Occidentul romanesc 92 octombrie 2018

occidentul romanesc 

www.occidentul-romanesc.com Publicaţie lunară în limba română - ediţia de Spania 

Ziar 

GRATUIT 

Anul VIII - Nr. 92 / 24 pagini 

OCTOMBRIE 2018 

Occidentul Românesc este o publicaţie independentă. Nu are niciun fel de afiliere politică sau religioasă! 

„ÎN CĂUTAREA 

SATULUI STRĂBUN” 

„Privit prin obiectivul lui Dragoș Bărbulescu, satul românesc este un spațiu de excludere demografică, o 

materializare în lumini și umbre a unei tragedii care macină încet dar sigur seva națiunii. O fereastră către...” 

Pagina 12-13 

Curs de Educație 

Financiară Internațională 

„Fundația Lufkin pentru 

Antreprenoriat și Migrație 

în parteneriat cu CEC Bank 

organizează în premieră, în 

perioada 22-27 octombrie 

2018, primul Curs de Educație 

Financiară Internațională...” 

Pagina 04 

Recunoașterea hotărârilor 

judecătorești străine în 

România 

„Dreptul Comunitar a insituit 

o serie de reglementări care să 

faciliteze accesul cetățenilor și 

rezidenților Uniunii Europene 

la o justiție unitară...” 

Pagina 09 

Iasi es la tercera segunda 

ciudad por población de 

Rumanía 

„La cultura y la historia 

abundan en Iasi. Por ello 

sus monumentos eson muy 

grandiosos y bellos. Los 

principales son…” 

Página 18 

Interviu cu diplomatul 

Mihai Sîrbu, participant la 

maratonul de 100 km 

„Cu ocazia Centenarului, 

diplomatul Mihai Sîrbu din 

cadrul Ambasadei României în 

Regatul Spaniei, a participat la 

maratonul de 100 de km care 

s-a desfășurat pe ruta...” 

Pagina 08 

ANAF trece din 2019, 

la comunicarea exclusiv 

online cu contribuabilii 

„Din ianuarie 2019, Agenţia 

Naţională de Administrare 

Fiscală (ANAF) va comunica 

cu contribuabilii doar prin 

Spaţiul Privat Virtual (SPV)…” 

Pagina 15

02 OCTOMBRIE 

2018 

Adrese şi informaţii utile 

REPREZENTAREA 

DIPLOMATICĂ A ROMÂNIEI 

ÎN REGATUL SPANIEI 

Ambasada României în Spania • Adresa: Avenida de Alfonso 

XIII nr. 157, Madrid 28016, •Telefon: 0034/913 501 881 (5 

linii) •Fax: 0034/913 452 917 •Web: madrid.mae.ro •E-mail: 

secretariat@ embajadaderumania.es •Facebook: www.f acebook. 

com/ambasada.madrid •Probleme de muncă şi sociale: E-mail: 

agregado.trabajo@embajadaderumania.es •Birou de promovare 

economică şi comercială: E-mail: oficina.comercial@ 

embajadaderumania.es 

Secţia Consulară a Ambasadei României la Madrid •Adresa: 

Avenida de la Albufera nr. 319, 28031 Madrid •Telefon: 0034/ 

917 344 004 (5 linii) •Fax: 0034/914 165 025 • E-mail: contact@ 

informatiiconsulare.ro • Program cu publicul: luni-joi 09:00- 

17:00, vineri 09:00-16:00 •Jurisdicţii consulare: León (León, 

Palencia, Burgos, Zamora, Valladolid, Soria, Salamanca, Avila, 

Segovia), Insulele Canare (Las Palmas, Santa Cruz de Tenerife) 

•Telefon de urgenţă: 0034/649 656 032 (doar pentru cazuri de 

deces sau accidente rutiere) 

Institutul Cultural Român Madrid •Adresa: Plaza de la 

Lealtad 3, entreplanta dcha. 28014 Madrid •Program cu publicul: 

10:00-17:00 •Telefon: 0034/917 589 566 •Fax: 0034/915 

590 135 •E-mail: icrmadrid@icr.ro 

Consulatul General al României la Barcelona •Adresa: 

Calle San Juan de la Salle 35 bis, 08022 Barcelona •Intrare 

pentru public: C/Alcoi 22, colţ cu C/San Juan de la Salle, 

Barcelona •Telefon: 0034/934 181 535, 0034/934 344 223 •Fax: 

0034/934 341 109 •E-mail: contact@ informatiiconsulare.ro, 

consuladogeneralenbarcelo@ telefonica.net •Site web: http:// 

barcelona.mae.ro •Program cu publicul: luni-vineri 09:00-17:00 

(între orele 09:00-14:00 se primesc cererile pentru servicii consulare, 

între orele 15:30-16:30 se eliberează documentele solicitate) 

•Jurisdicţii consulare: Catalonia (Barcelona, Girona, 

Lerida, Tarragona), Insulele Baleare 

Consulatul General al României la Bilbao •Adresa: Plaza 

Circular nr. 4, etaj 1, 48001 Bilbao •Telefon: 0034/944 245 177 

•Fax: 0034/944 245 405 •Email: contact@ informatiiconsulare. 

ro •Program cu publicul: luni-joi, 09:30-17:00 (09:30-14:00 se 

primesc solicitările pentru serviciile consulare, între orele 16:30- 

17:00 se eliberează documentele solicitate) •Telefon de urgenţă: 

0034/608 956 278 (pentru cazuri de deces sau accidente rutiere) 

•Jurisdicţii consulare: Galicia (La Coruña, Lugo, Pontevedra, 

Orense), Asturia, Cantabria, Ţara Bascilor (Alava, Guipuzcoa, 

Vizcaya), Navarra, La Rioja 

Consulatul României la Castellón de la Plana •Adresa: Avenida 

Valencia s/n, esquina Rambla de la Viuda, 12006 Castellón de la 

Plana •E-mail:contact@ informatiiconsulare.ro •Telefon: 0034/964 

212 446, 0034/964 203 331, 0034/964 216 172 •Fax: 0034/964 

257 053 •Site web: http://castellon.mae.ro/ •Telefon de urgenţă: 

0034/677 842 467 (numai pentru cazuri de deces, accidente sau 

alte situaţii de dificultate deosebită) •Program cu publicul: lunijoi: 

de la 09:00 la 13:30 (preluare documente; cererile pentru acte 

notariale se depun la ghişeu, fără excepţie, înainte de orele 13.00), 

de la 15:00 la 16:30 (eliberare acte); vineri: 09:00-11:30 (preluare 

documente; cererile pentru acte notariale se depun la ghişeu, 

fără excepţie, înainte de orele 11.00), 12:00-13:00 (eliberare acte), 

14:00-15:30 (oficiere căsătorii, probleme cetăţenie, audienţe etc., 

cu programare), 15:30-16:30 vize (primire cereri de acordare a vizei 

de intrare în România, eliberare vize, cu programare); închis 

în zilele de sărbători legale din România. •Jurisdicţii consulare: 

Comunitatea Valenciană ( Valencia, Castellón, Alicante) 

Consulatul României la Ciudad Real • Adresa: Calle Mata 37, 

13004, Ciudad Real •Telefon informaţii consulare: 0034/926 226 

825 •E-mail: contact@informatiiconsulare.ro •Fax: 0034/926 

231 170 •Program cu publicul: luni-joi: 09:00-14:00 depunere 

documente pentru servicii consulare, 16:00-17:00 eliberarea 

actelor; vineri: 09:00-17:00 doar servicii programate (audienţe, 

oficieri casatorii, depuneri juramânt, penitenciare etc.) 

•Telefon de urgenţă: 0034/609 513 790 (doar pentru cazuri de 

arestare, deces sau accidente rutiere) •Jurisdicţii consulare: Comunitatea 

Castilia-La Mancha (Toledo, Ciudad Real, Albacete, 

Guadalajara, Cuenca), Extremadura (Caceres, Badajoz) 

Consulatul General al României la Sevilla •E-mail: contact@ 

informatiiconsulare.ro •Telefon: 0034/954 233 243, 0034/954 

230 947, 0034/954 624 053 •Program cu publicul: luni-vineri, 

orele 09:30-14:00 pentru primirea solicitărilor, orele 15:30- 

16:30 pentru eliberarea documentelor •Telefon de urgenţă: 

0034/648 212 169 (va fi utilizat strict pentru cazuri de urgenţă, 

accidente şi decese) •Jurisdicţii consulare: Andaluzia (Huelva, 

Cádiz, Málaga, Sevilla, Cordoba, Jaen, Granada), Regiunea 

Murcia, oraşele autonome Ceuta şi Melilla 

Această publicație a fost tipărită cu sprijinul Ministerului pentru Românii 

de Pretutindeni! 

www.mprp.gov.ro 

Conținutul acestei publicații nu reprezintă poziția oficială a Ministerului 

pentru Românii de Pretutindeni. 

„Satul străbun – o lume 

care dispare!”, expoziție 

de fotografie în San 

Lorenzo de El Escorial 

În perioada 1 – 16 octombrie a.c., în 

incinta Casei de Cultură a oraşului San 

Lorenzo de El Escorial (Provincia Mdrid), 

„Luna Culturii Româneşti” continuă cu expoziţia 

de fotografie „Satul străbun – o 

lume care dispare!”, de Dragoş Andrei 

Bărbulescu. Expoziția conține 50 de fotografii 

şi un mini-documentar, „Unde este 

satul străbun?”, realizat de către Carmen 

Răduţ. 

Expoziția „Satul străbun – o lume care 

dispare!” poate fi vizitată de luni până 

vineri, între orele: 10:00 - 13.30 şi 17:00 

- 20:00, precum și sâmbăta, între orele 

10:00 – 13:30, în Calle Floridablanca nr. 

3, lângă Mănăstirea El Escorial, patrimoniu 

UNESCO, considerată a opta minune 

a lumii. 

Intrarea este liberă! 

Expoziţia este organizată de către 

Ambasada României în Regatul 

Spaniei şi Institutul Cultural Român 

de la Madrid, cu sprijinul Primăriei San 

Lorenzo de El Escorial. Sponsor: Tabita 

Tour. 

Publicație lunară gratuită 

Produs și editat de: 

EL OCCIDENTE RUMANO 

Depósito Legal: M-30588-2013 

FONDATORI: 

Kasandra Kalmann Năsăudean 

Florin Valentin Barbu 

COORDONATOR: 

Michael Harrison Cronkite 

DIRECTOR EDITORIAL: 

Kasandra Kalmann-Năsăudean 

REDACTOR-ȘEF ADJUNCT: 

Eduard Rudolf Roth 

EDITORI SENIORI: 

Dan Caragea 

Letiţia Coza 

Puşa Roth 

Zoe Stoleru Martí 

REDACTORI: 

Andra Mateescu Gutiérrez 

Ilinca Fodor 

Lorena Borrero Garcia 

SPECIALIŞTI: 

Prof. Dr. Ana Maria Zuneitman (USA) 

Av. Bogdan Daniș (Spania) 

Dr. Corina Simionescu Hudgens (UK) 

Av. Constantin Radu Călugăru (Spania) 

Prof. Dr. Irina Șova Georgescu (USA) 

MARKETING-PUBLICITATE: 

Dan Aurelian Pătrașcu 

Răzvan Ionescu 

CONTACT: 

redactia@occidentul-romanesc.com 

publicitate@occidentul-romanesc.com 

www.occidentul-romanesc.com

Cuvânt înainte OCTOMBRIE 

2018 03 

Kasandra Kalmann-Năsăudean 

Jurnalist investigații, analist 

financiar independent, membru 

CCNMA 

De vreun secol şi jumătate, 

tot exersăm. Asta facem 

şi acum, apăsând tot 

mai hotărât pedala de acceleraţie, 

miraţi oarecum, dar 

nu prea mult, că din sensul 

opus vin spre noi, tot mai 

repede, nişte „obstacole 

mişcătoare” care ameninţă 

să ne facă praf şi pulbere. 

Până când, în urma coliziunii, 

vom aduna din nou de 

pe jos cioburile sparte ale 

ceea ce ar fi putut fi ulciorul 

nostru plin în istorie, 

vom aștepta, cine ştie, altă 

jumătate de secol, un secol, 

ori poate până la Judecata 

de Apoi. Până atunci, o să 

ne trăim cele 15 minute de 

„satisfacţie naţională”, de 

„încredere în capacităţile 

proprii”, vom hrăni ca şi 

altă dată iluzia unor aprige 

bătălii politice interne 

care au hotărât „Momentele 

Mari”, când am fost „la 

cârma destinului”, ne vom 

îmbăta o oarecare vreme 

cu iluzia chioară că, în 

sfârşit, s-au născut şi la noi 

oameni politici capabili să 

ne aşeze în tabăra celor 

care scriu istoria. 

În realitate, suntem din 

nou pe contrasens, cu piciorul 

pe acceleraţie! Am 

mers vreodată şi în sensul 

Istoriei? Da, puţin, din 

când în când, cu rezultate 

remarcabile. Generaţia 

politică de la 1864, care a 

pus România pe harta geopolitică 

a Europei, în varianta 

Principatelor Unite, 

apoi generaţia de la 1918 

care a făcut Unirea, de la 

care tocmai se împlinesc 

o sută de ani, o generaţie 

care a avut reacţia şi energia 

necesară să exploateze 

circumstanţele politice cu 

totul speciale şi neaşteptat 

de favorabile în care ne-am 

trezit aruncaţi de straniile 

efecte geo politice generate 

de soluţia „wilsoniană” 

impusă Europei după 

Primul Război Mondial. 

În rest, tot pe contrasens. 

După Unirea de la 

1918, ne-am afundat în 

iluziile „statu-quo” şi ale 

capacității (inexistente, altfel!) 

a celor mici, uniți în 

alianțe locale, de a rezista 

presiunii pe termen lung 

a intereselor revizioniste 

ale celor mari, în speță, 

ale Rusiei şi Germaniei. În 

perioada interbelică, a „reînvierii 

germane”, ne-am 

lăsat legănați de frumoasele 

iluzii ale „garanțiilor 

marilor puteri”. Ulterior, 

pentru a „repara” contratimpul 

anti-german din 

„Firul rupt nu 

se mai toarce” 

preliminariile primului 

război mondial am executat 

un nou contratimp, de 

data aceasta în alianță cu 

Germania, pentru a sfârși 

pe banca vinovaților şi a 

celor puși să plătească, din 

greu, oalele sparte ale celui 

de-al doilea război mondial. 

În perioada comunistă, 

am avut marele contratimp 

stalinist, început încă din 

miezul erei ceaușiste şi 

sfârșit abia în Decembrie 

1989. 

După 1989, contratimpul 

Tratatului cu URSS, 

rămas din fericire fără 

urmările prea drastice, 

în afara întârzierii cu un 

deceniu şi mai bine a reintrării 

României pe sensul 

alianțelor europene şi 

euroatlantice, unde ni s-a 

rezervat, nici nu prea e 

de mirare!, locul din coada 

plutonului. Evident, 

râniți în „amorul” nostru 

istoric am căutat alternative. 

Iată, ele au apărut 

la orizont şi „adevărații” 

oameni politici, sensibili 

la oportunități, au sărit 

grămadă pe ele. Doar că, 

noile oportunități ne duc, 

din nou, pe contrasensul 

periculos, la limită, fatal, 

al istoriei. 

Cu siguranță nu suntem 

singurii care circulă 

pe contrasens, iar dacă 

este să rămânem în perimetrul 

nostru geopolitic 

imediat, din când în când, 

experiențe asemănătoare 

găsim şi la alţii, cu efecte 

la fel de grave pentru istoria 

lor. Polonezii au fost cu 

siguranţă pe contrasensul 

istoric, când, după primul 

război mondial, au oferit 

Germaniei unele dintre 

cele mai substanțiale elemente 

de contencios pentru 

revizionismul lor teritorial. 

La fel şi Ungaria când, 

după 1918, s-a grăbit să 

îmbrățișeze propunerile 

lui Lenin de a deveni al 

doilea stat comunist din 

lume, în schimbul promisiunilor 

ferme de a-i 

susține aspirațiile revizioniste 

contra României. 

Bulgaria, în episodul războaielor 

balcanice. Nu mai 

puţin, Iugoslavia în 1989- 

1990, pe jumătate împinsă, 

pe jumătate subjugată 

de farmecul circulaţiei pe 

contrasens, propusă de regimul 

Miloşevici ca soluţie 

politică de supravieţuire, 

„plăcere” pe care a plătit-o, 

în cele din urmă, cu 

desființarea statală! Spre 

deosebire de noi, cei mai 

mulţi vecini de istorie, cu 

care împărţim destine geopolitice, 

fie şi parţial, au 

revenit mult mai repede pe 

sensul bun, după deraierile 

lor. 

Ungaria semnalează, 

încă din 1956, dorinţa de 

a părăsi contrasensul comunismului 

moscovit şi 

revenirea la sensul central 

şi vest-european al istoriei 

sale; Cehoslovacia urmează 

acelaşi traseu, în 

două episoade, 1968 şi 

1977; Polonia declanşează 

ieşirea decisivă de pe 

contrasens, începând cu 

1980. România a avut şi ea 

şansa ei, cu o fereastră de 

oportunitate deschisă între 

mai 1968 şi iunie 1971. 

Corifeii neostalinismului 

dâmbovițean i-au dat însă 

cu piciorul şi aşa am rămas 

pe contrasens, până în 

1989. 

Acum, din fosta autostradă 

a istoriei, simplă, 

cu sensurile clare, încep 

să se desprindă drumuri, 

căi, poteci diferite, aparent 

fiecare cu potențialul 

de a dezvolta viitorul tronson, 

larg, viitoarea autostradă 

a istoriei. Europa 

anexată în marele proiect 

imperial euro-asiatic al 

Rusiei, Europa proiectului 

Monnet- Schuman dus 

până la capăt, Europa semi 

decuplată ori total decuplată 

de America, Europa 

căzută definitiv, dacă nu 

chiar prăbușită, în groapa 

ultimei inflexiuni descendente 

a curbei sale istorice, 

lăsată să contempleze 

neputincios sfârșitul civilizaţiei 

pe care a creat-o şi 

impus-o lumii, începând cu 

elementele culturilor mediteraneene 

ale antichităţii 

şi terminând cu proiectul 

consumat al alianţei euro-atlantice 

care a hotărât 

soarta celui de al doilea 

război mondial şi a războiului 

rece. 

Ceea ce propune, de 

fapt, politica „alternativă” 

ițită şi la București este 

„să evadăm din Europa”. 

Vaporul (Europa) se scufundă, 

nu mai sunt şanse 

să fie reparat, cu atât mai 

puţin modernizat. Decât să 

ne ducem la fund o dată cu 

el, mai bine să evadăm, cât 

încă se mai poate! Unde? 

Dacă nu în Rusia direct, 

sau via Germania, prea 

puţin contează, atunci în 

America, iar dacă nici aici 

nu s-o putea, măcar undeva 

într-o viguroasă şi „strategică” 

alianţă cu China. Ori, 

mă rog, în orice combinaţie 

de oportunităţi care s-ar 

putea ivi din acomodarea 

competitivă a intereselor 

acestor poli care, în secolul 

XXI, definesc reţeaua 

puterii globale. 

De ce reprezintă această 

„soluţie” contrasensul istoriei? 

Răspunsul simplu, 

pentru că România are o 

„energie istorică” atât de 

limitată, încât abia dacă 

se poate târî de ici colo, în 

arealul temelor şi al problemelor 

europene, rareori 

capabilă să îşi atingă interesele, 

chiar şi cele care ţin 

direct de supravieţuirea sa 

politico-statală. Ceva mai 

complicat, pentru că nimeni, 

niciodată, nu a „evadat” 

din coordonatele sale. 

Natura în general şi natura 

socială, în special, nu are, 

nu permite soluţii bazate 

pe „evadare”, ci doar 

pe modelarea condiţiilor 

date, fie ea evolutivă, fie 

disruptivă, prin rupturi şi 

reconfigurări. 

Spre deosebire de ceea 

ce cred cei mai mulţi oameni 

politici, istoria nu 

este un fel de râu care curge 

de la trecut către viitor, 

de la origini către mare, şi 

pe care îl poţi „călări” cu 

succes dacă ai mijloacele 

şi cunoştinţele de navigaţie 

potrivite, la momentul 

potrivit. Istoria este un râu, 

dar el curge, din punctul de 

vedere al subiecţilor istoriei, 

din viitor către trecut. În 

sensul acesta, datele structurale 

şi opţiunile noastre, 

asemenea unui corp 

în calea apei curgătoare, 

selectează din imensitatea 

viitorilor care se reped către 

noi, pe acela, unic, care 

ne devine prezent. Un prezent 

care se aşează apoi în 

trecut nu „obiectiv”, de la 

sine, ci funcţie de profilul, 

de activităţile şi „prelucrările” 

la care l-au supus cei 

pe mâna cărora a încăput, 

ca prezent! 

Foto: Financial Times 

***

04 OCTOMBRIE 


De interes 

Curs de Educație 

Financiară Internațională 

„Fundația Lufkin pentru 

Antreprenoriat și Migrație 

(“FLAME”) în parteneriat 

cu CEC Bank organizează 

în premieră, în perioada 22- 

27 octombrie 2018 primul 

Curs de Educație Financiară 

Internațională pentru copiii 

migranților români din 

Madrid, Spania, sub egida 

Anului Centenar 2018. 

Cursul se va desfășura în 

opt unități școlare din Spania 

și va conține informații despre 

istoria banilor în Uniunea 

Europeană, ce putem face cu 

banii, bugetul personal, când 

și cum economisim, de ce și 

cum colaborăm cu o bancă. 

Fundația FLAME este o 

organizație non-guvernamentală, 

fondată în 2014 de către 

Dan W. Lukfin, unul dintre 

cei mai mari antreprenori ai 

secolului XX și are ca misiune 

identificarea și susținerea unor 

proiecte și programe de sprijinire 

a membrilor comunităților 

românești de peste hotare. 

O altă direcție de acțiune a 

fundației o reprezintă încurajarea 

antreprenorialului prin promovarea 

principalelor calități 

demonstrate de către migranții 

români: curaj, inițiativă, 

perseverență și integritate. 

CEC Bank, banca de 

tradiție, simbol național 

al României, înființată de 

Domnitorul Alexandru Ioan 

Cuza la 24 noiembrie 1864, a 

câștigat încrederea a milioane 

de clienți de-a lungul a celor 

peste 150 de ani de existență, 

fiind un pilon important pentru 

valorile autentice românești.” 

Expoziția 

„România în 

Primul Război 

Mondial” la 

Barcelona 

Institutul Cultural Român 

de la Madrid, Consulatul 

General al României la 

Barcelona și Reprezentanța 

Ministerului Apărării spaniol 

din Barcelona organizează 

expoziția „România 

în Primul Război Mondial”, 

în perioada 17 octombrie – 

4 noiembrie 2018, la sediul 

Comandamentului Militar 

din Barcelona. 

Expoziția continuă seria 

proiectelor dedicate 

Centenarului Marii Uniri 

și prezintă pas cu pas istoria 

războiului și unificarea 

națiunii române. Discursul 

expozițional se completează 

cu fotografii, documente, 

decorații, diplome 

și medalii aparținând familiei 

Herranz-Teodorescu, 

exponate care prezintă evenimentele 

și personalitățile 

care au marcat acești ani și 

care permit vizitatorilor să 

cunoască realitatea vieții 

cotidiene din acea perioadă. 

Colecția Herranz- 

Teodorescu aparţine unei 

familii mixte, româno-spaniole, 

pasionate de istoria 

României și cuprinde peste 

500 de piese din secolele 

XIX şi XX. Printre piesele 

expuse se regăsesc brevete 

acordate unor cetățeni 

români și străini precum 

„ Ordinul Steaua României”, 

„Crucea Comemorativă a 

Primului Război Mondial”, 

„Medalia Virtutea Militară 

clasa a II-a”, dar și livrete 

militare, barete, medalii, 

decorații românești acordate 

atât militarilor cât și civililor, 

reviste ori publicații 

din epocă. 

Expoziția „România în 

Primul Război Mondial” a 

fost inaugurată la Muzeul 

Armatei din Toledo, în 

luna ianuarie a acestui 

an, cu ocazia sărbătoririi 

Centenarului Marii Uniri, 

și a fost itinerată până în 

prezent la Universitatea 

din Salamanca, Muzeul de 

Istorie Militară din Valencia 

și Universitatea San Pedro 

Sula din Honduras. 

Detalii suplimentare 

puteți obține la: 

Institutul Cultural Român 

de la Madrid 

Email: icrmadrid@icr.ro 

Telefon: +34 917 589 566 

http://www.icr.ro/madrid/ 

Facebook: IcrMadrid; 

Instituto Cultural Rumano

06 OCTOMBRIE 


Eveniment 

Festivalul Internațional PROPATRIA 

Tinere Talente Românești de la Roma, Italia 

Ajuns la a opta ediție, 

Festivalul Internațional 

PROPATRIA – Tinere Talente 

Românești revine în 2018 cu un 

bogat program de evenimente 

care se va desfășura în locații 

de prestigiu din Roma, Italia. 

Intrarea este gratuită! 

Realizat în cadrul activităților 

care marchează 

Centenarul Marii Uniri, dedicat 

atât publicului român cât 

și celui italian, festivalul va 

avea loc la Roma, în perioada 

29 septembrie – 21 octombrie 

2018. Ca în fiecare an, vor urca 

pe scenă invitați importanţi: pianista 

Mara Dobrescu, violoncelistul 

Leonardo Cianferra, 

artistul Geo Florenti, pianiștii 

Filippo Tenisci și Emmanuele 

Stracchi, violonista Angela 

Turchetta, directorul de imagine 

Blasco Giurato, pilotul 

Fabio Barone, dansatoarea 

Juhasz Csilla, clavecinistele 

Pușcașu Luiza-Aysel și Raluca 

Enea etc. 

Festivalul va debuta în 

seara de 29 septembrie la 

Accademia di Romania, sub 

semnul sincretismului artistic. 

Directorul artistic al festivalului, 

renumita pianistă Mara 

Dobrescu (România/Franța), 

va susține concertul de pian 

“Soleils de Nuit” și va fi 

însoțită în această călătorie muzicală 

de artistul Geo Florenti 

care a realizat pentru această 

ocazie o scenografie inedită: o 

instalație de artă realizată cu o 

tehnologie inovatoare, cu consum 

zero de energie. 

Deschiderea evenimentului 

inaugural va fi marcat de un 

moment special de proiecții video 

pe clădirea Accademia di 

Romania in Roma. În cadrul ceremoniei 

de deschidere a festivalului, 

tânărul violoncelist italian 

Leonardo Cianferra - invitat 

din partea Conservatorul 

de Muzică “Santa Cecilia” 

din Roma - va susține două 

intervenții muzicale. De asemenea, 

pilotul Ferrari Fabio 

Barone, deținătorul recordului 

mondial de viteză pe 

Transfăgărășan în 2015, va fi 

prezent la eveniment. 

Această ediţie va aduce 

în atenția publicului și filmul 

românesc. În colaborare cu 

Centrul Saint Louise - Institutul 

Francez pe lângă Sfântul 

Scaun, pe data de 11 octombrie 

a.c., se va prezenta în premieră 

în Italia, filmul de lung metraj 

“Octav” în regia lui Serge Ioan 

Celibidachi. Blasco Giurato, directorul 

de imagine al filmului 

va răspunde întrebărilor publicului 

într-o sesiune de Q/A. 

Data de 17 octombrie a.c. va 

fi dedicată muzicii vechi. Realizat 

în colaborare cu Accademia 

d’Ungheria in Roma și 

Conservatorul de Muzică Santa 

Cecilia din Roma, spectacolul 

„Baroqu’eMotion” în regia lui 

Laurențiu Calomfirescu, susţinut 

de Juhasz Csilla (dans), 

Pușcașu Luiza –Aysel și 

Raluca Enea (clavecin), oferă 

o imagine muzicală diferită a 

clavecinului și a posibilităților 

sale. Conceptul artistic al evenimentului 

și secvența pieselor 

selectate ilustrează modul în 

care acest instrument a evoluat 

în timp. Călătoria muzicală va 

fi colorată prin momente de 

dans cu scenografii specifice. 

Pentru a omagia aniversarea 

a 100 de ani de unitate a 

României, ziua de 18 octombrie 

va fi dedicată memoriei istorice. 

Publicul va avea ocazia să 

admire expoziția de fotografie 

“România-Evoluție”, cu imagini 

din arhiva Agerpres urmată 

de proiecția documentarului 

“Marea Unire - România, 100 

de ani”, o producție Agerpres 

creată de Mihuț Năstăsache, 

Marilena Stănescu și Sergiu 

Olteanu. 

Spectacolul de gală este 

programat pentru data de 21 

octombrie, la teatrul Golden, 

unde vor fi premiați tineri 

români din numeroase țări 

europene. Juriul va fi format 

din personalități culturale și 

jurnaliști din Spania, Franța, 

România, Italia și Belgia. 

Organizatorii Festivalului 

Internațional PROPATRIA își 

propun, ca şi la edițiile precedente, 

să creeze un context de 

promovare a artiștilor români 

consacrați, precum și un cadru 

de manifestare pentru tinerii 

de excepție aflați la început de 

drum. Principalul scop al festivalului 

este de a continua căutarea 

și descoperirea tinerilor 

talentați din diaspora, încurajarea 

și recompensarea celor care 

au obținut rezultate excelente în 

diverse domenii ale muzicii, artei 

sau științei. 

Festivalul este organizat și 

promovat de către Asociația 

Culturală Româno- Italiană 

Propatria în colaborare cu 

Accademia di Romania în 

Roma, Institutul Cultural 

Roman, Asociația Ro&Ro și cu 

sprijinul Ambasadei României 

în Italia. 

PROGRAMUL 

FESTIVALULUI: 

SÂMBĂTĂ, 29 SEPTEM- 

BRIE 2018: 

Galeria de Artă – Accademia 

di Romania in Roma – Viale 

delle Belle Arti 110 - Roma 

19:00: Deschiderea evenimentului 

19:30: Instalaţii și proiecţii 

video pe clădirea Accademia di 

Romania in Roma 

Cu participarea pilotului 

Ferrari, Fabio Barone, 

deținătorul recordului mondial 

de viteză pe Transfăgărășan 

(2015). 

19:45: Moment muzical inaugural 

susținut de violoncelistul 

Leonardo Cianferra (Italia) 

20:00: „SOLEILS DE 

NUIT” – Recital de pian Mara 

Dobrescu (România/Franţa) 

Cu participarea artistului 

Geo Florenti care a creat pentru 

acest concert prima scenografie 

ecologică, o instalație luminoasă 

cu zero consum de energie. 

21:00: Recepție cu degustări 

de vinuri în grădina 

Academiei. În colaborare cu: 

Conservatorul de Muzică Santa 

Cecilia din Roma. 

SÂMBĂTĂ, 6 OCTOM- 

BRIE 2018, ora 19:00: 

Galeria de Artă – Accademia 

di Romania in Roma – Viale 

delle Belle Arti 110 - Roma 

„OCTOMBRIE MAGIC” 

– Concert susţinut de Filippo 

Tenisci (pian) și Angela 

Turchetta (vioară), acompaniată 

la pian de Emmanuele 

Stracchi. 

JOI, 11 OCTOMBRIE 2018, 

ora 20:00: 

Centre Saint Louis di Roma 

– Largo Toniolo 20/22 – Roma 

Proiecţia filmului de lungmetraj 

„OCTAV” – regia Serje 

Celibidachi, director de imagine 

Blasco Giurato (premiul 

Oscar pentru filmul „Cinema 

Paradiso”). Blasco Giurato în 

dialog cu publicul în încheierea 

evenimentului. În colaborare 

cu: Centre Saint Louis 

– Institutul Francez pe lângă 

Sfântul Scaun. 

MIERCURI, 17 OCTOM- 


Conservatorul de Muzică 

Santa Cecilia din Roma – Via 

dei Greci 18 – Roma 

Spectacolul de muzică veche 

și dans „Baroqu’eMotion” în regia 

lui Laurențiu Calomfirescu, 

susţinut de J uhasz Csilla (dans), 

Pușcașu Luiza –Aysel și Raluca 

Enea (clavecin). În colaborare 

cu: Accademia d’Ungheria 

in Roma și Conservatorul 

de Muzică Santa Cecilia din 

Roma. 

JOI, 18 OCTOMBRIE 2018, 

ora 19:00: 

Accademia di Romania 

in Roma, Piazza Josè de San 

Martin 1 – Roma 

Proiecția documentarului 

„Marea Unire – România, la 

100 de ani” – realizat pentru 

Agerpres, de Mihuţ N ăstăsache, 

Marilena Stănescu şi Sergiu 

Olteanu. Inaugurarea expoziției 

„România:Evoluție” imagini 

din arhiva Agerpres. Cu participarea: 

Prof. Dr. Emil Petru 

Rațiu 

DUMINICĂ, 21 OCTOM- 


Teatrul Golden din Roma, 

via Taranto 30 – Roma 

GALA PREMIILOR DE 

EXCELENȚĂ PROPA- 

TRIA 2018 

Vor fi premiați tineri români 

din: Italia, Belgia, 

Spania, Olanda, Republica 

Moldova, Franța, România, 

Anglia. Juriul va fi format 

din personalități culturale și 

jurnaliști din Spania, Franța, 

România, Italia, Belgia. Cu 

participarea pilotului Ferrari, 

Fabio Barone, deținătorul 

Recordului Mondial de viteză 

pe Transfăgărășan (2015). 

PROIECT REALI- 

ZAT CU PATRONAJUL: 

Senatul Republicii Italiene, 

Camera Deputatilor Italia, 

Reprezentanta Comisiei 

Europene în Italia, Consiliul 

Regional Lazio, Comune di 

Roma – Assessorato Cultura, 

Creatività e Promozione 

Artistica, Ambasada 

României în Italia, Ambasada 

Republicii Moldova în Italia. 

PARTENERI: Ambasada 

României în Italia, Accademia 

di Romania in Roma, Institutul 

Cultural Român, “ Institut 

Francaise – Centre Saint 

Louis”, Accademia d’Ungheria 

in Roma, Conservatorul 

de Muzică Santa Cecilia, 

Asociația RO&RO. 

PARTENERI MEDIA: 

România: Agenţia Naţională 

de Presă AGERPRES, TVR 

Internaţional, Radio România; 

Italia: Agenzia Stampa 

Askanews, GP Magazine, 

Rome Guide, Vivi Roma TV, 

Yes Art Italy, Romeig, Roma 

Multietnica, Più Culture, 

Officina delle Culture, Art 

Wave, Associazione Culture del 

Mondo, Cultural Pro, Abitare a 

Roma, Scoprendo Roma, B in 

Rome. 

Spania: Agenţia de Presă 

“Occidentul Românesc” 

Belgia: Arthis Radio-Tv 

SUA: Arca TV 

COLABORATORI: Associatia 

Assomoldave, Asociația 

„Officine delle Culture” , 

Proiectul „Ragazzi in Gamba”, 

Centrul Cultural Româno- 

Italian din Milano, Editura 

Rediviva-Milano, I nstitutul 

Limbii Romane, Golden 

Accademy. 

Coordonator de proiect: Mioara 

Moraru Tel. 328/9599204, E- 

mail: info@propatriavox.it 

www.propatriavox.it 

https://www.facebook.com/ 

propatriafestival/ 

https://twitter.com/ 

propatriavox

O afacere la cheie pentru 

visul întoarcerii acasă 

Familia Ștefănescu și-a dedicat 

12 ani din viață dezvoltării 

unei afaceri prospere: o pensiune 

(Pensiunea Maria, 3***) 

situată în comuna Florești, 

lângă Cluj-Napoca, județul 

Cluj. O investiție de suflet, pe 

care au dezvoltat-o an de an, 

au făcut-o cât mai primitoare 

pentru vizitatori și, nu în ultimul 

rând, profitabilă. Acum, 

familia Ștefănescu dorește să 

ofere această afacere la cheie 

unor români doritori să ducă 

povestea mai departe – și cu 

atât mai mult unor români care 

vor să se întoarcă acasă. 

Dăruirea, pasiunea, munca 

susținută și dragostea pentru 

detalii au fost ingrediente 

esențiale ale dezvoltării acestei 

afaceri turistice. Confortul 

de 3*** la care este clasificată 

pensiunea înseamnă o casă primitoare, 

cochetă, cu 12 camere 

de cazare situate pe două etaje, 

un parter cu anexe funcționale 

(hol, recepție, bucătărie, birou, 

saloane pentru micul dejun, 

garaj, vestiare, centrale termice 

pe gaz și altele), zece locuri de 

parcare, două foișoare, spațiul 

de grătar și balansoarul vital 

pentru o relaxare totală. Un 

specific al pensiunii este faptul 

că fiecare cameră are o culoare 

diferită, astfel că turiștii pot 

alege unde să stea în funcție de 

culoarea care îi binedispune. 

„Ne dorim să predăm 

ștafeta unor întreprinzători 

mai tineri, dinamici și harnici. 

Din motive de vârstă 

și sănătate, dorim să ne retragem 

din activitate, dar 

ne-ar plăcea tare mult ca 

visul nostru să fi e dus mai 

departe. Înțelegem și știm că 

e greu să te întorci acasă, să 

vrei să construiești o afacere 

cu experiența dobândită 

cu trudă în anii de pribegie, 

dar să te lovești de biocrația 

excesivă de aici, de obstacole 

create mai ales prin lipsa 

informațiilor. E dificil să 

pornești ceva de la zero, cu 

speranța că vei reuși”, spune 

Alecsandru Ștefănescu, proprietar 

al pensiunii. Tocmai 

din aceste motiv el își oferă 

afacerea la cheie. 

Mai concret, cei interesați 

de preluarea (prin cumpărare) 

a afacerii trebuie să știe 

următoarele detalii: suprafața 

desfășurată construită a imobilului 

este de 722 mp, din care 

609,80 suprafață utilă; terenul 

aferent investiției are 800 mp, 

Afaceri la cheie OCTOMBRIE 


iar comuna Florești, unde se 

află construcția, este cea mai 

mare din România, fiind considerată 

un adevărat satelit al 

municipiului Cluj-Napoca. 

Aici locuiesc în prezent 47.000 

de persoane, există mai multe 

centre comerciale de mari dimensiuni 

(Metro Cash&Carry, 

Carrefour Market, Lidl, Profi, 

reprezentanțe auto, firme 

de producție ori servicii, 

grădinițe, școli etc. La 500 de 

metri distanță de pensiune se 

va construi Spitalul Regional 

de Urgență Cluj, ceea ce reprezintă 

un avantaj comercial 

pentru pensiune. 

În prezent, unitatea de cazare 

este activă, stabilă pe piața 

de profil, cu rezultate bune 

și în creștere, ca imagine și 

cifră de afaceri. Există o clientelă 

deja formată a pensiunii, 

care este stabilă și fidelă. 

Posibilitățile de a dezvolta 

afacerea există deopotrivă: 

activități de tip restaurant – bar 

– bistro (condițiile funcționale 

și administrative pentru aceasta 

fiind deja asigurate), evenimente 

tematice sau chiar o 

conversie spre alte tipuri de 

servicii, complementare și 

profitabile, cu totul permise 

de structura existență. Spre 

exemplu, clădirea poate deveni 

un centru de rezidență pentru 

vârstnici (există o cerere majoră 

în regiune pentru astfel de 

așezăminte, iar tarifele acestor 

servicii sunt ridicate) sau poate 

oferi spații pentru cabinete 

medicale ori birouri de avocatură, 

consultanță etc., mai 

ales în condițiile proximității 

cu viitorul spital de urgență al 

regiunii. 

Evaluarea investiției se ridică 

la suma totală de 620.000 

de euro (pentru detalii, vedeți 

tabelul). Modalitatea de transfer 

este de predare – preluare 

a întregii activități, incluzând 

acorduri, avize și autorizații 

necesare funcționării. „Vă invităm 

să ne contactați sau să 

ne vizitați oricând pentru a vă 

convinge de potențialul zonei 

și al afacerii. Compatrioții 

rămași în țară vă așteaptă să 

reveniți cu elanul, experiența 

și priceperea occidentale, 

să ne ajutați să înțelegem și 

deprindem, și acasă, munca 

cinstită, corectă și demnă și 

să creăm împreună o societate 

care își iubește și protejează 

toți românii, deopotrivă!”, 

mai spune Alecsandru 

Ștefănescu. 

Așadar, dacă vă doriți o minunată 

aventură în lumea turismului 

în continuă creștere din 

România, dacă vreți să duceți 

mai departe o poveste frumos 

construită, bazată pe pasiune, 

dăruire și multă muncă, dacă 

doriți să reveniți acasă la o 

afacere gata pusă pe picioare, 

aveți cel puțin tot atâtea motive 

să îl căutați pe Alecsandru 

Ștefănescu la: numerele de 

telefon 004 0744-546434, 004 

0745-775178, adresele email 

stefanescu.alecsandru@gmail. 

com sau stefalexro@yahoo. 

com, să vizitați site-ul pensiunii, 

www.pensiunea- mariacluj.ro 

sau să contactați, pentru 

punere în contact, redacția 

Occidentul Românesc. 

A consemnat: Occidentul 

Românesc 

Foto: Alecsandru Ștefănescu

08 OCTOMBRIE 


Cu ocazia Centenarului, 

diplomatul Mihai Sîrbu din 

cadrul Ambasadei României 

în Regatul Spaniei, a participat 

la maratonul de 100 de 

km care s-a desfășurat pe ruta 

Madrid-Segovia în această 

toamnă. „100 de km pentru 

100 de ani”. 

Occidentul Românesc: 

Care este prima dumneavoastră 

amintire legată de 

alergare? 

Mihai Sîrbu: Cu toți avem 

niște amintiri, mai vagi sau 

mai clare, despre orele de 

sport, și dacă am dat examen 

la sport la bacalaureat, 

despre proba de alergare. Ca 

adult, din păcate, marea parte 

a noastră nu are această 

experiență. În afară de copilărie, 

prima amintire despre 

alergare este cu 9 ani în urmă, 

când m-am hotărât să încep 

să fac acest sport ca adult, la 

aproape 30 de ani, iar amintirea 

este în principal, despre 

cât de repede mi-am pierdut 

suflul și era să renunț. 

Occiden tul Românesc: Cu 

ce dificultăți v-ați confruntat 

de-a lungul timpului și cum 

ați reușit să le înfruntați pentru 

a vă continua acest vis, 

visul de a alerga? 

Mihai Sîrbu: Am avut marele 

noroc de a nu mă confrunta 

decât cu mici probleme 

care s-au rezolvat prin tehnică 

mai bună de alergat, sau prin 

a încerca în diferite momente 

ale zilei sau nopții să ies la 

alergat, să găsesc zeci de motive 

să alerg când nu aveam 

dispoziția necesară, sau vremea 

de afară nu mă îndemâna 

să o fac. Cea mai bună 

motivație este că întotdeauna 

m-am întors de fiecare alergare 

cu o stare de spirit mai bună 

decât cea cu care plecam. 

Occidentul Român esc: 

Cum se vede România prin 

ochii unui alergător de ultramaraton? 

Mihai Sîrbu: Înv erzită, sălbatică, 

aerisită și cu oameni 

uniți și săritori. Organizatorii 

de curse, voluntarii de pe 

traseu și alergătorii par să fie 

uniți instantaneu prin participarea 

la o cursă anume, iar 

turiștii întâlniți sunt aproape 

întotdeauna încurajatori. 

În privința peisajelor, am o 

experiență destul de limitată 

totuși, fiind cel mai mult la maratoane 

montane prin Carpații 

Meridionali și Carpații de 

Curbură. Există curse extraordinare 

în România, în 

Munții Apuseni și în Carpații 

Orientali, pe care le am în 

plan la întoarcerea în țară. 


Care sunt cele mai mari realizări 

pe care le-ați avut în 

plan sportiv? 

Mihai Sîrbu: Pe de o parte 

sunt realizările personale, reprezentate 

de terminarea unor 

curse care păreau determinate 

să mă termine ele pe mine, sau 

de realizarea aceluiași traseu 

într-un timp mai bun decât la 

ediția din anul precedent. Din 

acest punct de vedere, îmi vor 

fi mereu întipărite în memorie, 

primul meu maraton montan 

și prima cursă care chiar 

merită numele de ultra-maraton 

montan. Este vorba de 

T ransylvania Trail Traverse, 

de peste 50 de km și 4.200 m 

de urcuș, cu startul și sosirea 

aproape de Bran, în decursul 

căreia urci de două ori la 

Cabana Omu. A fost primul 

maraton montan, în 2014, pe 

care l-am subestimat periculos 

de mult, dar pe care am reușit 

să-l termin în 15 ore. A doua 

cursă la care am simțit, mai 

mult ca niciodată, mândria de 

a finaliza-o, este Ultra Trail 

Sierra de Bandoleros, aproape 

de Cádiz, cu 86 de km și 3.600 

m de urcuș, la care am ezitat 

să iau startul pentru că ploua 

foarte tare. Am pornit, dar 

ploaia a durat timp de 8 ore, 

terminând cursa după încă 

alte 10 ore. 


Ultramaratonul Madrid- 

S egovia a fost, fără doar și 

poate, o experiență memorabilă. 

Când ați avut ideea 

de a participa și ce înseamnă 

să alergi pentru România în 

anul Centenarului? 

Mihai Sîrbu: Ideea de a 

face 100 de km este mereu acolo, 

pentru că este o cifră rotundă. 

Fiind membru al Corpului 

Diplomatic și Consular, am încercat 

adesea să combin alergarea 

cu promovarea a ceva 

legat de România: am făcut semi-maratonul 

de la Amsterdam 

în 2010 cu desen pe tricou în 

legătură cu sărbătorirea a 

130 de ani de relații diplomatice 

România – Olanda; 

numeroase curse cu obstacole 

în Olanda cu un tricou pe care 

scria mare R omânia; maratonul 

din Alcalá de Henares 

în 2016 cu tricou dedicat 

sărbătoririi a 135 de ani de 

relații diplomatice România 

– Spania, şi semi-maratonul 

din Madrid, din acest an, cu 

steagul R omâniei și tricoul cu 

Centenarul Marii Uniri. De 

aceea, ideea celor 100 de ani 

și 100 de kilometri a venit de la 

sine, având norocul de a avea 

o cursă de 100 de kilometri 

cu startul chiar în Madrid. 

Pe deasupra, am avut șansa 

ca ambasadorul Românei în 

Spania, doamna Gabriela 

Dancău, să fie deschisă la 

astfel de idei și a susținut de 

la început propunerea mea 

de a participa la cursă în numele 

Ambasadei României în 

Regatul Spaniei, purtând însemne 

ale Centenarului Marii 

Uniri. 

Occidentul Românesc: Ce 

ați simțit în acel moment de 

dinai nte de a se da startul. 

Acel moment când lumea a 

Interviu 

Interviu cu diplomatul Mihai 

Sîrbu, participant la maratonul de 

100 km, Madrid-Segovia 

părut, fie și preț de o secundă, 

imobilă? 

Mihai Sîrbu: De obicei, 

după start te simți calm. Cursa 

începe, lumea aleargă cu 

tine sau pe lângă tine, nu prea 

mai stai să te îngrijorezi ca în 

zilele dinaintea cursei, despre 

cum o să fie, ci pur și simplu 

intri în ritm. 

Occidentul Românesc: 100 

de kilometri, pentru fiecare 

an care a trecut de la Marea 

Unire. V-ați gândit la aceasta 

atunci când alergați? 

Mihai Sîrbu: M-am gândit 

de mai multe ori, pentru că ai 

timp de-a lungul atâtor ore să 

te gândești la astfel de lucruri. 

M-am gândit la România interbelică, 

la al Doilea Război 

Mondial, la instalarea comunismului 

și la anii lungi ai 

acestei perioade, la Revoluția 

din 1989, la intrarea în NATO 

și în UE. M-am gândit și la 

momente personale, precum 

anul de naștere al părinților 

mei, al fratelui și soției mele. 

Anul ultimului kilometru, anul 

acesta este și anul nașterii primului 

meu copil. O să-i spun 

adesea în viitor, că s-a născut 

în anul Centenarului. 


Cum anume se pregătește 

din punct de vedere mental 

și fizic un alergător de ultramaraton? 

Mihai Sîrbu: Fiindcă nu 

particip competitiv, scopul 

meu este să termin în timpul 

limită (evident, mă bucur de 

fiecare dată când termen cu 

mai multe ore înainte de acest 

timp limită și când sunt mai 

departe de coada clasamentului). 

De aceea, nu am un program 

specific de antrenament. 

Alerg pentru că îmi place, mă 

relaxează și mă menține în 

formă, pot observa cum mă 

simt, dacă am progresat sau 

regresat, însă fără a ține vreo 

evidență strictă a timpilor pe 

kilometru sau alte astfel de detalii. 

Dacă devii prea centrat 

pe astfel de lucruri, riști ca 

alergatul să devină o povară 

nu ceea ce dorești să faci, și 

chiar să apară posibilitatea de 

a nu te mai antrena, pierzând 

astfel, tot. 


Care credeți că este cea mai 

comună preconcepție legată 

de sportivii care practică 

acest tip de alergare? 

Mihai Sîrbu: Am impresia 

că foarte multă lume crede 

despre participanții la maratoane 

și ultra-maratoane 

montane că sunt o altă specie, 

că au ceva genetic care le permite 

să facă acest lucru. De 

asemenea, foarte multă lume 

cred că nu înțelege că există 

etape intermediare, că mai întâi 

ești capabil să alergi 1 km, 

după aceea 5, după aceea un 

semi-maraton, după aceea un 

maraton, după aceea să alergi, 

să urci, să mergi, iar să alergi, 

iar să mergi de-a lungul unei 

zile întregi – uneori și a unei 

nopți – pentru a finaliza zeci 

de kilometri prin versanți, 

creste și văi de munte. Nu trebuie 

să fii capabil să termini 

un ultra-maraton montan ca 

să începi să alergi, măcar un 

pic. Cred că mai bine de trei 

sferturi dintre participanții la 

maratoane și ultra-maratoane 

montane au început să alerge 

pentru că s-au lăsat de fumat, 

de băut, de mâncat prost, de 

sedentarism și au zis „Ce-ar 

fi să alerg puțin?”. După mai 

mulți ani de alergări, din ce în 

ce mai lungi, ajungi pe munte, 

și o dată ce ai prins acest 

„microb”, nu mai scapi de el, 

din fericire. 


Aveți vreo superstiție, vreun 

ritual pe care-l practicați 

înainte de fiecare cursă? 

Mihai Sîrbu: Nu am un 

ritual sau o superstiție, și îmi 

pare că nici alții nu au. Te 

aduni la start, glumești, mai 

verifi ci odată echipamentul, 

îți propui niște obiective intermediare 

pe traseu, te gândești 

ce o fi de mâncare la punctele 

de alimentare de pe traseu, și 

când se dă startul, începi cu 

primul din multele zeci de mii 

de pași care te așteaptă în ziua 

aceea. 

Occidentul Românesc: Ați 

fost accidentat vreodată? Și 

dacă da, despre ce tip de accidentare 

a fost vorba și cum 

ați depășit-o? 

Mihai Sîrbu: Nu am avut 

niciodată accidentare gravă. 

Am avut la începuturile alergărilor 

de semi-maratoane 

dureri în genunchi, însă erau 

cauzate de adidașii nepotriviți 

cu stilul meu de călcare. Mici 

căzături am mai luat pe traseu, 

mai fuge câte un pic piciorul și 

țopăi 2-3 pași, însă nimic care 

să mă oblige să mă opresc. 

Alergările rapide la vale pe 

teren accidentat sunt una din 

etapele favorite la orice cursă, 

pentru că mintea ți se golește 

și te concentrezi doar pe următorii 

2 pași, în timp ce peisajul 

curge accelerat pe lângă tine 

și vântul îți șuieră pe la urechi. 


Dacă ar fi să oferiți un sfat 

noilor alergători, ce anume 

le-ați transmite? 

Mihai Sîrbu: Ia-o încet, 

scopul este să alergi pe durate 

cât mai lungi, nu cât mai repede. 

Rezistența se construiește 

mai degrabă prin alergat la 

un nivel moderat timp de o 

oră decât prin fugit 20 de 

minute cu „limba de un cot”. 

Stabilește-ți niște obiective intermediare 

mici – de exemplu, 

să alerg 10 minute, 20 minute, 

30 de minute neîntrerupt – pe 

care să le crești mereu, până 

ajungi la semi-maraton. Du-te 

la curse de 5 km sau de 10 km 

organizate, pentru că sunt ocazii 

pentru a alerga, iar energia 

mai multor participanți la un 

asemenea eveniment este 

contagioasă. Încearcă să ieși 

la alergat și când nu ai chef, 

pentru că niciodată nu îți va 

părea rău că ai făcut acest lucru, 

însă regretul rămânerii în 

casă sigur te va urmări. 


Ce anume le-ați transmite 

conaționalilor noștri, acum 

în an Centenar? 

Mihai Sîrbu: E un moment 

de reflecție asupra drumului 

parcurs până acum și asupra 

drumului care ne așteaptă. 

Este foarte bun pentru a pune 

lucrurile în perspectivă, de a 

vedea cum lucrurile pe care 

poate unii le consideră probleme 

grave, acum pălesc în 

comparație cu tragediile personale 

și naționale prin care 

au trecut românii în ultimul 

secol, și de a vedea cum fiecare 

dintre noi poate contribui 

la un popor mai unit și la 

o țară mai prosperă. Niciun 

gest nu este prea mic, orice 

contează. 

A consemnat: Rudy Roth 

Foto: flickr.com

Juridic OCTOMBRIE 


Recunoașterea hotărârilor 

judecătorești străine în România 

Alina Manuela Sasu 

Avocat (Zaragoza) 

Dreptul Comunitar a insituit 

o serie de reglementări 

care să faciliteze accesul 

cetățenilor și rezidenților 

Uniunii Europene la o 

justiție unitară, stabilind 

normele privind competența, 

recunoașterea și executarea 

hotărârilor judecătorești în 

materie matrimonială și în 

materia răspunderii părintești 

față de copiii comuni, în vederea 

garantării egalității tuturor 

copiilor. 

Conform dispozițiilor 

Codului de Procedură 

Civilă, hotărârile judecătorești 

străine sunt recunoscute 

de plin drept 

în România, dacă se referă 

la statutul personal al 

cetățenilor statului unde au 

fost pronunțate sau dacă, 

fiind pronunțate într-un 

stat terț, au fost recunoscute 

mai întâi în statul de 

cetățenie al fiecărei părți; 

în lipsă de recunoaștere, 

au fost pronunțate în baza 

legii determinate ca aplicabilă 

conform dreptului 

internațional privat 

român, nu sunt contrare 

ordinii publice de drept 

internațional privat român 

și a fost respectat dreptul 

la apărare. 

Pentru a beneficia în 

România de autoritatea lucrului 

judecat, hotărârile 

străine pot fi recunoscute 

dacă sunt îndeplinite următoarele 

condiții: 

- hotărârea este definitivă; 

- instanța care a pronunțat-o 

a avut competența 

să judece procesul; 

- există reciprocitate în 

ceea ce privește efectele 

hotărârilor străine între 

România și statul instanței 

care a pronunțat hotărârea. 

Prin hotărâre judecătorească 

străină se înțelege 

orice hotărâre de divorț, 

de separare de drept sau 

de anulare a unei căsătorii, 

precum și orice hotărâre 

judecătorească privind 

răspunderea părintească 

pronunțată de o instanță 

judecătorească a unui stat 

membru, oricare ar fi denumirea 

hotărârii, aici incluzând 

inclusiv termenii 

„decizie”, „sentință” sau 

„ordonanță”. 

Recunoașterea și executarea 

hotărârilor judecătorești 

pronunțate într-un stat membru 

ar trebui să se bazeze pe 

principiul încrederii reciproce, 

motivele de refuz al 

recunoașterii ar trebui reduse 

la minimul necesar. 

Există și cazuri în care 

o hotărâre judecătorească 

pronunțată, de exemplu, 

în materia de divorț, nu 

se recunoaște atunci când 

aceasta contravine în mod 

evident ordinii publice a 

statului membru în care se 

solicită aceasta, sau dacă 

pârâtul nu a fost înștiințat 

în timp util pentru a-și putea 

pregăti apărarea sau 

acea hotărâre este incompatibilă 

cu o altă hotărâre 

pronunțată într-o altă 

acțiune între aceleași părți. 

În ceea ce privește refuzul 

recunoașterii hotărârilor 

judecătorești în materia 

răspunderii părintești, 

pe lângă motivele mai 

sus menționate, aș mai 

adăuga doar cazul în care, 

cu excepția procedurilor 

urgente, aceasta a fost 

pronunțată fără să-i fi dat 

copilului posibilitatea de a 

fi ascultat. 

Hotărârile judecătorești 

pronunțate într-un stat membru 

cu privire la exercitarea 

răspunderii părintești, se 

execută la cererea oricărei 

dintre părți. Astfel, orice hotărâre 

pronunțată de instanța 

judecătorească din Spania și 

declarată executorie, se execută 

în România în aceleași 

condiții ca și în cazul în care 

aceasta ar fi fost pronunțată 

de instanța română. 

„Am divorțat în Spania 

și vreau să mă recăsătoresc, 

dar un pot…” și aici 

apar problemele; rezentând 

hotărărea judecătorească 

dictată în Spania în original 

nu dovedim statutul civil 

actual; sau „Am obținut 

custodia exclusivă, vreau 

să înnoiesc pașaportul copiilor 

și nu pot. De ce nu 

pot din moment ce am o 

custodie exclusivă a copiilor, 

conform sentinței din 

Spania?!” 

Important! Nu ne vom 

putea recăsători și nu vom 

putea reînnoi pașaportul 

copiilor până când nu vom 

recunoaște hotărările respective 

în România. 

Este foarte important 

și necesar să recunoaștem 

în România sentințele de 

divorț dictate în Spania, 

conform procedurilor legale 

prevăzute, dacă dorim ca 

acestea să producă efecte 

asupra noului statut civil 

la care s-a ajuns în urma 

divorțului. 

Dacă doriți obținerea 

recunoașterii unei hotărâri 

judecătorești străine, 

cererea trebuie depusă la 

instanța sau autoritatea 

competentă, împreună cu 

documentele necesare. 

Actele vor fi însoțite de 

traduceri autorizate legalizate 

și vor fi apostilate. În 

cazul neprezentării unora 

dintre documente, instanța 

poate fixa un termen pentru 

a fi prezentate ori poate 

accepta documente echivalente. 

Pentru mai multe detalii 

acesați pagina www. 

infoextranjeriazaragoza.es 

Un material realizat de: 

Avocat Alina Manuela 

Sasu 

Zaragoza, Provincia Aragon 

Telefon: 0034 / 606 012 096 

E-mail: alinasasu@icam.es 

www.infoextranjeriazaragoza. 

es

10 OCTOMBRIE 


Educaţie şi cultură 

Puşa Roth 

Scriitoare, membră a Uniunii 

Scriitorilor din România 

(USR); jurnalistă, membră a 

Uniunii Ziariştilor Profesionişi 

din România (UZPR) 

Într-un articol semnat de 

Camil Baltazar, intitulat 

,,Cum trăiesc scriitorii azi”, publicat 

în ,,România Literară” 

(1932), găsim o mărturie conform 

căreia autorul comediei 

tragice Domnișoara Nastasia 

(1927) trăia așa cum era obişnuit 

de mic, cu lipsuri, griji, 

pri va ţiuni materiale şi afective: 

,,George Mihail Z amfirescu locuieşte 

într-o modestă şi scundă 

locuinţă, la o margine tare 

depărtată a Bucureştiului. O 

locuinţă în care lumina electrică 

e încă un suav deziderat”. 

Viitorul dramaturg s-a 

năs cut în 1898, la 13 octombrie, 

în mahalaua bucu reşteană 

Basarab, primind numele 

la naștere: Gheorghe P etre 

Mihai, fiu al lui Petre Mihai și 

al Linei ( Raluca) C ostache. În 

perioada 1905-1916 este elev, 

pentru primele două clase la 

Şcoala Evanghelică, apoi la 

Şcoala Sfinţii Voievozi de pe 

Calea Griviţei, iar următoarele 

șase clase le face la Liceul 

,,D. Cantemir” din București. 

La numai 20 de ani participă 

la campania din 1918, ca 

mai toți tinerii din generația 

sa. În anul 1918, anul Marii 

Uniri, debutează cu versuri în 

,, Literatorul” lui Alexandru 

Macedonski (în numărul 

din 24 august), cu poezia 

,V ersurile mele. Poetul rondelurilor 

îi scria atunci: ,,Țin 

foarte mult la d-tale, și eu și 

noi toți, și ne lipsești mult când 

nu te vedem”. Aici i-a cunoscut 

pe de Gala Galaction, 

Tudor Vianu, N.D. Cocea, 

Tudor Arghezi care frecventau 

Salonul Cenaclului 

L iteratorul. Lecturile dar 

și apropierea de acest mediu 

literar l-au ajutat să-și 

desăvârșească cultura, devenind, 

evident și prin talent, 

gazetar, prozator, dramaturg, 

regizor şi, mai târziu, director 

de teatru. George Mihail 

Zamfirescu este continuatorul 

speciei inaugurate în dramaturgia 

română de Mihail 

Sorbul, comedia tragică, prin 

Domnișoara Nastasia (1927) 

și Idolul și Ion Anapoda 

(1935). Spirit constructiv, în 

anul 1920, inițiază Asocația 

tinerilor scriitori români și 

al revistei ,,Eroii patriei”. Între 

1922 -1924, este funcționar 

al Asigurărilor sociale la 

S atu-Mare, unde înființează 

Societatea pentru teatrul și 

cultura românească. Debutează 

editorial cu volumul de 

proză Flamura albă ... suflete 

și chipuri prinse în vârtejul 

morții, inspirate din realitatea 

războiului. (1924). Tânărul 

Zamfirescu se reîntoarce la 

București, ca bibliotecar și 

gazetar, iar în această perioadă 

semnează cronica dramatică în 

revista ,,Vremea”. În 1926 apare 

volumul de nuvele Gazda cu 

ochii umezi. Publică fragmente 

din Domnișoara Nastasia 

în ,,Universul literar” și tot 

aici apare drama psihologică 

Primăvara ce s-a dus. În anul 

1927 apare comedia tragică 

Domnișoara Nastasia care 

este pusă în scenă în același 

an la Teatrul ,,Regina Maria”. 

Piesa scurtă Fu poruncă de 

la Suceava, pusă în scenă 

la Craiova. 1929 este un an 

George Mihail Zamfirescu 

„Cred în suferinţă, singurul adevăr, singura 

viaţă, singura fericire, singura înălţare” 

important în activitatea scriitorului, 

acesta devenind, la 1 

ianuarie, membru al Societății 

Autorilor Dramatici 

Români. Tot acum este regizor 

la Teatrul Național din 

Cernăuți. Apare piesa Sam. Un 

an mai târziu, în 1930, apare 

piesa Adonis. În următorii doi 

ani (1931-1932) înființează, 

la București, companiile dramatice 

Masca și 13+1, militând 

pentru revoluționarea 

mișcării teatrale. Apare romanul 

Madona cu trandafiri, 

pentru care primește premiul 

pe anul 1931 al Societății 

Scriitorilor Români. Anul următor 

este distins cu premiul 

„I. Al. Brătescu-Voinești”. O 

etapă definitorie pentru cariera 

lui G.M. Zamfirescu este 

cea ieșeană, perioadă în care 

a ocupat funcția de director 

al Teatrului Național din Iași. 

Între anii 1933-1939 a regizat 

25 de piese ca prim-regizor, 

în locul lui I.A. Maican. În 

capitala Moldovei întemeiază, 

cu Sandu Teleajen, Titus 

Hotnog, George Lesnea şi 

Bogdan Amaru, lunarul literar, 

critic, social „Cadran” (ianuarie-iunie 

1934) şi se implică 

în existenţa revistei „Pamflet” 

(1934-1938), la care iscăleşte 

şi articolul-program (Cuvânt 

pentru o plecare la drum). 

Temperament efervescent, de 

rară energie, în ciuda sănătăţii 

şubrede, a fost prezent în numeroase 

alte periodice, de orientare 

tradiţionalistă sau modernistă: 

„A becedar” (Brad), 

„A devărul literar şi artistic”, 

„Azi”, „C alendarul”, 

„ Comedia”, „ Complex”, 

„ Cosinzeana”, „ Curentul”, 

„Familia”, „Floarea 

s oarelui”, „G azeta literară”, 

„Gândul nostru”, „ Însemnări 

ieşene”, „ Manifest”, 

„ Năzuinţa” ( Craiova), „Omul 

liber”, „Opinia”, „ Rampa”, 

„ România literară”, 

„ Reporter”, „ Revista 

Fundaţiilor Regale”, „ Revista 

scriitoarelor şi scriitorilor 

români”, „Teatrul”, „Viaţa 

literară”. Romanele sale sunt 

gândite ca o construcţie ciclică, 

Maidanul cu dragoste (I-II, 

1933) , creaţia cea mai izbutită, 

care l-a consacrat pe autor, 

Sfânta mare neruşinare (I-II, 

1936) şi Cântecul destinelor 

(1939). Li se adaugă, neterminat 

şi editat postum, în 1946, 

Bariera, acest titlu fiind hărăzit, 

de altfel, întregului ciclu. 

Se realizează aici, cu influenţe 

din literatura rusă, Maxim 

Gorki mai cu seamă, şi din proza 

lui Panait Istrati, monografia 

unei zone puţin abordate până 

atunci, mahalaua bucureşteană, 

restituită ca un mediu pestriţ, 

pitoresc, marcat de insalubritate 

morală, de instincte primare, 

dar în acelaşi timp nu lipsit de 

profunzimi sufleteşti, de trăire 

totală a iubirii, sentiment frust, 

violent, cu „gust de moarte”, 

ori ca lume revelând oaze de 

afectivitate imaculată. În anul 

1938 apare volumul de articole 

dedicate teatrului, Mărturii în 

contemporaneitate, în care îl 

regăsim ca susţinător al pieselor 

de avangardă. Zamfirescu 

face deosebirea dintre noţiunile 

„modernism” şi „modernitate”. 

Dacă respinge modernismul, 

înţeles ca o extravagantă 

paradă de virtuozitate, 

în schimb se declară adept al 

unui teatru modern, adică al 

unui „teatru umanitar şi de 

idei”, convins că „numai un 

text nou poate impune forme 

noi”. Privind retrospectiv, s-ar 

putea afirma că, dacă expresionismul 

nu ar fi existat, dramaturgia 

lui Zamfirescu şi-ar fi 

inventat, sui-generis, propriul 

expresionism. Comedia tragică 

Domnişoara Nastasia (pusă 

în scenă în 1927 de Compania 

Bulandra-Maximilian- 

Manolescu-Storin, la Teatrul 

„Regina Maria”) este o certă 

realizare a literaturii dramatice 

moderne româneşti. Anterior, 

scriitorului îi apăruseră 

compoziţii teatrale în revista 

„Slove” de la Calafat (1924), 

i se reprezentase în 1925 o 

piesă în versuri pentru copii, 

Sfârlă năzdrăvanul, şi 

în acelaşi an i se tipărise în 

„ Năzuinţa” drama într-un act, 

inspirată din nuvela Alexandru 

Lăpuşneanul de C. Negruzzi, 

Cuminecătura, dovedind deja 

forţă expresivă şi meşteşug în 

plăsmuirea intrigii, în construirea 

personajelor. Zamfirescu 

mai încearcă teatrul istoric, 

experimentând soluţii expresioniste 

în piesa scurtă Fu 

poruncă de la Suceava (reprezentată 

în 1927 la Teatrul 

Naţional din C raiova) şi publică 

în „ Universul l iterar” 

(1926) „actul provincial” 

Primăvara ce s-a dus, tentativă 

de dramă psihologică degajând 

o delicată poezie melancolică. 

Maidanul cu dragoste 

(1933) este prima parte a trilogiei 

Bariera, care mai cuprinde 

așa cum am mai spus, Sfânta 

mare neruşinare (1935) şi 

Cântecul destinelor (1939). 

Maidanul cu dragoste are ca 

personaj central, dincolo de 

personajele sale, mahalaua 

bucureşteană Basarab de la 

înce pu tul secolului al XXlea, 

loc ce cuprinde o lume 

pe care o numeşte ,,mahalaua 

cu nume ruşinos”. ,,Maidanul 

cu dragoste aduce un tumult 

de viață, pasiuni și drame, 

care fac să treacă pe planul al 

doilea orice rezervă de formă. 

El aduce mai ales un Iung șir 

de oameni vii — ceea ce este 

singura condiție a unui roman 

[...]. Eroii d-lui Zamfirescu au 

o realitate indiscutabilă, fizică: 

contezi pe ei, stai de vorbă cu 

ei, îi vezi umblând și trăind. Tot 

cartierul „cu nume rușinos”, 

maidanul cu bascula, fabricile, 

linia ferată, tot peisajul acesta 

periferic este de o realitate 

vizuală certă: îi vezi culorile, 

îi auzi rumoarea surdă a înserării, 

îi trăiești clipele de nebunie 

și destrăbălare. (Mihail 

Sebastian). George Mihail 

Zamfirescu este un poet al 

lumii mahalalei, al suferinței 

dar și al visului. Dramaturgul 

dezvăluie aceeaşi pe riferie şi 

acelaşi efort al oamenilor de 

a se smulge din chingile unei 

existenţe condamnate la mizerie 

morală şi materială., mai 

ales prin piesa Domnişoara 

Nastasia. ,,G.M. Zamfirescu a 

rămas în galeria prozatorilor 

înzestraţi dintre cele două războaie 

mondiale, a celor care au 

lăsat un document artistic despre 

o lume căreia i-a conturat 

tragica aspiraţie spre un liman 

totdeauna căutat şi niciodată 

întrevăzut”, notează criticul 

Valeriu Râpeanu în postfaţa 

ediţiei din 1986 a volumului 

Maidanul cu dragoste, apărut 

la Editura J unimea. Prin tot 

ce are mai bun, mai pregnant, 

mai viabil, opera lui George 

Mihail Zamfirescu reprezintă 

o extraordinară ,,încercare 

de a prezenta mahalaua 

bucureșteana în proporții de 

tragică epopee”, așa cum afirma 

Pompiliu Constantinescu. 

G.M. Zamfirescu s-a stins 

din viață la București, la data 

de 8 august 1939, la numai 41 

de ani. Este tatăl actriței Raluca 

Zamfirescu (1924- 2008) societară 

a Teatrului Național din 

București. 

George Mihail Zamfirescu, 

orfanul de mamă de la doi ani, 

copilul născut în mahala, gazetarul, 

traducătorul, poetul, 

dramaturgul, regizorul, directorul 

de teatru a avut, în scurta, 

dar bogata sa carieră artistică, 

o deviză care l-a însoțit mereu: 

„Cred în suferinţă, singurul 

adevăr, singura viaţă, singura 

fericire, singura înălţare”. În 

această lună octombrie, pe data 

de 13, se împlinesc 120 de ani 

de la nașterea scriitorului care, 

prin perseverență și talent, și-a 

schimbat destinul, devenind 

unul dintre cei mai importanți 

scriitori interbelici, primul care 

a adus în prim-plan viața mahalalei, 

urmat, mai târziu, de 

Eugen Barbu.Un dramaturg 

important jucat și astăzi pe 

scenele românești.

Dan Caragea - Critic literar 

Portugalia 

Nu ştiu ce ar trebui să 

înţelegem mai degrabă prin 

„toleranţă”: să fie vorba de 

un sentiment, de o stare de 

spirit, de o judecată, de o 

trăsătură de personalitate, 

de o atitudine sau un comportament 

uman? 

Poate că „toleranţă”, sau 

opusul acesteia, „intoleranţa”, 

presupune întregul hexagon 

care face ca emoţiile, 

trăirile, credinţele, judecăţile, 

faptele şi manifestările 

oamenilor să fie un tot dinamic, 

o reţea de cauze şi 

efecte interschimbătoare şi 

în continuă devenire. 

„A tolera” însemna, 

încă din latina clasică, „a 

suporta, a îndura”. „Permit, 

îngădui (trec cu vederea) 

lucruri pe care aş 

avea dreptul ori puterea să 

le opresc”, scrie, în dicţionarul 

său, A. Scriban, în 

1939. Deşi atestat abia în 

secolul al XIV-lea în franceză, 

cuvântul „toleranţă”, 

exprimă una din virtuţile 

cardinale ale creştinismului, 

religie a iubirii aproapelui 

şi a blândeţii de miel. 

În numele acestor valori, 

se va ridica Erasmus din 

Rotterdam în apărarea celor 

urgisiţi şi acuzaţi de 

erezie. John Locke va scrie 

şi el, la vremea sa, o importantă 

A Letter Concerning 

Toleration, în 1699, iar 

V oltaire un cunoscut Traité 

sur la tolérance, în 1763. 

Nu trebuie să confundăm 

însă acest concept „iluminat” 

(și aici fac aluzie la 

Voltaire) nici cu nepăsarea, 

nici cu supunerea, nici cu 

indulgenţa, nici cu îngăduinţa 

spiritelor moi sau indiferente, 

pentru că „toleranţa” 

se naşte dintr-o lungă 

şi migăloasă şlefuire raţională 

a impulsului primitiv 

de manifestare, sub diverse 

forme, a agresivității. Este 

opera supraeului, adică a 

conștiinței, privind modul 

de a ne judeca semenii. În 

numele umanului și umanismului 

(în sens larg), 

toleranța ne înalţă, ne înnobilează 

și ne desăvârşeşte 

moral ca persoană. 

Dimpotrivă, „intoleranţa” 

apare în ochii celorlalţi 

că o manifestare excesivă, 

nestăpânită şi intransigentă, 

aşa cum întâlnim la 

personalitățile paranoide. 

„Intoleranţii” resping cu 

suficienţă şi cu duritate ideile 

sau faptele ce nu le sunt 

pe potrivă, cu o exagerată 

siguranţă de sine asupra 

adevărului, cu o convingere 

care, deşi neunanimă, este 

proclamată ca universal valabilă. 

„Intolerantul” este 

falsul tribun, cu gesturile 

lui teatrale şi chipul pătruns 

de importanţa ideilor ce îi 

răsună, mesianic, în cap. 

În toate împrejurările, 

dar mai ales în disputele civice, 

persoanele intolerante 

se manifestă cu iritare şi 

agresivitate, blocând, nediplomatic, 

căile de comunicare, 

șansele înţelegerii, ale 

negocierii sau compromisului. 

„Intolerantul” este lipsit 

de flexibilitate, de arta argumentării, 

nu se poate purta 

nici molâu nici machiavelic. 

Ne putem întreba ce motivaţie 

îl mână: o exagerat de 

bună imagine de sine, autostima 

hipertrofiată, despotismul 

afectiv, dispreţul pentru 

diferenţă sau propensiunea 

spre fanatism? 

Persoanele intolerante 

pierd întotdeauna la masa 

verde pentru că nu pot 

transforma lozincile în argumente, 

urletele în voce 

temperată, ură pentru cei 

diferiţi în compasiune. 

Altminteri, iată marea lecţie 

a lui Voltaire: „Je n’aime 

pas vos idées, mais je me 

batterai jusqu’à la mort 

pour que vous puissiez les 

exprimer.”(Nu îmi plac deloc 

ideile voastre, dar mă 

voi bate până la moarte 

pentru ca voi să le puteţi 

exprima.) Cam așa ne vorbea 

și Ion Rațiu despre atitudinea 

democratului… 

TOLERANȚA 

Cuvântul este de câteva 

veacuri steag de zile mari, 

ori chiar mici, și a trecut 

de la treapta de formulă 

nouă și revoluționară la banalitatea 

cea mai comodă. 

Anatole France vorbește 

despre unul care ani de 

zile intra gratis în teatrele 

pariziene, dându-și numele 

repede la control: răposatul 

Scribe (feu Scribe)! 

În felul acesta circulă, 

îndelung și sigur, idei − cuvinte 

adică de un indiscutabil 

prestigiu. 

Nu-mi dă în gând să 

arunc toleranța printre ideile 

răposate. Dar cu cât mai 

intens circulă o idee, cu 

atât îmi pare mai naturală 

trebuința de a-i preciza valoarea 

prin control. 

Iată două documente de 

o claritate scandaloasă. 

„Sunt acum la modă oarecare 

idei noi pe care eu 

Educaţie şi cultură OCTOMBRIE 


VORBE, SIMȚĂMINTE, 

PURTĂRI (3) 

DESPRE TOLERANȚĂ ȘI 

INTOLERANȚĂ 

nu le pot aproba, pe care 

nu le voi aproba niciodată. 

Țineți-vă de cele vechi, 

fiindcă acele sunt bune; cu 

dânsele au trăit strămoșii, și 

le-a mers bine, de ce n-am 

trăi și noi tot așa?... Cine 

mă slujește trebuie să predea 

în școală ce poruncesc 

eu. Cel care nu poate sau nu 

vrea, sau îmi vine cu idei 

noi, acela să plece, sau eu 

îl voi îndepărta.” 

Împăratul Franz al Austriei 

vorbea așa către profesorii 

liceului din Laibach la începutul 

secolului trecut. Astfel 

se înțelegea în vorbă pe 

atunci autoritatea supremă 

cu cetățenii, fără înconjur. 

Cu vreo cincizeci de ani 

mai înainte, un mare duce 

de Saxa-Weimar amenința 

cu o jumătate de an temniță 

pe supușii care „discutau” 

prea mult... Este elementar: 

cu cât mergem îndărăt, cu 

atât autoritatea se arată mai 

categorică și drastică; cu 

cât venim mai aproape de 

vremurile noastre, relațiile 

între puterea supremă și 

cetățeni sunt mai diplomatice. 

Formal, orice lege, ca și 

orice ordonanță autocratică 

poruncește cu deopotrivă 

autoritate. Pe lângă fiecare 

paragraf se subînțelege 

imperativul: poartă-te 

așa cum îți ordon, ori, de 

nu, întrebuințez contra ta 

violența. Deosebirea stă în 

cuprinsul însuși, mai aspru 

ori mai blând, implicat în 

lege. Autoritate tolerantă 

este o contrazicere, deoarece 

autoritatea este tocmai 

granița pozitiv determinată 

a toleranței, și e exterioară 

acestei din urmă. Gândirea 

comună, pătrunsă de postulate 

libertare, uită lesne 

aceasta, și lesne se strecoară 

în sufletul oamenilor 

convingerea că e numai o 

chestie de timp și voință 

să ne mântuim, odată pentru 

totdeauna, de antipatica 

silă exterioară. Așteptarea 

aceasta este o iluzie adâncă 

și adânc naivă a mulțimilor 

moderne. Iluzia aceasta este 

fără îndoială indispensabilă 

pentru lupta pe care timpul 

nostru, prin chemare istorică, 

trebuie să o dea ca 

să înlocuiască o sumă de 

constrângeri vechi și tot 

mai nesuferite cu altele, 

nouă și tolerabile. Utilitatea 

unei asemenea iluzii să 

nu ne împiedice de a vedea 

că ideea toleranței este o limită 

după care se orientează 

voința noastră fără să o 

poată atinge vreodată. 

E clar: invocarea toleranței, 

în domeniul politic 

și social, este adesea 

o cochetărie de esență ori 

naivă, ori destul de ipocrită. 

Fiindcă acolo sunt în 

prezență raporturi de putere, 

prin urmare de voință, 

lucrul se încheie totdeauna 

într-o intransigență oarecare, 

inaccesibilă argumentării 

logice, și sfârșește 

dar cu intoleranță, fiindcă 

intoleranța i-a fost originea. 

Este aci în joc contradicția 

elementară a vieții practice: 

premisele sunt imperative 

de voință și sentiment, iar de 

asemenea premise omul leagă 

„demonstrații” în formă 

logică − leagă demonstrații 

atunci când nu poate face altfel, 

când adică e împiedecat 

să impună celuilalt, pe 

loc, voința lui curată. Între 

voința pură și argumentare 

se încheie totdeauna și 

natural legături nesincere. 

De aceea promisiunea de a 

„înțelege” și „respecta” opinii 

deosebite de ale noastre 

nu trebuie dată ușuratic. Invocarea 

toleranței, cuvânt 

plin de farmec idilic, cere 

specială prudență − dacă 

lăsăm la o parte cazul de 

vicleșug pe de-a întregul. 

Toleranța este condiția 

dintâi pentru ca să devie 

reală și simțită libertatea, 

bunul neprețuit la care visează 

atât de aprins oamenii. 

Nimeni astăzi, cât ține 

lumea civilizată, nu visează 

toleranța fără înconjur. Dar 

actualitatea, cu apucăturile 

ei dictatoriale, face cu deosebire 

ingrată situația apostolilor 

pasionați și naivi al 

acestui fermecător ideal. 

Câtă vreme lupta de interese, 

între clase și deci între 

indivizi, va rămâne așa de 

aspră cum este de zece ani 

încoace, toleranța va întâmpina, 

în practică cel puțin, 

la fiece pas, ofense ironice 

sau brutale. Dacă e drept că 

anume clase sociale sunt istoric 

chemate să aplice anume 

idei, aplicarea aceasta 

se subordonează inevitabil 

intereselor acelor clase, și 

interesele sunt intolerante. 

Pentru ideile umanitare, 

vremurile de azi sunt grele. 

„Tout ce qui est pouvoir 

est stupide”, zicea, naiv și 

ursuz, Flaubert. 

Mai politicos se poate 

spune: fundamentul puterii 

este, în esență, irațional: 

orice putere constituită 

exclude într-un grad oarecare 

toleranța, adică împăcarea 

oamenilor prin 

„înțelegere”, deci prin 

inteligență. Toleranța este 

o idee regulativă, cu ajutorul 

căreia criticăm formele 

istorice ale puterii, iar nu 

un principiu care să facă 

puterea de prisos. 

În practica politică, 

întrebuințarea ideilor este 

comodă: acolo ele se aruncă 

și se retrag repede și 

fără multă grijă. Teoria are 

însă datoriile ei de strictețe 

și eleganță. Conflictele de 

putere întind ideilor curse 

și le compromit prin contraziceri 

când triste, când 

comice. Și nu văd, pentru 

idei, altă apărare decât să 

se curețe prin critică, de înflorituri 

cu cari le-a alterat 

o circulație banal idilică, 

deopotrivă lipsită de controlul 

teoriei precise, ca și 

al practicii serioase. 

(Paul ZARIFOPOL, Din 

registrul ideilor gingașe, 

1926)

12 OCTOMBRIE 


Interviu 

Privit prin obiectivul lui 

Dragoș Bărbulescu, satul românesc 

este un spațiu de excludere 

demografică, o materializare 

în lumini și umbre a unei 

tragedii care macină încet dar 

sigur seva națiunii. Un spațiu în 

care inevitabilul, dezechilibrul, 

efemerul și decadența conturează 

o lume aproape distopică, 

care pune totodată sub semnul 

întrebării anduranța noastră 

antropologică. O fereastră către 

tradițiile și valorile vechiului, 

de care voluntar sau nu, ne 

rupem. Un recurs vizual, prin 

care mai putem păstra viu, cel 

puțin pentru un timp, acel ethos 

autentic al strămoșilor. 

O stare de fapt pe care fotograful 

Dragoș Bărbulescu 

și profesoara Carmen Răduț 

o aduc în Spania cu ocazia 

expoziției de fotografie „În 

căutarea satului străbun”, 

desfășurată la San Lorenzo de 

El Escorial în perioada 1-16 

octombrie. O stare de fapt pe 

care cei doi protagoniști o aduc 

aproape, în exclusivitate, cititorilor 

Occidentului Românesc. 

Occidentul Românesc: De 

ce ai ales să aduci în fața oamenilor 

această aproape distopică 

stare de România? 

Dragoș Bărbulescu: Nu a 

fost o alegere de moment sau 

o decizie simțită ca un imbold, 

ori vreo dorință precisă de a 

expune publicului o stare de 

fapt concretă, o realitate – din 

păcate - cruntă; cred că fost 

mai degrabă reacția mea la 

mediul înconjurător și sentimentul 

că ceva dramatic, de 

anvergură națională, se petrece 

în fața ochilor mei, iar acest 

fenomen trebuie analizat, simțit 

și ulterior făcut cunoscut prin 

mijloacele și felul meu de-a 

mă exprima. Concepția mea 

generală despre lume și despre 

România este una ce are o notă 

gravă, pesimistă, amestecată cu 

nostalgia unor vremuri care au 

apus treptat și variabil, evident 

– după 1990. Începând cu anii 

2000 însă, cred că mulți dintre 

noi, cei din generația anilor ’60 

– ’80 în special, am putut observa 

un declin mai pronunțat 

al stărilor de lucruri din țară: 

politice, sociale, morale, culturale, 

etc. 

După ce mi-am cumpărat 

prima oară un aparat foto digital, 

o „scrumieră” în materie 

de scule, dar care în ’94 pentru 

mine însemna un nou pas, 

o mică revelație în materie de 

fotografie, cred că s-a înfiripat 

în mine conceptul acesta al 

conservării lucrurilor cărora le 

eram martor, în ideea vag conturată 

că ele ar putea cândva, 

fie de folos mie sau altora, fie 

ca obiect de amintire peste ani 

și ani, fie ca un fragment de 

informație (documentară...). 

În fine, au trecut anii, eu am tot 

strâns imagini după imagini, 

albume personale peste albume, 

neștiind în fond cu ce „se 

mănâncă” de fapt Fotografia ca 

artă, ca și concept și ca utilizare 

la maximum. Mă rog, fondul 

era acolo, dar nimic din mine 

nu era cizelat, nu era deschis 

către viziunea unor posibilități 

nebănuite de-a valorifica imaginile 

pe care le surprindeam. 

Totul se desfășura liniar, oarecum 

banal, și îndreptat către 

folosul și satisfacția intimă, 

personală și egoistă. 

Am urmat, prin 2010, un 

curs intens de fotografie, asociat 

cu achiziția de aparatură 

DSLR; cameră video aveam 

deja. Mi-au fost de un imens 

folos acel curs, acei lectori și 

acele materiale cu care am intrat 

în contact. Mi s-au deschis 

ochii. Pe scurt, intrasem într-o 

nouă eră, dar pe care nu știam 

cum s-o tratez și implicit, cum 

s-o valorific. Au fost perioade 

în care căutam, încercam 

să prind lucruri noi, să învăț 

tehnici de utilizare, în timp ce 

felul meu de-a fi e unul delăsător, 

superficial, leneș. Îmi place 

lenevia; e vorba de o lenevie 

creativă, contemplativă, liberă 

de vacarmul și nonsensul general. 

A fost o perioadă în care nu 

știam ce vroiam, deși aspiram 

la glorii și culmi în ale fotografiei 

ca orice novice visător, fără 

să fac ceva concret și ferm. Și 

uite, așa am ținut-o ani de zile, 

în frustrări și lipsa unor rezultate 

sănătoase și frumoase. 

Dar cursul vieții nefiind 

constant, situația mea socială 

schimbându-se, în sensul că 

m-am rupt treptat de genul 

de viață mulat pe structura 

comună socială, a permis 

suficient formarea unui nou 

cadru în care am putut să mă 

desprind de norme, de reguli 

și de sisteme pe care să zicem, 

„inițiații” în artă și cultură ni 

le tot recomandă ca drum de 

urmat. Am vrut să fiu eu și numai 

eu, să simt, să gândesc și 

să reacționez strict după firea 

și structura mea. Lucru care 

practic e imposibil, dar pe care-l 

putem atinge într-o măsură 

mai mică sau mai mare. 

Revenind la întrebare. 

Aveam aparatură foto suficient 

de bună pentru a putea face cu 

ea ceva care să mulțumească 

sufletul meu, nu aveam relații 

multe, nu făceam parte din niciun 

grup de fotografi, din nicio 

gașcă anume de entuziaști 

și pasionați în materie, eram 

și încă sunt un tip superficial 

și delăsător, o fire singuratică, 

oarecum izolată și îndreptat cu 

atenția către fondul și adâncul 

lucrurilor. Dar aveam trăiri, pasiuni, 

multe frământări intime, 

filozofice și psihologice, neexistând 

însă o motivație și un 

anume domeniu căruia să mă 

dedic în materie de fotografie. 

Pare să fie un paradox, dar eu 

nu mă consider nici acum ca 

fiind un fotograf în sensul pur 

și popular al termenului; mă 

consider un om simplu care 

deține câteva scule foto-video, 

și pe care le utilizează așa cum 

simte. Odată ce am decis că eu 

niciodată nu voi putea adera la 

statutul de-a fi un fotograf de 

evenimente (nunți, botezuri, 

publicitate, fotografie de produs 

etc.) va trebui să mă consum în 

raport și în armonie cu dictatul 

sufletului și a minții mele. 

Așa s-a întâmplat că în ultimii 

ani, ajutat și de faptul că am 

o casă a părinților mei undeva 

la țară, am început să colind 

satele, dealurile și pădurile 

de-acolo, iar mai târziu mi-am 

extins zona de căutare. M-a 

„susținut” mult faptul că mereu 

am dus lipsă de bani, mereu s-a 

menținut o stare incertă materială 

și socială, trăind modest 

și relativ echilibrat, lucru care 

mi-a permis să pot privi detașat 

lumea sub toate aspectele ei. 

Nu am familie, și asta poate fi 

considerat un alt avantaj: fac 

ce vreau și când vreau, dacă 

situația îmi permite. 

Am analizat și am tot dat 

ocoluri fenomenului românesc, 

am criticat și am acuzat 

mereu declinul nației noastre, 

în ansamblu, chiar dacă am 

remarcat și lucruri lăudabile, 

frumoase, dar într-un procent 

îngrijorător de scăzut față de 

starea generală. Sunt mulți 

fotografi asemenea mie, poate 

nu identic. Sunt fotografi care 

au o conștiință vie, frumoasă, 

nobilă, creativă, care văd ce se 

întâmplă. Sentimentul că ești 

martorul unor fenomene relativ 

noi (vezi digitalizarea și americanizarea 

societăților subdezvoltate!), 

faptul că ești contemporan 

unui spectacol dramatic, 

„În căutarea 

nemilos și implacabil la care 

de fapt întreaga lume asistă, îți 

creează cadrul potrivit de a lua 

act și poziție față de ceea ce se 

întâmplă. Iar asta o poți face și 

prin fotografie. Numai că ceea 

ce fac (și) eu se îndreptă către o 

zonă mai puțin luată în seamă. 

Faptul că zona rurală, ca 

să nu mai vorbesc de cea forestieră 

– de la noi – se degradează 

constant și sigur, trece 

neobservată. Am sentimentul 

că nimănui nu-i pasă de lucrul 

acesta, că zestrea noastră etnică 

și culturală dispare treptat, și fie 

lasă loc pustiului, fie e înlocuită 

de fenomenul kitsch sau al unui 

soi de viață ambiguu, lipsit de 

gust, de esență, de vitalitate. 

Deopotrivă – oameni, case, 

biserici vechi, terenuri, monumente 

semnificative locale sau 

de patrimoniu, cărți, vestigii, 

obiecte, etc. – toate astea cred 

că nu mai interesează pe nimeni. 

Măcar de-ar avea putere 

prin ele însele să rămână cumva 

intacte, imune degradării și 

erodării inevitabile, sub semnul 

trecerii timpului. Dar nu, ele se 

încăpățânează întru degradare. 

Merg frecvent prin zonele 

acestea, intru în contact cu unii 

oameni, umblu prin zone rămase 

în paragină, deseori pustii 

sau pustiite, chiar dacă multe 

din ele figurează ca proprietăți 

cu acte valabile, având un titular 

de drept: starea generală e 

una de nepăsare și indiferență, 

și cu îngăduință aș zice - și de 

neputință. 

Migrația multor români în 

afara țării, schimbările sociale 

și economice, distrugerea nemiloasă 

a instituțiilor și factorilor 

de educație de la noi din ultimii 

treizeci de ani, au permis 

alcătuirea acestui tablou tragic. 

Iar eu mă angajez a fi un observator 

afectat de aceasta, un 

estet al urâtului și gravului, un 

meșter care din imaginile realizate 

compune un mozaic trist 

ce oglindește o lume ajunsă 

demult în pragul definitivului 

morbid. 

E o atracție inexplicabilă 

mie până în momentul de față, 

un sentiment dulce-amar pe 

care-l încerc în fața RUINEI. 

Da, asta e: mă atrag ruinele, 

lăcașurile semi-obscure, fenomenul 

degradării în curs, jocul 

de umbre fantomatice al unei 

deja foste lumi, muzicalitatea 

sumbră a spectacolului în care 

atât cadrul cât și personajele 

descriu o formă anormală, 

dar previzibilă – de trăire sub 

spectrul degradării, nepăsării, 

epuizării, sau a aspirațiilor joase 

ori a absenței lor totale. Să 

mă asemăn unui fotojurnalist 

de front? Probabil, de ce nu, 

doar asist la o formă de distrugere, 

care nu e zgomotoasă și 

nu face victime directe, dar ca 

efect este asemănătoare unui 

război care nu presupune altceva 

decât distrugere și suferință. 

Cel ce suferă pot fi eu, pot fi 

unii oameni care încă trăiesc 

în aceste atât de răspândite și 

ample zone de sat de la noi. 

Dar generația bătrână încetîncet 

se stinge, piere în fiecare 

zi sistematic și necruțător. 

Și cu siguranță lipsesc ochii 

și urechile capabile să recepteze 

această dramă generală. 

Rude, vechi prieteni, vecini 

și cunoscuți ai țăranilor și ai 

moștenitorilor lor sunt acum 

părți risipite pretutindeni, sau 

definitiv dispărute. Guvern, 

instituții, ministere, indivizi 

separați sau adunați – nimeni 

din toate acestea nu par să 

facă ceva concret, să ia o atitudine 

demnă și adecvată. E 

o stare de amorțeală călduță, 

complăcută în banal și trivial 

– starea națiunii. E a națiunii, 

fiindcă puținii inși care au încă 

o conștiință trează și activă, 

fac ce pot în cercul restrâns al 

viețuirii și posibilităților lor. 

Țara asta, sau mai bine, satul 

românesc ca fenomen, este o 

ruină care se tot macină, sau 

care cunoaște o paralelă „revigorare” 

sub semnul modernismului 

și progresului greșit 

conceput și prost înțeles. 

Iar fotograful, sensibil – 

după caz – la acest spectacol 

simte că trebuie să înghețe pentru 

viitor această pagină grea și 

dureroasă de istorie nescrisă, 

așa cum simte și cum poate 

el mai bine. Fotograful este și 

trebuie să fie în această situație, 

cel care ori dă un semnal de 

alarmă și va fi sau nu auzit, ori 

măcar trage în tăcere cortina 

unui spectacol de teatru, întins 

pe durata unor generații, care 

va fi jucat pentru ultima oară, 

lăsând ca mărturie o dovadă 

„vie” că el a existat cândva. 


Crezi că imaginea declinului 

satului strămoșesc ar trebui să 

ne tempereze sau să ne amplifice 

anxitățile vis-a-vis de modul 

nostru de viață actual? 

Dragoș Bărbulescu: Imaginea 

actuală? Dacă despre 

ea e vorba, ei bine, într-un fel, 

părerea generală a oamenilor 

despre satul românesc trebuie, 

și nici nu poate altfel decât să 

se raporteze la imaginea idilică 

a satului de altădată. Ce 

bine ar fi fost dacă oamenilor 

li s-ar fi inoculat dorința și respectul 

pentru această parte de 

spiritualitate. Spunând asta, 

chiar mă și gândesc cum ar fi 

fost în deceniile trecute, când 

încă se mai putea vorbi despre 

educație și cultură, chiar și sub 

cenzura comunistă, să fi existat 

un program sau un modul 

inclus în lecțiile de istorie care 

să conțină tot ce se poate despre 

satul strămoșesc, tradiții și 

obiceiuri, absolut tot. 

Îmi trec prin minte acele inegalabil 

de frumoase imagini 

făcute, mai ales în prima parte 

a sec. XX în România, de către 

fotografi precum Iosif Berman, 

Kurt Hielscher, Emil Fisher și 

cu siguranță mulți alții despre 

care încă n-am auzit din păcate. 

Ce spectacol fermecător ți 

se desfășoară în suflet și ochi 

atunci când privești acele imagini 

făcute și în sate dar și în 

orășele, sau marile centre din 

România acelui dramatic și 

complicat început de secol. 

A urmat după anul ’90 acea 

degradare și dezmembrare a 

structurilor și scării de valori 

pe care poporul român le mai 

avea; nu insistăm pe asta. Cine 

a avut ochi să vadă și suflet să 

simtă acel măcel ideologic, 

arhitectural și cultural, a făcuto 

deja. Starea de acum e una 

catastrofală. Foarte greu mai 

poți zări crâmpeie de imagini 

și stări care să te ducă în trecut 

cu imaginația și simțirea, iar 

atunci când se întâmplă asta, 

simți un gust amar și apăsător. 

Ce-ar trebui să (mai) facem? 

Hmmm...! Dar ce nu e de 

făcut? Întrebarea e dacă suntem 

capabili să mai înțelegem just 

viața sub toate aspectele ei, 

ceea ce este aproape imposibil 

azi, fiindcă oamenii demult 

și-au deplasat interesul către 

zona de consum, prosperitate, 

supraviețuire cu orice risc și 

orice compromitere posibilă. 

Da, ar trebui măcar să învățăm 

să respectăm trecutul și pe cei 

care l-au ocupat atunci, să facem 

tot posibilul să rezervăm 

valorile culturale, elementele 

de patrimoniu sau aflate – 

după caz - în posesia și arhiva 

personală a multora dintre noi. 

De o resuscitare sau revenire 

la vechile forme de viață sau 

tradiție nu poate fi vorba. Tot 

ce e posibil acum este să se formeze 

un curent nou de opinie, 

o formă superioară de a considera 

lucrurile. 

Avându-le pe acestea s-ar 

putea spune că oamenii, sau 

conștiința colectivă ar crea cadrul 

în care valorile străvechi 

ar putea fi salvate și păstrate; 

cumva, în paralel cu evoluția 

vremii și a societății, fiecare 

dintre noi să contribuim, particular 

sau în asociere, un fel de 

Muzeu național răspândit pe 

toată întinderea țării. Ce frumos 

ar fi! Știu, e utopic, dar virtual 

încă există o potențialitate în 

aces sens. Însă trebuie să existe 

energia și mecanismul care să 

declanșeze acest proces. Mă întreb: 

mai are cineva interesul și 

sensibilitatea pentru așa ceva?

Interviu OCTOMBRIE 


satului străbun” 


Atunci când fotografiezi un 

obiect, un loc, o stare de spirit, 

timpul devine pentru o 

clipă imobil. La ce te gândești 

în momentul în care apeși pe 

declanșator? 

Dragoș Bărbulescu: Când 

situația mă află într-o asemenea 

împrejurare sigur vorbim 

de o stare aparte sufletească 

și mentală. Același lucru 

îl împărtășește și doamna 

Carmen Răduț alături de care 

am realizat cea mai mare parte 

din fotografiile de până acum 

din zona satului românesc. Nu 

ar fi ceva senzațional pe care 

l-aș putea spune, ceva cu totul 

nou. Da, personal trăiesc niște 

emoții aparte. Simt o presiune 

și o responsabilitate pe care clipa 

mi le cere, știind permanent 

că un colț din natură, o gospodărie 

care e părăsită sau nu, o 

ruină, o casă, un obiect vechi, 

un joc de umbre și lumini care 

amestecă elementele și spiritul, 

pot fi văzute și simțite poate 

pentru prima și ultima oară. 

Întâmplarea face că până 

acum am fost cumva forțat 

de destin să cotrobăi mai mult 

prin măruntaiele și reliefurile 

din zona județului Vâlcea. Dar 

e clar că dorința mea este cea 

de a cuprinde pe cât posibil toată 

aria României, cumva ca o 

formă de imperialism sufletesc 

pe care sunt nevoit să-l reprim 

din cauza imposibilității de-a fi 

omniprezent. 

Trebuie spus că a fi prezent 

într-un oricare dintre aceste locuri 

rurale nu e un lucru de la 

sine înțeles, ceva ce se face și 

atât. Nicidecum. Ca să ajungi 

acolo, ca să fii pentru o bucată 

de timp, și să poți trăi emoția, 

urmând ca apoi să dai naștere 

unor fotografii, e o cale anevoioasă. 

Ca elemente ce participă 

în acest lanț de împrejurări și 

gesturi, cel mai adesea ostile 

și destul de riscante, amintesc 

doar atât: oameni, terenurile 

accidentate, mirosul de mucegai 

și degradare omniprezente, 

câini, păienjeni cu ale lor interminabile 

pânze incomode, 

spini, mărăcini, țepi, înțepături, 

insecte, priviri ascunse (unele 

imaginare), drumuri proaste, 

lipsa de cooperare cu sătenii 

curioși sau bănuitori - aflați în 

zona de „conflict”, timpul care 

se scurge prea rapid, inaccesibilitatea 

de multe feluri la un 

punct sau a unei zone anume 

sau ruine, grija permanentă de 

a-mi păstra intacte aparatele și 

obiectivele cu care fotografiez, 

dar și propria-mi persoană, teama 

că s-ar putea ca din nou și 

din nou să nu iasă nimic la final, 

adică nici o imagine salvată, 

lipsa unor unelte ajutătoare 

cu care să pot curăța câtuși de 

puțin o zonă invadată de mărăcini 

și liane ce fac imposibil 

accesul uneori chiar și vizual 

către o fărâmă concretă de isorie 

și de poveste. 

Ei bine, având toate aceste 

neajunsuri, cu ele în cârca mea 

urmează, într-un final fericit să 

declanșez butonul. Cele mai 

dese încercări sunt nereușite 

sau nesatisfăcătoare. Trebuie 

neapărat să fii exigent și autocritic. 

Ca un făcut parcă al 

acestei lumi, tot ce e prețios și 

esențial e inaccesibil ori greu 

de atins pe calea cea dulce și 

comodă a firii. Dar, iată! Uneori 

se mai poate. Abia atunci 

trăiesc sentimentul că fac parte 

integrantă din acea clip, chiar 

dacă eu am invadat prin propria-mi 

alegere acel loc; ca și 

cum Zeul Momentului mi-ar fi 

întins toiagul milei și și-ar da 

acordul asupra a ceea ce fac. 

Sună ca o pledoarie a iluziei, 

dar e îmbătătoare și călduroasă. 

Când apăs pe „trăgaci” și imediat 

după - trăiesc sentimentul 

că am săvârșit ceea ce trebuia 

să se întâmple. 


Dincolo de faptul că sunt parte 

a unui concept artistic, cum 

percepi aceste imagini? Ca un 

motor capabil să dezvolte o 

forță etno-culturală regeneratoare, 

sau mai degrabă, ca pe 

o capsulă a timpului cu rol de 

ultim strigăt către posteritate? 

Dragoș Bărbulescu: Mi-ar 

fi plăcut să am motivul și să pot 

spune că ambele; dar mă tem 

că cel mult, doar cea de a doua 

parte a întrebării e valabilă în 

sensul unui răspuns afirmativ. 

Cred că încă mai poate fi 

ceva posibil. Nu exclud nici 

faptul că pentru unii privitori 

fotografiile pot genera surse 

de inspirație sau mobilizare 

într-un sens frumos, superior, 

cultural sau artistic. Dar mai 

cu seamă cred și sper că efortul 

meu, dincolo de a fi o trăire 

intimă căreia am simțit să-i dau 

expresie, el ar putea sensibiliza 

conștiințele câtorva măcar. 

Cum spuneam, poate din fire, 

dar mai ales ca oglindire a 

destinului meu, nu sunt o fire 

optimistă. 

Împotriva optimismului 

prost înțeles și agresiv susținut 

în ziua de azi am atâtea contraargumente 

și explicații. Așa că 

nici în acest caz nu socot că se 

va întâmpla ceva îmbucurător, 

chiar dacă mă străduiesc 

din răsputeri să vreau, să cred, 

să sper. Dar iată că totuși, nu 

verbal, cam asta fac. Ce paradox, 

nu-i așa? Dacă Pământul 

va mai continua, iar societatea 

încă va mai străbate o eră și un 

capitol de istorie întortocheată, 

am putea spera că și aportul 

nostru, asemenea predecesorilor 

noștri, va fi o mostră clară 

și vibrantă despre cum se află 

lumea cu ale ei componente la 

data în care noi suntem acum, 

iar în acel viitor vom fi istorie 

dar și o mărturie. Pictura și 

arhitectura și-au avut rolul lor 

esențial și hotărâtor pentru vremea 

când ele au fost alcătuite 

și îmbunătățite, dar și pentru 

ce a urmat după apariția lor pe 

scena umanității. 

La fel – FOTOGRAFIA 

– a fost o revelație la momentul 

apariției ei, o minune a lumii, 

un punct vital în evoluția 

și desfășurarea societății și 

civilizației noastre. Nu e loc să 

vorbim acum despre asta, și nu 

sunt eu personajul potrivit pentru 

a o face. Mă simt bucuros și 

parțial împlinit să fac parte din 

puzderia de fotografi de pretutindeni, 

să știu că și prin mine 

au luat naștere, ca apoi să fie 

puse în arhivele palpabile sau 

fictive ale umanității, măcar 

câteva imagini reprezentative, 

câteva mostre de istorie care 

acum se derulează, dar care 

niciodată nu se va mai repeta, 

cel puțin în forma actuală. Cum 

am mai spus, mă simt responsabil 

din oficiu pentru ceea ce 

fac și cum fac, mereu sper că 

va răsări o formă nouă de a vedea 

și realiza imaginile. 

Cât despre rezultat sau impactul 

acestor imagini, parcă 

nu-mi vine să mă mai preocup, 

fiindcă m-aș descuraja, 

și nu de asta am nevoie. Vreau 

însă ca măcar câțiva oameni să 

simtă la fel, să verse o lacrimă, 

să înțeleagă, și ca o formă de 

bine, să-și manifeste prezența. 

Marea dramă a satului 

românesc este că decăderea 

sa nu este rezultatul unui 

război sau cataclism, ci mai 

degrabă produsul unei sinucideri 

etno-culturale, cauzate 

de cele mai multe ori, de 

mutații migratorii, fie ele locale 

sau transfrontaliere. Alături 

de Dragoș Bărbulescu, 

responsabilitatea aducerii 

la Madrid a imaginilor 

acestui sat învăluit în mit și 

tragedie îi revine doamnei 

Carmen Răduț, profesor de 

informatică la universitatea 

„ Constantin Brâncoveanu” 

din Râmnicu Vâlcea, la rândul 

său, un om pasionat de 

valorile străbune și de salvarea, 

pe cât posibil, a acestora. 


Doamnă Carmen Răduț, 

cum s-a născut ideea acestei 

expoziții? 

Carmen Răduț: Aș răspunde 

la această întrebare pornind 

din punctul marcat de „acum 

trei ani în urma…”, când, dintr-o 

frământare febrilă pornită 

spre căutarea acelui sentiment 

„acasă”, am plecat pe drumul 

năzuinței găsirii valorii autententice, 

a spiritualității și 

identității ființei. Și unde/cum 

puteam face mai bine acest lucru, 

sau unde/cum puteam găsi 

acea matrice identitară, dacă 

nu în zona satului străbun?! 

Aici am ascultat frumoase 

sau triste povești de viață, am 

întâlnit țaranul autentic, acel 

suflet nobil, cald, încărcat cu 

înțelepciunea aceea simplă, 

dar curată spiritual. Am umblat 

prin sate sau cătune rupte 

de civilizație, unele parcă o 

prelungire a naturii, copleșite 

fiind de aceasta, și am primit 

din partea acestora porții de 

sublim, de însănătoșire psihică 

și trupească, imense bogății 

de suflet. În această incursiune 

alături de Dragoș, am reușit să 

salvam obiecte reprezentative 

din spațiul cultural, frumoase 

straie tărănești și obiecte din 

gospodăria satului ce marcau 

prezentul și trecutul/posteritatea. 

Fiecare în felul lui a dorit să 

transmită un mesaj: că odată cu 

pierderea valorilor strămoșești, 

ca un glas puternic și sacru al 

pământului, se pierde ireversibil 

acest sentiment de „acasă”, 

care a fost viu și profund. Din 

acest motiv, aceste acumulări 

fotografice, realizate de Dragoș 

- bogății de suflet pentru reînvierea 

propriei ființe – au o 

mare încărcătură emoțională, 

unele având conotație documentaristică. 

Fotografiile au 

fost prezentate studenților, 

apoi în câteva expoziții (în cadrul 

Bibliotecii Județene Rm. 

Vâlcea, Muzeul satului din 

Vâlcea și nu în ultimul rând, 

Consiliului județean Vâlcea), 

toate realizate prin forțe proprii 

sau cu ajutorul unor oameni de 

suflet. 

Un articol ce a aparut în 

Național Geografic despre 

aceste incursiuni dragi nouă și 

fotografiile realizate de Dragoș, 

au determinat o deschidere către 

românii plecați departe de 

țară ce tânjeau de dorul de acasă. 

Ideea acestei expoziții a plecat 

de la Ramona Bărbulescu, 

cea care a făcut mari eforturi, 

alături de comunitatea de români 

din Coslada - Spania, 

pentru ca imaginea reală a satului 

strămoșesc să fie prezentă 

în El Escorial cu ocazia Zilelor 

culturii românești, imagine ce 

ar trebui să dea de gândit cu 

privire la pierderea ireversibilă 

a valorilor autentice, vindecătoare 

ale ființei. 


Privind fotografiile realizate 

de Dragoș, am senzația unei 

apocalipse în miniatură având 

în centru satul străbun. Ne 

apropiem de un punct terminus 

al existenței valorilor ancestrale? 

Carmen Răduț: Aceste 

fotografii reprezintă imaginea 

brutal de reală a satului 

străbun, exprimată fiind așa 

cum Dragoș a trăit-o în acele 

momente. Rezultatul este 

aceasta „radiografie artistică” 

ce evidențiază un dezechilibru 

puternic, o imensă tragedie 

a satului străbun, dată de 

indiferența și degradarea spirituală 

a multora, prin trecerea 

nemiloasă a timpului, însă mai 

profund înseamnă pierderea 

axei de orientare a spiritului 

pur românesc, și nu numai atât. 

Este o anomalie cu privire 

la „devenire întru ființă”. Toate 

acestea rupând, fără posibilitate 

de revenire, acel parcurs firesc/ 

natural ce oferă împlinire, relief, 

crescând înființarea și claritatea 

de „a fi”, cu o conștiință 

frumoasă și o credință vie. 

Mircea Vulcănescu afirma că 

„tăria spirituală a unui neam 

se măsoară după gradul în 

care e în stare să impună altora 

perspectiva lui proprie a 

existenței.”. Ori în acest demers 

simțim puternic un punct 

terminus al existenței valorilor 

ancestrale. Și cu ultimele fărâme 

de autentic, parcă, fără să 

facem rabat de la ființă, încercăm 

o trezire sau o coagulare 

a tuturor celor ce simt rostul 

nostru aici. 


simțiți atunci când obiectivul 

aparatului capturează o imagine? 

Carmen Răduț: Pe parcursul 

celor trei ani, în aproape 

toate incursiunile în satul străbun, 

am pornit mereu în căutarea 

a tot ceea ce este autentic, 

în ceea ce reprezintă spiritualitatea 

românească, observând, 

simțind, trăind și imortalizând 

existența de acolo în spațiu și 

timp. Rezumând starea pe care 

o am în asemenea momente, 

aș afirma hotărât: „lumea aceea 

era rânduită”. Este o tristețe 

și o nostalgie, un dor de valori 

așezate, de simțire, de bine! 


mesaj aveți pentru cei care vor 

veni să vadă expoziția „În căutarea 

satului străbun”? 

Carmen Răduț: În aceste 

incursiuni, alături de fotografii, 

salvări de obiecte țărănești 

și straie populare vechi și autentice, 

Dragoș a realizat și 

fragmente/mărturii ale oamenilor 

povestind despre „ceea 

ce era odată în sat”. Cu o parte 

dintre aceste înregistrari și un 

calup de fotografii realizate de 

Dragoș și, nu în ultimul rând, 

cu sprijinul unor oameni de 

suflet, familia Sima, Lidia 

Stratulat, Televiziunea Vâlcea 

1, am realizat un film de prezentare 

ce transmite, adăugând 

celor anterioare, mesajul: 

„Toate lucrurile acestei 

lumi sunt fiinițe și au ceva de 

spus cui știe să le asculte„ (M. 

Vulcănescu). Și cum resursele 

schimbării noastre sunt în noi, 

drumul în căutarea satului străbun 

cere doar a lăsa liber sufletului 

să călătorească, să simtă și 

să trăiască acea stare. Cât mai 

simplu. Și dacă acest lucru va 

fi posibil, atunci vei simți gustul 

eternității unui lucru fără 

sfârșit... 

A consemnat: Rudy Roth 

Foto: Arhiva Dragoș 

Bărbulescu

14 OCTOMBRIE 


Internaţional 

Hackerii din Coreea de Nord, la 

„furat” prin zeci de bănci ale lumii 

Milioane de dolari, sustrase 

în timp record de „Cobra 

Ascunsă” 

O companie americană care 

activează în domeniul securităţii 

cibernetice a avertizat că 

un grup de hackeri din Coreea 

de Nord au furat sute de milioane 

de dolari infiltrându-se 

în sistemele informatice a mai 

multor bănci din cel puţin 11 

ţări, începând cu anul 2014, 

relatează AP. 

Compania FireEye a anunţat 

că gruparea a folosit un atac 

extrem de sofisticat şi activează 

şi în prezent, reprezentând 

„o ameninţare activă la nivel 

global”. Face parte dintr-un 

model mai larg de activităţi 

cibernetice de tip cyber-backed 

care a condus administraţia 

Trump să identifice Coreea de 

Nord, alături de Rusia, Iran şi 

China, drept una dintre principalele 

ameninţări online cu 

care se confruntă Statele Unite. 

Luna trecută, Departamentul 

de Justiţie SUA a acuzat un 

hacker nord-coreean, care a 

conspirat în mai multe atacuri 

cibernetice devastatoare, inclusiv 

în furtul a 81 milioane 

de dolari din banca centrală 

din Bangladesh şi virusul 

WannaCry care a stricat 

anumite părţi ale Serviciului 

Naţional de Sănătate din 

Marea Britanie. 

Cercetătorii Arthur Ashkin, 

Gérard Mourou şi Donna 

Strickland au fost recompensaţi 

cu premiul Nobel pentru 

fizică pe 2018, informează 

site-ul oficial al acestor distincţii 

prestigioase. Cercetătorul 

american Arthur Ashkin 

a primit premiul Nobel pentru 

„pensetele optice şi aplicaţiile 

lor în domeniul sistemelor 

biologice”. În vârstă de 96 de 

ani, Ashkin a inventat penseta 

optică în 1986. 

Cercetătorii Gérard Mourou 

şi Donna Strickland au primit 

Un influent om de 

afaceri candidează 

împotriva Angelei 

Merkel pentru postul 

de lider CDU 

Un influent om de afaceri, 

Andreas Ritzenhoff, a 

anunţat că va candida împotriva 

cancelarului Angela 

Merkel, în decembrie, pentru 

postul de preşedinte al 

partidului de centru-dreapta 

Uniunea Creştin-Democrată 

(CDU).”Mi se pare necesar 

în mod urgent ca formaţiunea 

CDU să formuleze noi obiective 

politice care pe termen 

scurt să conducă la o schimbare 

notabilă de direcţie”, a 

declarat Andreas Ritzenhoff, 

un antreprenor în vârstă de 61 

de ani, într-un interviu acordat 

grupului media Funke. 

„Sunt preocupat de ceea ce 

se întâmplă în Germania, în 

Europa şi în spaţiul occidental. 

Observ ameninţări la adresa 

economiei, a bunăstării, securităţii, 

asupra libertăţii, culturii, 

asupra spiritului popoarelor 

noastre. Obiectivul trebuie să 

fie o nouă ascensiune a societăţii 

occidentale de tip liberal”, 

a subliniat Andreas Ritzenhoff, 

proprietarul unei companii de 

aluminiu, potrivit site-ului revistei 

Focus. 

A fost decernat premiul NOBEL 

pentru fizică pe 2018 

premiul Nobel pentru metoda 

lor de a genera pulsuri optice 

ultrascurte şi de înaltă intensitate. 

Cercetătorul francez Gérard 

Mourou este considerat un 

pionier în domeniul ingineriei 

electrice şi al laserelor. A 

fost director al Laboratoire 

d’Optique Appliquee de la 

ENSTA din P alaiseau şi este 

profesor la École Polytechnique 

din Palaiseau. A fost directorul 

fondator al Center for 

Ultrafast Optical Science de 

la Universitatea din Michigan. 

Donna Strickland este o 

cercetătoare americană considerată 

şi ea pionier în domeniul 

laserelor şi este abia a treia 

femeie din istorie premiată cu 

Nobel pentru fizică. Este profesor 

asistent la University of 

Waterloo, din Canada. 

În istoria distincţiilor Nobel, 

doar două femei au mai primit 

premiul pentru fizică, Marie 

Curie (care a primit în 1911 

şi premiul pentru chimie), 

în 1903, şi Maria Goeppert- 

Mayer, în 1963. 

Dispute 

în interiorul 

Marii Britanii, 

pe tema Brexit 

Planul premierului britanic 

Theresa May pentru 

ieşirea Marii Britanii din 

Uniunea Europeană este dăunător 

şi neviabil, a declarat 

prim-ministrul scoţian 

Nicola Sturgeon, adăugând 

că planul post-Brexit este „o 

dovadă de vandalism economic 

deliberat”, relatează 

Reuters. Conform primministrului 

scoţian, planul 

omologului său britanic 

de a scoate Marea Britanie 

de pe piaţa unică va dăuna 

economiei. „Poziţia curentă 

a prim-ministrului- să 

părăsească piaţa unică indiferent 

de consecinţe- este 

o dovadă de vandalism economic 

deliberat”, a declarat 

Sturgeon. De asemenea, 

Nicola Sturgeon consideră 

că Theresa May ar trebui să 

ceară mai mult timp pentru 

negociere. 

Majoritatea scoţienilor 

au votat în referendumul 

din 2016 pentru a rămâne 

în Marea Britanie, contrar 

majorităţii cetăţenilor britanici. 

Marea Britanie urmează 

să iasă din Uniunea 

Europeană pe 29 martie 

2019. Premierul britanic 

Theresa May a avertizat 

că alternativa la acordul 

de Brexit propus de ea 

este lipsa unui acord, în 

contextul în care mai mulţi 

parlamentari conservatori 

contestă propunerile şefei 

Guvernului de la Londra. 

***

România OCTOMBRIE 


Notificarea 

persoanelor 

interceptate 

în maximum 

2 ani după 

expirarea 

mandatului 

Comisia parlamentară de 

control a activităţii SRI, a 

propus, în Raportul parţial 

privind activitatea sa în perioada 

septembrie 2017 - prezent, 

referitor la mandatele de 

siguranţă naţională, mandatele 

de supraveghere tehnică şi 

ordonanţele procurorilor pe 

48 de ore, „modificarea legislaţiei 

în sensul identificării 

tuturor persoanelor care au 

fost interceptate şi notificarea 

acestora la cel mult 2 ani de 

la expirarea mandatelor de securitate 

naţională sau de supraveghere 

tehnică”, precum 

şi „introducerea de sancţiuni 

în legislaţie în cazul nerespectării 

obligaţiei de notificare” 

scrie medifax.ro. 

„Restrângerea drepturilor 

şi libertăţilor garantate de 

Constituţie a fost făcută la 

scară largă, folosind în mod 

abuziv aceste instrumente legale: 

mandate de securitate 

naţională, mandate de supraveghere 

tehnică şi ordonanţele 

procurorilor pe 48 de ore”, se 

arată în Raportul parţial. 

Comisia de control a SRI 

a menţionat, în raport, că 

„se constată astfel o creştere 

semnificativă a numărului de 

mandate de securitate naţională 

obţinute de SRI, ajungând la 

1395 în anul 2000, la 3701 în 

anul 2013. Totodată, poate fi 

constatată o creştere a tuturor 

actelor de autorizare, de la 

5.244 în anul 2005 la 51.248 

în anul 2015. Menţionăm că 

referitor la numărul informărilor 

şi sesizărilor transmise de 

SRI către DNA prin aplicarea 

inclusiv a art 3 lit f din Legea 

51/1991, ulterior semnării 

Protocolului cu Parchetul de pe 

Lângă Înalta Curte de Casaţie 

şi Justiţie, se poate observa că 

informările către DNA au crescut 

de la 353 în anul 2009 la 

1229 în anul 2014”. 

ANAF trece la comunicarea exclusiv online 

cu contribuabilii, din 2019 

Din ianuarie 2019, Agenţia 

Naţională de Administrare 

Fiscală (ANAF) va comunica 

cu contribuabilii doar prin 

Spaţiul Privat Virtual (SPV), 

renunţând la notificările pe 

hârtie, care sunt costisitoare, 

a declarat Eugen Teodorovici, 

ministrul Finanţelor. Ministrul 

a spus, într-o emisiune la 

Antena 3, că, până la finele lunii 

octombrie, ANAF va centraliza 

datoriile contribuabililor, 

iar în noiembrie, va începe 

notificarea acestora, în vederea 

colectării datoriilor. 

Teodorovici a adăugat că, 

în ultimii cinci ani, deciziile 

de impunere nu au fost emise 

la timp şi că era necesară adu- 

cerea situaţiei la un moment 

zero. După finalizarea centralizării 

datelor, din noiembrie va 

începe notificarea, online sau 

pe hârtie, a contribuabililor. 

Ministrul finanţelor a reamintit 

că se va renunţa la termenul 

de plată de 60 de zile, 

iar plata va fi amânată pentru 

martie 2019. În cazul în care 

contribuabilul notificat în noiembrie 

va plăti în decembrie, 

îi va fi aplicată o reducere de 

10%. Dacă notificare va întârzia, 

reducerea va fi aplicată la 

plata din martie 2019. 

Plăţile vor putea fi efectuate 

nu numai la trezoreriile 

statului, ci şi prin intermediul 

a 1.000 de unităţi CEC. 

Nunta Principelui Nicolae 

Nicolae al României, nepotul 

Regelui Mihai, s-a căsătorit 

duminică, 30 septembrie, 

cu Alina Binder, la Biserica 

Sf. Ilie din Sinaia. Mireasa a 

avut o apariţie foarte apreciată 

graţie rochiei care a ieşit 

în evidenţă prin simplitate şi 

bun gust. 

Cununia religioasă a fostului 

principe Nicolae cu 

Alina-Maria Binder a avut 

loc la Biserica Sf. Ilie din 

Sinaia, situată la intrarea în 

staţiune. Un sobor de preoţi 

împreună cu IPS Calinic 

al Argeşului şi Muscelului 

au săvârşit Sfânta Taină a 

Cununiei. Mirii au ajuns la 

biserică în jurul orei 14.30, 

în uralele oamenilor care au 

strigat: „Trăiască viitorul rege 

al României!” Alina Binder a 

ales să poarte o rochie creată 

de un designer român, făcută 

din mătase naturală, cu voal 

şi broderie lucrată manual, cu 

motive tradiţionale româneşti. 

Buchetul miresei a fost făcut 

din lăcrămioare, bujori albi şi 

iasomie. 

„Va avea motive din portul 

bunicii mele, portul săsesc, 

dar foarte discrete. Am 

ţinut foarte mult să fie făcută 

de un designer român. Eu îi 

apreciez pe toţi, sunt foarte 

talentaţi şi trebuie încurajaţi şi 

scoşi în evidenţă“, mărturisea 

Alina Binder cu doar câteva 

zile înainte de eveniment. De 

asemenea, machiajul miresei 

a fost unul discret, care-i pune 

în evidenţă frumuseţea tenului, 

amintind de noua Ducesă de 

Sussex, Meghan Markle (37 

de ani), soţia Prinţului Harry 

al Marii Britanii 

Principele Nicolae şi aleasa 

inimii sale, Alina Binder, au 

fost conduşi la altar de Liviu 

Popescu şi de soţia acestuia, 

Simona. Mirii au două perechi 

de naşi şi cinci de domnişoare 

şi cavaleri de onoare. 

La finalul cununiei religioase 

(ora 15.30), mirii au 

plecat „într-o caleaşcă de poveste“ 

pe Bulevardul Carol 

I spre Cazinoul din Sinaia, 

acolo unde a avut loc petrecerea 

şi din al cărui balcon 

au salutat publicul. Pe traseu, 

mirii au fost însoţiţi de Junii 

Braşovului, de grupuri folclorice 

din Bucovina şi din alte 

ţinuturi străvechi româneşti. 

Recepţia a fost găzduită în 

Sala Oglinzilor. Evenimentul 

marchează prima nuntă regală 

care se desfăşoară în Sinaia 

după 70 de ani, ultima fiind 

căsătoria Principesei Ileana, 

fiica Regelui Ferdinand. Nepotul 

Regelui Mihai a explicat 

şi de ce a ales staţiunea de pe 

Valea Prahovei pentru marele 

eveniment: „Este Anul 

Centenarului şi am vrut un 

loc care să aibă legătură cu 

acest moment. Eu mă simt ca 

acasă în Sinaia, familia mea 

e în fiecare colţ din oraş. Am 

avut noroc şi am ales şi o biserică 

în care este pictat bunicul 

meu“. 

Cei 200 de invitaţi au respectat 

acelaşi dress code impus 

şi la nunţile din marile 

case regale europene. Dintre 

toţi membrii Familiei Regale, 

doar sora fostului principe a 

participat. 

Sursa: adevarul.ro 

Foto: Guliver/Getty Images/ 

David Niviere

16 OCTOMBRIE 


Opinii 

Cel mai urât dintre pământeni 

„Cel mai iubit dintre pământeni”, 

romanul realist scris 

de Marin Preda, are ca temă 

critica societății socialiste sau 

a dictaturii proletariatului pe 

care am trăit-o mulți dintre 

noi. Ideea romanului: o societate 

ateistă construită pe abuz, 

minciună, asasinat politic și 

care promovează bestiile la 

conducerea societății, nu poate 

exista mult timp și se auto-devorează; 

situația în care lipsa 

principiilor umaniste, falsificarea 

adevărului social, transformarea 

instituțiilor în instrumente 

în mâna unor persoane, 

nu poate fi suportată. 

Ce titlu frumos a dat scriitorul 

romanului său! M-am 

gândit că în zilele de acum, cineva 

poate se va încumeta să 

scrie un roman cu titlul „Cel 

mai urât dintre pământeni”. Ar 

avea material documentar și ar 

fi o meditație pe tema destinului 

nostru. 

A-i fi urât cuiva – spune 

dicționarul – înseamnă a 

deștepta sentimente neplăcute, 

a provoca dezgustul sau antipatia 

cuiva. Conduita imorală a 

unei persoane sau a unui grup, 

adică maniera de a acționa și a 

se comporta imoral, este motivul 

principal al ivirii acestui 

sentiment în sufletele unor 

oameni. 

Egoismul manifestat de 

către conducători, combinația 

de orgoliu nemăsurat cu ură 

bine mascată, supraestimarea 

forțelor proprii (facem fiindcă 

putem!) determină tot mai 

multă antipatie și chiar ca o 

contramăsură – ura, dezbinarea. 

Și această stare se amplifică, 

deoarece niciodată omul 

moral nu va putea sta alături 

de cel imoral. Ei au concepții 

diferite despre lume și viață. 

Unul dintre ei trebuie să se 

schimbe. Unde am ajunge 

dacă moralitatea ar fi învinsă 

și lumea ar fi dominată de imoralitate? 

Ca atare este necesară 

trezirea, reeducarea celor care 

au împins societatea spre imoralitate, 

deschiderea sufletelor 

pentru a intra binele în locul 

egoismului și răutății. Iar cei 

loviți, învinși, transformați în 

sclavi, nu dați dovadă de frică! 

Ea este o durere asociată 

sentimentului de slăbiciune și 

are tendința de a face omul să 

fugă din calea dreaptă pe care 

a cunoscut-o, de multe ori de 

teama pierderii avantajelor 

obținute până în acel moment. 

Este o ură defensivă, fugă și 

îndepărtare de o cauză dreaptă 

care necesită curajul pentru a fi 

dusă până la capăt. 

În toate timpurile au existat 

oameni imorali printre cei morali, 

au existat parveniți, adică 

persoane ajunse la o bună 

situație materială, politică sau 

socială, fără merite deosebite, 

fără muncă, prin mijloace 

neoneste, au existat ciocoi 

– oameni slugarnici. Am dat 

altădată exemplul prozatorului 

român Nicolae Filimon 

(1819-1865) care l-a creat pe 

„teribilul” Dinu Păturică, eroul 

primului roman realist românesc 

„Ciocoii vechi și noi”, 

o frescă a societății românești 

de la începutul secolului XIX. 

Incompetenții și analfabeții au 

ocupat funcții de conducere și 

în alte timpuri, dar parcă astăzi 

se folosesc metode perfide de 

acoperire a incompetenței, 

analfabetismului, se flutură 

diplome false, diplome pentru 

care nu s-a muncit, ci s-a plătit, 

cu ele să închidă gura oamenilor 

cinstiți, adevăraților gospodari, 

oamenilor capabili și 

instruiți, unii cu experiență în 

viață, dar și tinerilor serioși și 

muncitori care au fost educați 

să fie cinstiți și harnici și care 

sunt ignorați sau pur și simplu 

dați la o parte. Iată că și 

acum, în vremurile noastre, 

ca și altădată, i-am lăsat să-și 

facă poftele, și odată ajunși la 

putere, cu permisiunea noastră 

– din slăbiciune, lipsă de 

curaj sau indolență – , își permit 

să-și bată joc de oamenii 

merituoși. Am zâmbit când 

am citit dimensiunile imense 

ale unei caracatițe descoperită 

într-un ocean și m-am întrebat, 

în acel moment, ce dimensiuni 

o avea caracatița din țara noastră 

formată din oamenii care ne 

conduc și care sunt angrenați 

în afaceri murdare și acțiuni 

perverse învăluite în declarații 

goale de conținut, cu promisiuni, 

acte de binefacere fără 

acoperire? 

Au existat, și mai există 

dictatori, unii obsedați de propriul 

nume, tirani moderni, 

dușmani ai Internetului, lideri 

pasionați de pescuit, de partide 

de vânătoare, de animale etc. 

Să ne amintim de grandomania 

– tulburare a personalității lui 

Nicolae Ceaușescu – care și-a 

impus cultul personalității, și-a 

imprimat chipul pe manualele 

școlare, și-a făcut soția om de 

știință și a înfometat populația 

pentru a plăti datoriile externe 

ale țării, a ordonat construirea 

Casei Poporului – a doua cea 

mai mare clădire administrativă 

din lume după Pentagon. 

Despre grandomanie, această 

incapacitate a individului 

de a se autoaprecia corect se 

spune că derivă din individualism 

(preocupare exclusivă de 

propria persoană) și deseori 

frizează ridicolul: fabulația de 

a fi urmărit, de a fi solicitat în 

mod secret în anumite funcții 

mari etc. 

Înainte de formarea statului 

român, provinciile românești, 

numite de istorici Țările 

Române, au avut în fruntea 

lor conducători abili, buni 

strategi militari, adevărate 

modele care au pus interesul 

țării înainte propriului lor interes: 

Ștefan cel Mare, Vlad 

Țepeș, Mihai Viteazul, Iancu 

Corvin de Hunedoara, Matei 

Corvin și alții. Faptele lor au 

rămas în cărțile de istorie. Am 

spus – abili – în sensul bun 

al cuvântului, prin abilitate 

înțelegându-se îndemânare, 

iscusință, pricepere. Abilitatea 

sau capabilitatea cuiva reprezintă 

un tot al cunoștințelor 

sale de orice natură, cu care 

persoana pe care le are poate 

opera în societate. Și nu în sensul 

negativ, cel al șmecheriei, 

șiretlicului, așa cum lăsa să se 

înțeleagă, pe bună dreptate, 

scriitorul și eseistul Andrei 

Pleșu: „Noi nu mai avem oameni 

cu competențe reale, 

avem oameni cu abilități; noi 

nu mai avem oameni cu doctrine, 

cu programe, cu proiecte, 

cu idealuri; avem oameni cu 

„ambâț”, cu interese imediate”. 

Este nevoie de lideri 

adevărați, fie ei și de partide, 

de conducători cu viziune, cu 

suflet mare, cu talent și pricepere. 

E foarte important în 

viață ca cineva să evalueze 

corect ce are și să știe să administreze 

totul cu multă atenție 

și logică adecvată. Or, logica 

lipsește, chiar dacă cineva 

poate să vorbească despre ea 

aducând aminte ascultătorilor 

de nenumărate ori că este inginer, 

și să folosească exerciții 

aritmetice demonstrative, la 

tablă, în diferite emisiuni televizate. 

Este adevărat că anii 

de facultate ai politehnicii încearcă 

să dezvolte această calitate, 

dar nu întotdeauna se văd 

rezultate, mai ales că ceea ce 

înveți trebuie să aplici în anii 

următori studiului, adică să 

profesezi în acest domeniu al 

ingineriei. 

Mulți au intrat cu tupeu sau 

prin șiretlicuri în politică, cu 

scopul de a obține cât mai multă 

putere și avere. Puțini, foarte 

puțini au intrat în politică pentru 

a ajuta oamenii și țara. În 

primul rând, ca să ocupi un 

scaun de conducător trebuie 

să știi să conduci. Numai pofta 

de putere, stăruința deținerii ei, 

nu sunt suficiente. Este necesar 

să ai anumite calități, să-ți 

iubești țara și să vrei binele ei, 

să te comporți ca un om educat 

și echilibrat, să dovedești 

că ești dotat cu valori umane, 

că deciziile pe care le iei pot să 

mulțumească oamenii. 

Adevăratul lider este în 

primul rând un om pregătit 

în domeniul respectiv, are 

cunoștințe profunde, este un 

om educat din familie, un 

exemplu de moralitate și cinste, 

își iubește țara în care s-a 

născut și respectă dorințele 

poporului, aderă la dreptate 

și adevăr, la tot ceea ce vine 

în sprijinul și siguranța vieții 

și gândește la viitorul țării, 

nu numai la prezentul ei, are 

acea gândire pe termen lung 

care este departe de populismul 

ieftin al satisfacerii nevoilor 

doar a zilei prezente. Și 

avem destui oameni cu aceste 

calități care pot înlocui liderii 

existenți. 

Și oamenii vor fi mulțumiți 

dacă își vor da seama că se 

pot bucura de stabilitate, că li 

se asigură o viață din ce în ce 

mai bună prin măsurile luate. 

Ambiția, îngâmfarea, lăcomia, 

pofta de bani, plăceri și averi, 

fățărnicia, înșelătoria, versatilitatea, 

hoția, sfidarea, supraevaluarea 

propriile forțe prin 

aplicarea cu abilitate dictatorială 

a ideilor, manipulând, subordonând 

pentru a-și menține 

puterea și averea, nu pot fi 

admise la infinit de către oamenii 

cinstiți. Și ei sunt mulți, 

cei mai mulți. Aleșii partidului 

conducător uită că a fi lider înseamnă 

să fii tu slujitorul celor 

pe care îi conduci. 

Ce frumos exemplu avem 

în Evanghelia după Ioan, 

cap. 13! La Cina cea de taină 

D omnul Iisus spală picioarele 

ucenicilor și le spune că 

„Oricare va vrea să fie mare 

între voi, să fie slujitorul vostru”. 

Unii cred că a fi lider 

înseamnă a nu mai admite 

nici o critică: „începând de 

mâine nu vor mai ieși membri 

de partid să critice sau să 

certe alți membri de partid, 

sau membri ai guvernului 

sau guvernul în ansamblu”. 

Sunt obișnuiți cu ideea că a 

fi șef înseamnă să ordoni așa 

cum îți trece prin minte, fără 

să ții cont de anumite reguli 

ale bunului simț, la dreptul la 

opinie, la libertatea cuvântului, 

la ceea ce am îmbrățișat 

cu toții și care se numește 

Democrație. Dar, a fost un 

răspuns obraznic, o punere 

la punct a „vitejilor în scris și 

timizilor la oral”, după cum 

au semnalat unii jurnaliști. Iar 

timiditatea a fost generată de 

trădarea multor colegi, în ultimele 

momente, când aceștia 

au renunțat la curaj și la bruma 

de demnitate de care ar 

fi putut da dovadă. Lașitatea 

este și ea o frică rușinoasă, 

nedemnă de om. 

Nu ar fi bine să se repete 

greșeala din comunism, când 

oamenii erau timorați, iar 

intelectualii erau „dușmanii 

poporului”. Comunismul a 

înlocuit oamenii de valoare, 

cu pregătire și nivel ridicat 

de conștiință, adevărații lideri 

politici, cu oameni fără 

educație și cultură, oameni 

slab pregătiți din punct de 

vedere profesional. Intelectualii 

erau „periculoși” 

pentru că puteau să deștepte 

conștiințe. Nu suntem prea 

departe de acele vremuri, se 

menține mentalitatea de grup 

semidoct, locuri ocupate cu 

pile și relații ale partidului 

de guvernământ, de exemplu 

așa pomenita teleormanizare. 

Se aleg oamenii care pot 

fi șantajați, datorită prostiei 

lor sau a lipsei de demnitate 

și „coloana vertebrală”. 

Autor: Vavila Popovici, 

Carolina de Nord, SUA

Pagina copiilor OCTOMBRIE 


Cartea cu multe pisici 

de Letiţia Coza 

Din poveștile de viață 

Una-i stă acum în față: 

”Drumul merge mai departe” 

”Ce frumos titlu de carte!” 

Își zice și, fără teamă, 

Pe Nyanthen (așa îl cheamă) 

Îl solicită acum 

Să-i descrie al lui drum. 

După un timp, am scăpat 

Și am trecut în alt stat. 

La biserică stăteam 

Și de pomană primeam; 

Nu știam nici să citesc, 

Nici cum să mă îngrijesc, 

Însă mă rugam în gând 

Să am un tată pe Pământ. 

Nyanthen e un tânăr de culoare, 

Ca și ea, numai dinții albi îi are. 

Au vorbit mult și de toate 

Și-au făcut proiect de carte. 

Oricine poate să vadă 

Că-i pe ritmuri de baladă. 

Domnul ruga mi-a-mplinit 

Și un tată mi-am găsit. 

M-a-nfiat, m-a educat 

Și la studii am plecat 

Chiar la Cluj, în România, 

Unde am uitat mânia, 

(Poate că Heidi, luncana, 

Seamănă cu mama Ana 

Ce știa multe povești 

Și cântece bătrânești.) 

Însă toată suferința 

Încă-mi zguduie ființa. 

Sper că sprijin voi primi 

SexIsteții 

Partea asta, „SexIsteții”, 

E dedicată frumuseții 

Sentimentului matern, 

Ce va dăinui etern. 

Episodul VIII 

Heidi – mica vrăjitoare – 

Numai dinții albi îi are 

Și vă spun (că nu-i secret!) 

S-a abonat la Internet. 

Călătoria-i ușoară, 

Cu mătura nu se compară!! 

Călătorește și citește, 

Deloc nu se plictisește. 

Multe lucruri a aflat 

De când s-a... alfabetizat. 

”M-am născut în Africa, 

De mic am știut ce-i frica; 

Era rău de tot la noi: 

Foamete, boli și război. 

Din familie m-au răpit, 

De foame am suferit; 

M-au făcut copil-soldat, 

Arma-n mână ei mi-au dat 

Și să trag m-au obligat. 

Ca să-i apăr pe copii 

Să nu mai fie răpiți 

Și ca mine chinuiți.” 

Prima parte-a cărții-i gata. 

Mița-și felicită fata. 

E mândră! Nu-i de mirare: 

Heidi va fi scriitoare! 

Întâmplările din 

”Cartea cu multe pisici” 

Se opresc, deocamdată, aici. 

Eu cu drag le-am povestit 

Și tu, pe rând, le-ai citit. 

Poate te-ai și întrebat 

Dacă-i totu-adevărat; 

Dar așa ca în poveste 

Mai important mesajul este, 

Căci pisicuțele toate 

Au fost personificate 

Și-ai descoperit, firește, 

Că se comportă omenește. 

Dacă tu nu le-ai uitat 

Scrie aici, alăturat, 

Personajul preferat. 

Eu îți vin în ajutor 

Și-ți amintesc numele lor: 

Zbuffy, Mimi, Dolfi, Tom, 

Bobi, Dody, Luky, 

Natașa, Norișor, Cocuța, Miși, 

Tuiuki, Luminița, Cindy, 

Rambo, Nike, Rița, 

Daisy, Rossi, Letty, Betty, 

Contessina, Rory, Mika Blu, 

Mița, Blondy, Heidi, Bubulina, 

Mirabella, Tarzan, Sandokan. 

Mesaj 

Scrie, sub fotografie, numele personajului 

tău preferat din ”Cartea cu multe pisici”.

18 OCTOMBRIE 


Español 

Iasi es la tercera segunda ciudad por población de Rumanía 

La zona noroeste de 

Rumanía se extiende desde 

las últimas estribaciones de los 

Cárpatos hacia la gran llanura 

del Danubio. Todo el oeste de 

la región está constituido por 

la cadena de los Cárpatos que 

discurre de norte a sur. Allí 

encontraremos los paisaje 

montañosos más abruptos, valles 

estrechos y lagos artificiales 

como el Lago Bicaz, - situado 

cerca de las gargantas del mismo 

nombre-, y montañas que 

se acercan a los 2000 metros. 

Esta zona une monumentos 

como castillos, monasterios 

e iglesias con un patrimonio 

natural increíble como el del 

Parque Nacional del Monte 

Ceahlau. La ascensión está al 

alcance de cualquier persona 

que practique un poco el senderismo. 

Las gargantas de Bicaz, 

son uno de los sitios naturales 

más conocidos de Rumanía, 

un complemento acuático y 

a la subida al Monte Ceahlau. 

En esta parte de la Moldavia 

encontramos pequeñas ciudades 

con bastante patrimonio 

y muchas posibilidades para el 

turismo de aventura, los deportes 

acuáticos, el senderismo e 

incluso el esquí. 

Piatra Neamt fue una de 

las ciudades más importantes 

del Principado Moldavo durante 

su época de auge. Varias 

iglesias y la Torre de Stefan 

el Grande recuerda a este 

V oivoda (Príncipe) del siglo 

XV que edificaba una iglesia 

tras cada una de sus victorias, 

¡y logró 34! Varios museos, a 

destacar el que trata sobre la 

cultura neolítica de Cucutemi; 

numerosos restaurantes y un 

teleférico que nos llevará a la 

cumbre de una de las colinas 

que rodean la ciudad son sus 

mayores elementos de interés 

turístico. 

Además en verano en 

Piatra se celebre un Festival 

de cine, con cortos realizados 

por jóvenes autores. 

Cerca se encuentra el 

Parque Nacional de Ceahlau, 

que propone varias rutas de dificultad 

media o elevada para 

los amantes del senderismo. 

Durau, al pie del parque posee 

un bonito monasterio y numerosos 

hoteles que acogen a los 

turistas amantes de la montaña. 

Un poco más al norte la 

ciudad de Targu Neamt es 

vigilada por el Castillo de 

Neamt, plaza fuerte del ya citado 

Príncipe Stefan el Grande. 

Los monasterios de Neamt y 

Agapia y el Museo del artista 

Niculae Popa, con sus obras 

naîves, son visitas muy recomendables. 

Una reserva de 

Bisontes también se ha creado 

en la zona, pero para verles necesitarán 

visitarla pronto por la 

mañana. 

Los Monasterios de 

Moldavia. No tan conocidos 

como los de Maramures son 

igualmente espectaculares. Destacan 

los de Agapia, Neamt, 

Durau, Secu Varatec, Bistrita 

o Sihastria. Muchos de ellos 

se encuentran en las cercanías 

del Parque Nacional del Monte 

Ceahlau. 

La llanura Moldava. 

Focsani, Bacau y Roman son 

algunas de las ciudades que encontraremos 

en la zona central 

de Moldavia. Como en toda la 

zona encontraremos monasterios 

e iglesias de cúpulas 

metálicas y bonitos colores 

que sorprenden por su estilo, 

tan diferente de las iglesias de 

otras partes de Europa. 

Más al norte en la provincia 

de Suceava encontramos 

muchos monasterios similares 

a los de Maramures. De 

hecho la arquitectura local, 

las casas con sus tejados de 

zinc o metal y estructura 

de madera, muchas veces 

policromada, dan un cierto 

estilo común a la Moldavia 

y Maramures, pero quedémonos 

en Moldavia. 

La ciudad de Iasi es la capital 

de la región de Moldova 

/ Moldovia o Moldavia 

Rumana, no confundir con el 

país vecino también llamado 

Moldavia. De hecho visitando 

Iasi es posible cruzar la 

frontera y dirigirse a la vecina 

Moldavia situada a menos de 

10 km. El río Prut, gran afluente 

del Danubio (950 km) marca 

la frontera entre está región de 

Rumanía y Moldavia. 

Iasi es la tercera segunda 

ciudad por población de 

Rumanía, tras Bucarest, con 

330.000 habitantes en el municipio 

y más de 825.000 

en su distrito. A pesar de su 

actual situación excéntrica, 

Iasi es un símbolo para el 

Estado rumano. Fue capital 

de los antiguos principados de 

V alaquia y Moldavia y durante 

la Primera Guerra Mundial 

fue la capital de Rumanía (entre 

1916-18) tras la ocupación 

Austrohúngara. En Iasi se 

creó la primera universidad de 

Rumania y hoy es un polo cultural 

universitario e industrial. 

La cultura y la historia 

abundan en Iasi. Por ello sus 

monumentos eson muy grandiosos 

y bellos. Los principales 

son el Teatro Nacional, el 

Jardín Botánico y la Biblioteca 

Central Universitaria, los tres 

más antiguos del país. También 

destacamos por su arquitectura 

y magnificencia el Palacio de 

la Cultura, la Opera, el Palacio 

Roznoveanu sede del ayuntamiento 

y las diversas iglesias 

y monasterios de Iasi. 

El palacio de la Cultura situado 

en el centro de la ciudad, 

en la plaza del Palacio contiene 

varios museos: El Museo de 

Bellas Artes, el de Historia, el 

de Etnografía y el de Ciencias 

Naturales y Tecnología. 

Una visita al Palacio y a 

los museos puede ser muy 

interesante ya que tanto la 

arquitectura como las obras 

son muy interesantes. Entre los 

fondos, sobresale además de 

una gran colección de arte rumano 

cuadros de Caravaggio, 

Paolo Veronese, Pietro Liberi, 

Carlo Dolci, Salvator Rosa, 

Francesco Solimena, Murillo, 

Van Dyck, Van der Helst o 

Nicolas Poussin. 

Entre los edificos religiosos 

destaca la Catedral metropolitana 

ortodoxa, inmensa iglesia 

ortodoxa de planta cuadrada, 

donde sus cuatro torres se alzan 

en las esquinas del edificio de 

estilo neo renacentista. Su construcción 

fue larga ya que se 

comenzó en 1833 pero no sería 

hasta inaugurada hasta 1887. 

También hay iglesias católicas 

y sinagogas. Otro edificio de 

gran interés es el Monasterio 

de Golia y su Torre, resto de las 

murallas que lo protegían. Su 

contrucción data del siglo XVI. 

Un lugar con historia, cinematográfica 

en este caso, es el 

Hotel Traian, construido en el 

estilo neoclásico que abunda 

en Iasi. El arquitecto responsable 

fue G. Franeau, ingeniero 

francés que trabajó para Eiffel- 

Se trata de uno de los primeros 

hoteles con estructura metálica 

de Europa. Lugar con encanto, 

sus salones y habitaciones 

ocultan muchas historias, de 

diplomáticos y actrices. Nada 

más y nada menos que Greta 

Garbo se alojó en el Traian 

cuando vivía una intensa historia 

de amor con el también 

actor John Gilbert. El hotel 

se halla en plena Plaza Unirii 

junto a la estatua de Ion Cuza. 

El barrio de Ticau. Distrito 

de la ciudad lleno de edificios 

antiguos que se extiende sobre 

la colina que domina Iasi. 

Calles peatonales y estrechas, 

comercios y bares, animación 

por las tardes. A no perdérselo. 

Parques y Jardines. Además 

del Jardín bótanico, el más 

antiguo de Rumanía (1856), 

merece la pena acercarse al 

Parque (Parcul) Copou, lugar 

de predilección para los 

románticos rumanos desde el 

XVIII y que se convirtió en 

Parque público en 1860. 

En los alrededores de Iasi 

se encuentran varios monasterios 

situados en las colinas 

del barrio de Niculina, son 

los monasterios de Cetatuia, 

Galata y Frumoasa, construidos 

entre el siglo XVI y XVII. 

Las Gargantas de Bicaz se encuentran 

a 160 Km. al oeste de 

Iasi, a medio camino entre Iasi 

y Targu-Mures. Como el resto 

de Rumanía, Iasi es una ciudad 

diversa con gentes variadas, de 

credos y orígenes. Ello proporciona 

a la cultura, la música y 

la gastronomía el mestizaje 

típico de los Balcanes. 

Como llegar. Hay vuelos a 

Brasov y Cluj desde España. 

Desde allí hay que alquilar un 

coche y recorrer unos 310 Km. 

desde Brasov, en unas 4 horas 

y media; 390 Km. desde Cluj, 

calculen casi 6 horas. Los trayectos 

en coche son largos pero 

nos permiten ver otros lugares 

como las Gargantas de Bicaz o 

la ciudad de Targu-Mures. 

La gastronomía local es suculenta, 

en todos los sentidos. 

Los vegetarianos lo pasarán 

mal ya que incluso las ensaladas 

suelen contener carne. 

Las sopas, los asados y guisos 

de pollo, ternero o cerdo, son 

ideales para los rigores del invierno, 

un poco menos cuando 

el calor aprieta, lo que ocurre 

durante el verano. La sopas 

(Ciorba) son muy sabrosas, 

por ejemplo la de callos, de 

judías, o la agría de albóndigas. 

Los sarmale imprescindibles. 

Después los guisos y asados 

sorprenderán menos. Los platos 

suelen ser acompañados 

de polenta (mamaliga). Abunda 

también el pescado de río, 

como la trucha. Los postres 

son también bastante pesados, 

como el Papanasi o Cozonac, 

pasteles fríos o calientes, rellenos 

o cubiertos de chocolate 

queso, mermelada dulcísima... 

Los quesos y el vino bastante 

interesantes también y la cerveza 

por supuesto. 

Moldavia en mitad de 

todo. Una de las ventajas de 

Moldavia es que se encuentra 

a medio camino y que puede 

visitarse de paso tras los 

monasterios de Maramures / 

Bucovina o la carretera 

Transfagarasan; después de visitar 

Transilvania o de camino 

a Ucrania o Moldavia (el país). 

Así que no lo olviden, si pasan 

por aquí disfruten de la región. 

Zoe Stoleru Martí - Valencia

Hoinar prin România OCTOMBRIE 


Munții Retezat sunt o încântare 

și o provocare chiar și 

pentru cei care îi cunosc deja 

bine. Fiecare urcare este o 

nouă experiență, pentru că întotdeauna 

muntele are altceva 

de oferit: fie soare, fie nori, fie 

ceață, fie ploaie, fie briză caldă, 

fie vânt tăios, fie un anotimp al 

armoniei, fie unul al înfruntării 

titanilor. Dacă, de anul acesta, 

urcarea tradițională (pentru 

turiștii mai experimentați sau 

mai puțin experimentați) înspre 

Retezat prin Poiana Pelegii a 

fost blocată din cauza distrugerii 

drumului de acces, doritorii 

de drumeții s-au orientat către 

alte trasee. 

Am pornit, așadar, să vedem 

cum arată Retezatul 

văzut și urcat din altă parte, 

mai exact dinspre depresiunea 

V alea Jiului. Drumul trece 

prin orașele cândva miniere 

ale Văii (Petroșani, Vulcan, 

Lupeni, Uricani), unde peisajul 

s-a transformat, de-a lungul 

anilor: pe ici – colo s-au mai 

colorat blocurile, s-au mai 

aranjat parcurile ori au apărut 

magazine cu reclame luminoase, 

panouri publicitare, fântâni 

arteziene sau alte elemente de 

decor urban. Valea e lungă și 

drumul duce spre Câmpul 

lui Neag – Câmpușel, ultima 

oprire înainte de baza muntelui. 

De la șoseaua care continuă 

liniștită cu direcția Herculane, 

iubitorul de munte trebuie să 

se înscrie pe un drum forestier. 

Nu orice mașină poate suporta 

urcușul, așa că mulți pasionați 

lasă autovehiculele la baza pădurii 

și pornesc pe jos. 

Cei câțiva kilometri de 

drum forestier urcă printr-o pădure 

sălbatică, cu pâraie repezi 

și cascade spectaculoase, dar 

dau de furcă și unui șofer experimentat, 

chiar și dacă e ajutat 

de un vehicul special gândit 

pentru astfel de drumuri. Bolovani 

răzvrătiți își scot colții pe 

mijlocul și marginea drumului, 

Vântul suflă liber peste vârfuri 

iar pantele abrupte dau fiori. 

Peisajul, însă, este o încântare. 

Drumul duce la Cabana Buta, 

punctul la care până și mașinile 

temerare se opresc, căci mai 

departe se poate merge numai 

pe jos. De aici se pot alege mai 

multe trasee, dintre care noi 

am optat pentru o urcare spre 

Șaua Plai Mic, continuată cu 

o drumeție pe Vârful Custura 

– 2457 de metri înălțime, al 

cincilea vârf ca altitudine din 

Munții Retezat. 

Urcușul de la Buta înspre 

Șaua Plai Mic este suficient de 

lejer chiar și pentru cineva mai 

puțin (sau deloc) experimentat 

în drumeții montane. Important 

este să ai echipamentul 

potrivit: bocanci de sezon, 

pantaloni și geacă anti-vânt, 

pelerină de ploaie (oricând în 

rucsac, indiferent cât de cald 

și însorit e afară!) și, dacă vrei, 

bețe de tură (mulți turiști le folosesc, 

dar nu sunt obligatorii, 

poți urca și fără ele). Trecem pe 

lângă izvoare cu apă potabilă, 

de unde ne umplem sticlele. În 

Șaua Plai Mic ne întâlnim, la 

răscruce de trasee, cu oameni 

din toate colțurile țării. Fiecare 

grup visează să ducă la bun 

sfârșit un anumit traseu. Unii 

merg spre Lacul Bucura, alții 

spre Piatra Iorgovanului, alții 

spre Poiana Pelegii sau chiar 

mai departe, spre vârfurile 

Păpușa, Peleaga sau Retezat. 

Vântul din ce în ce mai 

tăios ne reamintește de ce 

e bine să avem echipament 

special conceput pentru vremea 

de pe munte, care se 

poate schimba de la un minut 

la altul. E tot mai rece, așa 

că înaintăm prin pădurea de 

jnepeni pe traseul ales, spre 

Vârful Custura, urmând marcajul 

acestuia. În Retezat e 

aproape imposibil să te pierzi 

dacă urmezi atent marcajele 

ori te mai ajuți și de momâi 

(grămăjoarele de pietre puse 

din loc în loc tot ca marcaje, 

dar după modelul celor 

folosite din vechi timpuri de 

ciobanii ce pășunează oile 

pe acești munți). Doar nerespectarea 

traseului poate 

atrage incidente nedorite. Pe 

măsură ce înaintăm, pădurea 

de jnepeni dispare și locul ei 

e luat de pășunea alpină, cu 

flori mărunte pe ici – colo, 

viu colorate, cu mici tufe de 

verdeață pe alocuri și cu multă, 

multă piatră. Pe versant 

vedem și stâna, de la distanță 

– o construcție mică, al cărei 

acoperiș sclipește în soare. 

Când nu bate vântul, e chiar 

foarte cald pentru acest început 

de septembrie în munte. La un 

moment dat, ne găsim pe o culme 

de pe care se deschid două 

priveliști superbe: în stânga, 

vârfurile Păpușa, Peleaga și 

două lacuri infinit de albastre 

(Ghimpele și Peleguța), flancate 

de nori când mai alburii, 

când mai negricioși; în dreapta, 

șerpuitoare, șoseaua ce vine 

dinspre Uricani, o parte din 

oraș și câteva case și pensiuni 

(vizibile și de la mare distanță, 

dar cel mai bine se pot observa 

cu un binoclu) și pădure, pădure, 

pădure, oriunde te uiți 

– verde închis, cu brad mult 

și, peste ea, vârfurile însorite 

ale Munților Parâng. Urcarea 

spre Custura (care face parte 

din zona cunoscută drept 

Retezatul Mic) nu este dificilă: 

o mare parte a traseului 

e o plimbare pe culme, peste 

pășunea alpină. Sunt, însă, și 

bucăți de urcuș abrupt, pe stânci 

și pietre mișcătoare, unde 

obrajii se înroșesc, iar pulsul 

devine mai rapid și inima mai 

agitată. 

Pe măsură ce ne apropiem 

de partea finală a urcușului, 

vremea se încăpățânează să ne 

pună piedici. Vântul este la el 

acasă, se joacă peste pășune și 

roci fără să îi pese de înghețul 

mâinilor sau nasurilor noastre. 

Dinspre vârful Peleaga vin în 

grabă nori grei și negri de 

ceață, care aproape că ne fac să 

ne întoarcem. Dar tot vântul îi 

împrăștie și îi fugărește în alte 

direcții, așa că ne continuăm 

aventura. Ultima bucată, însă, 

e un test al rezistenței fizice 

în condiții meteo nefavorabile. 

Ca și cum ar vrea să ne 

spună că el e unicul stăpân, 

vântul aduce suflarea iernii pe 

vârful muntelui. Pentru astfel 

de situații este bine să ai o 

pereche de mănuși în rucsac 

sau măcar o pereche de șosete 

de rezervă, care se pot trage 

pe mâini și folosi în loc de 

mănuși. Urechile, de asemenea, 

este esențial să fie bine 

acoperite (căciulă, banderolă, 

orice este de ajutor). 

Peisajul spectaculos alungă 

răceala vântului, deși mâinile 

îngheață pe aparatul de 

fotografiat. În lunile de vară, 

însă, vremea poate fi mult mai 

prietenoasă, iar urcarea mai 

puțin zorită. La final, lângă 

indicatorul de altitudine, ne 

ajung din nou nori întunecați, 

astfel că grăbim coborârea, 

sperând să nu ne prindă ploaia. 

Din fericire, odată reveniți 

pe pășunea alpină, suntem 

întâmpinați de un soare blând 

și un aer cald de septembrie, 

așa că ne încălzim îndată. 

Vânturosul vârf Custura rămâne 

în spate, iar Plaiul Mic 

ni se așterne în față. Un traseu 

de câteva ore, ce poate fi 

făcut cu lejeritate într-o zi de 

drumeție, ne-a arătat o altă 

față a Munților Retezat. Dar 

mai sunt atât de multe trasee 

de explorat în această parte 

a Parcului Național Retezat, 

încât nu putem decât să îi 

promitem muntelui că vom 

reveni și anul viitor. 

Autor text și foto: 

Camelia Jula

20 OCTOMBRIE 


Opinii 

„Regele a murit. 

Trăiască Regele!” 

Regalişti vs monarhişti 

Nunta princiară de la Sinaia 

a Prinţului Nicolae cu aleasa 

inimii, Alina, a readus în discuţie 

lupta dintre două tabere 

care în aparenţă slujesc acelaşi 

ideal: MONARHIA. 

Ambele tabere sunt în conflict. 

Rădăcina comună e adânc 

ancorată în istoria României. 

Carol I a desă vârşit România 

modernă. Aici toţi sunt de 

acord. Societatea românească 

e scindată mai mult ca oricând 

în istorie. Aşa de ceva vreme 

şi cea monarhică. Dacă în bătălia 

#rezist vs conservatori 

se cunosc sursele exogene, în 

lupta internă dintre fostele divizii 

ale Regelui au mai rămas 

câteva bastioane, care greu ar 

mai putea răsturna Republica, 

deloc măreaţă vatră. 

Poate că nu aş fi reluat subiectul 

regalişti vs monarhişti 

dacă nu s-ar fi publicat pe surse 

informaţia potrivit căreia 

preşedintele statului, Klaus 

Iohannis, ar fi cerut amânarea 

prezentării Rezoluţiei 

Parlamentului European împotriva 

României până după 

a doua săptămână a lunii curente, 

când va susţine un discurs 

în plenul Parlamentului 

European, reunit la S trasbourg, 

despre viitorul Uniunii 

Europene, ţara noastră urmând 

să asigure de la 1 ianuarie preşedinţia 

UE. 

Pentru a înţelege poate ar 

trebui să recitim încă o dată. 

Preşedintele nu luptă pentru 

patria sa, amână doar lovitura 

pentru noiembrie. În ce ţară 

europeană un şef de stat este 

de acord ca statul său să fie 

disecat şi chiuretat de obstetricienii 

globalismului marxist, 

cu agendele sectoriale ale subculturilor 

create de Şcoala de 

la Frankfurt? Niciunde. 

Poate de aceea mulţi români 

zdraveni la cap se gândesc la 

Regele „apărător de ţară“ ca 

la o soluţie de recalibrare a 

statului. Poate mai sunt cititori 

care îşi aduc aminte momentul 

în care ambasadorul Marii 

Britanii a întârziat şase minute 

la audienţa solicitată lui Carol 

l. S-a aşezat, iar în secunda următoare 

Regele românilor s-a 

ridicat şi i-a spus franc: „Audienţa 

s-a încheiat. România 

n-are timp să aştepte“. Şi n-a 

aşteptat. I-a dat o lecţie trimisului 

celui mai puternic monarh 

al Europei. 

Astăzi, când ambasadoarele 

lovesc cu tocurile şi impun legi 

precum în sovieticele vremuri 

ucazurile, e practic de neimaginat 

o astfel de atitudine. 

Toţi şefii de stat stau preş faţă 

de liderii europeni. Atunci se 

rediscută despre revenirea la 

Monarhie. Atunci când românilor 

le e greu cu măreaţa 

republică există unii care se 

gândesc că o întoarcere în timp 

ar fi de fapt o repoziţionare a 

viitorului. 

Dar când şi monarhiştii sunt 

divizaţi, ce mai e de făcut? 

Regaliştii sunt cei care ţin cu o 

anumită persoană care e la un 

timp, la un moment dat, sus pe 

o poziţie. Monarhiştilor nu le 

pasă de persoana care conduce 

Casa Regală, ei sunt dedicaţi 

proiectului şi consideră că forma 

de guvernământ e mai importantă 

decât fondul disputei 

între cine e mai tânăr şi cine e 

mai bătrân, e bine să încerci cu 

un Rege sau cu o Regină, dacă 

tot s-au schimbat vremurile. 

Promotorii cauzei monarhice 

s-au divizat în cel puţin 

două grupări: una a monarhiştilor 

şi alta a regaliştilor. 

Prima grupare luptă pentru 

reinstaurarea Monarhiei constituţionale, 

indiferent de 

Casa Regală – fie cea actuală, 

românească, fie britanică sau 

de Hohenzollern-Sigmaringen 

sau chiar spaniolă –, iar cea 

de-a doua, pitită sub sintagma 

„nu comentăm deciziile 

R egelui“, e maliţioasă la adresa 

celeilalte, mult mai vocală. 

Un regalist susține un monarh 

anume, ca șef al statului 

pentru un anumit regat, sau 

drepturile unei anume dinastii. 

În abstract, face parte din 

curentul regalist. Regalismul 

este diferit de monarhism. Cel 

din urmă pledează pentru un 

sistem monarhic de guvernare, 

dar nu neapărat pentru un 

anumit monarh, conform literaturii 

de specialitate. Cel mai 

adesea, regalismul este termenul 

aplicat unui susținător 

al unui regim răsturnat de 

curând, care luptă într-o republică 

pentru revenirea la vechea 

formă de stat. În Marea 

Britanie, astăzi, termenul „regalist“ 

este aproape imposibil 

de distins de „monarhist“, pentru 

că Regina Elisabeta nu are 

niciun rival semnificativ care 

să aibă pretenţie la tron. Pe de 

altă parte, în Franţa secolului 

al XIX-lea regalistul era considerat 

legitimistul, bonapartistul 

sau orleanistul, în fond ei 

fiind monarhişti. 

În România de azi, monarhiştii 

sunt mai vocali, iar 

regaliştii – mai tăcuţi. Dacă 

cei din prima categorie îşi 

exprimă public ideile şi luptă 

pentru convingerea majorităţii 

de supremaţia Monarhiei constituţionale 

ca formă de stat, 

regaliştii nu ies din cuvântul 

Casei Regale, chiar dacă mesajele 

apar prin diferiţi reprezentanţi 

mai legitimi sau mai 

puţin recunoscuţi ca voci dezinteresate. 

„Regele a murit. 

Trăiască Regele!” e deviza 

monarhiştilor. 

O nuntă de poveste 

Dacă ar exista o competiţie 

internaţională a ratărilor, 

România ar fi campioană mondială. 

Nunta Prinţului Nicolae 

al României cu Alina Binder 

putea fi una regală, dacă membrii 

familiei sale n-ar fi avut 

impoliteţea de a refuza invitaţia 

de a le fi alături mirilor. 

Televiziunile româneşti au 

prezentat magia unei sărbători. 

A unei comuniuni a României 

profunde, a acelei părţi frumoase 

care ştie să se bucure 

de un eveniment unic al vremurilor 

de astăzi. 

Speriată că Nicolae poate 

să dea prea tare muzica la petrecerea 

de la Casino, Mătuşa 

Margareta a preferat liniştea 

Cimitirului Eroilor Români 

din Soultzmatt, aflat în Alsacia. 

Eschiva ca formă de atitudine 

e mai mult decât dispreţ. De-a 

dreptul mitocănie. 

Cu o săptămână înainte 

de Referendumul pentru familia 

tradiţională, Custodele 

Coroanei şi soţul său, principe 

consort, cărora li s-a adăugat 

şi Elena, mama tânărului cununat, 

au ales să transmită 

românilor că ei preferă familia 

netradiţională. Oricărui creştin 

îi e greu să priceapă de ce 

mama nu a participat la nunta 

fiului său. 

La ortodocşi, şi nu numai, 

nunta, la fel ca botezul sau 

înmormântarea, e prilej de iertare, 

bucurie și împăcare. Obiceiul 

ăsta nu se practică, din 

păcate, şi în Casa Custodelui 

Coroanei. 

Întrebat dacă mirii pot face 

fotografiile de nuntă în interiorul 

Castelului Peleş, ASR 

Radu, într-o maliţiozitate dusă 

spre morbiditate, i-a spus funcţionarului 

din palat că Principele 

Nicolae a murit acum 70 de ani 

şi nu mai poate face poze. Există 

Dumnezeu! Aşa cum există 

onoare, politeţe şi suveranitate. 

Mai are oare Margareta ceva 

maiestuos? Se mai poate vorbi 

despre o familie model pentru 

România? Plecarea Regelui a 

întristat multă lume şi pentru 

că nu are urmaşi tineri. Unul 

era iubit de oameni şi l-au înlăturat. 

L-au târât prin tribunale. 

Nu l-au lăsat să-şi vadă bunicul 

pe patul de moarte. Cât 

cinism şi câtă les majestate? 

Nunta de la Sinaia putea 

pune România din nou pe micile 

ecrane ale lumii. Guvernul 

nu s-a implicat, aşa cum solicitasem 

în repetatele mele apariţii 

TV, familia regală a avut 

sictir. Capotul mamei ieşită 

din baie rămâne figura iconică 

a deranjului stârnit de un copil 

pe care i l-a dat Dumnezeu 

să-l crească, să-l iubească şi 

să-l preţuiască. A preferat să-şi 

etaleze, prin lipsă, răutatea. A 

rămas impasibilă, probabil dependentă 

de solda surorii celei 

mari, cea care se îngrijeşte de 

tonusul financiar al celorlalte 

surori. 

Irina, „penala“, a revenit în 

ţară la înmormântarea tatălui. 

Privitorii au remarcat tandreţea 

Margaretei cu ea, dar şi 

sacoul gata să explodeze al lui 

Bull-Cop, soţul acesteia. 

Recent, Regatul Unit al 

Marii Britanii a mai capitalizat 

1,5 miliarde de lire sterline în 

PIB din nunta prinţului nărăvaş 

Harry cu starul hollywoodian 

Megan Markle. Patru 

miliarde de telespectatori nu 

şi-au mai adus aminte de obscenităţile 

micului prinţ rebel, 

nici de uniforma SS pe care a 

îmbrăcat-o la o petrecere. 

Englezii, familia regală britanică 

au trecut cu vederea, 

considerându-le ale tinereţii 

valuri. N-a fost pedepsit, ci 

din contră, cinstit cu onoruri de 

stat, cu cununi regale şi cu biserica 

iluştrilor regi ai Angliei. 

Pentru ce a fost pedepsit de familie 

Prinţul atât de iubit de români? 

Poate nu vom afla niciodată. 

Amintirea zilei de ieri, cu 

prinţese, prinţi, conţi, viconţi, 

o lume de poveste, va dăinui 

în memoria colectivă aşa cum 

au dăinuit şi vrednicele nunţi 

de altădată. Poporul şi-a iubit 

mereu reprezentanţii Dinastiei. 

Prinţul Nicolae, cu figura sa 

blândă, Alina, cu frumoasa rochie 

cu motive tradiţionale şi 

zâmbetul ca o binecuvântare, 

au luminat viaţa unei Românii 

căzute în depresie, din factorii 

exogeni, care o macină zi de 

zi. Cel puţin o zi. O zi cu har, 

o dumnezeiască evlavie, prin 

grija lui Calinic şi frumuseţea 

tinerilor miri, a strălucit în 

toamna care a început. 

Putea fi o nuntă regală de 

rezonanţă. N-a fost să fie. 

Însă bucuria de pe feţele celor 

prezenţi, unii veniţi special 

pentru acest eveniment 

de peste Ocean, impresionează 

încă. Din psihologia 

socială se ştie că oamenii 

simpli empatizează cu victimele. 

L-au făcut o victimă, 

din prea multă cucută şi venin, 

pentru a-i deschide profilul 

asemănător bunicului 

şi stră-străbunicului. Mulţi 

îl aseamănă cu Ferdinand. 

Cel loial. 

Nicolae are sânge domnesc. 

Niciun ucaz nu-i poate lua 

moştenirea genetică. Asta nu 

pricep cei care se cred nemuritori. 

Sau atât de puternică e 

Pădurea şi în Casa Regelui? 

Prinţul şi Alina au dat, prin 

eleganţă, o replică de viaţă 

butaforiei regale care preferă 

cimitirul jocului şi horei româneşti. 

Aşa cum am mai spus, 

prin voia lui Calinic, nunta i-a 

încoronat pe miri, prin grija lui 

Dumnezeu. Cel puţin pe durata 

cununiei, tinerii însurăţei 

au fost cinstiți așa cum erau 

cinstiți împărații, în sensul 

strict canonic al încoronării. 

Chiar dacă Mătuşa n-a deferecat 

cheile Coroanei, preoţii 

Bisericii Sfântul Ilie din Sinaia 

au adus nu una, ci două cununi 

de mărire. Întru Dumnezeu. 

Cinstire. Pentru mulţi a fost o 

nuntă de poveste. Au adormit 

visând prinţi, prinţese, regi, regine. 

Ce mai contează că unii 

s-au ofticat? 

Material publicat în 

libertatea.ro 

Autor: Marius Ghilezan 

Foto: getty images

Terapia verde OCTOMBRIE 


Corina Simionescu Hudgens 

Medic terapeut – Norwich/ Anglia 

Mărul este astăzi cel mai 

apreciat fruct, un aliment deosebit 

de valoros pentru toate 

vârstele şi un medicament 

eficace într-o gamă largă de 

afecţiuni. Merele se consumă 

cu coajă, în care se găsesc 

principalele vitamine şi săruri 

minerale, substanţe care dau 

un surplus de energie vitalizantă. 

Fructele au un conţinut 

foarte complex prin cantităţi 

ridicate de zaharuri (7-16%), 

acizi organici, substanţe 

pectice (reduc colesterolul), 

polivitamine (C, A, B1, B2, 

PP, acid pantotenic) şi foarte 

multe săruri minerale (calciu, 

fier, potasiu, fosfor, siliciu, 

magneziu, zinc, cupru). Cantitatea 

de vitamine este dublă în 

coaja fructului decât în pulpa 

fructului. 

Valoarea energetică este 

de 128 cal/100 g fruct. Fibrele 

din fruct sunt bine 

tolerate şi au efect calmant 

asupra tranzitului intestinal, 

iar aciditatea fructelor mai 

acre stimulează funcţiile 

creierului, ficatului, rinichilor 

şi intestinelor. 

Proprietăţile terapeutice: 

- stimulente şi descongestive 

hepatic, digestive, stomahice, 

laxative, protectoare 

gastrice şi intestinale; 

- tonice asupra sistemului 

nervos şi muscular; 

- depurative sanguin; 

- hipocolesterolemiante, diuretice, 

urolitice; 

- antireumatismale, vitaminizante, 

răcoritoare. 

Mărul este considerat un 

medicament natural de excepţie. 

Un consum constant de 

mere, prin cure de scurtă sau 

lungă durată, diminuează drastic 

riscurile multor maladii, cu 

diferite grade de gravitate, inclusiv 

riscurile de cancere. 

Mâncând un măr dimineaţa 

se purifică respiraţia, se fortifică 

gingiile şi se curăţă dinţii 

prin îndepărtarea tartrului 

dentar. 

Un măr consumat după 

mesele principale are efecte 

digestive şi laxative şi absoarbe 

toxinele şi microorganismele 

de la nivelul intestinelor. 

Un măr mâncat seara are efect 

relaxant asupra sistemului 

nervos, fiind un bun somnifer. 

Două mere pe zi ajută la întărirea 

muşchilor cardiaci, evită 

infarctul miocardic şi elimină 

excesul de apă din ţesuturi prin 

diureză. 

O sistematizare a multiplelor 

acţiuni terapeutice relevă 

marea diversitate a efectelor, 

directe şi indirecte, în prevenirea 

şi combaterea diverselor 

afecţiuni maladive. În uz 

intern: 

- combate gastrita, ulcerul 

gastric, bolile hepatice (steatoza 

hepatică, hepatita, calculoza 

biliară), indigestii, inflamaţii 

şi infecţii intestinale (colibaciloză), 

colite de fermentaţie, 

rectocolită, constipaţie. diaree 

acută şi cronică, dizenterie; 

- previne şi combate asteniile 

fizice şi intelectuale, stările 

de stres, migrenele, surmenajul, 

oboseala, nervozitatea, 

insomniile, durerile de cap, 

convalescenţa, zona zoster; 

- intervine în bolile cardiovasculare, 

ateroscleroză, 

hipertensiune arterială, infarct 

miocardic, congestie cerebrală, 

întărirea muşchilor cardiaci, 

reducerea edemelor cardio-renale, 

dereglări în circulaţia 

periferică, artrite, tromboze, 

varice; 

- combate bronşitele, tusea 

convulsivă, gripele îndelungate, 

stările febrile, împrospătează 

respiraţia; 

- scade colesterolul, glicemia 

şi neutralizează substanţele 

toxice din sânge; 

- are efecte benefice în 

anemie şi în demineralizarea 

organismului; 

- acţionează benefic în reumatism, 

artrite, gută, oligurie; 

- contribuie la dizolvarea 

calculilor renali; 

- are rol benefic în tulburări 

de vedere, laringite şi dureri de 

urechi; 

- prezintă un rol central în 

toate dietele de slăbire prin 

stimularea arderilor din organism; 

- întârzie procesul de îmbătrânire 

a organismului şi ajută 

la prevenirea cancerului, prin 

conţinutul ridicat în antioxidanţi 

(flavonoide, polifenoli). 

În uz extern: 

- combate herpesul, plăgile, 

bubele dulci, scabia, varicele şi 

mătreaţa; 

- curăţă şi catifelează pielea; 

- reduce cearcănele şi pungile 

de sub ochi. 

Formele de utilizare în terapia 

medicală 

- fructe proaspete cu consum 

de 500-1.000 g pe zi, repartizate 

în 5 porţii, prin cure 

de durată, cu rol în gripe prelungite, 

catar pulmonar, răceli, 

Merele 

Beneficii uimitoare 

pentru sănătate 

tuse, amigdalite, reumatism, 

gută, litiază urică, insomnii, diaree 

la copii, astenie şi anemie; 

- fructe rase, consumate 

câte două-trei pe zi sau amestecate 

cu nuci, brânză de vaci 

şi miere de albine, au efecte în 

litiaze (biliară şi renală) şi astenie; 

după o cură de 48 ore se 

mănâncă pesmeţi, pâine prăjită 

şi brânză de vaci; 

- mere coapte (câte douătrei 

pe zi) pentru stimularea 

activităţii creierului prin creşterea 

conţinutului de fosfor; 

- decoct din fructe proaspete 

(două-trei mere necurăţate 

şi tăiate felii) sau din 

fructe uscate, bine mărunţite 

(cinci linguri fierte 10 minute 

într-un litru apă), din care se 

beau trei-patru căni pe zi, cu 

efecte în afecţiuni intestinale, 

reglarea digestiei, bronşite, 

reumatism, fluidizarea 

sângelui şi stimularea funcţiei 

creierului; 

- infuzie sau macerat din 

coji uscate de mere (10 linguri 

coji la 1,5 litri apă rece) se lasă 

acoperit timp de 12 ore şi se 

beau trei căni pe zi, cu efecte în 

reumatism, gută, oligurie, catar 

bronşic, tuse, răceli, amigdalite; 

- suc de mere, consumat 

în doze de 50 ml de două-trei 

ori pe zi, în cure de primăvară 

şi toamnă, sau timp de două 

săptămâni consecutiv, cu acţiuni 

benefice în gastrite, ulcere 

gastrice, enterocolite, dizenterie, 

diaree infantilă, astenie, 

anemie şi insuficienţă renală; 

- sirop din suc de mere 

amestecat, în părţi egale, cu 

zahăr; se fierbe la foc domol 

până se ajunge la consistenţa 

siropoasă şi se consumă câte 2 

linguri îna inte de fiecare masă 

pentru a combate afecţiunile 

respiratorii şi litiazele (biliare 

şi renale); 

- merele proaspete consumate 

zilnic albesc dinţii. 

- cataplasmele calde cu 

decoct concentrat de mere cu 

tărâţe de grâu sunt aplicate 

pe locul splinei dureroase şi 

în tratarea durerilor de zona 

zoster (se pun de 3 ori ziua şi 

de două ori noaptea). 

- cataplasme cu mere rase şi 

fierte în ulei de măsline pentru 

tratarea plăgilor atone şi a urechilor 

dureroase (otalgii). 

- masaje locale cu oţet de 

mere contra migrenelor, a reumatismului, 

tromboze şi varice 

la picioare. 

- masaje la picioare cu suc 

de mere pentru tonifierea şi 

catifelarea ţesuturilor şi tamponarea 

pielii (ten, gât, sâni, cap) 

şi a cearcănelor de sub ochi. 

- tamponări cu oţet de mere 

pe pielea capului cu chelbe sau 

scabie (de trei ori dimineaţa şi 

de trei ori după-amiază). 

- șamponare cu suc de mere 

pentru înlăturarea mătreţii. 

- băi de picioare reci cu apă 

rece în care s-a adăugat oţet de 

mere. 

Utilizarea merelor în alimentaţie 

Datorită conţinutului ridicat 

în zaharuri uşor asimilabile 

(fructoză, glucoză, 

dextroză, zaharoză), polivitamine 

naturale, săruri minerale 

şi alte substanţe nutritive, 

merele trebuie să fie mult 

utilizate în alimentaţia populaţiei, 

atât în stare proaspătă, 

cât şi în stare prelucrată şi 

conservată. 

Prin capacitatea de păstrare 

timp îndelungat în stare proaspătă 

este posibil consumul merelor 

pe o perioadă de circa 10 

luni pe an, constituind astfel un 

component de bază în alimentaţia 

modernă. 

Acest aliment poate fi consumat 

fără alte adaosuri. De 

aceea se recomandă ca în fiecare 

zi să se consume mere 

proaspete, până la 500 g zilnic, 

ţinând seamă de valoarea lor 

nutritivă şi terapeutică. 

Este unanim recunoscut 

de nutriţionişti că mărul este 

fructul cu cele mai consistente 

beneficii pentru sănătatea 

omului, fără a avea limite 

cantitative. De aceea includerea 

merelor proaspete în 

dietele alimentare este o 

măsură benefică, unii adoptând 

chiar un regim nutritiv 

cu consum exclusiv de mere 

(un kg zilnic).

22 OCTOMBRIE 


Reţetele Annei 

Ciorba de la Rădăuți 

Ciorba rădăuțeană a apărut 

în anul 1979 în restaurantul 

„Nordic” din Rădăuți. 

Maestrul culinar Cornelia 

Dumitrescu a încercat să 

găsească o alternativă pentru 

cei care nu agreează ciorba 

de burtă. A reușit să creeze o 

ciorba mai ușoară, mai ieftină 

dar foarte gustoasă: ciorba 

rădăuțeană. Pentru a prepara 

o ciorbă rădăuțeană ca la 

mama acasă trebuie doar să 

urmezi pașii de mai jos: 

Ingrediente: 1 piept mare 

de pui cu piele şi os, 1 ceapă,1 

ţelină de mărimea unui 

măr, 1 păstârnac, 1 rădăcină 

de pătrunjel, 2-3 morcovi, 1 

gogoşar şi un ardei gras roşu, 

3 ouă, 200-300 ml smântână 

20% grăsime, 1-2 linguri 

oţet, 3-4 căţei de usturoi, 1 

legătură pătrunjel. 

Mod de preparare: Pune 

la fiert pieptul de pui tăiat în 

două. Adaugă sare de la început. 

Culege spuma formată 

după ce a dat în primul clocot 

(spuma trebuie îndepărtată 

din motive estetice, aceasta 

nu este toxică asa cum cred 

unele gospodine care nu 

sunt bucătari profesioniști). 

Adaugă ceapa întreagă şi 

rădăcinoasele tăiate în bucăţi 

mari. După ce carnea și 

legumele au fiert scoate-le 

din oală. Dezosează carnea și 

tai-o fâșii (ca și la ciorba de 

burtă). Pasează ţelina, păstârnacul 

şi rădăcina de pătrunjel 

printr-o sită sau cu ajutorul 

unui blender; amestecă cu 

apa până când se formează 

o cremă. Taie morcovii rondele, 

sau, pentru o culoare 

mai portocalie a ciorbei, îi 

puteți pasa. Amestecă apa cu 

crema obținută, cu morcovii 

și cu carnea. Pune la fiert și 

cubulețele de gogoşar şi ardei 

copt. Amestecă smântâna 

doar cu gălbenușul de ou și 

adaugă treptat supă fierbinte 

iar apoi pune compoziția în 

oală. Adaugă usturoiul pisat 

ca la mujdei și lasă să fiarbă 

2-3 miute (Atenţie: dacă 

usturoiul va fierbe mai mult 

îşi va pierde gustul, dacă 

fierbe prea puţin va oxide). 

La final adaugă oțetul (recomandat 

oțet de la gogoșari). 

Condimentează după gust. 

Se servește cu pătrunjel 

mărunțit presărat deasupra. 

La servire nu uitați de ardeiul 

iute! 

Poftă bună! 

Fie că este vorba despre o 

friptură suculentă, fie de un 

cotlet fraged care „cade de pe 

os”, frăgezimea este adesea 

echivalată cu calitatea ei. O 

friptură care „să ți se topească 

în gură”. Asta îți dorești de fiecare 

dată când prepari carne 

la tavă, la tigaie sau pe grătar. 

Însă pentru asta trebuie să ții 

cont de câteva trucuri, astfel 

încât să obții o carne fragedă 

și zemoasă. 

Carnea de vită. Indiferent 

cum prepari carnea de vită, 

pentru a ieși fragedă trebuie 

să adaugi puțin oțet, vin sau 

zeamă de lămâie. Chiar dacă 

o fierbi, este recomandat să 

adaugi în apă o linguriță de 

oțet pentru fiecare kilogram 

de carne. 

Carnea de pui. Pieptul de 

pui este o carne seacă, motiv 

pentru care multora nu le 

place. Însă îl poți face să fie 

fraged și suculent dacă bați 

feliile de carne cu ciocanul 

de șnițele, apoi le condimentezi 

și le ungi cu puțin ulei de 

măsline. 

Câteva trucuri pentru o friptură delicioasă 

Carnea de porc. Fie că 

vorbim despre ceafă, despre 

pulpă ori despre mușchi, carnea 

de porc este bună atunci 

când este fragedă și suculentă. 

Pentru asta ai nevoie de o 

marinată pregătită așa: amestecă 

într-un bol adânc o jumătate 

de litru de vin alb sec, 50 

ml de ulei de măsline, o ceapă 

roșie tăiată rondele, trei căței 

de usturoi zdrobiți, un morcov 

și o țelină mică date pe 

râzătoare, boabe de piper, 4-5 

cuișoare, două frunze de dafin 

și o jumătate de linguriță de 

cimbru uscat. Toarnă baițul 

peste feliile de carne, astfel 

încât acesta să le acopere pentru 

a le putea pătrunde bine, și 

lăsa la frigider până a doua zi. 

Carnea de curcan. Dacă 

vrei să pregătești o friptură, 

carnea de curcan este una din 

cele mai sănătoase alegeri. 

Față de porc şi chiar față de 

pui, curcanul este sărac în 

grăsimi saturate, cu condiția 

să îndepărtezi pielea. 100 grame 

carne de curcan conțin numai 

3 grame, cu aproximație, 

de grăsime. Iar dacă mănânci 

150 grame friptură de curcan 

îți asiguri aproape jumătate 

din necesarul de acid folic pe 

o zi. În plus, acest tip de carne 

mai conține vitamine din grupul 

B, zinc şi potasiu. Datorită 

vitaminelor, mineralelor şi 

aminoacizilor conținuți, carnea 

de curcan reduce colesterolul, 

protejează împotriva 

cancerului, bolilor de inimă, 

reglează tensiunea arterială şi 

ajută la funcționarea sistemului 

nervos. Datorită acidului 

folic, este util femeilor însărcinate. 

De asemenea, carnea 

de curcan este bogată în acid 

linoleic conjugat (CLA), o 

grăsime trans naturală, care 

previne cancerul. 

Această rețetă de prăjitură 

cu mere este extrem de 

gustoasă și se prepară cu cât 

mai multe mere, care dau 

prăjiturii un miros îmbietor 

și un gust irezistibil. 

Ingrediente: 1 pahar 

de zahăr, 5 ouă, 1 pahar de 

făină, 4-7 mere, depinzând 

de mărimea acestora, 1/3 

linguriță de bicarbonat de 

sodiu stins cu oțet sau suc 

de lămâie, 1 lingură de ulei. 

Mod de preparare: Încălziți 

cuptorul. Separați 

albușurile de gălbenușuri. 

Bateți albușurile până 

obțineți o spumă stabilă, 

adăugând treptat zahărul. 

Continuați să bateți al- 

bușurile, adăugând câte 

un gălbenuș, apoi bicarbonatul 

stins și făina. Trebuie 

să obțineți un aluat 

de consistența smântânii. 

Ungeți cu ulei tava sau 

o formă de copt, turnați 

jumătate din cantitatea 

de aluat, distribuiți uniform 

merele tăiate felii 

și turnați deasupra aluatul 

rămas. Puneți forma 

în cuptorul preîncălzit, 

coaceți timp de 3 minute 

la temperatura maximă, 

apoi reduceți temperatura 

la mediu și coaceți 

timp de 20-25 de minute. 

Serviți prăjitura presărată 

cu zahăr pudră. 

A consemnat: Anne Hürlimann – Redactor OR, 

Foto: Arhiva personală 

Plăcintă cu mere

Mica publicitate OCTOMBRIE 


Important pentru cititori! 

• Vă rugăm să verificaţi textul 

anunţului şi numărul de telefon 

înainte de a fi trimis spre publicare 

redacţiei noastre! 

• Publicaţia Occidentul Românesc 

nu îşi asumă răspunderea pentru 

numerele de telefon greşite 

sau conţinutul anunţurilor de la 

mica publicitate! 

MUNCĂ - OFERTE 

Căutăm internă cu experiență 

demonstrativă în îngrijirea copiilor, 

rezidentă în Spania, cu bune 

referințe, pentru a lucra înr-o casă 

din Madrid. Nu sunați inutil dacă 

nu îndepliniți condițiile! Telefon: 

670 326 883. 

Avem nevoie de o persoană 

cu experiență în curățenie, călcat 

rufe, gătit, cu documente legale de 

ședere și muncă (NIE) în Spania, 

pentru o casă din Zaragoza 

( Aragon). Detalii la telefon: 672 

147 003. 

Caut internă, rezidentă în 

Spania (NIE), cu experiență în 

îngrijirea persoanelor în vârstă, 

pentru o casă din Mijas (Málaga). 

Telefon: 677 829 316. 

Este nevoie de o internă care 

să lucreze într-o casă din zona 

centrală a Madridului. Condiții: 

rezidență, experiență în îngrijirea 

copiilor, referințe bune. Mai multe 

informații la telefon: 665 248 173. 

Se caută externă cu experiență 

în curățenie, călcat rufe, bucătărie 

spaniolă, pentru a lucra 4 ore pe 

zi, de luni până vineri, într-o casă 

din Boadilla del Monte (Madrid). 

Detalii mai multe la telefon: 628 

367 087, 918 312 519. 

MUNCĂ - CERERI 

Doamnă, 50 de ani, rezidentă 

în comunitatea Madrid, cu multă 

experiență în îngrijirea persoanelor 

în vârstă și foarte bune recomandări, 

caut de muncă în acest 

domeniu, 6-7 ore pe zi (ca externă) 

în următoarele zone: Alcalá de 

Henares, Azuqueca de Henares, 

Meco, Torrejón de Ardoz, Santa 

Eugenia. Mai multe detalii, la 

telefon: 642 527 466. 

Șofer cu experiență de peste 

25 de ani și mașină proprie, din 

comunitatea Madrid, oferă servicii 

de transport pentru oricine are nevoie 

(transport persoane, înlocuire 

șofer etc.). Telefon: 616 544 565 

(Nelu). 

Persoană serioasă, 45 de ani, 

specialist în vânzări, experiență 

în condus autovehicule cu carnet 

B, aptitudini manageriale, idei 

novatoare caut de muncă oriunde 

în Spania sau în Europa. Cristi, 

telefon 606 750 991. 

Doamnă, din comunitatea 

Madrid, caut de muncă ca și ajutor 

de bucătar, pentru un restaurant cu 

bucătărie românească. Am multă 

experienţă în domeniu. Telefon: 

642 124 140. 

Caut de muncă ca şofer 

categoria B: distribuitor, taxi, 

transport persoane etc. Oriunde 

în Europa. Multă experienţă. 

Mobil: 606 750 991. 

Doamnă seriosă 46 de ani cu 

expierență în serviciul domestic, 

caut loc de muncă ca şi externă 

în comunitatea Madrid. Disponibilitate 

imediată. Telefon: 642 

087 102. 

Caut de muncă ca și internă 

în Comunitatea Madrid. Am 

experiență și bune recomandări. 

Telefon: 632 547 527. 

Doamnă 43 de ani, curată, 

gospodină, caut de muncă în 

Comunitatea Madrid, ca externă, 

în curățenie, îngrijit copii sau 

persoane în vârstă, sau în domeniul 

confecțiilor. Am experiență 

și referințe foarte bune. Telefon: 

625 736 494. 

Doamnă serioasă, cu experiență 

în domeniul curățeniei, caut 

de muncă ca și externă, cu ora, în 

Coslada sau zone apropiate. Telefon: 

642 859 842. 

VÂNZĂRI 

Vând în Botoșani, strada 

Popăuți 104, casă construită în 

2014, P+M, compusă din 6 camere, 

două băi, două bucătarii, încălzire 

centrală prin sol și calorifere, 

parter locuibil, 1305 mp, gradină, 

pomi, fântână, beci. Preț 88.000€. 

Relații la telefon: 0040 / 771 905 

144 sau 0034 / 666 299 144. 

Vând casă în Topolovățu Mare, 

județul Timiș (Banat), cu 2.300 

mp teren, aproape de șoseaua 

națională și de gară, la 20 de km 

de Timișoara. Casa este compusă 

din 3 camere și baie, cu posibilitate 

de extindere pentru încă 2 

camere. Preț informativ: 60.000€. 

Pentru detalii suplimentare, sunați 

la telefon: 0034/ 637 983 430. 

Vând casă la țară, în satul 

Moșteni, județul Teleorman, la 20 

km de Alexandria. Casa este în stil 

rustic, cu fântână în curte, electricitate, 

300mp casa, plus 1500mp 

curte. Preț negociabil, 15.000€. 

Mai multe informații la telefon: 

642 694 285. 

Vând casă în Amara, judetul 

Ialomița, (la roșu) la cinci minute 

de plajă. Pentru informații sunați 

la numărul de telefon: 643 086 

970. 

Vând casă la țară, în județul 

Buzău. Renovată, stil vechi, rustic, 

baie, fântână în curte, hidrofor, 

fosă septică, 2.500 mp curte, drum 

de 6 km neasfaltat. Zonă de deal/ 

munte superbă, liniștită, la 50 km 

de oraș. Preț 21.000 € negociabil. 

Mai multe informații, la telefon: 

678 804 997. 

Vând în Botoșani, strada 

Popauți nr.104, casă construită 

în 2013, compusă din 6 camere, 

două bucătarii, două băi, garaj, 

beci, p+m, 270mp, grădină cu 

pomi în suprafață de 1.305 mp. 

Casa este la roșu, parterul este locuibil, 

baia și bucătăria mobilate. 

Relații la telefon: 0034/666 299 

144 sau 0040 771 905 144. 

Vând apartament la cheie, în 

Ploiești, cu 3 camere, centrală 

proprie, utilat cu mobilă nouă. 

Preț informativ: 50.000€. Detalii 

suplimentare la telefon: 0034/642 

925 210 (Spania); 0040/772 929 

916 (România). 

Vând teren intravilan pentru 

construcții în zona de vile, sat 

Frățești, județul Giurgiu, la 50 km 

de București și 10 km de Giurgiu, 

cu suprafața totală de 1.012 mp. 

Preț negociabil: 13.500 €. Terenul 

se poate vinde și parcela, fiecare 

parcelă având 506 metri pătrați, 

preț 7.000 € ușor negociabil. Mai 

multe relații la telefon: 663 385 

792. Pentru cei interesați, pot trimit 

poze cu terenul, pe WhatsApp. 

Vând 600 mp teren construcții 

case utilat cu apă, gaz, curent la 

130 m, în Stupini, județul Brașov, 

Str. Nicovalei. Se vinde și în doua 

rate pe perioada unui an, prin 

contract notarial. Exclus agenții 

si intermediari. Preț: 15.000€. 

Relații la email: panalucian77@ 

gmail.com sau la telefon 0034/ 

642 686 552. 

MATRIMONIALE 

Tânăr, 35 de ani, caut o fată de 

vârstă apropiată pentru o relație 

serioasă. Mai multe detalii, la telefon: 

642 644 829. 

Bărbat din comunitatea 

Madrid, caută o doamnă pentru o 

relație serioasă, de lungă durată. 

Sună pentru detalii suplimentare 

la telefon: 642 635 661. 

Bărbat, 46 de ani, caut o doamnă 

de aceeași vârstă, sau apropiată, 

cu locul de muncă stabil, fără vicii, 

pentru o relație serioasă și de lungă 

durată. Telefon: 642 629 980. 

Tânăr de 35ani, din comunitatea 

Madrid, simpatic, zvelt, 

fără vicii, sociabil, aș dori să cunosc 

o fată cu aceleași calități, 

fără copii, cu vârsta până în 34 

ani, pentru o relație serioasă. Nu 

sunați inutil! Telefon: 643 061 858 

( WhatsApp). 

Tânăr 37 ani, caut fată /femeie 

de vârstă apropiată pentru o relație 

serioasă. Telefon: 642 532 245. 

Tânăr de 34 ani, fără vicii, 

înalt, sincer, simpatic, sociabil, 

aș dori să cunosc o fată sociabilă, 

fără copii, până în 34 ani, similare 

caracteristici, din comunitatea 

Madrid, pentru o relație serioasă. 

Curioasele să nu sune inutil! Rog 

seriozitate maximă! Telefon: 643 

061 858 (WhatsApp). 

Tânăr, 37 de ani, fără vicii, cu 

situație economică stabilă, fără 

obligații, caut o fată cu aceleași 

calități, pentru o relație serioasă, 

din comunitatea Madrid. Telefon: 

643 694 395. 

Bărbat, 40 de ani, din 

Barcelona, caut o doamnă de 

vârstă apropiată, pentru o relație 

serioasă. Ofer și aștept seriozitate! 

Telefon: 676 272 617. 

Anunţurile de mică publicitate sunt 

GRATUITE! 

E-mail: redactia@ 

occidentul-romanesc.com 

Telefon: 

643 015 676 

(de luni până vineri: 10:00 –20:00) 

MULTILINGUAL WEBSITE: DESDE 800 EUROS

Occidentul romanesc 92 octombrie 2018

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?