Romanii din Timoc

astăzi. Ceilalţi sunt venetici. Ei n~au altceva de făcut. pentru că
de plecat nu s~a gândit nimeni să le dea voie, decât să se piardă
in mijlocul lui. Dacă nu vrea de voie, atunci de nevoie. De
aceea sfiala oamenilor de ştiinţă ca să pătrundă până la ei şi
îmhulzeala argumentelor istorice contradictorii. Românii dunăreni
dintre Vidin şi Morava se atlă chiar în ţinutul pc unde românii
halcanici au umblat ca să ajungă la românii carpatici. Ei sunt
legătura care se păstrează, subţiată şi întreruptă pc alocuri,
dintre cele două mari grupuri ale neamului nostru. Nu trebuie şi
nu-i putem lăsa să piară, nu numai pentru că sunt una cu noi,
dar pentru că între noi mai au şi acest rost, care-i numai al lor.
Prin noi sau prin alţii începem să-i cunoaştem destul de
bine. Mai deschideţi odată Scrisorile din pribegie date la tipar
de Ion Ghica şi citiţi rândurile atât de proaspete ale întâiului
pan-român, Nicolae Bălcescu. Plecase, gonit de revoluţia de la
1848 din Bucureşti, sau mai degrabă de neizbânda ei, stătuse la
focuri de noapte pe munţi între Avram Iancu şi tribunii lui, pe
care avusese, din ură împotriva ţărilor despotice, gândul nebun
să-i apropie de unguri şi străbătuse - într-o întinsoare - toată
pcninsu la Balcanică. de la Panciova până la Constantinopol.
Auziţi-i strigătul lui de mirare şi de bucurie că nu Întâlneşte în
drum. prin Serbia şi Bulgaria, decât români. Luase acest drum
al românilor din dreapta Dunării şi trecuse de la ei, prin
marginea aromânilor. Era un istoric, învăţat să facă să intre în
cadre largi viaţa popoarelor. lată la 60 de ani după aceea un
geograf: pe George Vâlsan, însoţit de un filolog, George Giuglea,
care caută pe acolo amănuntul conformaţiei pământului sau al
wnlimnaţiei limbii! Lucrurile şi oamenii stau într-o nouă lumină.
Românii aceştia transdanubieni rămăseseră multă vreme
im:hi~i In cele două ţări în care, după 1833 şi 1878, s~au trezit
cetAJeni l:U Hit nume. Simţeau că sunt deosebiţi de concetăţenii
lor prin regimul aparte pe care au inceput să-I aibă. Drepturile
vechi se pierdeau. în ce-i privea, cu fiecare zi. A fost întfii
şcoula în limha lor, mai târziu biserica şi la stărşit tot ce le
dădea şi le păstru o întăţişare proprie. S~a mers atât de departe
XX li