Camelian Propinatiu - Puii pasarii cu clont de rubin - Liviu Ioan Stoiciu

[Cel mai mare poet şi cel mai mare român]
Aş vrea să adun în sufletul meu
Fiecare frunză veştedă, ce-o lasă, foşnind, creanga teiului,
ca o coroană
Pe piatra rece, sub umbra teiului tău sfânt,
Aş vrea să ard ca tămâia prinosului
Sub găvanele dureroase de bronz ale ochilor tăi.
Un grup de maici, în negru cu iz uşor de negură,
Au spus vorbe banale şi s-au rugat o clipă pentru tine.
Dincolo de zidurile cimitirului, se zvârcoleşte o horă veselă,
Din care, la un mormânt, un popă cântă un prohod şi-i
atât de trist...
Seninul înalt picură printre crengi
Ca umbră şi lumină
Gâzele, înviorate de ultimele zile ale toamnei
Înalţă pe florile roşii de deasupra ta –
Se îmbată ultima dată cu soare şi parfum – înainte
De a pieri ucise de gerurile albe
Şi nu ştiu că tu dormi sub florile roşii,
Şi nu ştiu că-i toamnă şi că vor muri.
Nisipul străluceşte sub frunzele căzute –
Câţi ani sunt de atunci, de când tot cad pe nisipul tău
O clipă sau o veşnicie – tot una.
Spiritul tău dăinuie la fel deasupra ierburilor şi frunzelor.
Ascultă veselia noastră tristă,
Aspiră fumul de lumânări şi tămâie
Şi priveşte trist zilele – deşănţate călugăriţe negre...
De ce-i atât de puţină poezie pe mormântul tău cenuşiu –
Pe mormântul poeziei tale,
Tu, cel mai mare poet şi cel mai mare român
E timpul să plec;
Iartă-mă, bătrâne prieten, că nu mi-am scos şapca în faţa ta,
Dar fruntea mea n-a cunoscut şapcă –
Iartă-mă că nu mi-am făcut cruce
56