este etica aplicată o aplicare a eticii? - Societatea Română de ...

Valentin Mureşan
normativ asemenea judecăţi particulare, care sunt complet dependente de
context, distorsionează fenomenul studiat şi ne împiedică să‐l înţelegem.
Lumea noastră morală e dominată de contingenţă şi de ambiguitate şi orice
tentativă de a o subordona unor principii mai fundamentale decât practicile
morale pe care le avem e o mutilare artificială a realităţii morale. 17 Nu voi
intra în polemică aici, dar voi aminti că şi realitatea fizică e infinit de diversă
în percepţia omului de rând, cu toate că nici o persoană cu bun simţ nu va
protesta împotriva legilor matematice ale fizicii pentru motivul că acestea ar
deforma şi sluţi această realitate a simţului comun, propunându‐ne să
revenim la poezie.
Criticul literar Stanley Fish, de pildă, are următoarele argumente antiteoretice:
teoria, adică substituirea unor principii generale pentru fapte
particulare “e un proiect imposibil” deoarece (i) datele primare şi legile
formale sunt scoase din contextul lor şi considerate independent de el (aşadar
teoriile nu iau în serios percepţiile particulare ale agenţilor morali individuali
şi practicile comunităţilor morale locale); (ii) aşa‐zisele “fapte obiective” şi
“reguli de calcul” care trebuie să întemeieze în mod obiectiv interpretarea
sunt ele însele produse ale interpretării (i.e. nu există în realitate principii
universale obiective, atemporale); (iii) principiile morale universale de
substanţă nu există; deliberarea morală e o chestiune de intuiţie, de
“judecată”, de phronesis, nu de raţiune deductivă; nu există nimic moral în
afara practicilor morale locale, sedimentate prin tradiţie; noi nu trebuie să ne
lăsăm ghidaţi de valorile imparţialităţii şi universalităţii.
O poziţie mai puţin radicală e aceea a neoaristotelicilor, care se opun
teoriei (citeşte: teoriei de tip kantian) propunând un alt fel de teorie, cea a
virtuţii. Faptul că această teorie nu e una fundaţionistă, de tip ipoteticodeductiv,
nu justifică însă susţinerea unora că la Aristotel nu am avea o teorie
etică: “funcţia filosofului este aceea de a fi capabil să teoretizeze despre orice
lucru (peri panton dynasthai theorein)”, spunea Stagiritul (Met. 1004a35‐b1).
Poziţia acestor autori ce ne propun să‐l recitim mai atent pe Aristotel (M.
Nussbaum, A. MacIntyre, R. Rorty, B. Williams) e mai degrabă aceea de
contestare a faptului că teoriile etice normative au capacitatea de a ne ghida
acţiunile şi de a ne înrâuri efectiv vieţile furnizând un test moral.
Dincolo de aspectele militante ale acestor poziţii, la care ar mai trebui să
adăugăm curentul feminist cu a sa “etică a grijii” (ethics of care), ele au
evidenţiat pe bună dreptate limitele poziţiei pro‐teoretice dure (deductiviste)
şi au sugerat nuanţări şi inovaţii metodologice importante, menite să apropie
17
D. Furrow, Against Theory; Routledge, London, 1995, pp. xii‐xiii.
84