Publication as PDF - FES Office Romania

34
s‐a spus că imaginea bolivienilor sau
a marocanilor nu e, totuşi, atît de
rea. De exemplu, o recentă campanie
a Partidului Popular din Spania, condus
de fostul premier Aznar, nu i‐a
vizat pe marocani sau pe bolivieni, ci
strict pe români. „No querremos rumanos“
sunau sloganele unor afişe
electorale lipite pe toate zidurile în
oraşul Badalona, aflat în apropierea
Barcelonei. În mod similar, controversata
melodie a cântăreţului El
Chivi nu îi înjură pe sud‐americani,
ci pe români, „acel flagel în
creştere... care lucrează şi în zilele de
sărbătoare, (...), fii de curvă, să le
tăiem mâinile (...), proxeneţi şi
angajaţi în restaurante, mă cac pe
neamul lor, pe morţii lor şi pe toată
ţara lor...“ La ilustrarea tezei lui
Miguel Pajares – cum că imaginea
negativă şi disimularea propriei
identităţi stau la baza fracturării
comunităţii româneşti – am asistat
cu altă ocazie, de data aceasta în
Franţa. Mă aflam la o terasă din
Strasbourg împreună cu un grup de
tineri, majoritatea angajaţi ai unor
instituţii publice. La un moment dat,
un cerşetor s‐a apropiat de noi,
ţinând în mâna întinsă un pahar de
plastic, pe fundul căruia zăngăneau
câteva monede, şi suspinând jalnicoteatral:
„Papa, papa!“. L‐am abordat
pe româneşte şi s‐a dovedit că era,
într‐adevăr, din Timişoara.
Împreună cu cineva din grup, care
lucra ca asistent social, am început,
dintr‐un defect profesional, să îi
punem tot soiul de întrebări despre
viaţa sa, despre cât câştigă, cum e cu
ajutoarele sociale. După vreo cinci
minute de conversaţie, restul grupului
a început să se revolte: „Dă‐o încolo
de treabă, chiar trebuie să ne
vadă toţi că suntem români! Ce
avem noi în comun cu «ăsta»!“.
Exact această logică a disocierii de
conaţionali am remarcat‐o şi la
românii ce munceau în Spania sau
Italia. Românii sunt, după spusele
acestora, figlio de putta – cum îmi
mărturisea un tânăr de 25 de ani cu
care am stat de vorbă în gara
Tiburtina din Roma: „Îţi iau pielea
de pe tine dacă le ceri ajutorul“, sunt
„egoişti, secretoşi sau hoţi“. Ultimul
aspect, cel cu hoţia, îl auzi din gura
oricărui migrant român. Aşa cum
colegii cu care călătoream la Strasbourg
încercau să se distanţeze de
imaginea românului cerşetor, tot aşa
românii din Italia încearcă să se
autodiferenţieze de românii hoţi şi
de ţigani, care sunt de vină, în viziunea
lor, pentru imaginea proastă a
tuturor românilor. Dar cu cât
discuţia se încinge şi autocenzura
slăbeşte, cu atât descoperi că, de
fapt, puţini sunt cei străini de viciile
blamate, fie că e vorba de perceperea
unei taxe pentru intermedierea
angajării, fie că e vorba de hoţie. „Aş
fura şi eu, însă mi‐e teamă“, mi‐a
mărturisit băiatul care îi considera
pe români figlio de putta. Altul, care
avea o firmă de construcţii în
regiunea Calabria, mi‐a spus foarte
senin: „Păi, am muncit un an şi m‐
am prins că nu te îmbogăţeşti din
muncă, aşa că m‐am apucat de
furat“. „Ce furai“, l‐am întrebat.
„Cum ce De toate! Camioane, excavatoare...
ce găseam. Dar nici din
furat nu m‐am îmbogăţit, ştii cum e,
ce vine uşor pleacă uşor, aşa că acum
mi‐am făcut o ditta (întreprindere)!“.