Occidentul romanesc nr 96februarie2019

More documents

Recommendations

Info

10 FEBRUARIE 2019 Educaţie şi cultură Puşa Roth Editor Senior OR, z iarist, dramaturg, membră a Uniunii Scriitorilor din România Pe 13 februarie 2019 se împlinesc 142 de ani de la dispariţia de pe scena lumii a actorului, dramaturgului şi profesorului de artă dramatică, Costache Caragiale care s-a născut în 29 martie 1815 și a murit într-o zi de 13, februarie 1877, la București, în locuința de pe strada Brezoianu, nr. 13. Al doilea dintre băieții credincerului Ștefan C aragiali, după Luca, tatăl lui I. L. C aragiale, Costache este primul Caragiale celebru al familiei. A fost elevul lui Costache Aristia și și-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale Revoluţiei din 1848. A debutat în teatru cu rolul „Întâiul american” din „ Alzira” de Voltaire, pe scena Teatrului Manolo. În anul 1838, în urma închiderii Societăţii Filarmonice, pleacă la Botoşani pentru a organiza o stagiune teatrală în limba ţării, iar în 1839 pune bazele trupei naţionale din Iaşi. Revine la Bucureşti, unde înfiinţează Teatrul de diletanţi (1844). După Revoluţia din 1848, prigoniţi pentru ideile lor, Costache Caragiale şi Costache Mihăileanu vin la Craiova unde organizează prima trupa profesionistă de teatru. Teatrul Naţional va fi inaugurat la 29 iunie 1850. În prima stagiune teatrală se prezintă: „Duelurile” de Costache Caragiale, „Piatra din casă” de V. Alecsandri şi „Moartea lui Mihai Bravul” de C. Halepliu. În anul 1851 preia conducerea trupei Teatrului Naţional din B ucureşti, iar în anul următor inaugurează noua clădire a teatrului. Costache Caragiale a fost cel dintâi director concesionar, împreună cu I. A. Wachmann, al Teatrului Național (Teatrul cel Mare) din București, în perioada 1852–1855. Teatrul cel Mare a fost ridicat pe Podul Mogoşoaiei (CaleaVictoriei de azi, unde se află Hotelul Novotel) între 1846-1849. A fost inaugurat sub domnitorul Barbu Ştirbei la 31 decembrie 1852. După guvernanți, teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri ,,de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. ( Potra, George, ,,Din Bucureştii de altădată”). La inaugurarea oficială au participat și domnitorul cu soția sa, boierii vremii alături de consuli străini, în lojile care „scânteiau de luxul rochiilor elegante ale doamnelor”, scrie Cezar Bolliac despre ,,frumoasa amestecătură” care mergea de la ,,modesta boieroaică în bonetă de tulpan alb și în rochia de muselin, până la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante îmbrăcată în rochie lungă, elegantă de seară”. În anul 1855, este îndepărtat de la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, în favoarea veşnicului sau rival, Matei Millo. Se retrage din teatru şi devine judecător de pace în culoarea de verde. Este solicitat de C.A. Rosetti la Teatrul cel Mare ca profesor de declamaţiune. Aici va interpreta, ocazional, diferite roluri în spectacole de binefacere silit de condiţiile materiale precare în care trăia. În anul 1866 apare pentru ultima oara în piesa „Doamna Ruxandra” de B.P. Hasdeu. Aşa cum am mai spus, autorul „Repetiției moldovenești” și-a trăit ultimii ani într-o sărăcie extremă. La moartea lui moștenirea era: 4 lei, o cămaşă şi „o vastă bibliotecă” (cf. Florin Tornea, ,,Un artist cetăţean, Costache Caragiale”, Bucureşti, ESPLA, 1954). Să fi fost Costache Caragiale pândit de ghinon? Posibil, dacă observăm că acest om de teatru cu vocație de întemeietor a avut o carieră foarte scurtă, de numai 17 ani, între 1838, când organiza reprezentații în limba română la Botoșani, și 1855 când părăsea directoratul Teatrului cel Mare. Nici destinul dramaturgului nu a fost mai fericit. S-au păstrat de la Costache Caragiale patru piese și două mici lucrări ocazionale. Dacă „O soaré la mahala sau Amestec de dorințe”, din 1845, „Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sunt” (1846), „Doi coțcari sau Păziți-vă de răi ca de foc” (1849) suferă de convenționalismul și stângăciile epocii la nivel compozițional, limbajul lor colorat este fermecător, anunțând, după G. C ălinescu, „dialogul atât de strălucit al marelui său nepot, I. L. Caragiale”. Costache Caragiale Eu, om sărac, care mi-am însemnat această artă drept „Farsa O repetiție moldovenească sau Noi și iar noi, scrisă în 1844, jucată cu succes la Iași, publicată în anul următor în Cantora foaiei sătești din Iași și reeditată de Nicolae Iorga în 1908 la Vălenii de Munte, este una dintre cele mai originale scrieri dramatice românești din secolul al XIX-lea. Pe lângă interesul documentar semnalat de Mihail K ogălniceau, care o considera „un document important pentru viitorii cercetători ai începutului teatrului național”, O repetiție moldovenească atrage și pentru că este singura piesă din dramaturgia românească a secolului al XIX-lea, construită pe motivul „teatrului în teatru”. Repetiția unei scene prilejuiește în farsa lui Costache Caragiale un prețios tablou al moravurilor și al modalității de lucru din teatrele epocii. Persoanele reale, membrii trupei, devin personaje cu aceeași identitate, autorulregizor recomandându-le naturelețe în jocul dramatic. În plus, modalitatea ingenioasă prin care Costache Caragiale abordează motivul „teatrului în teatru” se dovedește de o suprinzătoare modernitate. (Costin Tuchilă, Revista Teatrală Radio)”. Farsa într-un act ,,O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi”, scrisă, după cum mărturisea autorul, la ,,17 martie 1844 pentru plăcerea şi petrecerea a vreo câţiva prieteni” , s-a bucurat de un real success de public. Manuscrisul original, aflat în Biblioteca Academiei Române (ms. 3315), este datat 13 aprilie 1844 şi este chiar exemplarul care a mers la autorități spre a fi aprobat, având pe pagina de titlu semnăturile şi parafele autorităţilor de control care îngăduiau piesa la 22 aprilie 1844, făcând precizarea că ,,d-lui, autorul, rămâne a carieră în lume... împlini formalitaoa, în scopul reprezentării ei”. Acţiunea celor optsţene, inegale ca întindere, ,,să pitrece...în teatru, persoanele”, adică personajele nefiind altele decât actorii înşişi, modalitate artistică foarte originală şi inedită pentru acea vreme. O altă mare problemă cu care se confrunta autorul era lipsa unui spațiu în care să se poată repeta și juca în condiții normale. Am reținut spre exemplificare un citat din amintirile lui Costachi Caragiale: ,,… dar când au făcut o repetiţie cumsăcade? Sau mai bine, când am putut face? Avut-am noi vreodată sţena slobodă?... De dimineaţă până la 12 să ocupă de franţesi, de la 12 până la 3 de nemţi, de la 3 şi pânâ la 6 rămâne pentru noi; dar ce fel rămâne? Dintîi vin acei ce mătură pentru reprezentaţie – că, laudă Domnului, acum în toate zilele este teatru -; apoi vin de dau focuri pi sobele cele hârbuite, care afumă doao ceasuri întregi, cu ceasornicu; după aceea, vin maşinişti să aşeze decoraţiile pe diseară. Acu pas de mai fă repetiţie...”. În 1867 publică în tipografia lui C. A. Rosetti lucrarea „Teatru Naționale în Țara Românescă”, dedicată „publicului român”, scurtă istorie e teatrului românesc, prima scriere de acest fel din cultura română, care, în ciuda inerentelor ei neîmpliniri și a faptului că autorul ține să-și caracterizeze propriile texte dramatice, își păstrează și astăzi nu numai interesul documentar. „Un exemplar, afl at la Muzeul Teatrului Naţional din Bucureşti, poartă dedicaţia unchiului către nepotul său, Ion Luca, şi un autograf al celui din urmă – se pare că i-a fost dăruit pe când urma cursurile de declamaţie şi mimică ale lui Costache, împreună cu George, fi ul lui Kosty, respectiv vărul primar al lui I. L. Caragiale.” (v. Istoria teatrului românesc, pagină facebook)
Dan Caragea - Critic literar Portugalia, Editor Senior - OR Prolog La începutul secolului trecut, Bucovina (cedată, de jure, de către turci Imperiului Austriac în 1775) era o provincie multietnică, populația fiind formată, conform recensământului pe criteriul limbii, din ucrainenii (38,4%), românii (34,4%), germanofoni (21,2%) etc. În Cernăuți, în 1910, jumătate din locuitori erau germani şi evrei, cealaltă jumătate fiind alcătuită din ucraineni, polonezi şi români. La ultimele alegeri însă, tot din 1910, conform listelor electorale, numărul alegătorilor români din provincie îl depășea pe cel al alegătorilor ucraineni. La începutul războiului, Austro-Ungaria se gândea la extinderea provinciei prin anexarea de teritorii din nordul Basarabiei (H otin) și Moldovei. Imperiul Țarist avea în plan anexarea provinciei sau măcar a nordului acesteia, unde ucrainenii erau majoritari. La 4/17 august 1916, a fost semnat la Bucureşti un tratat secret între Romania şi ţările Antantei, prin care Franţa, Anglia şi Rusia recunoşteau drepturile României asupra ținuturilor româneşti din Transilvania, Banat, Crişana și Maramureş. Dacă Aliații ieșeau învingători, România obținea o parte a Bucovinei cu Cernăuțiul, Bucovina dintre Prut și Nistru revenind Rusiei. Bucovina între 1917-1918 În 1916, armata rusă deținea controlul militar asupra B ucovinei. În iulie 1917, austriecii trec însă la ofensivă, iar pe 2 august reocupă capitala. Izbucnirea revoluția bolșevice a condus însă la prăbușirea frontului. Pe 3 martie 1918, Rusia şi Put erile C entrale încheie pacea de la Brest-Litovsk. Ca urmare a căderii imperiului, Ucraina se proclamă independentă, revendicând teritoriile ocupate de ucraineni din Galiţia, Maramureș, Bucovina și Basarabia. Așa cum se știe, din 1917, două treimi din teritoriul R omâniei se afla sub ocupație. Guvernul Marghiloman s-a văzut nevoit să semneze preliminariile păcii cu Puterile Centrale la 5 martie 1918, la Buftea, armata română retrăgându-se din sud-estul Bucovinei. La 7 mai 1918 a fost semnat Tratatul de Pace de la București, prin care R omânia renunța la orice pretenție asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria. În toamna anului 1918, în Bucovina se aflau câteva unități militare austriece, inclusiv brigada 187, care ocupa şi o parte din ținutul Hotin. Pe la începutul lui octombrie, în urma ofensivelor Aliaților pe frontul de est, a devenit limpede că Puterile Centrale vor pierde războiul. La 3 noiembrie, Austro-Ungaria a cerut semnarea unui armistițiu, iar la 11 noiembrie, Germania a semnat și ea un armistițiu, punând astfel capăt războiului. Tot la 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg abdică, fiind proclamată republica. Unirea Bucovinei cu România Spre sfârșitul lui octombrie, dintre cei șase deputați români în Parlamentul imperial, patru (Alexandru Hurmuzachi, Gheorghe Sârbu, Aurel Onciul şi Gheorghe Grigorovici) se aflau la Cernăuţi, iar doi (Constantin Isopescu-Grecul şi Teofil Simionovici) rămăseseră la Viena. Alexandru Hurmuzachi, preşedintele Dietei bucovinene, a păstrat o poziţie loială faţă de autorităţile centrale. Aurel Onciul era convins și el că Austro- Ungaria ar putea fi reorganizată într-o federație de state autonome, optând pentru o înțelegere cu ucrainenii. Pe de altă parte, Iancu Flondor s-a manifestat împotriva scindării provinciei, așa cum doreau ucrainenii. La 27 octombrie, la Cernăuți, unioniștii români au proclamat o constituantă care a decis „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. Aceștia se gândeau pe atunci la unirea cu românii din Transilvania și din Ungaria, întrucât, Regatul României, conform tratatului, nu putea revendica teritorii aflate sub stăpânirea Puterilor Centrale. La 6 noiembrie, reprezentanţii ucrainenilor au reuşit să prea controlul asupra mai multor instituţii din Cernăuţi, obligându-l pe guvernatorul Joseph Graf von Etzdorf să transfere puterea Consiliului local ucrainean. Palatul Naţional Român a fost devastat, iar Iancu Flondor și Dionisie Bejan au fost siliți să se refugieze în Reședința Metropolitană. Fără susținerea Consiliului Național, Onciul a convenit cu ucrainenii să se Educaţie şi cultură FEBRUARIE 2019 11 formeze două guverne, unul ucrainean și altul român, pentru nordul și sudul Bucovinei, capitala urmând să treacă sub administrație comună până ce viitorul congres de pace va decide destinul provinciei. În aceeași zi, guvernul Marghiloman își va prezenta demisia, regele Ferdinand numindu-l prim-ministru, la Iași, pe generalul Constantin Coandă. Noul guvern va anula prevederile Tratatului din 7 mai și va cere armatelor Puterilor C entrale să părăsească R omânia. În seara zilei de 6 noiembrie, comanda diviziei a VIII-a, în frunte cu generalul Iacob Zadik, se instalează Burdujeni, pe graniță. La 8 noiembrie, ofiţerul Aurel Popescul şi medicul Octavian Gheorghian, delegaţi ai Consiliului Naţional R omân, au sosit la Burdujeni şi au transmis generalului Zadik rugămintea de a intra în Bucovina pentru apărarea intereselor românilor și restabilirea ordinei. Și generalul Coandă îi va ordona, în aceeași zi, să înainteze grabnic spre Cernăuți. În ciuda eforturilor lui Aurel Onciul de a-l disuada pe Zadik, la 11 noiembrie (data încheierii războiului), armata romană a intrat, fără incidente, în Cernăuţi. La 12 noiembrie, în şedinţa Consiliului Naţional Român, s-a votat Constituția provizorie. Tot atunci s-a format și un guvern în frunte cu Iancu Flondor. La 28 noiembrie, în sala sinodală a Reşedinţei Mitropolitane din Cernăuţi s-a întrunit Congresul G eneral al Bucovinei, la care au fost prezenţi 74 de membri ai Consiliului Naţional Român, 6 delegaţi ai polonezilor, 7 ai germanilor, precum şi 13 ucraineni din cinci sate. Au participat invitați ai românilor din Basarabia (unde deja fusese proclamată unirea), Transilvania și Ungaria. Iancu Flondor a dat citire declaraţiei prin care se hotăra „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. În ziua următoare, o delegaţie a Congresului General al Bucovinei, în frunte cu Iancu Flondor, s-a deplasat la Iaşi şi a înmânat actul Unirii regelui Ferdinand şi guvernului. Delegaţia bucovineană a călătorit apoi la Bucureşti, însoțind familia regală, guvernul şi autorităţile militare, unde regele și-a făcut intrarea triumfală la 1 decembrie 1918. Actul Unirii din 28 noiembrie 1918 a fost confirmat prin Decretul-lege nr. 3744/1918, Înfăptuirea României Mari (II): Unirea Bucovinei cu România semnat la 18 decembrie 1918. Tot atunci a fost emis și Decretul-lege nr. 3745/1918 pentru administraţia Bucovinei, fiind numiţi Iancu Flondor şi Ion Nistor miniştri secretari de stat fără portofolii pentru Bucovina. Aceste decrete au în vigoare la 2 ianuarie 1919, odată cu publicarea lor în „Monitorul Oficial”. Pe plan intern, unirea era înfăptuită. Recunoaşterea internaţională Din delegaţia română la Conferința de Pace, delegație condusă de Ion I. C. B rătianu, făceau parte şi doi consilieri pentru Bucovina: Nicu Flondor şi Alexandru Vitencu. La 1 februarie 1919, Brătianu a cerut Consiliului Suprem ca Nistrul să devină frontiera naturală a României pentru Bucovina şi Basarabia, anulându-se astfel prevederile tratatului secret din 4/17 august 1916, prin care, la insistenţa Rusiei, viitoarea frontieră a României urma să fie pe Prut. Această cerere a fost contestată, în martie 1919, de către Grigori Sidorenko, membru în directoratul lui Simeon Petliura, care a revendicat Bucovina dintre Prut şi Nistru, pe temeiul majorității ucrainene în acel ținut. Ca și în cazul Basarabiei, unirea întregii Bucovine cu România a fost contestată mai ales de Statele Unite. Încă din 21 ianuarie 1919, delegaţia americană a întocmit o documentaţie, cunoscută drept cartea roşie şi cartea neagră, potrivit căreia Bucovina era împărțită în două regiuni: română și ucraineană. Propunerea a fost discutată în Comisia pentru delimitarea frontierelor și înaintată Consiliului Suprem. Frontiera etnică a fost aprobată de Consiliul Suprem al celor Patru Puteri (Franța, Marea Britanie, Italia și SUA) la 21 iunie. La 2 iulie, secretarul-general al Conferinţei de Pace, Paul Dutesta a transmis delegaţiei noastre decizia privind stabilirea graniţei româno-polone în Bucovina, fără a face nicio precizare privind frontiera cu Ucraina. Așa cum se știe, în semn de protest, Ion I.C. Brătianu a părăsit Conferința, depunând memoriul intitulat România în faţa Congresului de Pace. În zilele următoare, la 22 şi 23 iulie, Comisia pentru delimitarea frontierelor a organizat două şedinţe, iar delegaţia americană şi-a schimbat poziţia faţă de frontiera din B ucovina. O decizie fusese luată de Consiliul Superior la 1 august, dar delegaţia română nu a fost informată decât după semnarea Tratatului de Pace cu Austria. Întrucât delegaţia română refuza să semneze T ratatul Min orităţilor, Consiliul Superior a decis, la 12 noiembrie, să dea un ultimatum României, pentru ca aceasta să semneze atât Tratatul Minorităţilor, cat şi Tratatul de Pace cu Austria. După câteva săptămâni de discuţii intense, delegaţia română a reuşit să obţină unele modificări în textul acestor două documente, iar la 10 decembrie, generalul C. Coandă a semnat ambele tratate. Numai după aceasta, delegaţia noastră a fost informată, la 18 decembrie, despre hotărârea luată în privinţa frontierei în Bucovina. În afara hotarelor, rămâneau cinci sate din extremitatea nord-vestică (Babin, Creşceatic, Luca, Prelipcea şi Zveneacin), care erau atribuite Poloniei. După semnarea Tratatului de Pace cu Austria, P arlamentul României l-a ratificat, în două şedinţe, în 23 şi 30 iulie 1920. Tratatul a intrat în vigoare la 4 septembrie 1920, când au fost depuse la Paris instrumentele de ratificare. Astfel, după aproape un an de negocieri în cadrul Conferinţei de Pace, era recunoscută oficial unirea Bucovinei cu România, în frontierele sale istorice până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, așa cum se ceruse. A fost aplicat principiul restitutio in integrum. Până la 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică nu a contestat unirea Bucovinei cu România şi nu a emis pretenţii față de acest teritoriu. Nota redacției: Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, în calitate de senior editor, cronici de limbă în publicația „O ccidentul Românesc” din Spania.
Page 1 and 2: occidentul romanesc www.occidentul-
Page 3 and 4: Cuvânt înainte FEBRUARIE 2019 03
Page 6 and 7: 06 FEBRUARIE 2019 Analiștii se aș
Page 8 and 9: 08 FEBRUARIE 2019 Ilinca Fodor Van
Page 12 and 13: 12 FEBRUARIE 2019 „Când Îngerul
Page 14 and 15: 14 FEBRUARIE 2019 Internaţional O
Page 16 and 17: 16 FEBRUARIE 2019 Cinci paşi esen
Page 18 and 19: 18 FEBRUARIE 2019 Oraşul cu cea ma
Page 20 and 21: 20 FEBRUARIE 2019 Prof. Irina Georg
Page 22 and 23: 22 FEBRUARIE 2019 Supă cremă de d

Occidentul romanesc nr 96februarie2019

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?