Descarcă revista în format PDF - idea

arhiva
de-limbaj a lui Dumnezeu este Cuvîntul. Orice limbaj omenesc 23 este numai un reflex al Cuvîntului în nume.
Numele ræmîne la fel de departe de Cuvînt precum cunoaøterea de creaflie. În comparaflie cu nelimitarea
absolutæ, nemærginitæ øi creatoare a cuvîntului divin, nelimitarea oricærui limbaj omenesc 24 ræmîne mereu
de naturæ mærginitæ øi analiticæ.
Imaginea cea mai profundæ a acestui cuvînt divin øi punctul în care limbajul uman participæ cel mai intens
la nelimitarea divinæ a cuvîntului pur, punctul în care el nu poate deveni nici cuvînt finit, nici cunoaøtere este:
numele omului. Teoria numelui propriu este teoria despre granifla între limbajul finit øi cel infinit. Dintre
toate fæpturile [Wesen], omul este singurul care îøi numeøte el însuøi seamænul, aøa cum e singurul cæruia
Dumnezeu nu i-a dat nume. E poate îndræznefl, dar deloc imposibil sæ citæm în acest context versetul 2,
20, øi anume partea a doua: omul a numit toate fæpturile, „dar pentru om nu s-a gæsit ajutor pe potriva
lui“. 25 Aøa cum, de altfel, Adam, de îndatæ ce-øi capætæ femeia, o numeøte (femeie în capitolul al doilea 26 ,
Eva în al treilea 27 ). Dîndu-le un nume, pærinflii îøi consacræ copiii lui Dumnezeu; numelui pe care-l dau acestora
nu-i corespunde – în sens metafizic, nu etimologic – nicio cunoaøtere, de vreme ce este dat unor
nou-næscufli. Pentru un spirit riguros, niciun om n-ar trebui de altfel sæ corespundæ numelui sæu (etimologic
vorbind), pentru cæ numele propriu este cuvîntul lui Dumnezeu în sunete omeneøti. Cu el i se atestæ
fiecærui om facerea sa de cætre Dumnezeu øi, în acest sens, numele e creator el însuøi, aøa cum e exprimat
asta de înflelepciunea mitologicæ în concepflia (întîlnitæ nu rareori) cæ numele omului i-ar fi destinul. Numele
propriu este comunitatea omului cu cuvîntul creator al lui Dumnezeu. (Nu e singura, cæci omul cunoaøte
øi o altæ comunitate de limbaj cu cuvîntul lui Dumnezeu.) Prin cuvînt, omul este legat de limbajul lucrurilor.
Cuvîntul omenesc este numele lucrurilor. Ceea ce exclude perspectiva corespunzætoare vederii burgheze
despre limbaj, în care cuvîntul s-ar afla într-un raport întîmplætor cu lucrul [desemnat, Sache], ar fi doar un
semn pentru lucruri (sau cunoaøterea lor) stabilit printr-o convenflie oarecare. Limba(jul) nu furnizeazæ niciodatæ
semne goale [bloße Zeichen]. Însæ respingerea teoriei burgheze a limbajului printr-una misticæ ar fi tot
o neînflelegere. Potrivit acesteia din urmæ, cuvîntul este pur øi simplu esenfla lucrului [enunflat/desemnat,
das Wesen der Sache]. Ceea ce e incorect, pentru cæ lucrul acesta în sine [die Sache an sich] n-are niciun
cuvînt; creat de cuvîntul lui Dumnezeu, el e cunoscut, în numele sæu, conform cuvîntului omenesc. Aceastæ
cunoaøtere a lucrului nu este însæ creaflie spontanæ, ea nu survine prin limbaj în mod absolut nemærginit
øi nesfîrøit precum lucrurile; ci numele pe care omul îl dæ lucrului [spus] depinde de felul cum i se comunicæ
acestea lui. În nume, cuvîntul lui Dumnezeu n-a ræmas creator, el a devenit, în parte, receptor, fiind øi
acela care concepe [în sînul sæu] limbajul. 28 Aceastæ concepflie e orientatæ spre limbajul însuøi al lucrurilor 29 ,
din care, în schimb, în magia mutæ a naturii, radiazæ silenflios cuvîntul lui Dumnezeu.
Pentru concepflie øi deopotrivæ pentru spontaneitate, aøa cum se aflæ ele în aceastæ legæturæ unicæ doar în
domeniul limbajului, limbajul îøi are propriul cuvînt, iar acest cuvînt stæ øi pentru primirea în nume a ceea
ce e lipsit de nume. Este traducerea limbajului lucrurilor în acela omenesc. E necesar ca bazele conceptului
de traducere sæ fie aøezate în stratul cel mai adînc al teoriei limbajului, cæci bætaia lui e mult prea vastæ
øi prea puternicæ pentru ca el sæ poatæ fi tratat într-un fel oarecare, ulterior, aøa cum uneori s-a crezut. Semnificaflia
sa deplinæ e dobînditæ doar cînd sesizæm cæ orice limbaj superior (cu excepflia cuvîntului divin) poate
fi considerat drept traducerea tuturor celorlalte. Traductibilitatea reciprocæ a limbajelor e implicatæ de tot
ceea ce a fost pomenit mai sus în privinfla raportului dintre limbaje ca unul al mediilor cu densitate diferitæ.
Traducerea este trans-ducerea [Überführung] unui limbaj în celælalt printr-un continuum de transformæri.
Traducerea e stræbatere de continuumuri de transformæri, nu de zone abstracte de echivalenfle øi similitudini.
Traducerea limbajului lucrurilor în acela omenesc nu este numai traducere a mufleniei în [ceva] sonor, este
øi traducerea a ceea ce n-are nume în nume. Este, prin urmare, traducerea unui limbaj imperfect într-unul
mai desævîrøit; ea nu poate face altceva aici decît sæ adauge ceva, øi anume cunoaøtere. Obiectivitatea acestei
traduceri este însæ garantatæ în Dumnezeu. Cæci Dumnezeu a creat lucrurile, cuvîntul creator în ele e germenul
numelui prin care se cunoaøte, aøa precum øi Dumnezeu la urmæ, dupæ ce crease fiecare lucru, l-a
numit. Dar aceastæ numire este, evident, doar expresia identitæflii în Dumnezeu a cuvîntului creator øi a cuvîntului
cunoscætor, nu øi soluflia anticipatæ a sarcinii prescrise expres de cætre Dumnezeu omului însuøi: aceea
de a da nume lucrurilor. Iar omul o îndeplineøte concepînd 30 limbajul mut øi anonim al lucrurilor øi transpunîndu-l
în nume, ræspicat. Ea nu s-ar putea îndeplini dacæ limba denominantæ a omului øi anonimatul lucrului
nu s-ar înrudi în Dumnezeu, dacæ n-ar fi purces din acelaøi cuvînt creator, devenit în lucruri comunicare
9