27 martie, duinica a 2-a a Postului Paștelui, glasul 2

a lui Dumnezeu în viaţa omului şi a societăţii, o lucrare pe care
o înţelegem abia mai târziu, sau niciodată în cadrul acestei lumi,
având o semnificaţie neprevăzută. În cazul de faţă însă, legătura
dintre păcat şi boală este evidentă. De aceea, Iisus iartă întâi
păcatele celui adus la El spre vindecare. El iartă, vindecă, dar nu
judecă, nici nu divulgă păcatele celui iertat. El ridică pe om din
păcat şi din boală, ca să-l reintegreze sănătos sufleteşte şi trupeşte
în comunitatea celor credincioşi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria
celui vindecat şi a semenilor. Iisus iartă păcatele şi vindecă
pe păcătos, dar tace în ce priveşte păcatul, fiindcă păcătosul iertat
a fost reînfiat! Dintr-un rob al păcatului şi al suferinţei, slăbănogul
devine prin iertare şi vindecare fiu al iubirii dumnezeieşti (Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete de Dumnezeu
- înţelesul şi folosul postului -, Basilica, 2008, pp. 147-148). De
aceea, vindecările minunate săvârşite de Mântuitorul sunt „semne“
ale Împărăţiei lui Dumnezeu, anticipări ale vindecării finale
totale: mântuirea.
Evanghelia ne mai arată că avem datoria să ne îngrijim nu
numai de vindecarea trupului, ci mai întâi să ne îngrijim de sănătatea
sufletului. Sufletul nostru se îmbolnăveşte prin păcat, devine
slăbănog şi slăbănogit. Păcatul slăbeşte puterea noastră de viaţă
adevărată şi ne paralizează puterea de a iubi pe Dumnezeu şi pe
oameni. De aceea, păcatul, ca boală a sufletului, trebuie curăţit
prin pocăinţă, mărturisire şi iertare, iar după ce căutăm mai întâi
sănătatea sufletului, putem căuta şi pe cea a trupului, şi încă cu
mai mult succes.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos Care a iertat păcatele oamenilor,
după Învierea Sa, a dăruit această putere şi ucenicilor Săi, zicând:
„Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate,
şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23). Această putere
o dă în Biserică şi urmaşilor Apostolilor, episcopilor şi preoţilor,
pentru ca prin ei să ierte păcatele tuturor celor care cu căinţă şi
hotărâre de îndreptare şi le mărturisesc în Taina pocăinţei. Evanghelia
ne cheamă să ne îngrijim mai întâi de iertarea păcatelor şi
de vindecarea sufletului de păcatele cunoscute de alţii şi de cele
necunoscute de ei, dar cunoscute de Dumnezeu şi de noi înşine.
De aceea Taina mărturisirii este secretă şi se face în faţa lui Dumnezeu
şi a preotului duhovnic, cel care în numele lui Hristos ne
dezleagă de păcate, dându-ne asigurarea că am primit iertarea de
la Dumnezeu.
Cei patru oameni care l-au adus pe slăbănog la Hristos
simbolizează Biserica rugătoare pentru toţi
Evanghelia duminicii ne mai arată cât de folositoare sunt credinţa
şi rugăciunea altora pentru vindecare, nu numai ale noastre,
personale. Cel paralizat este iertat de păcate şi vindecat pe baza
credinţei altora, a celor care l-au adus la Mântuitorul Iisus Hristos,
pentru că el nici nu se mai putea exprima, nici nu putea veni singur
la Mântuitorul să ceară vindecarea. Când credinţa noastră a
slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este
paralizat de păcat, de mare folos sunt prezenţa şi rugăciunea celor
credincioşi şi milostivi, prezenţa şi ajutorul celor ce au credinţă
mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă
mai mare decât avem noi şi un suflet mai curat. Cei patru oameni
care l-au adus pe slăbănog la Mântuitorul Hristos reprezintă aici
Biserica rugătoare pentru toţi. Rugăciunea Bisericii este deosebit
de importantă pentru sănătatea şi mântuirea noastră, deoarece ea
este însufleţită de iubirea jertfelnică a lui Hristos şi de puterea Duhului
Sfânt. Biserica se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunea
ei, ci pentru toţi cei care au nevoie de ajutor, ea se roagă
pentru sănătatea şi pentru mântuirea tuturor oamenilor şi pentru
pacea a toată lumea. Toţi cei ce participă la viaţa şi rugăciunea ei
primesc lumina lui Hristos, lumina vieţii.
Aşadar, Evanghelia ne îndeamnă să ne îngrijim de vindecarea
sufletelor noastre şi de vindecarea altora. Evanghelia Mântuitorului
Iisus Hristos este Evanghelia iubirii şi ne îndeamnă, mai ales
acum, în Postul Mare, ca, pe lângă mărturisirea păcatelor în Taina
pocăinţei pentru a primi iertarea păcatelor noastre, să facem şi
fapte bune; să ajutăm pe cei bolnavi şi să ne rugăm pentru toţi oamenii
care suferă, într-un fel sau altul. Să-i ajutăm să treacă de la
suferinţă la bucurie, de la o viaţă întunecată de păcat sau de boală
la viaţa luminată de iubirea milostivă a lui Hristos Mântuitorul.
În general, când oamenii dobândesc iertarea păcatelor de la
Dumnezeu prin Taina pocăinţei, se apropie de El prin rugăciune
şi prin fapte bune şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine, ei primesc
lumina lui Hristos în suflet. Aceasta le dă sensul adevărat al vieţii,
curajul şi puterea de a birui greutăţile ei şi energia de a urca pe
treptele împlinirii şi desăvârşirii. Perioada Postului Mare este o
perioadă rânduită de Biserică în care adunăm lumina lui Hristos
în suflet. Oprim gândurile rele, ispitele şi poftele care ne înrobesc
şi adunăm lumină din lumina Sfintelor Scripturi şi a Sfintelor
Slujbe, adunăm lumina lui Hristos prin primirea şi împărtăşirea
cu Sfintele Taine şi o dăm şi altora prin săvârşirea faptelor bune.
Cu fiecare cuvânt pe care-l auzim din Sfânta Scriptură, îndrumându-ne
calea vieţii, cu fiecare rugăciune pe care o facem, cu fiecare
împărtăşire cu Sfintele Taine, noi ne luminăm mintea, ne curăţim
simţirea şi ne îmbogăţim cu lumină, hrănind viaţa noastră cu lumina
cea neapusă şi netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu sau
a Preasfintei Treimi.
Biserica Ortodoxă preţuieşte mult experienţa şi învăţăturile
sfinţilor, pentru că sfinţii pregustă încă din lumea aceasta lumina
şi bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu, după ce s-au vindecat de patimi
şi de păcate prin rugăciune şi nevoinţe, prin pocăinţă şi post
şi au sporit în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Lumina smerită şi tainică din sufletele sfinţilor
În această duminică, Biserica face pomenirea marelui ierarh
Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii Taborului, al luminii
dumnezeieşti necreate, dar şi al luminii din inimile sfinţilor, pentru
a ne arăta că prin post şi rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele
Taine şi fapte bune, săvârşite din credinţă şi iubire, ne împărtăşim
şi noi de această lumină.
Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi
ai Bisericii Ortodoxe care a trăit în secolul al XIV-lea. După ce s-a
nevoit ca monah, în post şi rugăciune, la Muntele Athos, a ajuns
Arhiepiscop al Tesalonicului, trecând la Domnul în 14 noiembrie
1362. El a învăţat că sfinţii, în lumea aceasta, când Dumnezeu voieşte,
pentru credinţa lor puternică şi pentru multa lor rugăciune,
pot pregusta lumina necreată şi netrecătoare a Împărăţiei cerurilor.
Această lumină s-a arătat la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor (cf. Matei 17, 1-9; Marcu
9, 1-9; Luca 9, 27-36). Acum, lumina aceasta nu se arată nouă în
mod obişnuit pentru că nu este lumină din lumea aceasta văzută,
fizică, şi pentru că noi nu suntem în stare să o vedem cu ochii trupeşti,
dar ea este, în mod tainic şi smerit, prezentă în sufletele sfinţilor,
până la arătarea slavei lui Dumnezeu în „cerul şi pământul
nou“ al Împărăţiei Sale, în „cetatea noului Ierusalim“ (Apocalipsa
21, 1-7), care „nu are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze,
căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul“
(Apocalipsa 21, 23). Din acest motiv, în această duminică a doua
din Postul Mare, Sfântul Grigorie Palama este pomenit ca teologul
luminii dumnezeieşti, necreate şi veşnice. El este numit în Triod
„trâmbiţă a teologiei“, „stâlpul Bisericii cel nemişcat“, „sfeşnicul
luminii“, „apărătorul adevăratei evlavii“, „vestitorul dumnezeieştii
lumini“ şi „cunoscătorul tainei celei cereşti a Treimii“.
În această duminică, Biserica ne îndreaptă spre lumina Învierii
sau spre lumina cea neînserată din Împărăţia lui Dumnezeu.
Această lumină o primim tainic în sufletele noastre în relaţia sau
comuniunea noastră cu Dumnezeu-Sfânta Treime, ea este harul
Domnului nostru Iisus Hristos Cel necreat şi veşnic, dragostea
lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, este însăşi
prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în oameni. Această lumină se
revarsă în sufletele noastre şi ne luminează viaţa când mărturisim
şi trăim în dreapta credinţă, postim, ne căim pentru păcatele
noastre şi primim iertarea lui Dumnezeu în Taina pocăinţei,
când ne rugăm fierbinte şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, când
credinţa noastră devine lucrătoare prin iubirea aproapelui (Galateni
5, 6) în fapte de milostenie. Atunci Hristos-Lumina lumii,
prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt, ne luminează viaţa şi ne
conduce, prin aceasta, spre lumina cea veşnică a Împărăţiei Sale.
A lui să fie slava, stăpânirea şi împărăţia, a Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh în veci. Amin.
Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Apostol TOMA 9