Occidentul romanesc nr 125 - editia-septembrie-2021

Un Brad de aur
Turism SEPTEMBRIE
2021 15
Gabriela Căluţiu Sonnenberg
(Spania). Economist, scriitor și
jurnalist, promotor de cultură,
traducător. Senior Editor în cadrul
redacției OR.
Atunci când vorbim despre
Patrulaterul de Aur al
României nu ne referim nicidecum
la aurul olimpic, ci la
un binecuvântat dreptunghi
din Munții Metaliferi, bazin
minier în care se concentrează
cele mai bogate zăcăminte
cu conținut aurifer din țara
noastră. Într-o epocă în care
documentarele despre căutătorii
de aur de la antipozi
precum Australia sau Alaska
fac furori pe posturile de televiziune
străine, noi, românii,
ne putem considera norocoși
să avem la dispoziție acest
loc râvnit, care ne invită să-l
vizităm la orice oră.
Cunoscută din cele mai
vechi timpuri drept una dintre
cele mai bogate regiuni
cu exploatări de metal prețios
din Europa și din lume, aria
aceasta și-a păstrat până în
zilele noastre capacitatea ei
irezistibilă de atracție. Am
pornit așadar înspre orașul
Brad, care găzduiește Muzeul
Aurului, păstrător al uneia
dintre cele mai interesante
colecții mineralogice din
lume. Instituția, deschisă în
toate zilele săptămânii, ne-a
primit cu porțile deschise și,
fără îndoială, respectând toate
regulile impuse de situația
pandemică actuală. Ne-am
simțit în siguranță, fără înghesuială
și fără timpi de
așteptare pe la cozi, cum se
întâmplă prin alte locuri, în
această vară aglomerată de
turiștii înfometați de libertate.
Delimitat de orașele
Deva, Brad, Baia de Arieș
și Zlatna, „dreptunghiul” închide
în interiorul său mai
multe mine, multe dintre ele
nefuncționale la ora actuală.
Astfel, de exemplu, de la data
de 5 februarie 2016, controversatei
exploatări din Roșia
Montană i se recunoaște valoarea
excepțională prin statul
român, zona fiind inclusă recent
în Patrimoniul Mondial
UNESCO și menționată
în nomenclatorul List of
World Heritage in Danger
( Patrimoniu Mondial în
Pericol). Se pune astfel capăt
disputei amplu mediatizate
pe tema extragerii cu metode
nocive a aurului din această
localitate, dat fiind faptul că,
pe viitor, în perimetrul ei este
interzisă orice activitate minieră.
Dar nu despre conflictele
moderne e cazul să vorbim
aici, ci despre aurul în sine
și despre frumusețea acestei
zone, ai cărei locuitori răbdători
se pricep să scoată la
lumină prețioasa resursă, perpetuând
o tradiție milenară.
De altfel, dacă aruncăm o privire
asupra cifrelor, nu acum,
ci cu mult timp în urmă, s-a
scos din pământ cea mai mare
cantitate de minereu aurifer
din această zonă: circa un
sfert din totalul aurului extras
provine din epoca romană, alt
sfert în Evul Mediu și un al
treilea din perioada dominației
Imperiului Austro-Ungar. Să
lăsăm așadar la o parte detaliile
legate de politică și
istorie și aruncăm o privire
asupra frumuseții materialului
în sine, prezent se pare din
abundență prin Munții Carpați
(nouă, evident, ni s-a arătat
doar dincolo de sticla vitrinelor
din muzeu).
După cum reiese din ustensilele
antice expuse în prima
sală, îndeletnicirea găsirii și
separării aurului este extrem
de migăloasă și epuizantă.
Arareori aurul se regăsește în
forma sa pură, aglomerat prin
pepite pe care pământul le-a
rostogolit și presat, împingându-le
tectonic la suprafață.
Mult mai frecvent este cazul
aurului detectat doar prin
ochi de expert, fin dispersat
în filoane, asociat cu diferite
sulfuri, lamele, filamente,
cristale, mușchiform, granule
(pepite) sau în aluviuni.
Pe scurt, minereu expus aici
din abundență într-un număr
impresionant de eșantioane,
depășind cifra de 32000 și
uimind prin varietatea și
frumusețea lor.
Vă puteți imagina că, pe
vremuri, meseria de căutător
de aur era practicată în zona
Bradului la fel de firesc precum,
să zicem, cea de tâmplar
sau de brutar? Cu alte
cuvinte, odinioară, era un
lucru obișnuit să te întâlnești
dimineața pe uliță cu săteni
purtând în mâini recipiente de
diverse forme, îndreptându-se
spre văile din apropiere spre a
„spăla” din albiile lor fărâmele
de aur. Ei bine, mie, imaginea
aceasta îmi inspiră farmecul
unei dimineți la țărmul unei
mări exotice, când pescuitorii
de perle se pregătesc să iasă
la „recoltă”. Dar, în mod sigur,
idila din Munții Apuseni
n-a fost nicicând așa de romantică,
în ciuda faptului că
peisajul este de o frumusețe
bucolică, parcă ruptă din rai.
A spăla aur nu este o îndeletnicire
pentru oricine. Doar
cine n-a încercat-o la viața sa
ar putea crede că e o chestiune
de simplă îndemânare. Eu
însămi am testat-o pe propria
piele, cândva, într-o minămuzeu
californiană, și m-am
lăsat păgubașă rapid, cu coatele
și degetele amorțite, temându-mă
ca nu care cumva
să arunc din greșeală ...
„copilul” cu albie cu tot. Un
angajat amabil m-a ajutat mai
apoi să pescuiesc din lighean
„pepitele” mele de aur aluvionar
mult râvnit (banale firmituri
de pirită sclipicioasă,
ascunse în el ca să ne inducă
nouă, învățăceilor, sentimente
euforice).
Cu totul alte forme a îmbrăcat
de-a lungul secolelor
industria extractoare a aurului
din minele de adâncime
ale Patrulaterului din
Carpați. Lăsând la o parte
pericolul iminent al surpării
galeriilor, căutarea și găsirea
unui filon putea să se întindă
pe o perioadă extrem de lungă,
necesitând migală. Filoanele
din Apuseni, vestite pentru
anvergura și consistența lor,
atingeau uneori lungimi de 2
kilometri și grosimi de până la
40 de metri! Bineînțeles, în interiorul
lor, aurul era puternic
dispersat. În plus, pe atunci
nu se inventaseră încă detectoarele
de metale... Aurul se
prezenta adesea în forme asociate
cu alte roci, făcând casă
bună îndeosebi cu calcitele și
cuarțul, prin bulgări denumiți
specimene (aglomerări neregulate,
aparent banale). Abia
după măcinare, strecurare și
curățare, se putea ști exact cât
aur era conținut în ele.
Pepitele de aur nativ pur
sunt însă și ele prezente în
Carpații României, luând
forme atât de frumoase, încât
trezesc invidia bijutierilor.
Colecția expusă la Muzeul din
Brad este renumită, iar o parte
din ea a fost chiar expusă prin
expoziții din întreaga lume.
Clădit practic direct la gura galeriilor
de mină, Bradul însuși
pare un oraș desprins dintr-un
album al unei Românii pline
de nostalgie. Încă de la sosire,
ritmul armonios în care
se scurge viața localnicilor
transmite blândețe și serenitate,
invitând vizitatorii să
uite de forfota modernității,
aflate la doar câțiva kilometri
distanță, la ieșirea de pe
autostradă (se cuvine spus că
tronsonul de autostradă dat în
folosință recent lângă Deva
este de o calitate ireproșabilă,
depășind tot ce am mai văzut
în vara aceasta prin Spania,
Franța, Germania și Austria).
În centrul orașului n-am
văzut lume grăbită. Oamenii
se salutau și își dădeau amabili
rând pe la trecerile de pietoni.
Prin locurile de parcare, generos
puse la dispoziție de edili,
nu se enerva nimeni. Aerul
răcoros, de munte, contribuie
la deconectare, iar cele două
statui din centru „împământează”
din start: capul de lup al
dacilor se completează perfect
cu un frumos basorelief, care-l
reprezintă pe Decebal, dar și
cu leoaica romană, alăptânduși
atentă puii legendari. Peste
drum de ele, Muzeul Aurului,
arborează simplu, fără
ostentație steagul României.
Fațada exterioară a muzeului
face trecerea spre interior, invitând
la reflecție încă dinainte
de vizitare, grație hărții murale
ilustrate cu fotografii de epocă.
Spre bucuria multor vizitatori
străini, explicațiile sunt
traduse și în limba engleză.
Ar mai fi multe de spus
pe marginea exponatelor,
atât de diverse și de interesante,
încât nu ne ajunge o
zi întreagă pentru trecerea
lor în revistă. Noroc că totul
este foarte bine sistematizat
și clasat, în așa fel încât se
poate dobândi o imagine generală
chiar și atunci când nu
se dorește intrarea în detaliu.
De parcă n-ar fi îndeajuns cu
frumusețea aurului, părăsind
cele 5 săli principale suntem
invitați să parcurgem
secțiunea uimitor de frumoasă
a mineralelor, găzduită de
patru alte săli, cel puțin la
fel de impresionante. Unele
exponate din rândul florilor
de mină sunt mai spectaculoase
decât cele cu conținut
aurifer!
Fără exagerare, la vederea
neasemuitei bogății expuse
aici e imposibil să nu rămâi
impresionat de bogăția subsolului
țării noastre și să nu
fii fermecat de valorile uriașe
de care dispune România. Nu
cred să existe român care să nu
simtă pe loc mândrie națională
în timp ce vizitează acest minunat
lăcaș. Un sentiment de
care n-ar trebui să uităm nici
pe alte meleaguri, acolo pe
unde ne poartă pașii și viața,
așa cum meandrele istoriei
au purtat aurul României prin
lume, ducându-ne și nouă, implicit,
faima.
Autor foto: Camelia Jula