CĂLĂTORIE PRIN LUMEA BASMELOR

― Dragă rândunică, i-a mărturisit Prinţul, îmi povesteşti nişte lucruri nemaipomenite, dar
ce este mai nemaipomenit decât suferinţa bărbaţilor şi femeilor. Nu există nici o enigmă mai
mare decât sărăcia. Zboară peste oraşul meu, mică rândunică şi povesteşte-mi ce vezi că se
întâmplă în el. Rândunica a zburat deasupra marelui oraş şi a văzut oamenii bogaţi huzurind
în frumoasele lor case, în timp ce cerşetorii aşteptau la porţile lor. A zburat peste uliţe
întunecoase şi a zărit feţele copiilor înfometaţi uitându-se în gol către străzile fără lumină. Sub
bolta unui pod, a putut vedea doi băieţei ce se îmbrăţişau încercând să îşi ţină unul altuia de
cald.
― Ce foame ne este, ziceau ei.
― Este interzis să staţi aici, le-a strigat paznicul, şi ei au plecat de acolo prin ploaie. Apoi,
rândunica a zburat înapoi la Prinţ şi i-a povestit ce văzuse.
― Sunt acoperit cu un aur ales, i-a spus Prinţul, trebuie să îl scoţi de pe mine, foiţă cu foiţă,
şi să îl dai celor săraci. Cei muritori cred întotdeauna că aurul îi poate face fericiţi. Rândunica
a smuls aurul cu ciocul foiţă după foiţă, până când Prinţul a arătat întunecat şi cenuşiu. Foiţă
cu foiţă, ea a dus aurul cel ales oamenilor sărmani, iar feţele copiilor au devenit mai roşii, şi
au început a râde şi a se juca în stradă.
― Acum avem pâine! strigau ei.
Zăpada a venit până la urmă, iar după ea a apărut îngheţul. Străzile arătau ca şi
cum ar fi fost făcute din argint, atât de tare străluceau. Lungi ţurţuri, asemănători unor
pumnale din cristal, atârnau la streşinile caselor. Toată lumea se îmbrăca cu blănuri, iar băieţii
purtau fesuri roşii şi se dădeau pe gheaţă. Sărmanei rândunici îi era din ce în ce mai frig, dar
nu îl putea părăsi pe Prinţ, pentru că îl iubea prea mult. Ea adună firimituri de pe lângă uşa
brutarului atunci când acesta nu era atent şi încerca să se încălzească dând mereu din aripi. În
cele din urmă şi-a dat însă seama că era pe cale să moară. A mai avut doar atâta putere cât să
zboare până pe umărul prinţului încă o dată.
― La revedere, dragă Prinţ! a şoptit ea, mă laşi să îţi sărut mâna?
― Ce bine îmi pare că pleci în sfârşit în Egipt, micuţă rândunică, i-a spus Prinţul, ai stat
prea mult aici. Poţi să mă săruţi pe buze, pentru că te iubesc.
― Nu către Egipt mă îndrept, i-a zis rândunica, ci spre casa morţii. Moartea este sora
somnului, nu-i aşa?
Rândunica l-a sărutat pe Prinţ şi a căzut moartă la picioarele lui. În acea clipă, s-a
auzit un pocnet ciudat înăuntrul statuii, ca şi cum ceva s-ar fi rupt. Ce se petrecuse de fapt era
că inima de plumb Prinţului se crăpase în două. Era, cu adevărat, un ger îngrozitor!
« 87 »