Occidentul romanesc 92 octombrie 2018

08 OCTOMBRIE
2018
Cu ocazia Centenarului,
diplomatul Mihai Sîrbu din
cadrul Ambasadei României
în Regatul Spaniei, a participat
la maratonul de 100 de
km care s-a desfășurat pe ruta
Madrid-Segovia în această
toamnă. „100 de km pentru
100 de ani”.
Occidentul Românesc:
Care este prima dumneavoastră
amintire legată de
alergare?
Mihai Sîrbu: Cu toți avem
niște amintiri, mai vagi sau
mai clare, despre orele de
sport, și dacă am dat examen
la sport la bacalaureat,
despre proba de alergare. Ca
adult, din păcate, marea parte
a noastră nu are această
experiență. În afară de copilărie,
prima amintire despre
alergare este cu 9 ani în urmă,
când m-am hotărât să încep
să fac acest sport ca adult, la
aproape 30 de ani, iar amintirea
este în principal, despre
cât de repede mi-am pierdut
suflul și era să renunț.
Occiden tul Românesc: Cu
ce dificultăți v-ați confruntat
de-a lungul timpului și cum
ați reușit să le înfruntați pentru
a vă continua acest vis,
visul de a alerga?
Mihai Sîrbu: Am avut marele
noroc de a nu mă confrunta
decât cu mici probleme
care s-au rezolvat prin tehnică
mai bună de alergat, sau prin
a încerca în diferite momente
ale zilei sau nopții să ies la
alergat, să găsesc zeci de motive
să alerg când nu aveam
dispoziția necesară, sau vremea
de afară nu mă îndemâna
să o fac. Cea mai bună
motivație este că întotdeauna
m-am întors de fiecare alergare
cu o stare de spirit mai bună
decât cea cu care plecam.
Occidentul Român esc:
Cum se vede România prin
ochii unui alergător de ultramaraton?
Mihai Sîrbu: Înv erzită, sălbatică,
aerisită și cu oameni
uniți și săritori. Organizatorii
de curse, voluntarii de pe
traseu și alergătorii par să fie
uniți instantaneu prin participarea
la o cursă anume, iar
turiștii întâlniți sunt aproape
întotdeauna încurajatori.
În privința peisajelor, am o
experiență destul de limitată
totuși, fiind cel mai mult la maratoane
montane prin Carpații
Meridionali și Carpații de
Curbură. Există curse extraordinare
în România, în
Munții Apuseni și în Carpații
Orientali, pe care le am în
plan la întoarcerea în țară.
Occidentul Românesc:
Care sunt cele mai mari realizări
pe care le-ați avut în
plan sportiv?
Mihai Sîrbu: Pe de o parte
sunt realizările personale, reprezentate
de terminarea unor
curse care păreau determinate
să mă termine ele pe mine, sau
de realizarea aceluiași traseu
într-un timp mai bun decât la
ediția din anul precedent. Din
acest punct de vedere, îmi vor
fi mereu întipărite în memorie,
primul meu maraton montan
și prima cursă care chiar
merită numele de ultra-maraton
montan. Este vorba de
T ransylvania Trail Traverse,
de peste 50 de km și 4.200 m
de urcuș, cu startul și sosirea
aproape de Bran, în decursul
căreia urci de două ori la
Cabana Omu. A fost primul
maraton montan, în 2014, pe
care l-am subestimat periculos
de mult, dar pe care am reușit
să-l termin în 15 ore. A doua
cursă la care am simțit, mai
mult ca niciodată, mândria de
a finaliza-o, este Ultra Trail
Sierra de Bandoleros, aproape
de Cádiz, cu 86 de km și 3.600
m de urcuș, la care am ezitat
să iau startul pentru că ploua
foarte tare. Am pornit, dar
ploaia a durat timp de 8 ore,
terminând cursa după încă
alte 10 ore.
Occidentul Românesc:
Ultramaratonul Madrid-
S egovia a fost, fără doar și
poate, o experiență memorabilă.
Când ați avut ideea
de a participa și ce înseamnă
să alergi pentru România în
anul Centenarului?
Mihai Sîrbu: Ideea de a
face 100 de km este mereu acolo,
pentru că este o cifră rotundă.
Fiind membru al Corpului
Diplomatic și Consular, am încercat
adesea să combin alergarea
cu promovarea a ceva
legat de România: am făcut semi-maratonul
de la Amsterdam
în 2010 cu desen pe tricou în
legătură cu sărbătorirea a
130 de ani de relații diplomatice
România – Olanda;
numeroase curse cu obstacole
în Olanda cu un tricou pe care
scria mare R omânia; maratonul
din Alcalá de Henares
în 2016 cu tricou dedicat
sărbătoririi a 135 de ani de
relații diplomatice România
– Spania, şi semi-maratonul
din Madrid, din acest an, cu
steagul R omâniei și tricoul cu
Centenarul Marii Uniri. De
aceea, ideea celor 100 de ani
și 100 de kilometri a venit de la
sine, având norocul de a avea
o cursă de 100 de kilometri
cu startul chiar în Madrid.
Pe deasupra, am avut șansa
ca ambasadorul Românei în
Spania, doamna Gabriela
Dancău, să fie deschisă la
astfel de idei și a susținut de
la început propunerea mea
de a participa la cursă în numele
Ambasadei României în
Regatul Spaniei, purtând însemne
ale Centenarului Marii
Uniri.
Occidentul Românesc: Ce
ați simțit în acel moment de
dinai nte de a se da startul.
Acel moment când lumea a
Interviu
Interviu cu diplomatul Mihai
Sîrbu, participant la maratonul de
100 km, Madrid-Segovia
părut, fie și preț de o secundă,
imobilă?
Mihai Sîrbu: De obicei,
după start te simți calm. Cursa
începe, lumea aleargă cu
tine sau pe lângă tine, nu prea
mai stai să te îngrijorezi ca în
zilele dinaintea cursei, despre
cum o să fie, ci pur și simplu
intri în ritm.
Occidentul Românesc: 100
de kilometri, pentru fiecare
an care a trecut de la Marea
Unire. V-ați gândit la aceasta
atunci când alergați?
Mihai Sîrbu: M-am gândit
de mai multe ori, pentru că ai
timp de-a lungul atâtor ore să
te gândești la astfel de lucruri.
M-am gândit la România interbelică,
la al Doilea Război
Mondial, la instalarea comunismului
și la anii lungi ai
acestei perioade, la Revoluția
din 1989, la intrarea în NATO
și în UE. M-am gândit și la
momente personale, precum
anul de naștere al părinților
mei, al fratelui și soției mele.
Anul ultimului kilometru, anul
acesta este și anul nașterii primului
meu copil. O să-i spun
adesea în viitor, că s-a născut
în anul Centenarului.
Occidentul Românesc:
Cum anume se pregătește
din punct de vedere mental
și fizic un alergător de ultramaraton?
Mihai Sîrbu: Fiindcă nu
particip competitiv, scopul
meu este să termin în timpul
limită (evident, mă bucur de
fiecare dată când termen cu
mai multe ore înainte de acest
timp limită și când sunt mai
departe de coada clasamentului).
De aceea, nu am un program
specific de antrenament.
Alerg pentru că îmi place, mă
relaxează și mă menține în
formă, pot observa cum mă
simt, dacă am progresat sau
regresat, însă fără a ține vreo
evidență strictă a timpilor pe
kilometru sau alte astfel de detalii.
Dacă devii prea centrat
pe astfel de lucruri, riști ca
alergatul să devină o povară
nu ceea ce dorești să faci, și
chiar să apară posibilitatea de
a nu te mai antrena, pierzând
astfel, tot.
Occidentul Românesc:
Care credeți că este cea mai
comună preconcepție legată
de sportivii care practică
acest tip de alergare?
Mihai Sîrbu: Am impresia
că foarte multă lume crede
despre participanții la maratoane
și ultra-maratoane
montane că sunt o altă specie,
că au ceva genetic care le permite
să facă acest lucru. De
asemenea, foarte multă lume
cred că nu înțelege că există
etape intermediare, că mai întâi
ești capabil să alergi 1 km,
după aceea 5, după aceea un
semi-maraton, după aceea un
maraton, după aceea să alergi,
să urci, să mergi, iar să alergi,
iar să mergi de-a lungul unei
zile întregi – uneori și a unei
nopți – pentru a finaliza zeci
de kilometri prin versanți,
creste și văi de munte. Nu trebuie
să fii capabil să termini
un ultra-maraton montan ca
să începi să alergi, măcar un
pic. Cred că mai bine de trei
sferturi dintre participanții la
maratoane și ultra-maratoane
montane au început să alerge
pentru că s-au lăsat de fumat,
de băut, de mâncat prost, de
sedentarism și au zis „Ce-ar
fi să alerg puțin?”. După mai
mulți ani de alergări, din ce în
ce mai lungi, ajungi pe munte,
și o dată ce ai prins acest
„microb”, nu mai scapi de el,
din fericire.
Occidentul Românesc:
Aveți vreo superstiție, vreun
ritual pe care-l practicați
înainte de fiecare cursă?
Mihai Sîrbu: Nu am un
ritual sau o superstiție, și îmi
pare că nici alții nu au. Te
aduni la start, glumești, mai
verifi ci odată echipamentul,
îți propui niște obiective intermediare
pe traseu, te gândești
ce o fi de mâncare la punctele
de alimentare de pe traseu, și
când se dă startul, începi cu
primul din multele zeci de mii
de pași care te așteaptă în ziua
aceea.
Occidentul Românesc: Ați
fost accidentat vreodată? Și
dacă da, despre ce tip de accidentare
a fost vorba și cum
ați depășit-o?
Mihai Sîrbu: Nu am avut
niciodată accidentare gravă.
Am avut la începuturile alergărilor
de semi-maratoane
dureri în genunchi, însă erau
cauzate de adidașii nepotriviți
cu stilul meu de călcare. Mici
căzături am mai luat pe traseu,
mai fuge câte un pic piciorul și
țopăi 2-3 pași, însă nimic care
să mă oblige să mă opresc.
Alergările rapide la vale pe
teren accidentat sunt una din
etapele favorite la orice cursă,
pentru că mintea ți se golește
și te concentrezi doar pe următorii
2 pași, în timp ce peisajul
curge accelerat pe lângă tine
și vântul îți șuieră pe la urechi.
Occidentul Românesc:
Dacă ar fi să oferiți un sfat
noilor alergători, ce anume
le-ați transmite?
Mihai Sîrbu: Ia-o încet,
scopul este să alergi pe durate
cât mai lungi, nu cât mai repede.
Rezistența se construiește
mai degrabă prin alergat la
un nivel moderat timp de o
oră decât prin fugit 20 de
minute cu „limba de un cot”.
Stabilește-ți niște obiective intermediare
mici – de exemplu,
să alerg 10 minute, 20 minute,
30 de minute neîntrerupt – pe
care să le crești mereu, până
ajungi la semi-maraton. Du-te
la curse de 5 km sau de 10 km
organizate, pentru că sunt ocazii
pentru a alerga, iar energia
mai multor participanți la un
asemenea eveniment este
contagioasă. Încearcă să ieși
la alergat și când nu ai chef,
pentru că niciodată nu îți va
părea rău că ai făcut acest lucru,
însă regretul rămânerii în
casă sigur te va urmări.
Occidentul Românesc:
Ce anume le-ați transmite
conaționalilor noștri, acum
în an Centenar?
Mihai Sîrbu: E un moment
de reflecție asupra drumului
parcurs până acum și asupra
drumului care ne așteaptă.
Este foarte bun pentru a pune
lucrurile în perspectivă, de a
vedea cum lucrurile pe care
poate unii le consideră probleme
grave, acum pălesc în
comparație cu tragediile personale
și naționale prin care
au trecut românii în ultimul
secol, și de a vedea cum fiecare
dintre noi poate contribui
la un popor mai unit și la
o țară mai prosperă. Niciun
gest nu este prea mic, orice
contează.
A consemnat: Rudy Roth
Foto: flickr.com