Views
6 months ago

CĂLĂTORIE PRIN LUMEA BASMELOR

― Mă duc în Egipt a

― Mă duc în Egipt a strigat rândunica, dar nimeni nu a auzit-o şi atunci când luna s-a înălţat pe cer, a revenit la Prinţul fericit. ― Am sosit să îmi iau rămas bun, a exclamat ea. ― Rândunică, rândunică, mică rândunică, i-a zis prinţul, nu ai dori să mai stai puţin cu mine? ― Este iarnă, i-a răspuns rândunica, iar recea zăpadă va veni curând. În Egipt, soarele încălzeşte palmierii şi crocodilii stau lungiţi în noroi, cotropiţi de lene. Tovarăşii mei îşi clădesc cuiburile în templul lui Baalbek, iar porumbeii albi şi roz se uită la ei, gângurind unul către altul. Dragă Prinţule, trebuie să plec, dar nu te voi uita niciodată, iar la primăvara viitoare îţi voi aduce înapoi două frumoase bijuterii în locul celor pe care le-ai dăruit. Rubinul va fi mai roşu decât un roşiatic trandafir, iar safirul va fi la fel de albastru ca şi marea.” ― În piaţă de aici, de jos, este o fetiţă ce vinde chibrituri. Şi-a scăpat chibriturile în şanţul cu apă, şi s-au stricat toate. Tatăl ei o va bate dacă nu îi va aduce nişte bani, iar ea plânge din tot sufletul. Nu are nici ciorapi, nici ghete, iar căpşorul ei este dezgolit. Smulge-mi celălalt ochi şi dă-i-l ei, iar tatăl ei nu o va mai bate. ― Am să mai stau cu tine încă o noapte, i-a răspuns rândunica, dar nu pot să te las şi fără celălalt ochi. În acest fel, vei deveni orb. ― Rândunică, rândunică, mică rândunică, i-a grăit prinţul, îţi poruncesc să faci asta. Rândunica i-a smuls cu ciocul şi al doilea ochi şi s-a repezit în zbor către piaţă. A plutit deasupra fetiţei cu chibrituri şi i-a strecurat bijuteria în palmă. ― Ce frumoasă bucăţică de sticlă, a strigat ea, încântată şi a fugit către casă, bucuroasă. ― Acum eşti orb, a spus ea, aşa că trebuie să rămân lângă tine pentru totdeuna. ― Ba nu, rândunico, i-a zis bietul Prinţ, trebuie să te duci în Egipt. ― Voi rămâne mereu cu tine, a murmurat rândunica, şi a alunecat la picioarele Prinţului. În următoarele zile, ea a stat pe umărul Prinţului, şi i-a spus povești despre lucrurile pe care le văzuse pe ciudate meleaguri pe unde colindase. I-a pomenit despre roşii ibişi, care stăteau în şiruri pe malurile Nilului, prinzând peşti aurii în ciocurile lor, despre sfinxul care este la fel de vechi precum lumea, care trăieşte în deşert şi ştie totul, despre neguţătorii care umblă agale pe cămilele lor, şi au mărgele de ambră în mâini, despre regele munţilor lunii, care este la fel de negru că abanosul şi se roagă la un imens cristal, despre marele şarpe verde ce doarme într-un palmier, şi are la dispoziţie doisprezece preoţi pentru a-l hrăni cu prăjituri cu miere, despre pigmeii care navighează pe un mare lac pe frunze uriaşe şi sunt mereu în război cu fluturii. « 86 »

― Dragă rândunică, i-a mărturisit Prinţul, îmi povesteşti nişte lucruri nemaipomenite, dar ce este mai nemaipomenit decât suferinţa bărbaţilor şi femeilor. Nu există nici o enigmă mai mare decât sărăcia. Zboară peste oraşul meu, mică rândunică şi povesteşte-mi ce vezi că se întâmplă în el. Rândunica a zburat deasupra marelui oraş şi a văzut oamenii bogaţi huzurind în frumoasele lor case, în timp ce cerşetorii aşteptau la porţile lor. A zburat peste uliţe întunecoase şi a zărit feţele copiilor înfometaţi uitându-se în gol către străzile fără lumină. Sub bolta unui pod, a putut vedea doi băieţei ce se îmbrăţişau încercând să îşi ţină unul altuia de cald. ― Ce foame ne este, ziceau ei. ― Este interzis să staţi aici, le-a strigat paznicul, şi ei au plecat de acolo prin ploaie. Apoi, rândunica a zburat înapoi la Prinţ şi i-a povestit ce văzuse. ― Sunt acoperit cu un aur ales, i-a spus Prinţul, trebuie să îl scoţi de pe mine, foiţă cu foiţă, şi să îl dai celor săraci. Cei muritori cred întotdeauna că aurul îi poate face fericiţi. Rândunica a smuls aurul cu ciocul foiţă după foiţă, până când Prinţul a arătat întunecat şi cenuşiu. Foiţă cu foiţă, ea a dus aurul cel ales oamenilor sărmani, iar feţele copiilor au devenit mai roşii, şi au început a râde şi a se juca în stradă. ― Acum avem pâine! strigau ei. Zăpada a venit până la urmă, iar după ea a apărut îngheţul. Străzile arătau ca şi cum ar fi fost făcute din argint, atât de tare străluceau. Lungi ţurţuri, asemănători unor pumnale din cristal, atârnau la streşinile caselor. Toată lumea se îmbrăca cu blănuri, iar băieţii purtau fesuri roşii şi se dădeau pe gheaţă. Sărmanei rândunici îi era din ce în ce mai frig, dar nu îl putea părăsi pe Prinţ, pentru că îl iubea prea mult. Ea adună firimituri de pe lângă uşa brutarului atunci când acesta nu era atent şi încerca să se încălzească dând mereu din aripi. În cele din urmă şi-a dat însă seama că era pe cale să moară. A mai avut doar atâta putere cât să zboare până pe umărul prinţului încă o dată. ― La revedere, dragă Prinţ! a şoptit ea, mă laşi să îţi sărut mâna? ― Ce bine îmi pare că pleci în sfârşit în Egipt, micuţă rândunică, i-a spus Prinţul, ai stat prea mult aici. Poţi să mă săruţi pe buze, pentru că te iubesc. ― Nu către Egipt mă îndrept, i-a zis rândunica, ci spre casa morţii. Moartea este sora somnului, nu-i aşa? Rândunica l-a sărutat pe Prinţ şi a căzut moartă la picioarele lui. În acea clipă, s-a auzit un pocnet ciudat înăuntrul statuii, ca şi cum ceva s-ar fi rupt. Ce se petrecuse de fapt era că inima de plumb Prinţului se crăpase în două. Era, cu adevărat, un ger îngrozitor! « 87 »