troiţa. valori etnografice româneşti în oltenia, timoc şi voievodina

Ioana REPCIUC
TROIÞA.
VALORI ETNOGRAFICE ROMÂNEªTI
ÎN OLTENIA, TIMOC ªI VOIEVODINA
Pentru prima datã în istoria românilor,
prezenþa troiþelor este menþionatã în actele
de proprietate semnate de cãtre domnitori
ºi boieri în Evul Mediu, dar ºi în relatãrile cãlãtorilor
strãini prin Þãrile Române. Aceºtia din urmã
priveau admirativ aceste monumente, fiindcã în
afara rolului lor administrativ, ele impresionau prin
specificul ornamental ºi prin mãreþie. Troiþele de
hotare de atunci erau „încrucite” sau „îmbourate”,
adicã înscrise cu stema Moldovei. Însã semnificaþia
lor în imaginarul autohtonilor le era necunoscutã
strãinilor; unii credeau cã sunt un fel de capele, alþii
cã indicau morminte stranii. Celebru este faptul cã,
în preajma primului rãzboi mondial, pictorul sas
Anton Keindl reproduce într-un album peste 30 de
troiþe olteneºti, impresionante prin diversitatea ºi
frumuseþea decorului arhaic.
Troiþele sunt succedanee ºi simulacre ale
coloanei cerului, aºa cum sublinia Romulus
Vulcãnescu, înrudindu-se cu arborii sacri ºi stîlpii
totemici ai strãmoºilor noºtri geto-daci. Importanþa
mãrturiei pe care o oferã astãzi aceste monumente
rurale a fost sesizatã de cãtre un colectiv de cercetãtori
craioveni (Gabriela Rusu-Pãsãrin, Nicolae
Panea, Cornel Bãlosu, Gabriela Boangiu, Vasile
Buz), care au realizat un proiect pentru studierea
troiþelor din regiunea Oltenia, precum ºi din Timoc
ºi Voievodina. Cercetarea a fost sprijinitã financiar
de Administraþia Fondului Cultural Naþional ºi a
presupus o anchetã prelungitã pe teren: în România
(judeþele Dolj, Gorj, Olt ºi Mehedinþi), în Bulgaria
(Pocraina, Florentin ºi Rabova) ºi în Serbia (Uzdin,
Ecica, Vîrºeþ). În final, proiectul s-a concretizat prin
editarea unei cãrþi (însoþitã de un DVD cu înregistrãri
ale informatorilor), precum ºi prin popularizarea
datelor în emisiuni radiofonice.
Citîndu-l pe Vulcãnescu, autorii respectã importanta
împãrþire a substitutelor coloanei cerului în
douã categorii funcþionale: coloane (troiþe) care
marcheazã locuri sacre din spaþiul rural (rãscrucea
drumurilor, gard, fîntînã, punte), numite coloane
viale, ºi altele care apar doar la mormînt, numite
funerare. În descendenþa unor lucrãri de specialitate,
trebuie sã subliniem faptul cã influenþele
creºtine pe care inclusiv cercetãtorii craioveni le
sesizeazã pe teren (troiþe crucifixiale, iconofore)
sunt determinate de sincretismul creºtin-pãgîn
apãrut în mai multe manifestãri ale fenomenului
etnofolcloric. Prin urmare, elementele precreºtine
trimiþînd la vechi rituri, care apar încã pe troiþele
din regiunea studiatã, sunt cele mai valoroase sub
raport etnografic. Monumentele sãteºti în formã de
cruce, în Oltenia înconjurate de adevãrate pridvoare,
se aratã a fi, la primã vedere, locuri de rãgaz
sau închinãciune, ridicate dintr-un instinct religios
de recunoºtinþã sau din dorinþa de a se obþine protecþia
divinitãþii. Pentru strãmoºii noºtri, ansamblul
„aedes compitales” roman era un edificiu plasat la
rãscruce, în care arborele cosmic era alãturat unui
altar pentru ofrande adresate zeilor (Trivia, Hermes
etc.) care stãpîneau aceste spaþii de graniþã.
Alãturi de strãvechea lor funcþie magicã, troiþele
devin, prin intermediul cercetãrii discutate, legãturi
spirituale între românii de pe cele douã maluri ale
Dunãrii. Conºtiinþa rolului de liant pe care-l
îndeplineºte proiectul este subliniat încã de la
primele pagini ale cãrþii: „Tematica rãspunde
provocãrilor contemporane de pãstrare a identitãþii
culturale a românilor din comunitãþile aflate în
afara graniþelor þãrii, a patrimoniului imaterial specific
acestor comunitãþi, precum ºi a necesitãþii consolidãrii
dialogului cultural transfrontalier, a creãrii
unor reþele culturale de colaborare între comunitãþi
ce împãrtãºesc aceleaºi valori identitare” (p. 6).
Scopul ºtiinþific, de a se pune la dispoziþia
specialiºtilor informaþii despre acest fenomen, a
fost dublat de o þintã de naturã cultural-antropologicã
ºi spiritualã: conºtientizarea din partea oamenilor
locurilor, creatori ºi pãstrãtori, a importan?ei
valorilor de patrimoniu, încurajîndu-i astfel pe
22 Revista românã nr. 2 (60) / 2010

meºterii cruceri sã creeze în continuare ºi pe membrii
comunitãþii rurale sã conserve aceste adevãrate
opere de artã. Poate mai important a fost impactul
asupra românilor din Timocul bulgãresc ºi sîrbesc
ºi asupra celor din Voievodina, fiindcã ei au simþit
astfel cã sunt parte a culturii tradiþionale româneºti.
Anchetele au fost duse la bun sfîrºit ºi datoritã unei
colaborãri cu Uniunea Etnicilor Români din
Bulgaria ºi Societatea Literar-Artisticã „Tibiscus”
din Uzdin, Serbia.
Caracterul multietnic al proiectului a fost impus
de realitatea etnograficã, ºi anume de unitatea
fenomenului în mai multe zone locuite de români,
zone care depãºesc graniþele administrative. Însã
cultura etnofolcloricã nu a þinut seama niciodatã de
limite artificiale, desfãºurîndu-se în funcþie de propriile
reguli. Situate pe teritoriul altor state, aceste
zone sunt, de fapt, extensii ale culturii româneºti
(lingvistice ºi etno-folclorice) din regiunea
Olteniei. De pildã, conformaþia etno-folcloricã a
Timocului demonstreazã cã aceastã zonã
româneascã este, din punctul de vedere al tradiþiilor
populare, o prelungire a Olteniei de ºes. Regiunea
de cîmpie a Olteniei are o arhaicitate aparte datoritã
unor condiþii istorice ºi sociale. Þãranii de aici, trãitori
în bordeie semi-îngropate, deci locuinþe mai
durabile în faþa invaziilor turceºti, au fost în majoritate
clãcaºi pe întinsele moºii boiereºti. Greutãþile
întîmpinate în viaþa cotidianã au dus la o închidere
a comunitãþilor sãteºti în propria lume conservatoare.
De asemenea, Timocul are toate caracteristicile
unei arhaice arii folclorice marginale, ceea ce
infirmã opinia unora care fixeazã aºezarea
românilor în acest þinut abia în secolele al XVIII-lea
– al XIX-lea, odatã cu asprirea regimului fanariot
de la nordul Dunãrii. Folclorul este cea mai importantã
dovadã a circulaþiei continue a colportorilor
de o parte ºi de alta a fluviului ºi a identitãþii lor
româneºti. Faima frumuseþilor Timocului l-a fãcut
pe poetul Tudor Arghezi sã-ºi exprime regretul, în
prefaþa la celebrul volum de cîntece bãtrîneºti
adunate de Cristea Sandu Timoc, cã nu a ajuns sã
vadã acest þinut românesc: „Singura mea pãrere de
rãu ºi adîncã e cã n-am ajuns pînã la valea
Timocului, în apele cãruia se oglindesc fraþii noºtri
români”. E un privilegiu pe care, însã, cercetãtorii
craioveni l-au avut.
Coordonatoarea proiectului, Gabriela Rusu-
Pãsãrin, deschide volumul Revalorizarea contemporanã
a troiþelor în regiunea Oltenia ºi în context
multietnic – Timoc ºi Voievodina (Craiova, Editura
ALMA, 2009) recunoscînd cã acesta este o primã
valorificare a proiectului. Este o subliniere importantã,
fiindcã fenomenul este prea amplu pentru a
putea fi cuprins ºi descris în doar cele 120 de pagini
ale cãrþii. Se aratã aici cã tipologizarea realizatã
pînã acum vizeazã douã paliere: istoric, prin comparaþia
între tipuri de troiþe construite în secolul trecut
(începînd cu cele din 1927, ale cãror fotografii
se gãsesc în Arhiva Muzeului Olteniei) ºi pînã la
cele identificate pe teren în lunile iulie-august 2009,
ºi geografic (oferit de realitatea de pe teren). Orice
inventariere a troiþelor trebuie, într-adevãr, sã þinã
seama de mutaþiile funcþionale, simbolice, estetice
pe care acestea le-au suferit de la o epocã la alta.
Autorii vor constata fenomenul de înlocuire a valorii
rituale cu una strict esteticã, troiþele devin opere
de artã plasticã. Acestea devin astãzi ansambluri
eterogene, care îmbinã, sub acoperiºurile circulare
sau în patru ape, din lemn sau din tablã, ornamentele
fitomorfe, solare, cu iconografia creºtinã,
aleasã de cãtre þãrani în funcþie de delimitarea masculin-feminin
(„troiþa voiniceascã” sau „troiþa parte
femeiascã”). S-a arãtat cã, din perspectiva materialelor
folosite, crucile din lemn s-au gãsit mai ales
în regiunea de cîmpie, însoþite de stîlpi ciopliþi de
meºteri locali, pe cînd spre munte, acestea sunt de
piatrã, beneficiind ºi de conservarea mai bunã în
timp.
Deºi proiectul îºi propune sã analizeze formele
de troiþã, cercetãtorii îºi vor depãºi în mod conºtient
acest obiectiv, fiind oarecum influenþaþi de realitatea
gãsitã în anchete. Troiþele vor fi astfel descrise
în contextul mai larg al obiectelor funerare ca
ipostaze variate ale „coloanei cerului”: stîlpul,
?ãruºul, prãjina, crucea. Toate aceste suporturi
creeazã premisele unei integrãri a sufletului în
lumea cealaltã. Cercetãtorii au remarcat cã, în
Oltenia, se respectã o succesiune a apariþiei însemnelor
funerare, hotãrîtã de timpul ritual. Þãruºul,
stîlpul ºi suliþa se pun la înmormîntare, urmînd ca,
dupã 6 sãptãmîni, familia defunctului sã adauge
crucea de piatrã ºi troiþa. ªi în Bulgaria, etnografii
au remarcat cele douã etape ale însemnãrii mormîntului:
stîlpul este pus la înmormîntare, iar crucea la
6 luni. Dacã în prima fazã este respectat ritualul
funerar, în starea postliminalã, impactul crucii ºi al
troiþei este mai ales de naturã comemorativã. Cu
Revista românã nr. 2 (60) / 2010
23

toate cã s-a remarcat prezenþa troiþelor olteneºti în
recuzita funerarã, cercetãtorii au identificat ºi diferenþe
în regiunile anchetate. De pildã, Gabriela
Boangiu aratã cã, în Timocul bulgãresc ºi în
Voievodina, troiþele au rãmas semne de hotar, o
realitate mai veche decît pãtrunderea acestor monumente
în spaþiul funerar.
Funcþia ritualã ancestralã a acestor repere
aparent profane este susþinutã de o serie întreagã de
acte care marcheazã identitatea troiþei ca vehicul de
comunicare între lumi. Acestor monumente construite
cu o mare atenþie pentru estetic sunt, în plus,
împodobite de cãtre þãrani cu „ºmoace de la cruce”
(în Mehedinþi) sau cu „peºchir” (în Florentin –
Bulgaria), bucãþi de pînzã albã legate de magia
apotropaicã. Respectivele însemne sunt, în limbaj
ritual, daruri pentru a îmbuna spiritele rãtãcitoare.
Mai tîrziu, dar în acelaºi context ritual, comunicarea
dintre lumea cu dor ºi lumea fãrã dor este
influenþatã de canonul bisericesc, fondul rãmînînd
de fapt acelaºi. Astfel, în Oltenia ºi în Timoc, se
observã cã pe troiþele „de izvor” sau „de drum”
oamenii ataºeazã pomelnice pentru cei morþi. Nu alt
rol, de a crea continuitate între aici ºi acolo, au
impresionantele troiþe ediculare (cu panouri
înscrise), prezente în Oltenia, sau vestitele epitafuri
aflate pe monumentele funerare din Sãpînþa. Un alt
tip de monument corespunzînd aceleiaºi funcþii de
poartã cãtre transcendent este arhaica „troiþã de
pomanã”, în care trecãtorii lãsau ofrande alimentare,
amintind de strãvechiul rit al „prînzului
Hecatei”, zeiþa care stãpînea rãscrucile. ªi poate nu
foarte departe de acest obicei este cel al „pomului
mortului”, încãrcat de daruri, care plaseazã sacrificiul
ritual pe acelaºi succedaneu al coloanei cerului,
într-o formã particularizatã.
Partea ce mai bogatã ºi impresionantã a cãrþii
este reprezentatã de corpusul de fotografii.
Imaginile surprinse de autori în contemporaneitate
sunt uneori din aceeaºi familie cu cele mai frumoase
ºi arhaice exemplare din tratatele de etnografie.
De exemplu, în cimitirul din Polovragi,
cercetãtorii au gãsit o suliþã incizatã, avînd o
lungime impresionantã, pe care au fost suspendate
obiºnuitele coroane funerare. În cimitirul din
Argetoaia, Dolj, observãm cã troiþa de lemn pictatã
naiv cu un înger, sub influenþa creºtinã, are alãturi
un stîlp antropomorf, iar doi stîlpi de acest gen,
marcînd o familie, sunt integraþi în troiþa de lemn
din satul Valea lui Pãtru. În multe sate, gardurile
devin suporturi pentru ºiruri de troiþe mici, fiecare
amintind probabil un anumit reper spiritual pentru
familie. Ansamblurile rezultate (prin adãugarea
unei noi troiþe la una mai mare ºi mai veche) sunt
numite „troiþã cu pui”. Fotografiile cimitirelor din
Florentin (Bulgaria) ºi Ecica (Serbia) aratã cît de
prezenþi sunt încã stîlpii de lemn sculptaþi,
asemãnãtori cu cei de la casele gorjene.
Toate aceste mãrturii etnografice, puse în valoare
de cãtre realizatorii proiectului, întãresc opiniile
deja formate despre complexa filozofie thanaticã
a Olteniei de ºes, acolo unde þãranii au trãit mereu
cu o conºtiinþã acutã a „artei de a muri”, cum
spunea Mircea Eliade. ªi, nu întîmplãtor, tot acolo,
în spaþiul oltenesc ce se continuã armonios dincolo
de Dunãre, se gãseºte renumitul cimitir „La
Lilieci”, atît de frumos conturat de Marin Sorescu.
24 Revista românã nr. 2 (60) / 2010