), 617.
Maior (Petru), 2, 86, 106, 118, 121,
125, 126, 127, 129, 130, 132,
133, 134, 135, 139, 140.
Maiorescu (Ioan), 6, 10, 13, 15
57, 706, 724, 728.
Maiorescu (Titu), 725.
Majtheny, 82, 83.
Makkai (Alexandru episcop), 581.
Mal, 441.
Malaspina (Germanico), 655, 657,
659, 664, 665, 669.
Malet (A.), 403, 404.
Măltaescu (V.), 357.
Malmedy (Jean de), 745.
Malnaş, 443, 447.
Malorusieni, 716.
Malva (ex Dacia), 648.
Malva (Serdica), 648.
Mammoceus, 647.
Man (Grigore), 168.
Mănărău, 443.
Manchich (Gavril), 514, 517.
Manchius (Daniel), 81.
Mancinelli (Giulio), 660, 663.
Manciulea (Ştefan), 431.
Mândruloc, 433.
Manfi, 103, 104.
Mania (Gheorghe), 452, 457.
Mania (Dumitru), 457.
Manu (Alecu), 16. 17.
Manuilă (S.), 679, 680.
Manuzio (Paolo), 661, 064.
Manuzio (Pietro), 661, 604.
Manzi (Francescantonio), 671.
Manzi (Fr. Francesco). 673.
Mànzilla, 65, 66, 68, 70, 71, 72,
73, 84, 85.
Maramureş, 9, 341, 562, 563. 620.
Marcianopolis, 648, 670, 673, 674.
Marcianus, 649.
Marcamani, 602.
Marcoş, 443.
Marcu (Al.),660, 661, 668.
Marcu (pisar), 527.
Marcus, 447.
Marczali (Henrik), 581.
Marga, 441.
Mărgineni, 326, 444.
Marghitiţa, 439.
Maria (fata lui Scariat), 528.
Maria (regina Ungariei), 63.
Maria (Therezia), 48, 435, 468, 583,
603, 608, 609, 612, 614, 615,
616, 622, 624, 629, 632.
Marian (S. FI.), 130, 131, 133, 137,
138, 139, 141.
Marienburg, 110, 147.
Marinescu (Const.), 743, 744.
Marmeliuc (Dimitrie), 739, 740,
743.
Martineţ (Ioan), 620.
Martinis, 443, 447.
Martişeni, 443, 447.
Martinovici (C), 563.
Martonos, 443.
Marţian (manuscrisul), 550.
Mărul, 441.
Masaryk (Th. G.), 604.
Mateescu (G. G.), 645.
Matei al Mirelor, 637.
Matei Basarab, 747.
Matia (călugărul), 514, 518.
Matia (Corvinul), 39, 40, 64, 66,
68, 72, 73, 74, 75, 77, 79, 343,
344, 345, 346,! 347, 348, 349,
351, 582, 588, 593, 629, 661.
Matiolo (Pietro Andrea), 660.
Matişeni, 447.
Mättescu (C. N.), 556.
Maupus, 647.
Mavrocordat (Const. Nicolae),
159, 370, 503, 532, 732, 733.

774 TABLA NUMELOR
Mavrorordat (loan). 150,
Maximilian II, 080. 745.
Maximilian (Arhiducele), 98, 99,
686.
Maximinus (Tracul), 649..
Mediaş, 593.
Medici (Cosmo), l-T.
Medişa, 449.
Medus, 647.
Megeşan Pop (Dumitru), 157.
Megieş, 448, 449, 450, 451, 452, 454,
455, 457, 458.
Mehadia, 440, 573.
Mehadiţa, 441.
Mehedinţi (prefectura), 327, 328,
573.
Mehmed (Djemil Paşa), 380, 381.
Meletinus, 648.
Melich (I.), 503, 565, 566, 570, 571,
572, 573'.
Mendog, 597.
Menedicului (mănăstirea), 715,
Menos, 648.
Mercure de France, 73.2.
Mercurea-Ciuc, 441, 442.
Mercurea (Sibiului), 593, 610,
Merczy (Baronul F.), 433.
Merenyi (Lajos), 67.
Mesaceus, 648.
Mesambria, 642.
Mesiobeanu (Anton), 736, 738,
Mestrianus, 647.
Mestrius, 647.
Metanastis, 661.
Metisdorf, 443, 447.
Metochite (Theodore), 744
Metodiu, 602.
Mezieres (Philip.pe de), 744,
Mezit beg, 735.
Micaş, 707.
Michael 1, 155.
Michael II. 156.
Michelet (jules), 648.
Midăuş (Oprea), 607, 010, 615, 624,
(525.
Miclăuş (Stana). 610, 625,
Micşa, 564.
-Micula 443, 447.
Mielot (Jean), 497,
Mihăesti. 447.
Mihai (YiteazuP. 2. 434, 484, 485,
1)30. 631. (¡35, 636, 637, 654,
656, 657, 658, 659, 065, 710, 7I8v
737, 738, 746; 7 4 a
Mihăilă (Săpunariul), 528, 529.
Mihailovici (Alexe ţarul), 731.
Mihailovici (Constantin), 489, 536,
Mihailovici (Dlmitrîe), 611.
Mihaiu (fiul lui Matei), 82
Mihalachî (comis), 527.
Mihâld, 573.
Mihalţ (GavriiR, 60, 81.
Mihalţ, 470. 471. 473, 475. 476, 477,
706.
Mihnea, 658.
Mihnea (cel Rău), 66, 67, 70, 72,
78, 80, 526.
Mihnea (Radu), 577, 578.
Mihnea II (Turcitul), 5-7.
Mijloceni, 445.
Mika (Săndor), 37.
Miklosich (Fr.), 565, 567, 569, 57Î-
572, 573.
Miko (Grof Imre), 478.
Mikul (Johannes), 466, 468.
Milano, 671.
Milaşevici (mitropolitul), 717.
Milaşevici (senatorul), 716.
Milesi (Bianca), 659:
Milet, 654.
Miletic, 552.
Miloradovicl (generalul), 627.
Mindianus, 647.
Minea (I.), 41, 42, 535, 537, 539,
540, 632, 731. 732, 733, 734,
735, 736, 737, 738 , 747.
Miniad, 442.
Minişag, 447.
Minotto (Francantonîo), 672.
Minsent, 447.
Mintă, 139.
Mircea (cel Bătrân), 4Î, 68, 71,
73, 748.
Mircea (Ciobanul), 526, 685.
Mircea (fiul lui Vlad Dracul), 74,
735.
Mirislău, 640
Miron (logofătul), 717.
Misail (G.), 103.
Misentia, 442.
Miskolczi (Istvân), 48.
Misschillinger, 685.
Mitescu (Maiorul), 311, 314.
Mititei, 445.
Mitrea (comis si vel dvornic), 527»
Mitteras. 649.
Oi!

TABLA NUMELOR 775
Moceriş, 441.
Mocianus, 647.
Mocsonyii de Foen (A.), 721 722,
724 725
Moesia,' 648, 653, 732.
Moesia (inferioară), 644. 654, 661.
. Moesicus, 647.
Moga (Vasile episcopul), 52, 54,
58, 140, 490, 491, 492, 493, 591,
601, 602.
Moga (Zaharie protopopul), 490,
601, 602.
Moger (Carol), 90.
Moghilă (Miron), 717.
Moglenon (provincia), 500.
Mogura, 563.
Monaci, 342, 631, 635, 636.
Mohamed (profetul), 657, 658.
Moise (Secuiul), 636, 637, 665, 667.
Moisil (Const.), 745, 747, 748, 749.
Moisiloaie (Măria Iovi), 613.
Moldo-Valahia. 412.
Moldova, 6, 49, 69, 103, 104, 105,
106, 115, 116, 119, 120, 127, 136,
137, 138, 141, 150, 341, 343, 347,
348, 354, 358, 359, 370, 407, 422,
427, 428, 432, 436, 464, 494, 504,
515, 518, 535, 538, 541, 542,
558, 559, 576, 577, 594, 600,
605, 612, 620, 622, 624, 629, 630,
631 642, 651. 654, 655, 656,
658 , 659, 661, 662, 663, 665,
666, 667, 669, 670, 671, 672,
676, 684, 685, 686, 692, 699,
700, 701, 703 , 704, 710, 711,
714, 715, 716, 717, 718, 719,
728, 730, 731, 732, 733, 734,
735, 730, 737, 738, 740, 744,
746, 747, 749.
Moldova veche, 441.
Moldovan (Dănilă), 457.
Moldovan (Dumitru), 737.
Moldovan (Gheorghe), 457.
Moldovan (Ioniţă), 489.
Moldovan (Mihai), 457.
Moldovan (Silvestru), 562, 563,
566.
Moldovan (Ştefan), 453, 457.
Moldovan (Vasile), 27, 29, 168.
Moldovanu (vice-pref.), 19. 708.
Moldovenii, 348, 398, 512, 598, 658,
670, 673, 727, 734.
Molisen (provincia), 500.
Molnâr (Constantin), 472.
Molnar-Piuariu (Dr. Ioan), 504.
Mon-eastro, 053.
Mondaino, 671.
Mondania, 661.
Monnier (Henry), 368.
Monor, 445.
Monoşfalău, 445.
Monostor (M. Gy.), 164.
Monte (Urbano), 661, 663.
Monti (căpitanul), 16.
Morariu (Leca), 544, 739.
Moravia, 485, 602, 604.
Moricz (Samuel), 475.
Morlaci, 661, 685, 708.
Moroăkin, 571.
Moroz (Luca), 457.
Morozeni, 719.
Moruzi (banul), 720.
Moruzi (Const.), 725.
Moscova, 004, 610, 684, 717.
Moscova (arhivele din), 746.
Moscovita, 669.
Motogna (V.), 635, 636.
Motreanu (Ştefan Ieromonah),.
534.
Moţi, 570, 610, 616, 663.
Moustier (marchis de), 377.
Movilă (Alexandru), 577, 578.
Movilă (Bogdan), 578.
Movilă (Constantin), 577, 718.
Movilă (Gavrilaş), 578.
Movilă (leremia), 577, 655, 658,
665, 667, 668, 710, 711, 712, 718,
737.
Movilă (Petru), 559.
Movilă (Simion), 578/ 636, 665),
718.
Movileşti, 577, 578, 734.
Mox (Zernesticus parochus), 156.
Mramorac, 439.
Mucapor, 647.
Mucasis, 647.
Mucatralis, 647.
Mucatre, 647.
Mucco, 647..
Mucoa, 647.
Muhipuszta, 641.
Muierul, 573.
Muncianus, 647.
Muntaner, 501.
Muntenia. 4, 6, 10, 12. 17, 27, 69,
72, 73, 74, 75, 79. 84, 95, 106,
107, 115. 116, 127, 137, 138, 358,
369, 371, 411, 412, 432, 433,
436, 440, 513. 514, 515, 516,
577, 605, 612. 624, 669, 689. 699.
702, 704. 705, 706. 711, 713,
715, 724. 727, 748

776 TABLA NUMELOR
Muntenii, 79, 398, 727.
Munţii Apusean, 9, IU, 19, 25, 27,
159, 406, 4o2, 563, 62l.
Munţii Hodnei, 563.
Murad II, 735.
Murano (Matteo da), 660.
Murăşui, kb, 30, 31, 127, 344, 345,
432, 433, 471, 561, 640, 708.
Mureşan (Nicolas). 470, 477.
Mureşanu (Aurel A.), 504, 720,
721, 722, 723, 724, 726, 727,
728.
Mureşului (valea), 614.
Murgul (Eftimie), 2, 4. 6, 7, 8,
20, 30.
Murau (G.), 499.
Mura, 648.
Mursa, 651.
Muscalii, 15.
Muscanii, 462.
Muscel, 529, 559
Muşlea (C.), 727.
Muşi ea (Ion), 509, 721, 725.
Müller (Georg Dr.), 592, 597.
Münich, 715.
X
Nadăş, 441,
Nâdasdy (contele), 586.
Nadasdy (Thomas), 74.
Nădlac, 433.
Năeni, 640.
Nagy (Geza), 640.
Nagy (Jânas), 628.
Nagy-Ida, 566.
Nagy (Ivân), 65, 82, 341.
Nagyfalău, 445.
Nagykapus, 565.
Naissus. 648.
Naleni, 450.
Nandris (Grigorie), 740.
Nannius (Petrus), 81.
Napoca, 652.
Napoca Aurelia, 648.
Napoleon I, 717.
Napoleon III, 364, 383, 604, 678,
679 682.
Napoli'(Petru), 713.
Naretra (Nare-nta), 497, 498.
Năsăud, 445, 448, 449. 450, 451,
452, 453, 455, 456, 458, 560,
568. 571, 573.
Na so. 647.
Nastabus, 647.
Nastasia (soţia lui Duca-Vodă),
464.
Năsturel (Udrişte) 559.
Nation (I.a. ziarul). 381.
Natoporus, 647.
Nazni, 671.
Nazwod, 568.
Noacşa (vistiereasa), 686.
Neaoşul (feciorul lui IS'icoară),
530.
Neagoe (Judeţul), 528, 529, 530.
Neagoe (vel dvornic), 527.
Neagoe Vodă, 459.
Neagul, 571.
Neamţu (mănăstirea), 554.
Neamţul (târgul), 670.
Neapol, 671, 744.
Nebuchadnezzar. 643.
Necşa (Ştefan), 160.
Necula (al lui Bubuli), 668.
Neculce (Ioan), 464, 541, 732.
Nedelcu (Antonie), 489.
Nedelcu (Damaschin), 601.
Nedelcu (Iosif), 601.
Negoiu, 571.
Negoslav I (preot în Braşov), 156.
Negotin, 311, 323, 331, 336, 337,
339.
Negri (C), 355, 359, 360, 361, 363,
365, 366, 367, 368. 377.
Negri (Domenico Mario), 660, 661.
Negri-Niger (Emanuel), 713.
Neguţ (Stan), 530.
Nehoiu, 571.
Nemeş, 5, 6.
Nemeş (Adam de Hidveg), 91, 92,
95, 97, 98, 111, 124.
Nemeş (Ioan), 489.
Nemetbogsân, 565.
Nemşa, 565.
Nemţi v. Germani.
Nenadovici (mitropolitul), 605, 606,
607, 608, 609, 611, 612, 614,
620, 624, 625.
Nenişor, 31.
Neophitos (patriarhul), 730.
Nepos, 445.
Nestor Făgărăşanul, 488.
Neteda, 444.
Netod, 447.
Netolitzky (F.), 740.
Nevoiu, 571.
Nica (Mihai), 451.
Nica-Nichifor (Familia), 504.
Nichitici (Ghedeon), 50, 51, 56.
Nichipor (Ioan), 504.
Nicoară (din Sulsăneşti), 530.
Nicodim (călugărul), 609, 610.

TABLA NUMELOR 777
Nicodim (patriarhul Sârbilor),
542.
Nicolae (mitropolit), 78, 82, 83,
147, 156.
Nicolae II (preot în Braşov), 157.
Nicolae I (Ţarul Rusiei), 414, 521,
522.
Nicolaescu (S.), 746.
Nicolaescu (Şt.), 525, 562.
Nicolai, 127.
Nicolaiasa (G.), 747, 748.
Nicolaus (Magister), 37, 65, 77.
Nicolau (Dumitru), 491.
Nicolau (Grigorie), 491.
.Nicolau (Simer), 491.
Nieolide(s) (Ioan), 125, 126, 127,
133, 503, 505, 506, 508, 509,
510.
Nicolinţ, 439.
Nicopole, 656, 735. 744.
Nicopolis ad Istrum, 648.
Nicula, 721.
Niederle (L.), 498.
Niemeseh, 565.
Niergeş (Vasile), 489.
Nigroponte, 500.
Niki (Gheorghe), 457.
Nipru, 577.
Niisch, 330.
Nistor (Ion I.). 739, 740, 742, 743.
Nistru, 578, 650, 651, 706, 714, 719.
Nocrich, 610.
Nogai (han), 744.
Noskay (üdön), 75.
Novacovic (Stoian), 554.
Novacoviei (Dionisie), 48, 56, 616,
620, 621, 623.
Novak, 603.
TCouak (Em.), 162.
Noviodunum. G42.
Novissen. 319, 325, 326, 330.
Nowosedlyce, 423, 425.
Nürnberg", 734.
Nysius, 648.
O
Oberkonsistorium v. Universitatea
bisericească.
Obor, 572.
Obreja, 441, 572.
Obrovaţ, 685.
Oceacovul (stepa), 714, 715.
Ocna Sibiului, 621, 694.
Odaia vizirului, 718.
Odessa, 599, 653.
Odobescu (Al.), 520, 522, 523.
Odo do Deogilo, 634, 635, 747.
O'Donel (Graff), 50.
Odorheiu, 442, 444, 452, 456, 629,
631.
Odrysi, 648.
Odysseia, 639.
Oescus, 648.
Ogradina, 441.
Ogruţ, 573.
Ohaba, 444.
Ohababistra, 441.
Ohrida, 541, 542.
Oituz, 640.
Oiejdea, 447.
Ojdula, 443, 447.
Olah (Ursula), 83.
Olâhbaksa, 565.
Olăheşti, 68, 69.
Olâh-Fenes, 575.
Olâhtyukos, 571.
Olahus (Iodgiei), 84.
Olahus (Luerezia), 81, 82.
Olahus (Matei), 71, 77, 81, 82, 83.
Olahus (Nicolae), 40, 63, 64, 65,
66, 67, 68, 69, 70, 72, 74, 79, 80,
81, 82, 85, 629.
Olahus (Ştefan), 66, 73. 75, 76, 77,
81, 82.
Olahus (Stoian, fiul lui Mânzila),
66 , 67, 71. 72, 73, 74, 75, 76,
78, 79, 83, 84.
Olbia, 641, 642, 650.
Olbieni. 640.
Olearius, 138.
Olgierd, 597.
Oloz (Olasz Miklos), 83.
Olt, 463, 640.
Oltenia, 142, 443 , 716, 717, 736,
746, 749.
Olsavsky (Manuil episcop), 620.
Ompej, 565, 566.
Ompoj, 565, 566.
Ompoly, 565, 566.
Onciul (Aurel), 626.
Onciul (D.), 501.
Oniga (Paraschi), 162.
Oniga (Ursu), 168.
Onu (Stăvar), 162.
Opova, 439.
Oppeln. 666.
Oprea I (preot în Braşov), 156.
Oprea (feciorul Iui Neguţu), 530.
Oprea (popa din Săcel), 612.
Oprea (din Sălişte), 496.
Opreanu (S.), 572.
Oprescu (G.), 410.
Oradea, 64. 71. 78. 81. 122. 124. 345,
581, 591, 592, 606, 614.

778 TABLA NUMELOR
Orăşanu (Şt.), 535.
Qrăştie, 35, 48, 71, 75, 76, 77, 81,
350, 444, 601, 651.
Oratas, 664.
Orban, 454.
Orbân (Balâzs), 108.
Orciaţ, 439.
Orheeni, 577.
OrheM, 718, 719, 747.
Orlat, 444, 448, 482, 484, 012.
Orlovat, 439.
Orontes, 645.
Orsini, 669.
Orşova, 8, 440.
Ortega, 576.
Osman Paşa, 329.
Osman (Sultanul), 578.
Otlaca, 651.
Otto Bavarul. 39.
Ottokar IV, 634.
Oţetea (Andrei), 734,
Ozolimna, 739.
Ozun, 443.
P
Păcală (V.), 563.
Păcăţianu (T. V.), 60.
Pache, 447.
Pachia, 443.
Pachymere, 501.
Padova, 503, 664.
Pagani (mănăstire), 730.
Păguior, 567.
Paiba. 647.
Pakrat, 611.
Pal (solgăbirăul). 454.
Palacky (Francisc). 603. 601.
Paladi, 718.
Palanca nouă, 441.
Palapan-Balaban (Alexios), 510,
511.
Paleolog (loan, VIII), 542, 701
Palealogi, 701.
Paleologu, 10.
Paleologul (Augel), 501.
Palermo, 671.
Palestina, 497.
Palfalău, 447.
Pallovits (Emeric), 6? \ 613.
Palma, 648.
Parafile (T.), 552.
Panagathus (Leviu). 81.
Panaitescu (Em.), 652.
Panaitescu (P P.). 2. 14, 559. 663,
607, 078, 679, 744. 747, 749.
Panciova, 439.
Pangaeus, 643.
Pangani, 666.
Pangracz (Iohannes), 346.
Pangyurişte, 640.
Panonia, 628, 641, 644, 652.
Pap (Dănilă), 626.
Pap (Ioan), 457.
Pap (Sigismund), 24.
Papadopol (căpitanul), 321, 329.
Papadopulo-Comnenul (Nicolae),.
668.
Papahagi (T.), 568.
Păpăuţi, 443. 447.
Papiu Ilarianu, 5, 6, 668.
Papp (Const.), 96.
Papp (Lâszlo), 111, 113, 122.
Papp (Dr. Ioan), 463.
Paracini, 335.
Paraschiva (postelnic), 527.
Parchevich (P. Arhiepiscop), 673..
Pârlitul (stratornic), 5£0.
Paris, 3, 13, 21, 31, 127, 142, 356,
359, 360, 366, 368, 369, 374,
377, 379, 380, 381, 387, 391,
392, 395, 396, 397, 400, 403,
409, 410, 411, 413, 414, 416,
421, 497, 498, 500, 501, 503,
604, 635, 676, 687, 688, 689,
700, 703, 706, 719, 723, 743.
Pârthe, 439.
Parthenie (din Chios), 730.
r*cliI*Vcl 4:4:5
Pârvan (Vasile), 637, 644. 648, 651,
654, 705, 743.
Pascal (doctorul), 504.
Pascu (G.), 558, 559, 565. 674.
Paşhal, 525.
Passar, 647.
Passarovitz, 513.
Passechena-Sârbească, 440.
Pătaş, 441.
Patellaros (Athanasius patriarhul),
729, 730.
Pater Theologul, 467.
Pătraşcu Vodă, 686.
Pătrăuţi, 419, 428.
Patru (spătar), 527.
Patrubâny, 574,
Pătruţă (judele), 496.
Paul (I preot în Braşov), 156.
Paul de Kynysi, v. Chinezul Paul.
Păuleni, 442.
Păuliş, 433.
Păuşa, 565.

TABLA NUMERO II 779
Pău.şe. 565.
Pautaliu, 648.
Pava, 443, 447.
Pavelovici (Parohul), 460.
P.avlovici (Partenie), 611, 612, 614.
Pâzmâny (P.), 580.
Pecenegii, 42, 469, 717.
Pecenegul, 561.
Peceto, 648.
Pecica, 433.
Pecz (Dr. Alex.), 509.
Pejachevich (Marco), 513, 514, 515,
516, 517, 519.
Pejechkh (Christofor), 515, 519.
Pel (agonia), 500, 648.
Peninsula Balcanică. 432. 433,
503.
Perczel (generalul), 16.
Peri (mănăstirea), 352, 589.
Periinthus, 648.
Perlas, 439.
Pernice (A.), 656.
Persia (nanul din), 744.
Perthaler (Hans vom), 584.
Perula, 647.
Pesci (Francesco), 671.
Peşelniţa, 441.
Pesta v. Budapesta.
Peştian, 444.
Peşteşul de jos, 444.
Petersburg (St.), 495, 500, 714.
Petersen (E.), 652.
Petizaces, 646.
Petizaces Piepor, 647.
Petkovic, 696.
Petku (preot în Braşov), 156.
Petnic, 441.
Petofi (AL), 682.
Petra-Petrescu (Nicolae), 61.
Petranu (C), 426, 458, 459, 696, 697,
698, 699, 745.
Petre (popa ... tipograful), 721.
Petrescu (Ghenadie), 354.
Petrino (de), 721, 722.
Petrişorul-cel-mare (munte), 533.
Petrişorul^cel-mic (munte), 533.
Petroşniţa, 441.
Petrovici (Dumitru), 601.
Petrovoselo, 439.
Petrowna (Elisabeta), 152.
Petru I (preot în Braşov), 155.
Petru II (fiul lui Aldea, preot în
Braşov), 155.
Petru III (fiul lui Bratu, preot în
Braşov), 44, 155.
Petru (Armeanul), 657.
Petru (Cercel), 149, 150, 669.
Petru (Paisiie), 80 84, 85.
Petru (popa din Cărpiniş), 610.
Petru (prepozitul din Buda), 634, .
635.
Petru (Şchiopul), 537, 740.
Petru (stolnic), 526.
Petru cel Mare, 540, 541, 744.
Petru Rareş, 630, 741.
Petruţa (Ioan), 168.
Pfersmann (General Gideon), 483.
Philip II, (regele Macedoniei),
642.
Philippe VI (regele Franţei), 498.
Philippi, 648.
Philiippus Pictor (Mahler), 45, 46.
Piatra Craiului, 454, 457.
Piatra-Neamţ, 422.
Picard, 127.
Piccolomini (Enea Silvio), 660,'
661.
Piciorul Ţapului, 563,
Piemont, 584.
PiepoTus, 646.
Pigafetta (Filippo), 661.
Pilsen, 640..
Piluzio (Vito), 671.
Pind, 503, 505, 506, 507, 508, 509,;.
510.
Pintic, 705, 706.
Pipoşiu (Ioan), 471, 478.
Pisa, 96.
Pisani (consulul rus), 717.
Pişchi, 639, 640.
Piscul-Crăsanilor, 642.
Pisoski (colonelul), 379.
Pisto, 647.
Piteşteanu (Gherasim), 541.
Piteşti, 528.
Piuariu (Dobra popa), 615.
Piuariu (Ioan popa), 615, 618..
Pius IV (papa), 664.
Plăeşii de sus, 442,
Plautius Aelianus (T.), 653.
Plavitza, 500.
Plevişeviţa, 441.
Plevna, 319.
Pliva, 498.
Ploeşti. 720, 742.
Ploşiţa, 439.
Plugova, 441.
Poarta (otomană), 21, 577.
Pocutia, 739.
Podolia. 651.
Poenaru (Barbu clucer', 747.
Poiana, 642.

TABLA
Poiana (bradului), 529, 530.
Poiana Rusca, 432.
Poiana-Sibiului, 606, 607, 608.
Pojana, 443, 447.
Pojeni, 445.
Pojon (Bratislava), 490, 591.
Polati Majoris (civitas), 502.
Podati Minoris (civitas), 502.
Pollen (autor), 652.
Pollen, v. Polonia.
Polner (Gavriil), 595.
Poloni, 346, 407, 464, 498, 577, 578,
626, 631, 655, 656, 657, 659,
664, 665, 666, 667, 668, 669,
670, 678, 681, 683, 734, 736,
741, 744, 745.
Polonia, 22, 344, 352, 542, 578, 597,
598,, 599, 652, 655, 656, 657,
658, 662, 672, 678, 679, 684,
691, 692, 695, 710, 711, 737,
738, 741.
Polonii (Nicolaus Pictor), 49G.
Pontul Euxin, 650, 651.
Pop (Avram protopop), 606.
Pop (Hagi Constantin), 51.
Pop (N. tribunul), 707.
Pop (Toma), 457.
Pop-Solomon (Ana Oni), 613.
Popa (Ana Gavrila), 613.
Popa (Dumitru, grămătic din Sălişte),
46.
Popa (Dumitru, din Sălişte), 496.
Popa (Ioan), 477.
Popa (Ioan, preot în Bistriţa), 168.
Popa (Leonte din Bistriţa), 168.
Popa (Tr.) 747.
Popasu (Iohann), 494.
Poperscky (Mihail), 161.
Popescu (Mihail), ' 746, 747, 748,
749.
Popescu-Scriban, 105.
Popovici (A. C), 725.
Popovici (Const.), 601.
Popovici (Ilie), 54.
Popovici (Ioan), 491.
Popovici (Ioaneş, popa din Galeş),
607, 615, 624, 625.
Popovici (Pavel), 460, 461, 463.
Popovici (Şandru), 491,
Popovici-Marţianu (Dionisie), 8.
Popovits (Simeon II), 157.
Popp (Const.), 505, 509, 510.
Popp (I. M.), 503.
Popp (Ladislau), 121.
Popp (Ludovica), 121.
Popp (Vasile), 86, 87, 88, 89, 90,
NUMELOR
91, 92, 93, 94, 95, 90, 97, 99.
100, 101, 102, 103, 104, 105
108, 109, 110, 112, 113, 114,
115, 116, 117, 118, 119, 120,
121, 122, 123, 124, 125, 126,
127, 128, 129, 130, 131, 132,
134, 135, 137, 138, 139, 140,
141, 142, 143, 151, 480, 482.
Poros, 444..
Porro (Girolamo), 664.
Porţile de fier, 432.
Porumbacul de jos, 444.
Porumbacul de sus, 444.
Posejena română, 441.
Posejena sârbească, 441.
Poşoriţa, 444, 447.
Possevino (Antonio), 595, 660, 663,
713.
Potaissa, 652.
Potocki (Generalul), 464.
Potruban, 574.
Praha v. Praga.
Praga, 423, 459, 484, 486, 487, 603,
655, 666.
„Prager Presso", 484.
Prâzsmâr, 573.
Preda (cel mic), 528.
Preda (Iuzbaşa), 532.
Prejmer, 573.
Prelipeţ, 441.
Prespa, 499.
Prespe (provincia), 500.
Prespele, 500.
Prevova, 441.
Pricop (Radu), 151.
Prie (Oanea Tornii), 612.
Prigor, 441.
Prilapii (provincia), 500.
Principatele Române. 28, 427,
584, 586 , 605, 608 , 624, 699,
722, 749.
Principatele Unite, 677, 679.
Priporul, 569.
Prişcu (I.), 724, 725, 727.
Prislop (mănăstirea), 694.
Prisnic, 447.
Pristian, 441.
Pristol, 318.
Procopie (Al.), 743.
Procopie (Ioan zis Pamperi), 503.
Prohaska (Dragutin), 546.
Promesiana, 648.
Propaganda Fide (Colegiul de),
515. 516, 519.
Proştea-Mică, 640.
Prund, 445.

TABLA NUMELOR 781
Prusia, 586, 613, 615,
Prusii, 586.
Prut, 651, 716, 719.
Psaltirea lui Pralea, 95.
Psellos, 717.
Ptelei, 500.
Ptolomeu, 662, 664.
Puchner (general), 10, 13, 480,
481, 482, 483, 749.
Pudea, 647.
Pumnul (Aron), 5, 6.
Pupeses, 648.
Purula Diza, 647.
Purrus, 647.
Puşcariu (Ioan), 5.
Puşcariu (S.), 565, 566, 685. .
Puşcaş (Alexandru), 453, 457.
Puţine, 647.
Putna, 353, 737.
Putna (letopiseţul dela), 535, 536.
Putna (mănăstirea), 700.
Q
Quazi, 602.
Querini (Bernardino), 664.
Quinet (Edgar), 676, 680, 681, 682,
683, 684, 687, 688, 689, 690.
Quirini (episcop), 737.
R
Raab, 614.
Rabutin (General), 464.
Racoce (Teodor), 739. 740.
Racoş, 442, 444, 447.
Racoviţa, 444.
Racoviţă, 31.
Racoviţa (Const. Mihail), 150.
Racşa, 565.
Râcz (Samuil), 504.
Răcz (Z.), 505.
Radima, 441.
Radovici (Ginoiu Ioan), 491.
Radovits (Gheorghe V, preot în
Braşov), 157.
Radu I (preot în Braşov), 156.
Radu III (fiul luiR. Tempea, preot
în Braşov), 156.
Radu IV (fiul lui Radu III Tempea),
157.
Radu V (fiul lui Radu IV Tempea),
157.
Radu Călugărul, 80.
Radu (cel Frumos), 73.
Radu cel Mare, 43, 45, 46, 68, 80,
84.
Radu (dela Afumaţi), 45. 68, 85.
Radu (doctorul), 504.
Radu Mihnea, 637, 605.
Radu Paisie, 685.
Radu (pop), 151.
Radu Şerban, 631, 635, 636, 637,
666, 667, 713.
Radul (paharnic), 526, 527.
Radul (sin Mihului), 528.
Radul (vel stolnic), 531.
Raduevaţ, 335.
Rădulescu (Eliade), 10, 363, 364,
365, 371, 409-, 410, 412, 413,
414, 746.
Radziwill (principesa Caterina),.
734.
Răfan (Minai), 457.
Ragia, 445.
Ragusa, 498.
Răhău,600.
Rakoczeştii, 631.
Râkoczy II (Gheorghe), 47, 459,.
031.
Râkoczy II (Francisc), 632, 727.
Râmeţ, 569.
Ramidava, 642.
Râmnic, 621.
Ramusio (G. Battista), 660, 661.
Rangoni (Claudio), 664, 666, 667.
Ranke (Leopold), 576.
Rapold, 615.
Rareş (Petru), 685, 695, 725.
Rareş (Ştefan), 685.
Rasa (stat în Slavonia), 497, 501.
Raăin, 604.
Răşinari, 43, 48, 49, 563, 608, 621-
Răşinari (biserica din), 694.
Răsoiul (munte), 531, 532.
Raspassani (Tomaso), 515, 518.
Râth (Gyorgy), 458, 459.
Ratiani, v. Sârbi..
Ratiaria, 648.
Ratiborul, 666.
Raţi (sârbi), 727.
Raţiu (I.). 726.
Râu-alb, 160, 444.
Raupenstrauch (Georg.), 162. _
Râuşor, 444.
Rava, 667.
Războienii, 420, 428.
Răzvan (Ştefan), 658, 659.
Rebenberg, 441.
Rebra mare, 445.
Rehrişoara, 445.
Recea, 445.
Reghin, 707.
Regimentul Gyulai, 173.
Regimentul Savoya, 173:

• 782
TABLA
NUMELOR
Regius (Ioaii), 102. _
Regulamentul Organue, 369, 3 A),
373, 707. 733.
Reinaeh i'Salomon), 6o2.
Reinecke, 038.
Reli (S.'h 740. 742, 740.
Remetea, 442, 447, 569.
Remeţ, 569.
Repede, 569.
Repta (mitropolitul), 026.
Republica Cehoslovacă, 341.
Rera (Ştefan), 160.
Rera (fanase), 160.
. Reţi. 443, 447.
Rettegi (Gheorghe), 616.
Reuseni, 423.
Rewsyndorff, 568.
Reychersdorfi, 664.
Rez (Petru de), 744.
Rhoemetalkes, 642, 647.
Rhodope (munţii), 640, 043.
Rhodos, 654.
Rieger (Ladislau), 604.
Riesenlan-d, 571..
Riga. 658
Richert (A.) 741.
Rimini, 671.
Rin. 35.
Ringala, 599.
Rjecnik, 501.
Robert (Ulysse), 497.
Rod (jud. Sibiiu), 1.
Rodbav, 639.
Rodislaus, 657.
Rodna nouă, 445.
Rodna veche, 445.
Rodope, 648.
Roe (Thomas Sir), 579.
"Roesler, 501.
Rogerius (magister), 37.
Roma, 39, 64, 468, 494, 51j, 516,
518, 519, 541, 556, 611, 624,
644, 645. 046, 649, 650, 657,
659 . 661. 665, 668, 673, 674,
709: 729 736. 739.
Roman (C), 480. ^
Roman (oraş), 670.
Roman 'Pribeagul), 733.
Romanaţi, 5.
Românbogsân, 565.
Romanii, 129, 132, 135, 138, 637,
648. 651, 652, 653, 732, 738,
747.
-Romanul Vivu (Constantin), 3,
4 . 5, 9. 128, 705, 706, 707, 708,
70?.
România, 4, 6, 307, 308, 309, 315,
317, 330, 333, 336, 337, 338,
339, 354, 372, 380, 382, 383,
406, 407, 600, 604, 626, 659,
674, 675, 676, 678, 679, 688,
708, 745.
Românii, 6, 11, 14, 15, 16, 19, 23,
24, 26. 28, 34, 36, 42, 47, 48,
50, 51 ! 63, 79, 86, 88, 95, 100,
112, 118, 120. 122, 123, 125,
126, 127, 129, 130, 131, 132,
134, 136, 138, 139, 141, 159,
161, 167, 169, 316, 330, 337,
341, 352, 369, 382, 403, 405,
406, 407. 408, 414, 432, 438,
439 441, 442, 444, 446, 449,
450, 451, 452, 453, 454, 455,
457 458, 463, 469, 484, 503,
523, 524, 564, 568 , 574, 584,
585, 586, 587, 588, 589, 590,
591, 592, 598, 599, 600, 602,
606, 607 , 610, 613, 615, 626,
628, 630, 635, 636, 650, 655,
660, 661, 662, 663, 664, 674.
675, 678, 680, 681, 683, 684,
685, 687, 688, 689, 690, 698,
700, 706, 707, 708, 710, 721,
723, 724, 726, 727, 728, 729
738, 740, 741.
Românii (ardeleni), 2, 5, 10, 11,
15, 16, 18, 21, 23, 25, 33, 54,
60, 61, 88, 121, 450, 505, 516,
605, 611, 612, 614, 615, 617,
618. 620, 621, 622, 623, 624.
735. 737 745.
Rom'.ni (din Monarhia Habsburgică;,
741
Românul (Ioan... popa dm Sampietru),
556, 557, 558.
Romstòrfer, 423.
Romuli, 445.
Rónay (Iâczint), 590.
Rosaocio (Giuseppe), 661, 664.
Roşea (Chiva Moisin), 613.
Roşea (Grigorie), 489.
Roşea (Oprea), 496.
Roşea (Petru), 496.
Rosenfeld, 469, 470.
Rosetti (A.), 550.
^
Bosetti (C. A.). 678, 684, 689, 73-.
Rosetti (Teţcanu), 355, 359.
Roska (Martora), 600.
Rosintal (I.), 421.
Rosnoveanu (Iordache Roset), Ut>.
Rossi (Antonio), 671.
Rosz-csiir, 569.

TABLA NUMELOR 783
Roşia, 016, 617.
Roşu (Ioan Teodor), 601.'
Roşul (Mihu), 528.
Rotbav, 727, 728.
Rotkirchen, 441.
Roumanie v. România.
Roxanda (fica lui Lăpuşneanu),
686.
Rozenberg (Nic), 63, 68, 75, 76.
Rudăria, 441.
Rudnyânszki de Bezer (Ignatius),
164.
Rudolf II (împăratul), 484, 664,
667.
Rudzienski (Athanasie), 669.
Rugăşeşti, 686.
Ruggiero (abatele), 664.
Rujeni, 441.
Rumănen v. Româ.ni.
Rumânescu (Arsenie), 532.
Runca, 445.
Rus, 569, 638.
Rusan (popa. din Alba-Iulia), 618.
Rusberg, 441.
Rusca, 441.
Ruscelli (Girolamo), 660.
Ruşeni, 443.
Rusescul (Iane), 528.
Rusciori, 89, 569.
Rusia, 22, 58, 116, 465, 494, 521,
541, 598, 609, 610, 615, 620,
624, 640, 650, 662, 677, 678,
708, 714, 716, 718, 731, 736, 745.
746.
Ruşii, 7, 18, 30, 34, 50, 138, 357,
407, 479, 499, 611, 621, 632, 669,
670, 715, 737.
Ruşii-munţi, 445.
Rusin (Veniamin Ieromonahul),
557.
Rusnyak, 89.
Rust, 445.
Rusu (Victor), 626.
Russo (Alecu.), 118.
Russo (D.), 536, 541, 546.
Rutenii, 348, 498, 499, 501. 512,
597, 620, 740, 741.
Ruxanda, 742.
Ruzicka (L.), 749.
Saadi (cronicarul), 539.
Saban (paşala), 658.
Sabatensis (eivitas), 502.
Sabău (Toader), 719.
s
Săbău (Radu), 625.
Săbăuanii, 670.
Sabazios, 649.
Sacadate, 612.
Sacăzilaul (Matei), 529.
Săcel, 46, 444, 612.
Săcele, 723. 724.
Sacerdoţeanu (Aurelian), 503.
Sachelarie (Colonelul), 322.
Sachsen, v. Saşii.
Sachsenland, 595.
Saciva, 443.
Sacretio, 647.
Sadora, 441, 586.
Sadu, 614, 621.
Sadyk (paşa), 386.
Sagaiţa, 439.
Sălaj, 50, 565.
Salcia, 324.
Sălcuţa, 530.
Săldăbagiu, 447.
Salis (emisarul), 160.
Saliste. 43, 46, 496, 605, 607, 608,
609, 610, 611, 614, 615, 619,
620, 621, 624, 625, 727.
Să-lişteni, 605, 607.
Salonic, 729.
Salsovia, 642.
Salva, 445.
Sâmbăteni, 433.
Samo (Francul), 604.
Samoilă (popa din Apold), 611.
Samoş, 439.
Samsonow Orheianul (Căpitanul
Anania), 715.
Samurcaş (Constantin), 716.
Sâncraiu, 443, 447.
Sândor, 477.
Sándor (József), 600.
Sângiorgiu, 708.
Sângeorzul (Trăscăului), 167.
Sân-Iosif (Poiana), 563.
Sântă-Marie (sat), 704.
Sân-Mărtin (sat), 442, 447.
Sân-Mihaiu (sat), 439, 442, 447.
Sân-Paul (comuna), 707.
Sânpietru, 614.
Sântimbru,. 442, 447.
Sântion, 443.
Sân-Tămaş, 442, 447.
Sañudo, 500.
Saprisara, 648.
Sărachinu (Const. paharnicul),
557.
Sărând. 570.

784 TABLA NUMELOR
Sârbii, 143, 311, 314, 315, 317, 319,
320. 323, 325, 326, 337, 405,
420, 438, 439, 498, 499, 518,
585, 588, 590, 683.
Sarcaloveţ, 441.
Sarcan (Ambrosio), 74.
Sarghigliin, 447.
Sarmatio, 647.
Sarmaţii, 640, 650, 651, 654.
Sarmisegetuza, 648, 652. 662, 732.
Sartori (Paul), 136, 138, 140.
Sas (voevodul), 629.
Sasa, 647.
Săsciori, 445, 447, 569. 608.
Saşii, 5, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43,
44, 55, 57, 75, 110, 159, 166,
350, 351, 432, 469, 479, 481,
484, 516, 574, 586, 593, 594,
595, 596, 597, 602, 614, 028,
629, 030, 632, 634, 662, 706,
709, 725, 727, 728, 729.
Sassa, 640.
Sassebeşul, 490.
Sassu (Const.), 747.
Sătmar, 9, 455, 565, 569, 620, 651.
Satu frumos, 441.
Satu-lung, 450.
Satu-mare, 449, 453.
Satu nou, 439.
Satârgi-Mohamed, 658.
Saul (doctorul), 504.
Sava, 651.
Sava (Ieromonah), 534.
Sâvaj, 441.
Săvărşin, 433.
Savu (popa din Sălişte), 609.
Saxones, vezi Saşii.
Scaptopara, 648.
Scarlat (Judeţul), 528.
Seărlătache (vel paharnic), 531.
Scăunile (moşie), 531.
Schaffarik, 459, 497.
Schams (Franz), 507.
Seheibe (Theodor), 521, 524.
Scheiner, 604.
Schepper, 67.
Schewitz (pensionul), 706.
Schldzer (Aug. Ludw.), 468, 469,
470.
Schlumberger, 499.
Schnieitzel (Maitin), 463.
Schmerling (Anton), 584, 585, 586,
Schinidt (ambasadorul imperial),
729. 730.
Schmidius (cartograful), 719.
Schneider (Mihail), 160.
Schnellerruhe, 441.
Schaepp, 162.
Schânbrunn, 56.
Sehullerus (Adolf), 45.
Schunkebach (Ioan), 162.
Schunter, 483.
Schuster (Fr.), 162.
Schwandtner, 342, 635.
Schwarzbach, 574.
Schwarzenberg (Felix), 584.
Sciassi (Spassi, zis şi Sfetigrado)„
501.
Scirtus, 647.
Sciţia, 628, 650.
Sciţii, 63, 637, 639, 640, 641, 64%.
650, 652, 654.
Sclavi, 501.
Sclavonia, 498.
Scodra, 501.
Scodrihese (regione), 648.
Soordisci, 642.
Scorei, 445.
Scorţariul (munte), 532, 640.
Scribonius, 81.
Scupis Durostoro, 648.
Scutary, 502.
Scyles, 641.
Sebeş, 440, 444, 569.
Sebeşul (bănăţean), 589.
Sebeşul (săsesc), 38, 48, 76, 601,
602, 608, 687.
Sebestyen (Gyula), 600.
Secărianu (C. I.), 723, 724.
Seceleanu (Const. P.), 731.
Secuia (satul), 439.
Secuii, 13, 42, 74, 348, 349, 432;.
434, 441, 442, 446, 471, 476, 574,
595, 599, 600. 628, 629, 630 f
631, 632, 633, 634, 707, 737.
Secuime, 563, 600.
Seifkerin, 499.
Seghedin, 24, 25, 30.
Segovia, 669.
Seillere, 689.
Seini (districtul), 454, 456..
Seivert, 470.
Seleuş, 439.
Selirius (Laurenţiu), 81.
Semendria, 651.
Semeria, 443, 447.
Semlac, 433.
Semlin, 506.
Seni (Vaier), 548.
•,

TABLA
Sentianoşi (Văsălica), 541.
Serbia, 16, 26, 309, 316, 317, 325,
330, 332, 333, 334, 336, 337,
433, 438, 440, 459, 497, 498,
502, 584, 642, 691, 692, 708.
Serbia maritima, 497. •
Serbia nouă, 611.
Serdiica ex Thrac(ia), 648.
Seret, 568.
Seretos, 641.
Sereţel, 568.
Sernighiu, 442.
Sernion (provincia), 500.
Serra (G. D.), 745.
Serviştea, 441.
Sestini (Domenico), 627.
Seutes, 647.
Seuthens, 647.
Sever (Axente), 737.
Sevestreni, 445, 447.
Sfârlea, 572.
Sf. Gheorghe (localitate), 443, 445.
Sf. Ioan (localitate), 445, 447.
Sf. Iosif (localitate), 445.
Skene (deputatul), 587.
Skender (paşa), 578.
Siatista, 505.
Siberia, 548.
Sibiel, 608, 612, 615, 624, 625.
Sibienii, 41, 44, 45.
Sibiiu, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 13,
17, 19, 35, 36, 37, 38, 39, 40,
41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49,
50, 51, 52, 53, 54, 56, 58, 59,
60, 61, 67, 69, 73, 74, 75, 76,
77, 78, 81, 84, 87, 89, 102,
114, 119, 160, 163, 168, 169,
170, 173, 409, 426, 444, 448,
463, 465, 467, 469, 473, 477,
478, 480, 481, 482, 483, 484,
492, 494, 504, 514, 515, 544,
554, 574, 575, 581, 592, 593, 594,
595, 596, 607, 612, 613, 614,
617, 618, 620, 621, 640, 686,
696, 706, 707, 721, 723, 724,
725, 731, 749.
Siibişel, 608.
Sicheiţa, 441.
Sicilia, 499.
Siderocastri (Sideroporta), 500.
Siebanburgen, v. Transilvania.
Siena, 41.
Sievers, 561, 569.
Sieyes, 358.
Sighişoara, 595, 639, 734, 737. 738.
NUMELOR
Sighetul Maramureşului, 600.
Sigismund (Ioan), 40, 41, 149, 630,
686, 687.
Sigismund III (al Poloniei), 664,
667, 711.
Sigismund (de Luxemburg), 36,
37, 589, 598, 599, 600, 603, 631,
734.
Sigynnii, 640, 652.
Silaghi (Alex.), 457.
Silen, 654.
Silezia, 346, 484, 485, 604.
Silistra, 612.
Silivria, 16.
Silvaşul de sus, 444.
Silvestru (călugărul), 528.
Simonyi, 26.
Simeriia, 31.
Simeon (Dascălul), 537.
Simion (popa din Selicea), 551.
Simionescu (Eufrosina), 544, 552,
553, 554, 555.
Simon (Toader), 457.
Simonescu (Dan I.), 552, 553, 715.
Sin anus, 657.
Sindra, 648.
Sion (G.), 521, 524, 540.
Şiret, 568, 632, 641, 718.
Sirmium, 651.
Siropulo (medicul), 504.
Siscia, 651.
Siskovics (generalul), 436.
Sisi, 647.
Sisipus, 648.
Sitalces, 647.
Sixt IV (papa), 148.
Skenderbeg, 350, 351.
Slagna, 568.
Slatina, 321, 441, 568.
Slatiţa, 441.
Slatna, 441, 568.
Slavici (I.), 515.
Slavii, 123, 143, 432, 547, 574, 603,
604, 628, 634.
Slavii de Vest, 427, 428.
Slavo-Bulgarii, 628.
Slavonia, 497, 564.
Slovacia, 424, 427, 641, 696.
Slovacii, 427, 428, 438, 442, 445,
446, 602, 604.
Smârdan, 320.
Smigelschi (Ootavian), 699.
Snagov (mănăstirea), 557.
Sobieski (Ioan), 540.
Socola (mănăstirea), 104, 105, 106.
Sofia, 514.

786 TABLA NUMELOR
Sofocle, 739.
Sofronie (călugărul din Cioara),
614, 615, 616, 617, 618, 619, 621,
622.
Sofronie (egumenul Argeşului),
532.
Soliac (Cazan jupan), 526.
Soinita, 441.
Soliman Magnificul, 656.
Solnoc, 48, 573, 620.
Rolomon (Nicolae), 8, 9.
Solomon (polcovnicul), 520, 522,
523, 524.
Solomon (Stana Oni), 613.
Soloviev, 541.
Someş, 450, 569, 571, 651.
Sommerkorn, 569.
Sondorf, 439.
Sorbona, 688.
Soroca, 578, 715, 719, 720.
Soveja, 715.
Spaletto (Antonio), 589.
Spania, 577, 669.
Spargapeithes, 641.
Spartacizii, 650.
Spera (Francesco Măria), 671.
Spinelli, 666.
Stadion, 584.
Staico (comis), 526.
Stana (Hagi Enache), 726.
Stana (soţia lui Oprea Miclăuş),
625.
Stan 1 (preot în Braşov), 152.
Stan (feciorul lui Negutu), 530,
532, 533.
Stan (popa din Glâmboaca), 612.
Stan (spătarul), 527.
Stanca (Sebastian), 601.
Stanciu (logofetel), 66, 67, 68, 69,
70, 71, 84, 534.
Stancul (din Măţău), 528.
Stănileşti, 744.
Stanku I (preot în Braşov), 156.
Stano (provincia), 500.
Starna (Stan), 491.
Starsova, 439.
Staţie (popa din Braşov), 151.
Statius, 648.
St. Cătălina, 447.
Stefania (Palatul), 501.
St. Ştefano, 16.
Stefanovici (Teodor), 601.
Stein (generalul), 30, 34.
Stelugermme, 648.
Sterie (Fardi), 505, 508.
Stern (E.), 654.
Sterpul (munte), 532, 533.
St. Hellena, 441.
Stinghe (Sterie), 151.
Stiria, 634, 651.
Stoenelul (munte), 533.
Stoia (Stana Lazar), 613.
Stoianul (Dumitru), 533.
Stoica (feciorul lui Şerban), 527.
Stoica (nepotul lui Şole), 525.
Stoichita (vel postelnic), 527.
Stoicovici (Chista), 491.
Stolna, 569.
Störck, 505, 509.
Strabo, 643.
Slrabon, 662.
Straja, 444.
Stratimirovici (Ştefan), 54.
Strâmba, 566.
Strechea, 563.
Strehaia, 733.
Streiu (biserica din), 694.
Streiu-Sân-Georgiu, 704.
Strigoniiu, 38, 39, 64, 67, 68, 78,
83.
Stroeşti, 530.
Stroiasca (moşie), 530.
Stroie, 567.
Strunioară, 570.
Struniorul, 570.
Strzygowski (I.), 416, 420, 424.
691, 696, 697.
Stuart Jones (ÎL), 652.
Sturdza, (D. A.), 354.
Sturdza (D. C), 354.
Stürza (Hatmanul), 719.
Stürza (Ioan Sandu), 736.
Stürza (Mihail), 104, 105.
Suavithus, 647.
Suceava, 419, 429, 670, 713, 741.
Suceviţa (mănăstirea), 693, 716.
Sucidava, 648.
Sucidentius, 647.
Sudius, 647.
Sulsăneşti, 530.
Sulzer, 123, 732, 742.
Supanek, 441.
Suplai, 445.
Surcea, 443.
Surdu (Vlaicu), 528.
Surgosâg, 445.
Surio, 647.

TABLA NUMELOR 787
Su rus, 047.
Susaia, 569.
Susani, 569.
Suseni, 445, 569.
Susdal (principat de), {¡34.
Suţu (Costache), 385.
Suţu (Minai), 716, 717.
Svacinense, 502.
Svatopluc, 604.
Svidrigailo, 734.
Syrku (P.), 151, 535, 536.
Svrus, 645.
Szabó (Kâroly), 628.
Szabadszâllăs, 505.
Szédeczkv (L.), 581, 628, 629, 630,
632, 633, 635, 636.
Szakadâti (cancelistul), 616.
Szalankemen. 514.
Szamoskòzy (cronicarul), 630, 636.
Szarând. 570.
Szarvas (G.1, 570.
Szăsz-csur, 569.
Szeben, v. Sibiu.
Székely (Antaniu), 630.
Székely (David), 160, 163.
Székely (1.1, 503, 579, 580, 581.
Székely (Locot.), 524.
Székely (Moisel. 631, 710, 712, 713.
SzókelyMnja, 630.
Székelyt.amadt, 630.
Szent Domokos, 442.
Szemere, 20, 30.
Szent Simon, 442, 447.
Szont Szépviz, 442.
Szilâgyi (Al.), 578, 685.
Szilâgyi (Căpitanul). 475.
Szinnyei (.T.1, 572, 573.
Szlaticza (mănăstirea), 441.
Szneigoth (Ion), 82.
Szumlanski (Joseph), 512.
Szuts, 480.
Ş
Şabaţ, 346.
Saguna (Anastasia), 54.
Saguna (mitropolit, baron de), 4,
56. 57, 58. 59, 60, 61. 115, 504.
585, 706, 721, 722, 731.
Săineanu (L.), 122, 571, 573.
Sărban (Geòrgie) 489.
Scheii Braşovului, 58, 100, 108,
109, 110, 115, 120, 147, 491,
557, 721. 725, 726.
Sei ca, 593.
Spjtin. 433.
•Selimbăr, 636.
Şerban (Cantacuzino), 464, 749.
Şerban (din Broscari), 527.
Şerban (fiul lui Şole), 525.
Serban (nepotul lui Şole), 525.
Şerban (Radu), 577.
Şerban (vel vistier), 531.
Şerbu-Lavronschi (C), 736.
Sercaia, 636.
Şeuleşti, 443, 447.
„Şezătoarea" (revista), 544.
Şieul Mare. 445.
Sieul mic. 445.
Sinea, 444.
Sincai (Gh.1, 86, 747.
Siria, 568, 574.
Sireag, 568.
Si pot, 441.
Sişea, 441.
Soldea (Avram), 160.
Sole, 525.
Şohan (Petcu), 152.
Soimăreşti, 718.
Soimuş, 433.
Somărtin, 638.
Sotropa (Virgil), 159,
Ştefan (preot în Braşov), 157.
Stiîfim cel Mare, 44, 341, 343, 344,
347, 348, 349, 351, 352, 353,
415, 417, 418, 419, 420, 422,
4 Q 3, 427, 428, 429, 535, 542,
658. 659. 661. 690. 691, 692,
693, 695, 700, 701, 741.
Ştefan (Gheorghe Voevod) 725.
Ştefan (Mitrop. Ungrovlachiei),
532.
Ştefan Răzvan, 655, 656.
Ştefan (rege al Serbiei), 588.
Ştefan Tomşa II, 576.
Ştefan (Vodă-Mnrză). 687.
Stcfănfiscu (D. 1.1, 700, 701, 702.
Stefănită Vodă, 738.
Steflea, 572.
Ştirbei (Barbu Vodă), 355, 371,
372, 373.
Sugar (Ilie), 457.
Sugar (Mihai), 457.
Şumuleu, 442.
Şnpanecul nou, 441.
Şupanecul vechiu, 441.
Tafel (Thomas), 500. 501.
Tafrali (O.), 419, 700.
Taillandier (Saint-Rene), 684.
Takăcs (Sândor), 581.
T

788 TABLA NUMELOR
Tâmpa, 568.
Tanagov (peninsula), 714.
Tanais, 650.
Tănasie (vtori portar), 529.
Taniac (Filimon), 627.
Tapae, 652.
Tapolţ, 442.
Tarent, 499.
Targouiscum, v. Târgovişte.
Târgovişte. 45, 46, 519, 527. 636,
657, 662, 703.
Târgu-Mur-ş, 88, 89, 99. 614. 631,
633, 638, 640. 707, 708.
Târgul Neamţ, 711.
Târgu-Săcuilor, 442, 443.
Târnava, 574.
Târnava-Mare, 651.
Târnava-Mică, 9.
Târnova, 555.
Tartier (T.), 721, 728.
Tasos, 654.
Tasso (Torquato), 663.
Tătarii, 37, 346, 432, 514, 517, 518,
577, 597, 654, 656, 658, 659,
666, 669. 670.
Tătăreni, 577.
Tatomir-Erei Ioan (protopop al
Sâliştei), 496.
Tatoş, 443, 447.
Taureni, 446.
Taurida, 714.
Techeniş, 569.
Tecşa, 565.
Tecşeşti, 565.
Teculescu (Horia), 725.
Teişani, 636.
Teiuş, 446, 447, 473.
Telcean (Petru), 168.
Telciu, 445.
Teleac, 443. 447.
Teleajen, 738.
Telegdi-Bacszon (T.-Baton), 447.
Telegescu, 2.
Teleki (Ennna contesa). 682.
Teleki (Mich), 464.
Teleki (Samuil), 600.
Teil (Chr. generalul), 10, 357.
Tempea (Radu), 44, 58, 151, 152,
156, 157, 727, 729.
Temps (Le, ziarul), 410, 411, 412,
414.
Teodorovits (Ioan V, preot în
Braşov), 157.
Teodosio (fiul lui Neagoe Basa
rah), 559.
Teodosio (mitropolitul), 668.
Teopomp (scriitor al Grecilor),
65.
Teplitz, 715.
Teregova, 441.
Teriachiu, 355.
Tesalia, 499, 502.
Tesalonic, 499.
Teutsch (Dr. Fr. episcop), 37, 39,
469, 561.
Teulescu, 10.
Thallóczy, 749.
Theodor (popa), 151, 156.
Theophil (episcopul), 465.
Theophil II (protopopul), 494.
Thessalonica, 648.
Thoisy (Geoffroy de), 743.
Tliomas I (parochus), 155.
Thorenburg, 575.
Thóth (Béla), 680, 681, 682, 683,
684.
Thraecida, 648.
Thracum (opses), 648.
Thrax (cirvis), 646.
Thurocz (Ioannes de), 342.
Tiatus, 646.
Tiba, 445.
Tichişul-româneisc, 571.
Tighina, 658.
Tiktin, 134, 563, 569, 572, 573.
Tilişca, 605.
Tilişoara, 443, 447.
Timari, 489.
Timiş, 438, 440.
Timişoara, 25, 350, 655.
Timokul (valea), 307, 314, 319, 320.
323, 325, 329, 334, 335, 337.
Timpul Nou (organ publicistic)
627.
Ti ridai. 538.
Tinosul, 643.
Tirolezi, 727.
Tisa, 25, 432, 433, 438, 640, 651,
706.
Tisoviţa, 441.
Tiutiame.no, 648.
Toader (Maria Andrei), 613.
Todeşti, 445.
Todinca (Alexandru), 457.
Todirenii (mănăstirea), 736.
To-gan (N.), 562, 566.
Tohan, 445.
Tor ja de sus, 443.
Tokay, 468, 470.
Toltoli (Emerik), 513, 514.

TABLA NUMELOR 789
Tulosani, 000, 001.
Tolu (N.), 745.
Ţoma (fiul lui Matei Olanul), HI,
82.
Tomaschek, 739.
Tomasovaţ, 439.
Tonieşti, 443.
Torni, 042.
Tomşa (Ştefan), 577, 578.
Topleţ, 441.
Topliţa, 447.
Turda, 575.
Tordaşi (Paul), 087.
Toria de sus, 446.
Torino, 723.
Toroczkai, 167.
Torogleşul, 572.
Torok (Minai), 457.
Torok (Paul), 457.
Torok (Simeon), 457.
Torok (Valentin), 79.
Torontal, 438.
Torrenbrich, 575.
Toscanella (Orazio), 660, 602.
Tosier, 441.
Tours, 503.
Tracia, 644, 648.
Tracii. 639, 640, 642, 645, 046,
649, 650.
Traco-frigieni, 641.
Trădam, 569.
Traian (Columna lui), 652.
Traian (împăratul), 129, 653. 044,
663, 664.
Traian (podul lui), 662.
Traiana Augusta, 648.
Transalpina (Valachia), 64.
Transilvania, 4, 7, 8, 9, 10, 11,
15, 19, 20, 22, 35, 36, 39, 40, 41.
47 48, 50, 57, 61, 76, 87, 89.
91 93. 97, 98, 112, 113, 114.
115, 11«, 117, 118, 136, 137,
141 149, 342, 349, 407 , 436.
437 458, 466, 469, 491, 494,
495, 502, 513, 515, 516, 517,
518 , 522, 524, 561, 562, 574,
577, 578, 580, 581, 586, 590,
592, 593, 594, 595, 596, 600,
612, 619, 625, 630, 638, 640,
643. 655, 656, 637, 659 , 661,
662' 663, 665, 667, 669, 679,
680 691, 695, 703, 705, 709,
710, 711, 713, 714, 718, 724,
725, 745, 746, 749.
Trebinye, 498.
Trebuşeul, 670.
Trei Ierarhi), 370.
Trei-Scaune, 442, 445, 5,3, 000.
Treitschke (II.), 576.
Treaicsen (comitatul), 341.
Troncsenyi (L.), 571. (
Trestica (munte), 533.
Trianon, 628, 632.
Tribuna (ziarul), 60.
Trieste, 12.
Trifonov, 542.
Trimontium, 648.
Troian, 648.
Troiana Augusta, 648-
Troianopoli, 648.
Trotuşul, 670, 737.
Tudor (Măria Oni),613.
„Tudor Pamfile" (revista), 544.
Tudurachi (doctorul), 504.
Tufalău, 446.
Turcia, 309, 325, 330, 336, 337, 508,
514, 518, 519.
Turcii. 7, 8, 12, 69, 74, 311, 319,
3?0 323, 329, 330, 334, 335,
336, 337, 341, 345, 347 , 348,
351, 432, 433, 462, 463, 464,
465 479, 500, 501, 513, 577,
580, 582, 627, 636, 637, 638.
655, 656, 657, 658, 659, 662,
664, 666, 667, 669, 670, 685,
687. 712, 735, 736, 737, 739.
Turcul (T.), 741.
Turda, 77. 88. 171. 348, 445, 484,
488, 489, 565. 575. 635.
Turnu Severin. 309. 311, 312, 314,
321, 322, 323, 325, 326, 327,
328, 742.
Turnul, 441.
Turocz (cronicarul), 567.
Turtse. 477.
Turtucaia. 735.
Tuşnad, 442, 447.
Tur (generalul), 678.
Tutova. 737.
Tvrnavia. 81. 342.
Tvras. 641, 653, 654.
Ţ
Tamblac (Grigorie), 598.
ţapul, 563.
Tara Bârsei, 38, 432, 720, 723, 724,
725, 728.
Tara Haţegului, 563, 694.
Ţara-Muntenească, 464, 715.
Ţara-Oaşului, 9, 449.
Ţara Oltului, 9.

790 TABLA NUMELOR
'ara-Iioniânească, 0, 18> 20. ó'o,
37, 41, 45, 49, 53, 09, 106, 115,
373. 440, 462, 502, 516, 522 528,
535, 552, 590, 599, 600, 609, 621,
029, 630, 631, 632, 635 • 636,
670,
719,
737,
637, (¡55, 665, 606, 667
684, 685, 686, 717, 718,
725, 728, 732, 733, 734, 735,
740, 746, 748, 749.
Ţara Săsească, 723, 724.
Ţara-Uiiigurească, 464, 532.
Ţarigrad, 464.
Ţările Române, 745.
Ţărmure (biserica din), 696.
Ţavoru (S.), 505.
Tibin, 51.
Ţigăneşti, 333.
Tiligrad. 463.
Ţufaiău, 443, 640.
TT
Ubicini, 358, 723.
Ucraina, 424, 639.
Ucea (de jos), 444.
Ucea (de sus), 444.
Udvarhely, 631.
Uhle (Alois), 510, 511, 512.
Uhlfeld (mareşalul), 009, 612.
Ujfalău, 442, 447.
Ujlaki, 454.
Ulma. 439.
Uluzol (us\ 647.
Umpay, 566.
Umpej. 566.
Umjpov, 566.
Ungaria, 11. 16, 18, 21, 22, 24
39, 41, 60, 63, 65, 67, 70,
77. 78. 79, 80. 81, 85. 98,
116, 3*2, 343, 344, 345,
348, 405, 406, 408, 432,,
435, 448. 453, 455, 457,
479, 485, 499, 504, 505,
514, 574, 579, 581, 584,
586, 587. 588, 589, 593,
620, 6 f> 9, 632. 633, 634.
639, 651, 654, 661, 66?,
681, 682, 683. 684, 685,
699, 706, 713, 719, 724,
738. 745.
Unsraria-Mare, 633.
TTngrovla.chia. 459. 526. 527,
, 26,
74,
115,
346,
433,
469,
507,
585,
611,
638,
680,
687.
726,
668.
Unsniri 5. 6 9, 10. 11, 15, 16 , 17,
19 21 22, 23, 25. 34. 69. 74,
348, 405, 406, 431, 438, 441.
444, 445, 453, 455. A5R. 464,
460. 481, 498, 513, 514. 518,
506, 571, 574, 579, 581, 582,
585, 586, 587, 588, 590, 611,
615, 616, 628, 635, 638, 656,
662, 670, 072, 678, 684, 700,
708, 721, 723, 737, 738.
Universitatea (bisericească), 596.
Universitatea (săsească), 593, 594,
595, 596.
Urban VIII, 670.
Urban (colonelul), 13, 453, 455,
456, 458, 707, 708.
Urdea (Oprea), 608, 610, 612.
Ureche (Grigore), 537, 714, 734,
747.
Urechia (V. A.), 717, 742.
Urlătoarea, 569.
Uscoci, 685.
Usdicensis, 648.
Ust. 667.
Uthis, 647.
Uveges (Vasile), 458.
TJzdin, 439.
Uzon, 447.
Văcărescu (Knăchiţă), 720.
Văcărescu (Măria), 720.
Văcărescu (Ştefan), 726.
Văcăreşti, 442 718.
Vacegai, 441.
Vâclan Letosnik, 746.
Vacsarsi, 447.
Vad (jud. Solnoc-Dobâca), 48, 445.
Vadul Boului, 716.
Vaida (Alexandru), 026.
Vaida-Rece, 445, 447.
Văiileasa, 441.
Valachia, 351, 385. 494, 497, 499.
500, 503, 510, 517, 518, 658, 661,
662, 606, 667, 668, 669, 715.
Valachia citerior, 41.
Valaehica, 43.
Valahii (Vlahii). 80. 126, 130, 138,
162, 167, 168, 173. 348, 464.
465, 467, 468, 470, 478, 479,
480, 482, 486, 491, 494, 495.
497, 498, 499, 500, 501, 502,
507, 620, 62?, 628, 629. 632,
633, 634, 661. 663, 664. 670.
672. 685, 708. 715.
Valahii (Transdanubieni), 510.
Vâlcea, 703.
Vale, 46.
Valea, 440.
Valea-băii, 533.
Valea-boiarilor, 533.

TABLA NUMELOR 791
Valeafrajului, 563.
Valea Guzului, 563.
Valea Hodinului, 567.
Valea Imetu (a), 569.
Valea-lui-Creţ, 533.
Valea-lui Neagu, 533.
Valea mare, 441.
Valea-Raţei, 533.
Valea-rea, 533.
Valea-satului, 533.
Valea scurtă, 443, 447.
Valea-Strâmbă, 442.
Valea Vlezunilor, 563.
Valea-Viţealii, 533.
V»lea-viu(e)ţii, 533.
Valeani (dealul), 528.
Valenciennes (11. de), 501.
Vălenii de Munte, 627, 715.
Valeria Comcessa, 646.
Văliug, 439.
Vălişoara, 441.
Vâlsan (G.), 719.
Van-cea (Ioan), 601.
Vărădin, 433, 441.
Varajdin, 567.
Vâralja, 567.
Vărarea, 567.
Vârf, 319.
Vârful Omului, 563.
Vârful Stârcului, 563.
Vârful Stroi, 567.
Varghiş, 443, 447.
Varlaam (Cazania lui), 554.
Varna, 735.
Varro, 131.
Vârşeţ, 601.
Varşovia, 667, 686.
Vârtosu (M.), 746.
Vârvorea (Ioan), 607.
Văsălcăul, 719.
Vasile II (fiul Iui Minai, preot în
Braşov), 156.
Vasile III (Hobău, preot în Braşov),
156.
Vasile IV (preot în Braşov), 44,
156.
Vasile (din Braşov), 44, 156.
Vasile Bulgaroctonul, 499.
Vasilescu (Alex. A.), 41.
Vasile (Ieromonah), 531, 532, 533,
534.
Vasilieviici (Ghenadie), 611, 624.
Vasiliu (Virginia), 516, 668, 669.
Vaslui, 350, 351, 353. 419.
Vatici, 719.
Vay (baron), 18, 483.
Vegezzi-Ruscala, 723.
Veisa (Teodor) 389.
Velonia, 647.
Venceslas, 500.
Veneţia, 557, 687, 711, 738, 744.
Veneţia-de-sus, 619.
Veneţienii, 497, 500.
Veniamin (metropolitul), 103.
Verciorova, 308, 312, 314, 318, 323,
329, 441.
Verdun, 632.
Veress (Adam), 160, 162.
Veress (Andrei), 684, 709, 740, 747,
749.
Vergo (vel clucer), 531.
Vering (canonistul), 731.
Verocaseno, 648.
Veştem, 44a, 615.
Veszprem, 4o9.
Veţel, 445.
Veterani (Fr.), 513, 514, 515, 517.
Vettersfelde, 040.
Veytaux, 682.
Vezentan (Ioan), 450, 456, 457.
Vezentan (Mihai), 457.
Vezentan (Văsălică), 451.
Vicomercati (Aitilio), 636.
Vidin, 42, 311, 315, 317, 319, 325,
330, 334, 3o8, 339, 656, 735.
Viellius (Adrian), 81.
Viena, 4, 6, 11, 13, 19, 47, 48, 49,
5Z, 54, 55, 56, 59, 82, 88, 92,
93, 94, 95, 96, 97, 98, 102, 116,
119, 122, 127, 128, 132, 143,
407, 423, 433, 436, 455, 464,
466, 467, 468, 480, 500, 503,
504, 505, 506, 507, 509, 512,
514, 520, 521, 583, 584, 587,
590, 591, 594, 595, 596, 601,
602, 604, 605, 606, 608, 609,
611, 612, 613, 614, 616, 618,
624, 626, 627, 637, 659, 664,
669, 684, 687, 709, 721, 722,
724, 725, 726, 729, 737, 740,
742, 749.
Viganella, 671.
Vilâg(os), 568, 574.
Vilâgosvâr, 574.
Villanovanii, 637, 639, 643.
Villehardouin (Geoffroy de), 501.
Viminacium, 648.
Vintila (logofăt), 526.
Vintila Vodă, 715.
Vinţ, 515, 518, 608, 615.
Virgiliu, 120, 121.

792 TABLA NUMELOR
Visarion (călugărul), 466.
Visarion (.episcopul), 718.
Visnievski, 578.
Viştea de jos, 444.
Viştea de sus, 444.
Vithus, 647.
Vittorio Emanuele (Biblioteca),
709.
Vitupaus, 647.
Vlad 111 Călugărul, 68, 73, 80,
81, 748.
Vlad (Darabantul), 528.
Vlad Dracul, 66, 73, 74, 734, 735.
Vlad Ţepeş, 41, 66, 68, 71, 72, 73,
74, 75, 78, 80, 81, 735.
V'ladimirescu (Tudor), 406, 726,
749.
Vladinnirul (principatul), 634.
Viadislav (fiul lui Dan), 744.
Vladislav II (regele), 349, 352,
588.
Viadislav (Jagiello), 597, 598.
Vlădescu (I.), 535.
Vlaha 575.
Vlahia Mare, 25, 27, 50, 56, 499.
Vlahia tesalica, 499, 501.
Vlăhiţa, 575.
Vlaicu, 629.
Voicu (Giorgie), 489.
Voivodenii xvlari, 444, 447.
Voivodenii Mici, 444.
Voicu (Ioan), 491.
Voila, 445, 447.
Vojkula I (preot în Braşov), 155,
156.
Volovăţ, 428.
Volponi (Giovanni Battista), 671.
Volterrano (Raffaello), 660, 661.
Vondrâk (W.), 565.
Vonica (Dumitru), 608.
Vorneţ, 419.
Vossler, 545.
Vrancea, 715.
Vraniţa, 572.
Vrata, 318.
Vratarnita, 334, 335.
Vuelcsin, 664.
Vukovar, 564.
Vulcan (Samuil, episcopul), 140,
591, 592.
Vulcan (satul), 160.
Vuolsc, 664 .
Vurful juzelui, 563.
Vurful malilor, 563.
Vurfu stroiu, 567.
Vydra (Iosif), 423.
W
Wagner (familia), 121.
Wagner (V.). 65, 71.
Walachisch-Tekesch, 571.
Walewski (contele), 360.
Wallachei, v. Ţara Românească.
Wallachen, v. Români.
Wallenstein, 484.
Warneke, 654.
Wasiliewski, 499.
Waas (Cristina), 164.
Wass (Emeric), 91, 92.
Wass (Iuliana), 164.
Wawrin, 735.
Weigand (G.), 565, 571, 574.
Weiss (M.), 156, 656.
Weisselberger (primarul), 626.
Weissembrich, 575.
Weissenburg, 575.
Weiner (Paul), 40.
Wigand, 597.
Wilhelm II, 734.
Witenes, 597.
Witold (principele Lituaniei), 597,
598 599.
Wohlgemuth (Ludwig), 57, 448,
591.
Wolff (negustor braşovean), 465.
Wolff (Andreas), 110, 123, 133, 149,
162.
Wymiot, 569.
X
Xavier-Durrieu, 410.
Xenopol (A. D.), 68, 73, 84, 87, 354,
358, 359, 363, 365, 367, 379,
382, 383, 385, 386, 589, 052,
732, 741.
Y
Ydrantum. 499.
Yiscar, 647.
z
Zab (Dumitru), 457.
Zab (Mihai), 451, 452, 453, 456.
Zaccheria (Lilio), 660, 663.
Zachloumes (Chlumi), 498.
Zagon, 443, 447.
Zagoritz (I.), 525.
Zagra, 445.
Zagreb, 600.
Zaharie (Nicolae), 489.
Zaicear, 326, 329, 334, 335, 336.

TABLA NUMELOR 793
Zaichiar, 314. ,
^allony (menitul), 732.
Zalmoxis, 641, 643. \
Zaloziiecky (Dr. W. R.), 417, 421, ;
423, 426, 426, 696. \
Zamfir (Ioan), 489. \
Zamoyski (Jan), 655, 658, 659, 667, j
b'by, 738.
Zaua, 647.
j
Zâne (O.), 734. |
Zantiala, 647.
j
/^polya (Ioan), 76, 77, 79, 81, 015, i
745.
Zarand, 9, 161, 171, 563, 570, 600, \
615, 726.
Zarea (Barbara), 76.
Zavira (George I.) 504, 505, 540.
Zavoli (Felice Antonio), 671.
Zay (Franoisc), 630.
Zazwaros, 350.
Zăbala, 443, 447.
j
Zăhăreşti, 429. ;
Zălan, 443, 447. \
/^âverdani, 718. \
Zăvideani (moşie), 525.
Zburulo, 648.
j
Zdrafcovici (Locotenent colonel), ;
333, 334, 335. |
Zeicani, 445. |
Zeituni (Lamia), 500.
Zelesna, 513.
Zemplen, 6^0.
Zena, 647.
/.enovie (.mănăstire), 0u8.
Zenta, 498.
zermizegetuza, v. Sarmisegetuza.
Zernuegete, 648.
Zerula, 647.
Zia, 646.
Ziegler (Iohann), 463.
Zigabinos (Eftimie), 548.
Zima (Pinte), 457.
Zima (Ştefan), 451, 453, 454, 456,
457.
Zimmermann-Werner, 36.
Zinama, 647.
Zipe, 647.
Zipş, 537.
Zlat, 568.
Zlatiţa, 568.
Zlatna, 28, 110, 112, 113, 114, 117,
118, 121, 568, 616, 617, 618, 6x1.
Zluny (Anna), 83, 84.
Zmedu, 160.
Zobiinus, 647.
Zoltan, 443.
Zotta (S.), 746, 749.
Zsolna, 573.
Zugrav (Ioniţă), 489.
Zypyr, 647.