MULTILINGVISM ŞI LIMBI MINORITARE ÎN ROMÂNIA - Poliglotti 4

Nicolae Saramandu şi Manuela Nevaci | MULTILINGVISM ŞI LIMBI MINORITARE ÎN ROMÂNIA
Familia altaică, vorbită în cea mai mare parte în Asia şi în mică măsură în Europa, cuprinde
câteva zeci de limbi, grupate în două ramuri principale: occidentală sau turcică şi orientală -
cuprinzând, la rândul ei, grupurile mongol şi tungus şi unele limbi izolate. Din această familie
se vorbesc în state incluse în Europa limbile turcă şi tătară ş. a. 1 .
Basca este o limbă neindo-europeană de origine incertă, neînca drată în nici o familie
lingvistică (deşi a fost apropiată de diverse alte limbi, printre care şi de cele caucaziene).
În Europa sunt reprezentate în prezent aproape toate familiile de limbi de pe glob, cu
excepţia familiilor australiană, papua şi khoisană.
Din punct de vedere tipologic, majoritatea limbilor Europei apar ţin celor două tipuri
principale din clasificarea morfologică clasică a limbilor : flexionar şi aglutinant Astfel, sunt în
general (predominant) flexionare limbile din familia indo-eu ropeană; dintre acestea, unele
limbi moderne - de exemplu cele romanice - sunt mai analitice (exprimă valorile gramaticale
mai ales cu ajutorul prepo ziţiilor, auxiliarelor etc.) decât limbile clasice (latina, greaca), în timp
ce altele şi-au păstrat mai bine caracterul sintetic (exprimă valorile gramaticale mai cu seamă
cu ajutorul unor morfeme care fuzionează), de exemplu germana - în comparaţie cu engleza
-, rusa, etc.
Un număr de limbi dintre cele care nu fac parte din familia indo-europeană, sunt aglutinante
- exprimă fiecare valoare gramaticală printr-un afix, care se ataşează la radicalul cuvintelor.
Limba oficială de stat nu se identifică cu limba naţională - prin care, în terminologia sociolingvistică
şi în cea juridică actuale, spre deosebire de uzul curent, se desemnează nu limba
întregii naţiuni care trăieşte într-un anumit stat, ci limba oricărei naţionalităţi al cărei uz este
recunoscut legal în statul în care trăiesc membrii săi. În această accepţie, un stat poate avea nu
numai una singură, ci şi mai multe limbi naţionale.
De altfel, însuşi cuvântul „limbă” are în această terminologie o accepţie întrucâtva diferită
de cea strict lingvistică, având în vedere în primul rând funcţiile sociale îndeplinite de idiomul
în cauză, şi mai puţin poziţionarea sa de către lingvişti în raport cu alte varietăţi apropiate -
fie ele idiomuri înrudite sau varietăţi subordonate limbii în cauză din punctul de vedere al
dialecto-logului. Limbă, în acest sens, poate fi un idiom pe care lingviştii îl consideră numai
o variantă a unei limbi (de exemplu bosniaca) sau, uneori, chiar un dialect sau un grai (de
exemplu groenlandeza).
Unele limbi pot fi protejate numai pe plan local/regional, sunt permise în dezbaterile
parlamentare sau în justiţie sau pot fi „limbi naţionale” pentru a căror protecţie s-au adoptat
prevederi speciale, dar care nu sunt oficiale. În unele cazuri, calificarea drept limbă oficială de
stat nu acoperă exact aceeaşi realitate, mai ales în cazul unor state care au mai mult de o limbă
oficială: limbile co-oficiale ale aceluiaşi stat pot fi situate în principiu pe acelaşi plan din punctul
de vedere al drepturilor care le sunt acordate sau pot fi supuse unei anumite ierarhii şi pot
avea un rol întrucâtva diferit, fie la nivelul funcţiilor îndeplinite, fie sub aspect teritorial. Astfel,
în Belgia se vorbeşte de fapt de limbi oficiale la nivelul regiunilor, nu al ansamblului statului;
în Elveţia, romanşa are un statut în parte diferit de al celorlalte limbi oficiale, în Luxemburg,
diversele limbi sunt în mare măsură specializate pentru anu mite funcţii şi domenii, în Olanda,
frizona este considerată a doua limbă ofi cială, după neerlandeză, ş.a.m.d. De aceea, calificarea
limbilor drept oficiale la nivel de stat sau pe plan local/regional nu trebuie înţeleasă în mod
absolut, ci numai orientativ şi relativ. De asemenea, data de la care un anumit idiom a dobândit
statutul de limbă oficială într-un stat sau altul nu este totdeauna precizată şi are uneori un
1. Marius SALA, Ioana VINTILĂ RĂDULESCU, Limbile Europei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
6