este etica aplicată o aplicare a eticii? - Societatea Română de ...

Revista de Filosofie Analitică, I, 1 o , 2007
aparenţele la fel de justificate raţional, care pot oferi uneori evaluări
incompatibile ale aceluiaşi fapt moral. Celebră din acest punct de vedere e
situaţia utilitarismului şi kantianismului. Să numim aceste diverse teorii T1,
T2, T3. Obiecţia justificată a medicilor sau jurnaliştilor interesaţi de etica
propriilor lor profesii ar putea fi aceasta: voi, eticienii, veniţi cu diferite teorii
care duc uneori la evaluări diferite ale faptelor; la ce ne puteţi fi, atunci, de
folos În haosul evaluativ produs de teoriile voastre, cum putem şti care
teorie – şi deci care evaluare – este cea bună De ce nu ar fi mai prudent, în
faţa acestei incoerenţe, să ne dispensăm de teorii Să ne bazăm pur şi simplu pe
moralitatea comună în care toţi suntem experţi. Confruntaţi cu situaţia în
care, pentru majoritatea dintre noi, nu există o singură teorie corectă sau un
singur cadru teoretic unificat din care să poată fi deduse toate judecăţile
morale particulare, provocarea centrală a eticii aplicate a părut multora să fie
aceasta: cum e posibilă unitatea deliberării morale în condiţiile unei atari lipse
de coerenţă teoretică. 11
Aceasta e şi întrebarea mea: cum am putea susţine o poziţie pro‐teoretică
viabilă în contextul acestui pluralism teoretic incoerent care presupune tacit
că există o singură teorie corectă, dar nu ştim cu precizie care Pe ce bază vom
selecta şi adopta o asemenea teorie E necesar să facem o asemenea selecţie
La aceste întrebări există mai multe posibilităţi de răspuns.
Într‐o primă variantă, am putea adopta dogmatic o teorie şi să judecăm
faptele prin prisma ei, de pildă prin deducerea unor concluzii morale
particulare din principiul teoriei (sau din regulile secundare) şi din fapte. Cel
mai bun exemplu de acest fel e acela furnizat de eticile teologice, căci acestea
sunt prin natura lor adoptate dogmatic. Dar şi etica marxistă era asumată
dogmatic în comunism. Ne‐am putea imagina, cu un oarecare efort de data
aceasta, şi o comunitate de utilitarişti fanatici care nu ar vrea să privească
lucrurile decât prin ochelarii utilitarismului. În acest caz, adoptarea unei teorii
nu e o chestiune de argumentare raţională, ci de credinţă cvasi‐iraţională care
decurge din toate aspectele biografiei şi contextului cultural al celor în cauză.
Dacă la aşa ceva se referă critica lui Maclean 12 atunci când flagelează
“bioetica” utilitaristă dominantă, “asupritoare”, “imperialistă”, trebuie să
recunoaştem că ea are dreptate. Căci se poate constitui imediat un grup de
anti‐utilitarişti dogmatici gata să conteste primul grup cu aceeaşi înverşunare
iraţională, fiind de aşteptat ca dialogul lor să fie un dialog al surzilor. Dacă
11
D.W. Brock, Public Moral Discourse; în L.W. Sumner & J. Boyle (eds.), Philosophical
Perspectives on Bioethics; University of Toronto Press, Toronto, 1996, p. 289.
12
A. Maclean, The Elimination of Morality. Reflections on Utilitarianism and Bioethics;
Routledge, London, 1993.
77