Occidentul romanesc 92 octombrie 2018

More documents

Recommendations

Info

10 OCTOMBRIE 2018 Educaţie şi cultură Puşa Roth Scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România (USR); jurnalistă, membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişi din România (UZPR) Într-un articol semnat de Camil Baltazar, intitulat ,,Cum trăiesc scriitorii azi”, publicat în ,,România Literară” (1932), găsim o mărturie conform căreia autorul comediei tragice Domnișoara Nastasia (1927) trăia așa cum era obişnuit de mic, cu lipsuri, griji, pri va ţiuni materiale şi afective: ,,George Mihail Z amfirescu locuieşte într-o modestă şi scundă locuinţă, la o margine tare depărtată a Bucureştiului. O locuinţă în care lumina electrică e încă un suav deziderat”. Viitorul dramaturg s-a năs cut în 1898, la 13 octombrie, în mahalaua bucu reşteană Basarab, primind numele la naștere: Gheorghe P etre Mihai, fiu al lui Petre Mihai și al Linei ( Raluca) C ostache. În perioada 1905-1916 este elev, pentru primele două clase la Şcoala Evanghelică, apoi la Şcoala Sfinţii Voievozi de pe Calea Griviţei, iar următoarele șase clase le face la Liceul ,,D. Cantemir” din București. La numai 20 de ani participă la campania din 1918, ca mai toți tinerii din generația sa. În anul 1918, anul Marii Uniri, debutează cu versuri în ,, Literatorul” lui Alexandru Macedonski (în numărul din 24 august), cu poezia ,V ersurile mele. Poetul rondelurilor îi scria atunci: ,,Țin foarte mult la d-tale, și eu și noi toți, și ne lipsești mult când nu te vedem”. Aici i-a cunoscut pe de Gala Galaction, Tudor Vianu, N.D. Cocea, Tudor Arghezi care frecventau Salonul Cenaclului L iteratorul. Lecturile dar și apropierea de acest mediu literar l-au ajutat să-și desăvârșească cultura, devenind, evident și prin talent, gazetar, prozator, dramaturg, regizor şi, mai târziu, director de teatru. George Mihail Zamfirescu este continuatorul speciei inaugurate în dramaturgia română de Mihail Sorbul, comedia tragică, prin Domnișoara Nastasia (1927) și Idolul și Ion Anapoda (1935). Spirit constructiv, în anul 1920, inițiază Asocația tinerilor scriitori români și al revistei ,,Eroii patriei”. Între 1922 -1924, este funcționar al Asigurărilor sociale la S atu-Mare, unde înființează Societatea pentru teatrul și cultura românească. Debutează editorial cu volumul de proză Flamura albă ... suflete și chipuri prinse în vârtejul morții, inspirate din realitatea războiului. (1924). Tânărul Zamfirescu se reîntoarce la București, ca bibliotecar și gazetar, iar în această perioadă semnează cronica dramatică în revista ,,Vremea”. În 1926 apare volumul de nuvele Gazda cu ochii umezi. Publică fragmente din Domnișoara Nastasia în ,,Universul literar” și tot aici apare drama psihologică Primăvara ce s-a dus. În anul 1927 apare comedia tragică Domnișoara Nastasia care este pusă în scenă în același an la Teatrul ,,Regina Maria”. Piesa scurtă Fu poruncă de la Suceava, pusă în scenă la Craiova. 1929 este un an George Mihail Zamfirescu „Cred în suferinţă, singurul adevăr, singura viaţă, singura fericire, singura înălţare” important în activitatea scriitorului, acesta devenind, la 1 ianuarie, membru al Societății Autorilor Dramatici Români. Tot acum este regizor la Teatrul Național din Cernăuți. Apare piesa Sam. Un an mai târziu, în 1930, apare piesa Adonis. În următorii doi ani (1931-1932) înființează, la București, companiile dramatice Masca și 13+1, militând pentru revoluționarea mișcării teatrale. Apare romanul Madona cu trandafiri, pentru care primește premiul pe anul 1931 al Societății Scriitorilor Români. Anul următor este distins cu premiul „I. Al. Brătescu-Voinești”. O etapă definitorie pentru cariera lui G.M. Zamfirescu este cea ieșeană, perioadă în care a ocupat funcția de director al Teatrului Național din Iași. Între anii 1933-1939 a regizat 25 de piese ca prim-regizor, în locul lui I.A. Maican. În capitala Moldovei întemeiază, cu Sandu Teleajen, Titus Hotnog, George Lesnea şi Bogdan Amaru, lunarul literar, critic, social „Cadran” (ianuarie-iunie 1934) şi se implică în existenţa revistei „Pamflet” (1934-1938), la care iscăleşte şi articolul-program (Cuvânt pentru o plecare la drum). Temperament efervescent, de rară energie, în ciuda sănătăţii şubrede, a fost prezent în numeroase alte periodice, de orientare tradiţionalistă sau modernistă: „A becedar” (Brad), „A devărul literar şi artistic”, „Azi”, „C alendarul”, „ Comedia”, „ Complex”, „ Cosinzeana”, „ Curentul”, „Familia”, „Floarea s oarelui”, „G azeta literară”, „Gândul nostru”, „ Însemnări ieşene”, „ Manifest”, „ Năzuinţa” ( Craiova), „Omul liber”, „Opinia”, „ Rampa”, „ România literară”, „ Reporter”, „ Revista Fundaţiilor Regale”, „ Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Teatrul”, „Viaţa literară”. Romanele sale sunt gândite ca o construcţie ciclică, Maidanul cu dragoste (I-II, 1933) , creaţia cea mai izbutită, care l-a consacrat pe autor, Sfânta mare neruşinare (I-II, 1936) şi Cântecul destinelor (1939). Li se adaugă, neterminat şi editat postum, în 1946, Bariera, acest titlu fiind hărăzit, de altfel, întregului ciclu. Se realizează aici, cu influenţe din literatura rusă, Maxim Gorki mai cu seamă, şi din proza lui Panait Istrati, monografia unei zone puţin abordate până atunci, mahalaua bucureşteană, restituită ca un mediu pestriţ, pitoresc, marcat de insalubritate morală, de instincte primare, dar în acelaşi timp nu lipsit de profunzimi sufleteşti, de trăire totală a iubirii, sentiment frust, violent, cu „gust de moarte”, ori ca lume revelând oaze de afectivitate imaculată. În anul 1938 apare volumul de articole dedicate teatrului, Mărturii în contemporaneitate, în care îl regăsim ca susţinător al pieselor de avangardă. Zamfirescu face deosebirea dintre noţiunile „modernism” şi „modernitate”. Dacă respinge modernismul, înţeles ca o extravagantă paradă de virtuozitate, în schimb se declară adept al unui teatru modern, adică al unui „teatru umanitar şi de idei”, convins că „numai un text nou poate impune forme noi”. Privind retrospectiv, s-ar putea afirma că, dacă expresionismul nu ar fi existat, dramaturgia lui Zamfirescu şi-ar fi inventat, sui-generis, propriul expresionism. Comedia tragică Domnişoara Nastasia (pusă în scenă în 1927 de Compania Bulandra-Maximilian- Manolescu-Storin, la Teatrul „Regina Maria”) este o certă realizare a literaturii dramatice moderne româneşti. Anterior, scriitorului îi apăruseră compoziţii teatrale în revista „Slove” de la Calafat (1924), i se reprezentase în 1925 o piesă în versuri pentru copii, Sfârlă năzdrăvanul, şi în acelaşi an i se tipărise în „ Năzuinţa” drama într-un act, inspirată din nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi, Cuminecătura, dovedind deja forţă expresivă şi meşteşug în plăsmuirea intrigii, în construirea personajelor. Zamfirescu mai încearcă teatrul istoric, experimentând soluţii expresioniste în piesa scurtă Fu poruncă de la Suceava (reprezentată în 1927 la Teatrul Naţional din C raiova) şi publică în „ Universul l iterar” (1926) „actul provincial” Primăvara ce s-a dus, tentativă de dramă psihologică degajând o delicată poezie melancolică. Maidanul cu dragoste (1933) este prima parte a trilogiei Bariera, care mai cuprinde așa cum am mai spus, Sfânta mare neruşinare (1935) şi Cântecul destinelor (1939). Maidanul cu dragoste are ca personaj central, dincolo de personajele sale, mahalaua bucureşteană Basarab de la înce pu tul secolului al XXlea, loc ce cuprinde o lume pe care o numeşte ,,mahalaua cu nume ruşinos”. ,,Maidanul cu dragoste aduce un tumult de viață, pasiuni și drame, care fac să treacă pe planul al doilea orice rezervă de formă. El aduce mai ales un Iung șir de oameni vii — ceea ce este singura condiție a unui roman [...]. Eroii d-lui Zamfirescu au o realitate indiscutabilă, fizică: contezi pe ei, stai de vorbă cu ei, îi vezi umblând și trăind. Tot cartierul „cu nume rușinos”, maidanul cu bascula, fabricile, linia ferată, tot peisajul acesta periferic este de o realitate vizuală certă: îi vezi culorile, îi auzi rumoarea surdă a înserării, îi trăiești clipele de nebunie și destrăbălare. (Mihail Sebastian). George Mihail Zamfirescu este un poet al lumii mahalalei, al suferinței dar și al visului. Dramaturgul dezvăluie aceeaşi pe riferie şi acelaşi efort al oamenilor de a se smulge din chingile unei existenţe condamnate la mizerie morală şi materială., mai ales prin piesa Domnişoara Nastasia. ,,G.M. Zamfirescu a rămas în galeria prozatorilor înzestraţi dintre cele două războaie mondiale, a celor care au lăsat un document artistic despre o lume căreia i-a conturat tragica aspiraţie spre un liman totdeauna căutat şi niciodată întrevăzut”, notează criticul Valeriu Râpeanu în postfaţa ediţiei din 1986 a volumului Maidanul cu dragoste, apărut la Editura J unimea. Prin tot ce are mai bun, mai pregnant, mai viabil, opera lui George Mihail Zamfirescu reprezintă o extraordinară ,,încercare de a prezenta mahalaua bucureșteana în proporții de tragică epopee”, așa cum afirma Pompiliu Constantinescu. G.M. Zamfirescu s-a stins din viață la București, la data de 8 august 1939, la numai 41 de ani. Este tatăl actriței Raluca Zamfirescu (1924- 2008) societară a Teatrului Național din București. George Mihail Zamfirescu, orfanul de mamă de la doi ani, copilul născut în mahala, gazetarul, traducătorul, poetul, dramaturgul, regizorul, directorul de teatru a avut, în scurta, dar bogata sa carieră artistică, o deviză care l-a însoțit mereu: „Cred în suferinţă, singurul adevăr, singura viaţă, singura fericire, singura înălţare”. În această lună octombrie, pe data de 13, se împlinesc 120 de ani de la nașterea scriitorului care, prin perseverență și talent, și-a schimbat destinul, devenind unul dintre cei mai importanți scriitori interbelici, primul care a adus în prim-plan viața mahalalei, urmat, mai târziu, de Eugen Barbu.Un dramaturg important jucat și astăzi pe scenele românești.
Dan Caragea - Critic literar Portugalia Nu ştiu ce ar trebui să înţelegem mai degrabă prin „toleranţă”: să fie vorba de un sentiment, de o stare de spirit, de o judecată, de o trăsătură de personalitate, de o atitudine sau un comportament uman? Poate că „toleranţă”, sau opusul acesteia, „intoleranţa”, presupune întregul hexagon care face ca emoţiile, trăirile, credinţele, judecăţile, faptele şi manifestările oamenilor să fie un tot dinamic, o reţea de cauze şi efecte interschimbătoare şi în continuă devenire. „A tolera” însemna, încă din latina clasică, „a suporta, a îndura”. „Permit, îngădui (trec cu vederea) lucruri pe care aş avea dreptul ori puterea să le opresc”, scrie, în dicţionarul său, A. Scriban, în 1939. Deşi atestat abia în secolul al XIV-lea în franceză, cuvântul „toleranţă”, exprimă una din virtuţile cardinale ale creştinismului, religie a iubirii aproapelui şi a blândeţii de miel. În numele acestor valori, se va ridica Erasmus din Rotterdam în apărarea celor urgisiţi şi acuzaţi de erezie. John Locke va scrie şi el, la vremea sa, o importantă A Letter Concerning Toleration, în 1699, iar V oltaire un cunoscut Traité sur la tolérance, în 1763. Nu trebuie să confundăm însă acest concept „iluminat” (și aici fac aluzie la Voltaire) nici cu nepăsarea, nici cu supunerea, nici cu indulgenţa, nici cu îngăduinţa spiritelor moi sau indiferente, pentru că „toleranţa” se naşte dintr-o lungă şi migăloasă şlefuire raţională a impulsului primitiv de manifestare, sub diverse forme, a agresivității. Este opera supraeului, adică a conștiinței, privind modul de a ne judeca semenii. În numele umanului și umanismului (în sens larg), toleranța ne înalţă, ne înnobilează și ne desăvârşeşte moral ca persoană. Dimpotrivă, „intoleranţa” apare în ochii celorlalţi că o manifestare excesivă, nestăpânită şi intransigentă, aşa cum întâlnim la personalitățile paranoide. „Intoleranţii” resping cu suficienţă şi cu duritate ideile sau faptele ce nu le sunt pe potrivă, cu o exagerată siguranţă de sine asupra adevărului, cu o convingere care, deşi neunanimă, este proclamată ca universal valabilă. „Intolerantul” este falsul tribun, cu gesturile lui teatrale şi chipul pătruns de importanţa ideilor ce îi răsună, mesianic, în cap. În toate împrejurările, dar mai ales în disputele civice, persoanele intolerante se manifestă cu iritare şi agresivitate, blocând, nediplomatic, căile de comunicare, șansele înţelegerii, ale negocierii sau compromisului. „Intolerantul” este lipsit de flexibilitate, de arta argumentării, nu se poate purta nici molâu nici machiavelic. Ne putem întreba ce motivaţie îl mână: o exagerat de bună imagine de sine, autostima hipertrofiată, despotismul afectiv, dispreţul pentru diferenţă sau propensiunea spre fanatism? Persoanele intolerante pierd întotdeauna la masa verde pentru că nu pot transforma lozincile în argumente, urletele în voce temperată, ură pentru cei diferiţi în compasiune. Altminteri, iată marea lecţie a lui Voltaire: „Je n’aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu’à la mort pour que vous puissiez les exprimer.”(Nu îmi plac deloc ideile voastre, dar mă voi bate până la moarte pentru ca voi să le puteţi exprima.) Cam așa ne vorbea și Ion Rațiu despre atitudinea democratului… TOLERANȚA Cuvântul este de câteva veacuri steag de zile mari, ori chiar mici, și a trecut de la treapta de formulă nouă și revoluționară la banalitatea cea mai comodă. Anatole France vorbește despre unul care ani de zile intra gratis în teatrele pariziene, dându-și numele repede la control: răposatul Scribe (feu Scribe)! În felul acesta circulă, îndelung și sigur, idei − cuvinte adică de un indiscutabil prestigiu. Nu-mi dă în gând să arunc toleranța printre ideile răposate. Dar cu cât mai intens circulă o idee, cu atât îmi pare mai naturală trebuința de a-i preciza valoarea prin control. Iată două documente de o claritate scandaloasă. „Sunt acum la modă oarecare idei noi pe care eu Educaţie şi cultură OCTOMBRIE 2018 11 VORBE, SIMȚĂMINTE, PURTĂRI (3) DESPRE TOLERANȚĂ ȘI INTOLERANȚĂ nu le pot aproba, pe care nu le voi aproba niciodată. Țineți-vă de cele vechi, fiindcă acele sunt bune; cu dânsele au trăit strămoșii, și le-a mers bine, de ce n-am trăi și noi tot așa?... Cine mă slujește trebuie să predea în școală ce poruncesc eu. Cel care nu poate sau nu vrea, sau îmi vine cu idei noi, acela să plece, sau eu îl voi îndepărta.” Împăratul Franz al Austriei vorbea așa către profesorii liceului din Laibach la începutul secolului trecut. Astfel se înțelegea în vorbă pe atunci autoritatea supremă cu cetățenii, fără înconjur. Cu vreo cincizeci de ani mai înainte, un mare duce de Saxa-Weimar amenința cu o jumătate de an temniță pe supușii care „discutau” prea mult... Este elementar: cu cât mergem îndărăt, cu atât autoritatea se arată mai categorică și drastică; cu cât venim mai aproape de vremurile noastre, relațiile între puterea supremă și cetățeni sunt mai diplomatice. Formal, orice lege, ca și orice ordonanță autocratică poruncește cu deopotrivă autoritate. Pe lângă fiecare paragraf se subînțelege imperativul: poartă-te așa cum îți ordon, ori, de nu, întrebuințez contra ta violența. Deosebirea stă în cuprinsul însuși, mai aspru ori mai blând, implicat în lege. Autoritate tolerantă este o contrazicere, deoarece autoritatea este tocmai granița pozitiv determinată a toleranței, și e exterioară acestei din urmă. Gândirea comună, pătrunsă de postulate libertare, uită lesne aceasta, și lesne se strecoară în sufletul oamenilor convingerea că e numai o chestie de timp și voință să ne mântuim, odată pentru totdeauna, de antipatica silă exterioară. Așteptarea aceasta este o iluzie adâncă și adânc naivă a mulțimilor moderne. Iluzia aceasta este fără îndoială indispensabilă pentru lupta pe care timpul nostru, prin chemare istorică, trebuie să o dea ca să înlocuiască o sumă de constrângeri vechi și tot mai nesuferite cu altele, nouă și tolerabile. Utilitatea unei asemenea iluzii să nu ne împiedice de a vedea că ideea toleranței este o limită după care se orientează voința noastră fără să o poată atinge vreodată. E clar: invocarea toleranței, în domeniul politic și social, este adesea o cochetărie de esență ori naivă, ori destul de ipocrită. Fiindcă acolo sunt în prezență raporturi de putere, prin urmare de voință, lucrul se încheie totdeauna într-o intransigență oarecare, inaccesibilă argumentării logice, și sfârșește dar cu intoleranță, fiindcă intoleranța i-a fost originea. Este aci în joc contradicția elementară a vieții practice: premisele sunt imperative de voință și sentiment, iar de asemenea premise omul leagă „demonstrații” în formă logică − leagă demonstrații atunci când nu poate face altfel, când adică e împiedecat să impună celuilalt, pe loc, voința lui curată. Între voința pură și argumentare se încheie totdeauna și natural legături nesincere. De aceea promisiunea de a „înțelege” și „respecta” opinii deosebite de ale noastre nu trebuie dată ușuratic. Invocarea toleranței, cuvânt plin de farmec idilic, cere specială prudență − dacă lăsăm la o parte cazul de vicleșug pe de-a întregul. Toleranța este condiția dintâi pentru ca să devie reală și simțită libertatea, bunul neprețuit la care visează atât de aprins oamenii. Nimeni astăzi, cât ține lumea civilizată, nu visează toleranța fără înconjur. Dar actualitatea, cu apucăturile ei dictatoriale, face cu deosebire ingrată situația apostolilor pasionați și naivi al acestui fermecător ideal. Câtă vreme lupta de interese, între clase și deci între indivizi, va rămâne așa de aspră cum este de zece ani încoace, toleranța va întâmpina, în practică cel puțin, la fiece pas, ofense ironice sau brutale. Dacă e drept că anume clase sociale sunt istoric chemate să aplice anume idei, aplicarea aceasta se subordonează inevitabil intereselor acelor clase, și interesele sunt intolerante. Pentru ideile umanitare, vremurile de azi sunt grele. „Tout ce qui est pouvoir est stupide”, zicea, naiv și ursuz, Flaubert. Mai politicos se poate spune: fundamentul puterii este, în esență, irațional: orice putere constituită exclude într-un grad oarecare toleranța, adică împăcarea oamenilor prin „înțelegere”, deci prin inteligență. Toleranța este o idee regulativă, cu ajutorul căreia criticăm formele istorice ale puterii, iar nu un principiu care să facă puterea de prisos. În practica politică, întrebuințarea ideilor este comodă: acolo ele se aruncă și se retrag repede și fără multă grijă. Teoria are însă datoriile ei de strictețe și eleganță. Conflictele de putere întind ideilor curse și le compromit prin contraziceri când triste, când comice. Și nu văd, pentru idei, altă apărare decât să se curețe prin critică, de înflorituri cu cari le-a alterat o circulație banal idilică, deopotrivă lipsită de controlul teoriei precise, ca și al practicii serioase. (Paul ZARIFOPOL, Din registrul ideilor gingașe, 1926)
Page 1 and 2: occidentul romanesc www.occidentul-
Page 3 and 4: Cuvânt înainte OCTOMBRIE 2018 03
Page 6 and 7: 06 OCTOMBRIE 2018 Eveniment Festiva
Page 8 and 9: 08 OCTOMBRIE 2018 Cu ocazia Centena
Page 12 and 13: 12 OCTOMBRIE 2018 Interviu Privit p
Page 14 and 15: 14 OCTOMBRIE 2018 Internaţional Ha
Page 16 and 17: 16 OCTOMBRIE 2018 Opinii Cel mai ur
Page 18 and 19: 18 OCTOMBRIE 2018 Español Iasi es
Page 20 and 21: 20 OCTOMBRIE 2018 Opinii „Regele
Page 22 and 23: 22 OCTOMBRIE 2018 Reţetele Annei C

Occidentul romanesc 92 octombrie 2018

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?