Mai 2009 - Universitatea Spiru Haret

Carmina Balcanica is a member of the:
Association of Literary Publications and Publishing Houses from Romania
Magazines and Publications Association from Europe
CARMINA BALCANICA
– REVIEW OF SOUTH-EAST
EUROPEAN SPIRITUALITY AND
CULTURE –
Year II, no. 1 (2)
May 2009
1

DIRECTORS AND FOUNDERS: DAN ANGHELESCU & VASILE DATCU
EDITORIAL BOARD
EDITOR IN CHIEF: DR. MIHAELA ALBU (University of Craiova, Romania)
ASISTANT TO THE EDITOR IN CHIEF: MARIUS CHELARU (writer, Iasi, Romania)
- Studies and Essays Editor: Mihaela Albu
Correspondence regarding contributions: e-mail: malbu_10@yahoo.com
- Poetry and Haiku Editor: Marius Chelaru
Correspondence regarding contributions: e-mail: marius.1961@yahoo.com
- Book Reviews Editor: Dan Anghelescu
Correspondence regarding contributions: e-mail: dan45_anghelescu@yahoo.com
Specialist Consultant: Dr. Mircea Muthu (University Babes-Bolyai, Cluj-
Napoca, Romania)
Editors: Dr. Emilia Parpala, Dr. Gabriela Rusu-Pasarin, Dr. Codruta-
Anca Stanisoara, Dr. Camelia Zabava (University of Craiova)
English Editors: Dr. Aloisia Sorop, Dr. Iolanda Manescu (University of
Craiova), Maria-Denisa Albu, Dr. Catalin Florea, Dr. Camelia Minoiu
(USA)
INTERNATIONAL BOARD
Zdravko Kissiov (writer, Bulgaria)
DR. Apostolos Patelakis (Institute of the Balkan Studies, Thessaloniki, Greece)
ACAD. Katica Kulavkova (Cyril and Methodius University, Skopje, Macedonia)
Baki Ymeri (writer, Albanezul Magazine, Romania & Macedonia)
Pavel Gătăianţu (writer, Europa Magazine, Serbia)
DR. Theodor Damian (Metropolitan College of New York, USA)
DR. Constantin Eretescu (writer, USA)
DR. Sanda Golopentia-Eretescu (Brown Univeristy, USA)
DR. Heinz-Uwe Haus (University of Delaware, USA)
DR. Aurelia Roman (Georgetown University, USA)
DR. Marian Gh. Simion (Harvard University, USA)
- The Editors assume no responsibility for any statement of fact or opinion
expressed in the published papers.
Cover: Map of Ancient Balkans; Pictures from old city Ruse, Bulgaria: from the
private collection of engineer Ventseslav Stoyanov, published in: From Roustchouk to
Ruse, Avangard Print Editions, Ruse, Bulgaria, 2008
ISSN 2065 - 0582
Correspondence regarding subscriptions should be sent to the editor in chief (e-mail:
malbu_10@yahoo.com);
Institutional subscription: 10 Euro; Individual subscription: 5 Euro
2

STUDIES AND ESSAYS
CONTENTS
Mircea Muthu (Romania) – Europa Centrală/ Europa de Sud-Est/ p. 6
Central Europe/ South Eastern Europe/ p. 14
Heinz-Uwe Haus (USA, Germany) - Time of Paranthesis – Posdmodernism and
Christian Identity/ p. 22
Vasile Datcu (Romania) - Socrate, Isus şi spiritul european/ p. 27
Socrates, Jesus and the European Spirit/ p. 30
Baki Ymeri (Macedonia, Romania) – Fenomenologia albano-română. Un
miracol al istoriei/ p. 32
Albanian-Romanian Phenomenology―a Miracle of History/ p. 39
Marius Chelaru (Romania) - Aromânii din Kosovo, fii încercaţi de soartă şi
uitaţi de părinţi/ p. 45
The Aromanians in Kosovo - Doomed Sons Deserted by Parents/ p. 49
Mihaela Albu (Romania) – Un topos literar – Bărăganul/ p. 55
A Romanian Literary Topic – The Baragan Plain/ p. 63
Dan Anghelescu (Romania) – Muzica şi Levantul/ p. 72
The Levant and the Miraculous Art of Sound/ p. 81
Mihaela Cojocaru (Romania) – Scrisul feminin aristocratic. Dora d’Istria/ p. 87
Aristocratic Feminin Writing. Dora d’Istria/ p. 90
Iolanda Mănescu (Romania) – Aglaja Veteranyi sau despre destinul tragic al
unei artiste dezrădăcinate/ p. 93
Aglaja Veteranyi or about the Destiny of the Uprooted Artist/ p. 97
Diana Solkotović (Serbia) – Ion Miloş – Portretul unui poet român, cetăţean al
lumii/ p. 101
Ion Miloş – The Portrait of a Romanian Poet, a Citizen of the World/
p. 105
Vasile Andru (România) - La Sarajevo, Balcanii „se citesc” prin foc/ p. 109
In Sarajevo the Balkans “Are Read” Through Fire/ p. 116
Gabriela Rusu-Păsărin (Romania) - Calendarul popular românesc. Sărbătorile
verii/ p. 123
On Summer Feasts in the Romanian Folk Calendar/ p. 126
Camelia Zăbavă (Romania) – O sărbătoare bulgaro-română: Zărezeanu/ p. 130
A Bulgarian and Romanian Feast: Zărezeanu/ p. 134
3

POEZIE/ POETRY
Hakija Karić (Bosnia and Hertzegovina) / p. 138
Pero Pavlović (Bosnia and Herzegovina)/ p. 140
Boiko Bogdanov/ Бойко Богданов (Bulgaria)/ p. 144
Boiko Lambovski/ Бойко Ламбовски/ (Bulgaria)/ p. 148
Antoaneta Nikolova/ Aнтоанета Николова (Bulgaria)/ p. 152
Iglika Peeva/ Иглика Пеева (Bulgaria)/ p. 156
Nelie Piguleva/ Нели Пигулева (Bulgaria)/ p. 160
Marina Kljajo-Radić (Croatia)/ p. 164
Anastasia Moula-Hatzi (Greece)/ p. 166
Katica Kulakova (Macedonia)/ p. 170
Pavel Gataiantzu (Serbia)/ p. 174
HAIKU
Verica Živković (SERBIA) (haiku)/ p. 178
Valentin Nicoliţov (Romania), desen/ picture by: Alexandra Ivoylova
(Bulgaria) (haiga)/ p. 179
Darko Plazanin (CROATIA) (haiku)/ p. 181
Zoe SAVINA (Greece) (haiku)/ p. 182
Vasile Smărăndescu (Romania) (haiku, tanka)/ p. 183
BOOK REVIEWS
Hemus, o antologie de poezie balcanică/ p. 184
Hemus, An Anthology of Balkan Poetry (Apostol Patelakis, Greece)/ p.
185
André Scrima – Antropologie apofatică/ p. 186
Apophatic Anthropology (Dan Anghelescu, Romania)/ p. 187
Haibun în spirit de haiku/ p. 189
Haibun Written in the Spirit of Haiku (Vasile Moldovan, Romania)/ p.
190
Viszar Zhiti – Funeralii nesfârşite/ p. 191
Viszar Zhiti – Endless Funerals (Dan Anghelescu, Romania)/ p. 192
Baki Ymeri iubeşte în limba română/ p. 194
Baki Ymeri Loves in Romanian (Vasile Andru, Romania)/ p. 195
Evanghelos Moutsopoulos – Muzica în opera lui Platon/ p. 196
Evanghelos Moutsopoulos – Music in Plato’s Works (Dan
Anghelescu, Romania)/ p. 197
Notes about contributors/ p. 199
4

Aducând cu sine coabitarea celor trei
straturi culturale - arhaic, medieval şi modern -
Sud-Estul poate ajuta Europa să-şi reînveţe
trecutul şi, nu în ultimul rând, să-şi remodeleze
proiectele de viitor.
Accompanied by the cohabitation of the
three cultural substrata – archaic, medieval
and modern – the Southeast can help Europe
relearn its own past and, last but not least, to
remodel its projects for the future.
5
(Mircea Muthu)

STUDII ŞI ESEURI / STUDIES & ESSAYS
Mircea Muthu (ROMANIA)
Europa Centrală / Europa de Sud-Est
Atât Europa Centrală, cât şi aceea de
Sud-Est deţin o situaţie paradoxală: ambele
sunt ex-centrice şi, în acelaşi timp,
propun/impun replici viguroase, pe palierul
naţional, la occidentalo-centrismul de astăzi.
Elementele definitorii pentru orice ţară europeană – spiritul grec,
dominaţia romană şi creştinismul – sunt regăsibile, într-o alchimie specifică, şi
în acest spaţiu greco-slavo-latin centripetal prin lanţurile muntoase ce îl străbat
de la nord spre sud şi centrifugal prin prezenţa litoralului marin în toate punctele
cardinale. Astfel, aşezarea geografică (între Orient şi Occident, la confinele
Europei cu Asia), ataşamentul organic la romanitatea prelungită sub „forma de
universalitate“ (Nicolae Iorga) a mileniului bizantin, modelul spiritual creştin în
cheie preponderent ortodoxă traducând în chip specific, apoi, nu în ultimul rând,
amintirea dureroasă a unui trecut încă foarte apropiat, deci nesedimentat şi
marcat – ieri: de impactul secular cu Semiluna; azi: de deceniile post-Yalta – au
făcut posibilă elaborarea conceptului de balcanitate ce acoperă o axiologie
comună popoarelor din această zonă, localizabilă între veacurile XV şi XIX.
Faptul că termenul Europa Centrală nu se bucură actualmente de un
consens general se datorează insuficienţei criteriilor folosite, dar şi
atitudinii polemice, născută dintr-o istorie dramatică. Unghiul geopolitic
sau acela, mai generos, dar şi mai puţin vertebrat, numit obişnuit
geocultural aproximează „entitatea“ numită Europa Centrală în
condiţiile în care, istoric vorbind, amintirea Imperiului Habsburgic –
concretizând şi localizând doar parţial conceptul – grevează asupra
procesului de circumscriere în perioada postbelică. S-au schiţat, de
pildă, un număr de trei etape în evoluţia ideii de Europă Centrală. Prima
dintre ele, ilustrată de către Oscar Halecki pe la jumătatea secolului trecut,
6

pornea – paradoxal oarecum – de la comunitatea culturală reprezentată de
continentul european şi, mai ales, de la înţelegerea, mai corectă, a
fenomenului – reconsiderat, pozitivat chiar – de „balcanizare“. Pledând
pentru unitatea dintre Europa Centrală şi cea de Sud-Est, Halecki venea
aşadar d i n s p r e acest din urmă segment geografic, a cărui alteritate
s-ar datora „elementului asiatic“ moştenit de la dominaţia otomană. În
jurul anilor ’80 precipită o altă viziune asupra Europei Centrale în
sensul că, pe de o parte, indiferent de discurs – cultural (Kundera sau
Milosz) ori prin excelenţă istoric (Jenö Sücz) – ea a devenit „un concept
eliberator“ în care Rusia devenea „alteritatea Europei Centrale“ şi, pe de
altă parte, nici Balcanii şi nici Sud-Estul nu-şi mai găseau locul într-o
asemenea ecuaţie cu finalitate identitară. După 1990 ideea de Europă
Centrală trece – o dată cu tratatul de la Vişegrad – „din sfera politicii
culturale în domeniul praxisului politic“, fiind valorificată ca un
argument eficient de a intra în cadrul instituţional european 1 şi într-o
relaţie mereu opozitivă cu Rusia, dar şi cu Balcanii, relaţie alimentată de
ceea ce s-a numit „falia Huntignton“ 2 . In tot acest context, opinia lui
Predrag Matvejević din Europa Centrală privită din Europa de Est este
întrucâtva singulară 3 , deşi ea reiterează efortul, mai comprehensiv, al lui
Halecki. Oricum, etichetări mai recente de tipul „istoricitatea
Occidentului“ opusă „istoriei absurde a Europei Centrale“ şi, mai grav,
„an-istoricităţii Estului“ (Josef Kroutov) nu limpezesc nici harta
valorilor reale şi nici pe aceea a orientărilor şi tendinţelor ce alcătuiesc
spectrul politic, social şi cultural. Ideea de Europă Centrală continuă să
facă obiectul unor interpretări aproape izomorfe. Pentru Jacques Rupnik,
de exemplu, „principala caracteristică a culturii politice a Europei
Centrale este dualitatea între autoritarism şi democraţie, între Vest şi
Est, dar şi discontinuitatea dezvoltării politice, care a fost întotdeauna
dependentă de orientarea politică a marilor puteri din regiune“ 4 . În textul
cel mai cunoscut consacrat problemei, Milan Kundera scria că Europa
Centrală „este o zonă nedefinită de mici naţiuni, aflată între Rusia şi
Germania“; mai exact, „prin sistemul său politic, Europa Centrală este
1 Maria Todorova, Balcanii şi Balcanismul, Humanitas, 2000 p. 250. ş.a.
2 Sammuel P. Huntington, The Clash of Civilizations?, în Foreign Affairs, vol. 72, 1993,
pp. 23-49. Cf. şi observaţiile pertinente formulate de către Al. Duţu, în Ideea de Europa
şi evoluţia conştiinţei europene, All, Bucureşti, 1999, pp. 417-432 (Falia Huntington).
3 Predrag Matvejević, Central Europe Seen from the East Europe, în volumul In Search
of Central Europe, Polity Press, Cambridge, 1989, pp. 183-190.
4 Jacques Rupnik, În căutarea Europei Centrale (1993), în „Aurora“, Oradea, 1994, nr. 3.
7

Est iar prin cultură este Occident“ 1 . De aici, concluzii precum
„liberalismul ratat“ sau „semi-autoritarismul Europei Centrale“ ce
întreţin ambiguitatea încercării de a preciza, totuşi, un areal ale cărui
nereuşite s-ar datora, aşa cum se sugerează, şi proximităţii cu Estul
inventat de fapt – la nivelul multor stereotipii – de Vestul secolului al
XVIII-lea 2 . A conchide în acest mod despre Europa Centrală împreună
cu Milan Kundera şi Jacques Rupnik înseamnă să-l acceptăm pe î n t r e
ca operator cu valoare delimitativ-integratoare. Or, el este cu adevărat
funcţional în circumscrierea Europei de Sud-Est, aflată între Orient şi
Occident, între viziunea cosmocentrică şi aceea antropocentrică ş. a.
Acest între presupune aşadar un sistem de cercuri care se întretaie având
arce comune, aşa cum definea Sud-Estul european balcanologul Victor
Papacostea. Iată motivul pentru care întrebări precum „Ce relaţie există
între „spaţiul central-european“ şi „spaţiul sud-est european“?,
„Întrucât sunt acestea zone distincte şi unde aflăm, totuşi, numitorii
comuni?“ ş. a. sunt absolut necesare în tentativa de a schiţa măcar
constantele şi diferenţele specifice.
Ar fi de remarcat, mai întâi, că raporturile comerciale seculare,
deplasarea grupurilor masive de populaţie sub impactul războaielor
girate, în esenţă de trei mari puteri, alianţele politice mai mult sau mai
puţin pasagere ce au permanentizat sentimentul colectiv de echilibru
instabil, apoi disputele religioase şi conţinutul, mereu mai modificat, al
lui homo religiosus în conjuncturile favorabile procesului de laicizare a
gândirii, cu diferenţe specifice de ritm faţă de Vestul Europei, toate
acestea conduc la o evidenţă, anume că frontierele dintre Europa de
Sud-Est şi Europa Centrală au fost şi rămân permeabile. Existenţa, în
această ordine a spaţiilor cu valoare de turnantă, precum Banatul,
Transilvania, Slovenia ş. a. complică şi mai mult desenul care, într-un
fel asertorizat, îşi pierde din rigoarea, ca să nu spun din rigiditatea
discursului politic (mai ales!) al central-europeanului. Tocmai de aceea,
schiţarea elementelor comune/ deosebitoare dintre cele două spaţii
trebuie să pornească probabil de la:
1. Proiectarea ambelor meridiane, central şi sud-estic, pe ecranul unei
Europe unitare în diversitatea sa etnică, culturală etc.
1
Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, în volumul Europa Centrală – Nevroze,
Dileme, Utopii. Coordonare de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Polirom, Iaşi,
1997, pp. 221-235.
2
Cf. Larry Wolff, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în epoca luminilor,
Humanitas, Bucureşti, 2000.
8

2. Conceptul de spaţiu sud-est european, mai bine cristalizat sub
raportul determinărilor convergente à travers les siècles.
În primul caz, e vorba de plasarea celor două areale învecinate în
cadrul raportului dintre centru şi periferie, ce se rediscută acum în cel
puţin două contextualizări postulate de istoria post-Columb:
confruntarea, la nivel planetar, dintre Nord şi Sud şi apoi relaţia,
restrânsă la continentul nostru, dintre Vestul industrializat, cu societatea
de consum aflată într-un lent declin de la prima criză a petrolului, şi
Estul abia ieşit din utopia dureroasă a ideologiei marxist-leniniste. Dacă
nu s-a produs o răsturnare copernicană în relaţia dintre periferia
considerată ca alteritate la centrul imperial, din punct de vedere cultural
semnele unei atare schimbări sunt evidente, şi asta în pofida perimetrului
de răspândire şi a prestigiului celor patru limbi europene, respectiv
engleza, franceza (în recul), spaniola şi, în oarecare ascensiune, germana.
De altfel, starea de criză, deocamdată lentă, a „centrelor“ consacrate este
vizibilă în utilizarea conceptelor ce acoperă o geografie spirituală tot mai
restrânsă: antropocentrism → europocentrism → occidentalocentrism.
Realitatea este că policentrismului, schiţat încă în perioada de emergenţă
romantică şi de cristalizare a naţiunilor în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, îi corespund – la o primă ochire – caracteristicile
zonale ale culturilor latine, slave şi germanice sau, după criteriul
geografic propriu-zis, ale culturilor din Sudul, Vestul, Centrul, Nordul şi
Sud-Estul Europei. Jocul constantelor şi al variabilelor precizează sfera
culturilor naţionale, dar şi a grupului de culturi, adesea dincolo de
înrudirea etno-lingvistică, aşa cum este în Centru şi în Sud-Est. Sensul
lor general de mişcare sau, mai concret spus, tendinţa lor generală a fost
întotdeauna aceea de integrare în ritmul determinat de Vest. Limes-urile
culturale mai au încă nostalgia şi complexul „centrului“, Parisul ori
Londra continuă să dea tonul. Or, în acest cadru, atât Europa Centrală cât şi
aceea de Sud-Est deţin o situaţie paradoxală: ambele sunt ex-centrice şi, în
acelaşi timp, propun/impun replici viguroase, pe palierul naţional, la
occidentalo-centrismul de astăzi. Există aici, afirma Claudio Magris într-un
colocviu ţinut la Budapesta, o tendinţă de a apăra „ariile marginale
împotriva centrului şi împotriva oricărui model standard“. Tot pentru el
„renaşterea Europei Centrale“, la care adaug şi Sud-Estul e „o metaforă
a protestului împotriva dominaţiei sovietice în Europa de Est şi
9

împotriva modului de viaţă american în Europa“ 1 . Numai că
policentrismul afirmat mai cu seamă după a doua conflagraţie mondială
poate însemna şi un câmp de forţe centrifuge prezidat de naţionalismul
cu un comportament cameleonic. Tot epoca romantică, atât de
generoasă în idealuri, a contribuit la echivalarea, eronată şi periculoasă,
a etnicului cu naţiunea şi apoi cu Statul Naţional, deşi se cunoaşte faptul
că neamurile n-au produs întotdeauna state naţionale. Există state, ca în
Balcani, care apar înaintea naţiunii şi contribuie la maturizarea ei. 2 Dar o
asemenea utopie retrospectivă, în virtutea căreia etnia se suprapune
conceptului de popor şi susţine proiectul statului modern, caracterizează şi
arealul defunctului Imperiu Habsburgic, dinamitat şi de exacerbări
ideologice precum ilirismul, panslavismul ş. a. Nu e deloc întâmplător
aşadar faptul că a m b e l e spaţii umane au cunoscut, în conjuncturile
restrictive ale istoriei de ieri şi de azi, fenomenul pe care l-am numit
altădată de implozie. El este detectabil fie în exasperarea formelor de
comunicare artistică ce a condus la barocul târziu sau la anticamera
avangardismului european (în Centru), fie la resurecţia spiritului
epopeic în romanul istoric, spirit diseminat în creaţia folclorică sau la
formula „râsu-plânsu“ ce impregnează, ambele, mentalitatea colectivă
(în Sud-Est).
Al doilea reper pentru o eventuală definire a Centrului este necesar
să fie Europa de Sud-Est. 3 Reamintesc doar că elementele definitorii
pentru orice ţară europeană – spiritul grec, dominaţia romană şi
creştinismul – sunt regăsibile, într-o alchimie specifică, şi în acest spaţiu
greco-slavo-latin centripetal prin lanţurile muntoase ce îl străbat de la
nord spre sud şi centrifugal prin prezenţa litoralului marin în toate
punctele cardinale. Astfel, aşezarea geografică (între Orient şi Occident,
la confinele Europei cu Asia), ataşamentul organic la romanitatea
prelungită sub „forma de universalitate“ (Nicolae Iorga) a mileniului
bizantin, modelul spiritual creştin în cheie preponderent ortodoxă
traducând în chip specific, apoi, nu în ultimul rând, amintirea dureroasă
a unui trecut încă foarte apropiat, deci nesedimentat şi marcat – ieri: de
1
Cf. volumul Cross Currents, Yale University Press, New Haven and London, 1991, nr.
10.
2
Al. Duţu, Solidarităţile nationale şi utopiile, în vol. colectiv Sud – Estul şi contextul
european, Buletin, vol. I, 1944, p.11 ş.a.
3
Şi aceasta în temeiul adevărului, formulat de Michael Heim, că „Europa centrală, ca
entitate culturală, va depinde întotdeauna de relaţia sa cu alte spaţii”. (Un Babel fericit,
Polirom, Iaşi, 1999, p.75).
10

impactul secular cu Semiluna; azi: de deceniile post-Yalta – au făcut
posibilă elaborarea conceptului de balcanitate ce acoperă o axiologie
comună popoarelor din această zonă, localizabilă între veacurile XV şi
XIX. Coordonatele enunţate demonstrează atât clasicitatea constitutivă a
ceea ce s-a numit „romanitate orientală“, cât şi vocaţia europeană a suddunăreanului.
Dacă, ne amintim iarăşi, umanismul reprezenta – în forma
lui bizantină şi apoi consacrată, din veacurile XVI şi XVII – prima etapă
de integrare programatică în marile curente culturale europene,
cristalizarea naţiunilor după 1848 a constituit un al doilea efort
integrator. Cum apare aşadar Centrul european din perspectiva sud-est
europeanului? Ca să răspundem măcar sub formă de schiţă, să apelăm la
exemple culturale, plonjând direct în „arcele comune“ (Victor
Papacostea), dar şi în specificităţile ariilor vizate. Astfel, Turcocraţia
aflată în descompunere accelerată perpetuează, în degradeuri succesive,
tipologia cavalerului (sau a eroului), a intelectualului (dragomanul,
istoriograful etc.) sau a preotului ce populează creaţiile ex-iugoslavilor
Andrić şi Selimović, albanezului Kadare, grecului Kazantzakis,
bulgarului Stanev sau ale lui Sadoveanu. În Europa Centrală există de
asemenea o tipologie să-i spunem crepusculară – ofiţerul, funcţionarul şi
artistul – elaborată mai cu seamă în literatura Kakaniei (Robert Musil),
una a contestaţiilor şi a scepticismului, ambele „întoarse“ spre râsul
amar al unor Nuşici sau Hašek. Pe de altă parte, exemplele – extrase tot
din lumea personajului – aflate în proza lui Krleža, Bulatović sau
Kusniewicz particularizează elemente integrabile, desigur parţial,
perimetrului sud-estic mai ales în amintitele spaţii-turnantă. Iată,
rebrenianul Apostol Bologa confirmă paradigma musilianului „om fără
calităţi“; o călătorie prin „cenuşa unui imperiu“, alături de Krleža,
Hrabal sau Hašek ne scoate pe celălalt versant din tradiţia ardeleană,
obturat, în istoria literară românească, de militantismul ilustrat de linia
Coşbuc – Octavian Goga. Apariţia lui Emil Cioran în acelaşi spaţiu e
semnificativă, împreună cu eroii „care se usucă încet“, de la
Agârbiceanu la Sorin Titel, toţi integrându-se în aceeaşi „paradigmă a
derealizării“ (Cornel Ungureanu). În acelaşi context de confluenţe şi
analogii, în centrul european dar şi în sud-est există „o combinaţie
ciudată între o mare siguranţă intelectuală şi o mare nesiguranţă
identitară“ 1 racordabilă, iarăşi paradoxal pentru un ochi din afară, la un
1 Tony Judt, Europa iluziilor, Polirom, Iasi, 2000, p.77.
11

concept cu valoare operatorie, acela de identitate multiplă. 1 În acest
sens, Întoarcerea lui Filip Latinović a lui Miroslav Krleža – o definiţie
sui-generis a Europei Centrale – este àfină cu „proiectul“ lui Ivo Andrić
în romanul Cronica din Travnik, după cum sincroniile politice, sociale
dar şi culturale sunt uimitoare, ele circumscriind – în durata lungă şi în
cea medie – un ritm unitar. 2
E la fel de adevărat însă că diferenţieri majore se înregistrează la
nivelul unor componente ce aluvionează o forma mentis vertebrată de
cultură. „Mitul bizantin“ (în Sud-Est) şi „mitul habsburgic“ (în Centru)
polarizează meditaţia artistului, dar şi pe aceea a politologului sau a
istoricului. Dacă, de pildă, Sud-Estul a crezut în istoria-care-se-făcea în
epoca de ecloziune a naţiunilor, zona central-europeană, cu un Imperiu
în declin vizibil, avea, aşa cum s-a observat, o viziune mai degrabă
ironică şi o creativitate de factură alexandrină, ilustrată de romanul
filosofic şi eseistic (Milan Kundera, Herman Broch), de preferinţa
pentru foileton (Karel Čapek), genul aforistic (Karl Kraus) sau pentru
„variaţiunile“ pe teme date (Danilo Kiš în Variaţiuni pe tema Europei
Centrale). Se certifică existenţa unui univers agonic, în care jocul
interdsciplinar şi metamorfic anunţă discursul antifilosofic (Emil
Cioran) şi antipolitic (G. Konrad), tincturat de o ironie corozivă. 3 În
schimb, în Sud-Est, spiritul epopeic, diseminat într-o vastă literatură
istorică, este aluvionat de înclinarea narativă pentru diegeza pură
(povestire), după cum universul paremiologic şi al apologurilor
facilitează, în continuare, proiecţia imaginarului literar în desenul
parabolic prin asimilarea „canoanelor“ neistovitei oralităţi.
De asemenea, grecitatea ca pol aglutinator în Sud-Est şi iudaismul în
Centru diferenţiază fără-ndoială această forma mentis. Cei doi poli
asigură coridoarele de circulaţie a valorilor şi, mai mult decât atât, le
focalizează în problematica strict locală generată de nevoi politico-
1 Dacă pentru Kundera sau Konrad Mitteleuropa e un termen nobil, însă destul de vag,
conceptul de Europă Danubiană ar avea probabil mai multă pregnanţă, deşi ar implica
sau circumscrie un număr sporit de spaţii-turnantă.
2 Astfel, într-un tabel sinoptic, alcătuit după lectura unui instructiv volum, Cronologia
Europei Centrale, 1848-1989, numitorii comuni cu Sud-Estul european aproape ar
echilibra, ca volum şi importanţă, diferenţele specifice.
3 În substanţiala Prefaţă la G. Konrad, Vizitatorul, Univers, Bucuresti,1998, Cornel
Ungureanu aminteşte şi de categoria de antipersonaj, ce confirmă ideea de univers
agonic, alături de „întreitul blestem al Europei Centrale”, anume antisemitismul agresiv,
Kitschul proliferant şi familia imperială degenerată.
12

sociale presante. Intrăm însă şi aici în domeniul „arcelor comune“:
diaspora evreiască, variată ca densitate demografică şi amplificată cu
sefarzi, va fi mai mult decât tolerată în Turcocraţie, la fel, comunităţile
aromâne în special alcătuiesc o ţesătură cu ochiurile foarte largi din
Balcani până la Pécs şi Viena. Circulaţia mărfurilor pe vechea reţea de
drumuri comerciale, dar şi circulaţia ideilor, respectiv a cărţii, leagă de
fapt Centrul de Sud-Est, în pofida ritmului câteodată lent al translaţiilor
dintr-o parte sau alta. Este şi motivul pentru care cele două geografii, cu
încărcătură simbolică diferită nu sunt nici incomparabile din punct de
vedere metodologic şi nici, în consecinţă, nişte constructe incompatibile.
Nu e mai puţin adevărat că politica marilor puteri privilegiază azi (a
făcut-o şi ieri) cutare spaţiu pe criteriul strategiei economice şi nu
numai. Fenomenul de balcanizare în sens de dezbinare şi înfruntare
sângeroasă a forţelor ce trăiesc utopia recuperării etnicului pur are
acelaşi înţeles cu acela de libanizare sau, mai nou, de kossovizare.
Situaţiile explozive caracterizează nu numai Balcanii, deşi zona
continuă să fie considerată drept paradigmă negativă din perspectiva
Occidentului ce, deloc paradoxal, poate fi culpabilizat, periodic, de la
1453 încoace. Culoarea peiorativă a termenului de balcanizare este şi
produsul unei contaminări, la fel de restrictivă şi de nedreaptă, de la
perechea bizantinism/bizantinizare. Regiunea balcanică a perpetuat de la
Bizanţul milenar o filosofie a supravieţuirii, alături de un model de
civilizaţie, mereu mai apreciat de Europa apuseană contemporană.
Oricum, structura de puzzle etnic a Centrului şi Sud-Estului, cu tensiuni
aproape eternizate de istorie certifică, şi ea, unitatea în diversitate a
continentului nostru, în care delimitările, circumscrierile şi, bineînţeles,
tranşările de orice fel vor trebui până la urmă să cedeze în faţa
interferenţelor şi a concilierilor reciproce, atât de necesare.
13

Central Europe / South-Eastern Europe
Both Central and South Eastern Europe embody a paradoxical situation: they
are both ex-centric, proposing/imposing vigorous hard lines on the local national
level, in response to today’s occidentalo-centrism.
The defining elements of any European country - the Greek spirit, Roman
dominance and Christianity – are equally identifiable in a specific form of alchemy
in this Greek-Latin-Slavic space, which is centripetal, through the mountain range
that traverse it from north to south, and centrifugal, through the sea shores lying in
all cardinal directions. Its geographical setting (between the Orient and the Occident,
at the frontier between Europe and Asia), the Byzantium millennium’s organic
attachment to the Romance spirit extended, according to historian Nicolae Iorga,
until late under the guise of “universality,” the Christian spiritual model,
appropriated in a predominantly Orthodox expression, and, last but not least, the
painful memory of an as yet near and hence unsettled past, marked, now by the agelong
impact of the Ottoman Empire, now by the post-Yalta decades, all these
elements generated the coining of the term ‘Balkanism,” that designates a common
axiology of the peoples in the region, between the fifteenth and the nineteenth
centuries.
The fact that there is currently no consensus over the term
“Central Europe” is due to the insufficient definitional criteria and the
polemical attitudes at work, attitudes born out of a dramatic history. The
geo-political, or the more generous albeit less articulate angle,
commonly referred to as ‘geo-cultural’, vaguely defines an ‘entity’
known as Central Europe against a background where references to the
Hapsburg Empire provide only a partial individuation and localization
of the concept, impeding upon the process of its delineation in the postwar
period.
Three stages have been distinguished in the evolution of the idea
of Central Europe. The first is illustrated by Oscar Halecki in the latter
half of the twentieth century and starts, somewhat paradoxically, from
an understanding of the cultural community constitutive of the European
continent, one that reconsiders, indeed posits the phenomenon from a
perspective informed by “Balkanization.” Pleading for the unity
between Central and Southeastern Europe, Halecki’s position was
grounded in this latter geographical segment whose otherness was
accounted for by the ‘Asian component’ of the Ottoman legacy. In the
1980’s another vision gains currency which, irrespective of the nature of
discourse - whether cultural (Kundera or Milosz) or quintessentially
historical (Jeno Sücz) - fore grounded Central Europe as a liberating
concept, ‘Russia’s other’, articulating an equation whose identity
14

finality accommodated neither the South-East, nor the Balkans. After
1990 and the ratification of the Visegrad Treaty, the idea of Central
Europe leaves the “sphere of the politics of culture and enters that of
political praxis”, valorised as an effective argument in favour of the
European Union membership 1 , situated in constant opposition with
Russia and the Balkans, a relationship fostered by what has been
referred to as the “Huntington rift” 2 . Against this backdrop, although
reiterating the more comprehensive effort of Halecki, Predag
Matvejević strikes a somewhat solitary note 3 . More recent labels such as
the “historicity of the West” versus the “absurd history of Central
Europe” and, more impactful, the “non-historicity of the East” (Josef
Kroutov) clarify neither the hierarchy of real values nor that of the
directions and tendencies of the political, social and cultural scope. The
idea of a Central Europe continues to form the object of almost
isomorphic interpretations. To Jacques Rupnick, for instance, the “main
characteristic of the political culture of Central Europe is the duality
between authoritarianism and democracy, West and East, as well as the
discontinuity of the political development, always dependent upon the
political orientation of the superpowers in the region.” 4 In a seminal text
devoted to the problem, Milan Kundera wrote that Central Europe was
an “indistinct region comprising small nations, situated between Russia
and Germany”; it was, to be more exact, “Eastern in its political system,
and Western in its culture” 5 . Hence the various assumptions about the
“missed liberalism” or the “semi-authoritarianism of Central Europe,”
which perpetuate ambiguity in the effort to pin down an area of
specificity supposedly owing its failures to the proximity of an East, for
the larger part already invented at the level of several stereotypes by the
1 Maria Todorova, The Balkans and Balkanism, Humanitas, 2000, p. 250.
2 Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations in “Foreign Affairs,” vol. 72, 1993, 23-49.
See also “Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene / “The Idea of Europe and the
Evolution of the European Consciousness,” Cambridge: Polity Press, Bucharest: All, 1999,
183-90 pp.
3 Predag Matvejević, Central Europe Seen from the East Europe in volume In search of
Central Europe, Cambridge: Polity Press, 1989, 183-90 pp.
4 Jacques Rupnik, ‘In Search of Central Europe’ (1993) in Aurora, Oradea, 1994, no 3.
5 Adriana Babeţi and Cornel Ungureanu (ed.s), Milan Kundera, The Tragedy of Central
Europe in volume Central Europe: Neuroses, Dilemmas, Utopias. Iaşi: Polirom, 1997, p.
221-235.
15

eighteenth-century West. 1 To conclude in this way on Central Europe,
and thus echo Milan Kundera’s and Jacques Rupnik’s opinions, is to
accept in-betweenness as a delineating and integrating marker. This,
however, is a functional marker in the circumscribing of South-Eastern
Europe, which is located between the Orient and the Occident, caught
between a cosmocentric and an anthropocentric vision. It follows that
this in-betweenness presupposes, according to Balkanologist Victor
Papacostea, a system of intersecting circles with common arcs. This is
exactly why questions such as “what is the relationship between the
Central European and the South Eastern European space,” or “since
these regions are distinct what are their common denominators” reveal
themselves as instrumental in the attempt to identify the constant traits
and specific differences of these areas.
Mention must be made that the commercial trade going back
several centuries, the circulation of large groups of population under the
impact of the wars waged in the main by three great powers, the more or
less fleeting political alliances making for the collective sentiment of a
constantly unstable equilibrium, the religious frictions and a homo
religious undergoing constant change against the backdrop of the
process of secularization of thought, marked by considerable differences
of timing from Western Europe, point to one conclusive piece of
evidence, namely that the borderline between Central and Eastern
Europe has been permeable at all times. The existence of frontier
regions such as the Banat, Transylvania, Slovenia, a.o. further
complicates the picture, which loses some of the rigor (read rigidity) of
the Central European discourse, particularly manifest in the political
discourse. This is why the process of pinning down the common
denominators and distinctions between the two spaces has to start from
the following:
1. Projecting both meridians, the Central and the Southeastern one
against the background of a unitary Europe, unified in its ethnic and
cultural diversity.
2. The concept of a Southeastern European space, better articulated from
the vantage point of convergent determinations à travers les siècles.
1 In Larry Wollf, Inventarea Europei de est: harta civilizaţiei in epoca luminilor (Inventing
Eastern Europe: The Map of Civilization on the Mind of the Enlightenment). Trans. Bianca
Rizzoli, Bucharest: Humanitas, 2000.
16

In the case of the former prerequisite, what is at stake is the
positioning of the two neighbouring areas within the relationship
between centre and periphery, currently under reconsideration in at least
two forms of contextualisation promulgated by post-Columbus history:
the dispute between north and south manifest on a planetary scale and,
at the European level, the relationship between the industrialized West,
featuring a consumer society that entered a slow decline since the first
oil crisis, and an East that only just came out of the painful utopia of
Marxist-Leninist ideology.
Thus, if a Copernican turnaround in the relationship between the
margins - viewed as the imperial centre’s others - and the centre failed
to take place, culturally speaking the signs of a similar change are
evident, despite the area of manifestation and the prestige of the four
European languages, English, French (on the decrease), Spanish and
German (on a certain rise). In fact, the as yet slow crisis, undergone by
the established “centres”, is visible in the use of the terms that cover an
ever-narrower spiritual geography: anthropocentrism, Eurocentrism,
occidentalocentrism. The truth of the matter is that polycentrism,
already emergent in the Romantic age and developing against the
backdrop of nation formation in the latter part of the nineteenth century,
had its regional correspondence, at first sight, in the Latin, Slavic and
Germanic cultures, or, according to a geographical criterion, in those of
Southern, Western, Central, Northern and Southeastern Europe.
The game of dominant features and variables renders the sphere of
national cultures and of cultural groups distinct, often beyond the ethnolinguistic
affinities at work; such is the case of the Centre and the
Southeast. Their general direction of movement or, more specifically,
their general tendency has always been that of dancing to the beat of a
drum played by the West. The cultural ‘limes’ (walls protecting the
ancient Roman empire’s borders) still have the nostalgia for and
complex of the “centre”. Paris and London still set the tone. In the
above-mentioned framework, both Central and South Eastern Europe
embody a paradoxical situation: they are both ex-centric, proposing/
imposing vigorous hard lines on the local national level, in response to
today’s occidentalo-centrism. As Claudio Magris argues in a colloquium
held in Budapest, a tendency to defend “marginal areas against the
centre as against any standard model is discernible here.” Magris goes
on to say that the “renaissance of Central Europe,” indeed of Eastern
Europe, we would like to add, is a “metaphor for the protest against
17

Soviet dominance in Eastern Europe and against the American lifestyle
in Europe.” 1 But polycentrism, asserted mainly after World War II, can
equally be taken to mean a field of centrifugal forces presided over by a
form of chameleon-like nationalism. It was the romantic age, so
generous in ideals that contributed to the fallacious and dangerous
placing of an equal sign between the ethnic and the national, and, later,
the nation state, despite historical evidence showing that nationalities
did not necessarily give rise to nation states. There are states such as the
Balkan states that appeared before nations, contributing to the latter’s
coming of age. 2
One such retrospective utopia, however, legitimising the
overlapping of the concept of ethnicity with that of people, endorsing at
the same time the modern state project, was characteristic of the area of
the fallen Hapsburg Empire, also undermined by ideological
exacerbations such as Illyrism, pan-Slavism. It is not by accident that
both regions experienced, within the constrained contexts of the remote
and the recent past, a phenomenon that on a different occasion we
termed “implosion”. This can be detected both in the exasperation of the
forms of artistic communication that led to the late baroque or the
antechamber of the European avant-gardes (at the Centre), and in the
resurrection of the epic vein in the historical novel, a vein that found its
expression in folklore or the “laugh-cry” formula, both of which
pervade the collective unconscious in the Southeast.
Southeastern Europe acts as the latter landmark to be considered
for a definition of the Centre. 3 Let me repeat that the defining elements
of any European country - the Greek spirit, Roman dominance and
Christianity – are equally identifiable in a specific form of alchemy in
this Greek-Latin-Slavic space, which is centripetal, through the
mountain range that traverse it from north to south, and centrifugal,
through the sea shores lying in all cardinal directions. Its geographical
setting (between the Orient and the Occident, at the frontier between
1
In volume Cross Currents, New Haven & London: Yale University Press, 1991, [volume
10].
2
Al. Duţu, Solidarităţile naţionale şi utopiile (National Solidarities and Utopias) in Sudul şi
contextul european (The South-East and the European Context), Buletin, volume I, 1944, p 11
et al.
3
This is substantiated by the validity of Michael Heim’s statement concerning the degree to
which Central Europe, as a cultural entity, will always owe its identity profile to its relations
with other regions. In Un Babel fericit (A Cheerful Babel), Iaşi: Polirom, 1999, p. 75.
18

Europe and Asia), the Byzantium millennium’s organic attachment to
the Romance spirit extended, according to historian Nicolae Iorga, until
late under the guise of “universality,” the Christian spiritual model,
appropriated in a predominantly Orthodox expression, and, last but not
least, the painful memory of an as yet near and hence unsettled past,
marked, now by the age-long impact of the Ottoman Empire, now by the
post-Yalta decades, all these elements generated the coining of the term
‘Balkanism,” that designates a common axiology of the peoples in the
region, between the fifteenth and the nineteenth centuries. The
coordinates above demonstrate both the Classicism constitutive of what
has been termed “Oriental Romanity,” and the European calling of the
people dwelling south of the Danube. Thus, if humanism, in its
Byzantine form, (to be established in the sixteenth and seventeenth
centuries), represented the first stage in a process of programmatic
integration into the great European cultural currents, the formation of
the nation states after 1848 stood for a second integrating effort. The
question arises, how is the Central European region represented in the
perspective of the southeastern European? The answer, however
schematic, calls for cultural examples and the “common identity loci”
(in Papacostea’s terms), as well as the specificity of these regions.
Thus, a rapidly collapsing Turkish autocracy perpetuates, in
successive shades and colours, the typology of the cavalier (or hero), of
the intellectual (the dragoman, historiographer, etc.) or that of the priest
that people the literary works of former Yugoslav writers Andrić and
Selimović, of the Albanian author Ismail Kadare, the Greek writer
Nikos Kazantzakis, the Bulgarian Stanev, or the Romanian Mihail
Sadoveanu. In Central Europe there also exists what one may term a
“twilight typology,” exemplified by the officer, the clerk and the artist,
created by the literature of Kakania (Robert Musil), one of contestation
and skepticism, prone to the bitter laughter of Nuşici or Hašek. On the
other hand, the illustrations found in the fictional universe of Krleža,
Bulatović or Kusniewicz typify elements that can be integrated, albeit in
part, into the Southeastern perimeter, especially manifest in the
aforementioned frontier regions. Thus, Apostol Bologa, Liviu
Rebreanu’s iconic character in Forest of the Hanged, reinforces Musil’s
“man without qualities” paradigm. A journey through the “ashes of an
empire” that one embarks upon in the company of Krleža, Hrabal or
Hašek, takes one to the other side of Transylvanian tradition, obliterated
in Romanian literary history by the Coşbuc – Goga line of militancy.
19

The emergence of Emil Cioran on the scene is significant, just as
is that of the ‘slowly emaciating heroes’ featuring in works ranging
from Agârbiceanu to Sorin Titel, all fitting in the same “derealisation
paradigm” (Cornel Ungureanu). In the same context of confluences and
analogies there exists in both Central and East European imaginary a
“strange identity mix,” evincing a blend of great intellectual confidence
and identity insecurity 1 that can be circumscribed, paradoxically again
for the outsider, to a concept invested with operational value, that of
“multiple identity” 2 . In this respect, Krleža’s Return of Filip Latinović –
a sui-generis definition of Central Europe— is consonant with Andrić’s
“project” as dramatized in the novel Travnik’s Chronicle, as are the
stunning political, social and cultural synchronicities, articulating a
medium- and long-term unitary pace. 3
It is equally true, however, that major differences can be traced at
the level of various elements constitutive of the cultural mindset. The
“myth of the Byzantium” in the Southeast and the “Hapsburg myth” in
the centre, polarize the attention of the artist, the political scientist and
the historian. Thus, if the South-Easterner believed history to be in the
making during the period of the exclusion of the nation states, the
Central European, facing a visibly declining empire, nurtured, as we
have tried to show, a vision characterized by irony and an Alexandrine
sensibility, exemplified by the philosophical and essayistic novels of
Milan Kundera and Herman Broch, the preference for the
buildungsroman in Karel Čapek’s writing, the aphoristic works of Karl
Kraus, or the variations on a given theme in Danilo Kiš’s Variations on
the Theme of Central Europe. The existence of an agonic universe is
thus certified, one in which the interdisciplinary and metamorphic game
paves the way for Cioran’s anti-philosophical discourse and G.
Konrad’s anti-political one, spiced up by corrosive irony. 4
1 Tony Judt, Europa iluziilor (A Europe of Illusions). Iaşi: Polirom, 2000, p. 77.
2 If for Kundera and Konrad Mitteleuropa is a noble and as yet conceptually vague term, the
concept of “Danubian Europe” will perhaps appear as somewhat more distinct, albeit one
entailing or circumscribing a larger number of frontier regions.
3 Thus, in a synoptic table the drawing of which was inspired by the reading of a highly
insightful volume, Cronologia Europei Centrale 1848-1989 (The Chronology of Central
Europe 1848-1989), the common denominators shared with Southern Europe would almost
redress, in size and importance, the balance of the specific differences involved.
4 In the comprehensive Preface to G. Konrad, Vizitatorul (The Visitor), Bucharest: Univers,
1998, Cornel Ungureanu calls to mind the anti-hero category, which reinforces the idea of
20

In the Southeast, on the other hand, the propensity for the epic
materialised in the form of a vast body of literature distinguished by a
disposition toward pure diegesis, in the same way as a paremiologic
universe facilitates the projection of the literary imaginary along
parabolic lines through the assimilation of the “canon” of a relentless
orality. The influence of Greek traditions as a polarising factor in the
Southeast, and of Judaism, in the Centre, further differentiates the
mindset in the region. The two poles ensure the passageways of values
and, more importantly, posit these in the strictly local problem area
engendered by pressing political-social needs. Here, too, we enter the
territory of common loci: the Jewish Diaspora, demographically varied
and amplified by the Sephards, will be more than tolerated under
Turkish autocracy, the Aromanian communities forming at the same
time a tightly knit fabric that extends from the Balkans to Pécs and
Vienna. The circulation of goods via the old network of trade roads, as
well as the circulation of ideas, indeed of books themselves, links up the
centre and the South-east, despite the sometimes slow rhythm of
translation at one end or the other. This is the very reason why the two
geographies, possessed of a different symbolical sensibility, are neither
methodologically incomparable, nor consequently incompatible
constructs. An equally valid point is that the political superpowers are
positively biased (today as in the past) toward such and such region on
grounds of strategic criteria, economic and other. The phenomenon of
Balkanisation in the sense of the divide and the bloody confrontation of
the forces experiencing the utopia of recuperating the pure ethnical
component seems to have become synonymous with “Libanisation” or
“Kossovisation.” But explosive situations are not the appanage or
perquisite of the Balkans alone, even though the region maintains its
function of a negative paradigm stereotype in the eyes of the West that
has not in the slightest been paradoxically or periodically susceptible to
culpability since 1453 onwards. The derogatory acceptation of the term
“Balkanisation” is the result of a contamination, restrictive as it is
unjust, from the pair “Byzantism / Byzantinisation.” The Balkans took
over and perpetuated the philosophy of survival from millenary
Byzantium, along with a model of civilisation increasingly valued by
Western Europe.
agonic universe, along with that of the “threefold curse of Central Europe,” namely, the
aggressive anti-Semitism, the proliferating kitsch, and the degenerate imperial family.
21

The ethnic puzzle structure of Central and Eastern Europe, marked
by tensions almost eternalized by history, confirms the unity in
diversity of our continent, where delimitation, circumscribing and
delineation of whatever kind will eventually have to give way to what
appear as necessary interactions and reconciliations.
Heinz-Uwe Haus (USA, GERMANY)
Time of Parenthesis - Postmodernism and
Christian Identity
22
(Translation: Adriana Neagu)
The period in which we now live is often called
"postmodernism". Postmodernism is associated with
relativism, "anything goes". All aspects of life could be
interpreted from a religious point of view, and a large
number of the population believed in God and Christianity. Postmodernism and
Christian belief agree that one should appreciate cultural/ethnic diversity rather
than treating people as "other". Christians today are encouraged by their
churches to show grace towards non-Christians since they themselves have been
saved by God's grace. The envisioned co-existence of the islands inhabitants
with their diverse religions, Christian-Orthodox, Roman-Catholic, Maronites,
Jewish and Muslim, in one body of citizenship and European identity appeared
to be a strong weapon to withstand the occupier's long term strategy.
We are living in a time of parenthesis, a time between eras, my
friend Jacobos Kambanellis, the Greek writer, liked to say, when we
discussed the Cold War "scenery" in the early 1980s. If man was not a
thing, as declared by Erich Fromm, what companionship, then, could be
found in that world? I had my experiences of communist totalitarianism.
Jacobos remembered his youth in Dachau, where he survived the Nazi
camp, and Paris, where he studied Sartre, who documented how easy
victim and executioner can change the role 1 .Today again; we have, in
1 Jean Paul Sartre writes in his review of Henri Alleg's book, The Question, which tells how
the author, an Algerian journalist, was tortured by the French: "According to circumstances,
anyone, anytime, will become either the victim or the executioner". In: MANAS Reprint, Vol.
XXII, No. 3, January 15, 1969, p. 2.

short, overwhelming moral reason but almost no cultural foundation for
believing in ourselves. Our hearts fill with intense longing for heroic
behavior, but our heads are loaded with pedestrian indoctrination about
"conditioning".
Our rhythm of existence is like a chain of opportunities. We must
not be afraid of the contradictions between the intended results and the
unintended consequences of the measures taken. Remember, the 1989
victory over the Soviet empire was not ending global struggle for
freedom and democracy, as we know now clearer than in the weeks of
revolution. After all it was the great opportunity of Europe to re-start its
engine for a challenging race worldwide.
While thinking globally, if we look to the EU the place to make a
difference politically is still at the national level. Despite occasional
outcries of postmodernist self-expression to the contrary, Westerners are
capable and desirous of participating in political decisions to a greater
extent than the present representative system permits. At the same time,
the outcome of the ongoing processes is still uncertain, even if the
people involved know exactly what the ultimate goal is towards which
they are working. It is as though we have bracketed off the present from
both the past and the future, for we are neither here nor there. We have
not quite left behind the either/or of the past, but we have not embraced
the future either. We have done (as always) the human thing: We are
clinging to the known past in fear of the unknown future.
The question is how to outline an interpretation of that future in
order to make it more real, more knowable. It is obvious, that those who
are willing to handle the ambiguity of this in-between period and to
anticipate the new era will be a quantum leap ahead of those who hold
on the past. That's why one can draw the conclusion, that the time of the
parenthesis is a time of change and questioning. Following the modern
directions of Descartes, we believe in reason, and that human reason can
grasp truths independent of time and place.
The period in which we now live is often called "postmodernism".
This view rejects that there are certain self-evident principles that may
provide a foundation for other types of knowledge. According to Nancy
Murphy 1 the use of the term in the Anglo-American world started some
time around 1950. Others would perhaps say that postmodernism is
something which evolved after 1968. But anyway, in 1979 Jean-
1 Nancy Murphy, Anglo-American Postmodernity, New York, 1984.
23

Francois Lyotard published a book called The Postmodern Condition 1 .
From then on the term is defined and the ideas of postmodernism have
been much debated in the Western world.
According to them, it is our possession of language that makes us
human. Consciousness, thinking, and behavior have no source outside
language. The slogan reads: "Reality does not determine language,
language determines reality". This idealistic linguistic became the
dominant paradigm for academic studies in the humanities and a
powerful influence in the social sciences, and functions as major
philosophical vehicle for secular humanism in the West.
For theatre makers from Aeschylus to Zuckmayer such propositions
are un-dialectical and bizarre and have no "use value", as Brecht would
say. But we are talking here about more than just academic fashion; we
deal with hardcore "conditioning".
Postmodernism opposes Christianity, natural sciences, and all
philosophies that give priority to natural science as a system of
knowledge (including positivism). Christianity states that human nature
and the human situation precede the gift of language. Kierkegaard, for
example, strongly insisted that human nature defines language, rather
than - as postmodernism claims - language defining human nature.
Natural science states that human nature exists, is biological, and is a
product of Darwinian evolution by natural selection. Positive
philosophies assert that science is the only valid investigatory procedure
for determining objective truth. Postmodernism denies the existence of
"truth" in any sense that would fit the preceding sentence 2 .
Postmodernism is associated with relativism, "anything goes". It is
the position where one has left the belief in absolute truth, and instead
embraces the idea that knowledge is dependent on one's perspective.
Lyotard emphasized that in postmodernism one has left the idea of a
grand narrative. In the Enlightenment, one had certain ideas guiding the
culture, a unified project, where knowledge and information were
important. In the Middle Ages, belief in God and the Bible gave society
a grand narrative. All aspects of life could be interpreted from a
religious point of view, and a large number of the population believed in
God and Christianity. But in postmodernism, society is more
1 Jean-Francois Lyotard, The Postmodern Condition, Paris, 1979.
2 see Andreas Saugstad, Postmodernism: What is it, and What is Wrong With It?, North
American Mission Board, January25, 2001.
24

fragmented. Belief in the One Truth, or universal criteria, has been
substituted by a number of "small stories", and a diversity of criteria.
No doubt, the postmodernists succeeded to determine our time as
one of multiple-option mood. If the megatrends 1 realize, such is the
time, as one of the parenthesis, its challenges, its possibilities, and its
questions. Although the time between eras is uncertain, it is a great and
yeasty time, filled with opportunity. If we can learn to make uncertainty
our friend, we can achieve much more than in stable eras. In stable eras,
everything has a name and everything knows its place, and we can
leverage very little. But in the time of parenthesis we have extraordinary
leverage and influence - individually, professionally, and institutionally
- if we can only get a clear sense, a clear conception, a clear vision, of
the road ahead.
Another dogma of postmodernism is social constructivism.
Whatever version we get presented the main idea again is that there is
no objective knowledge or absolute representation of reality. No
question, many of our concepts and categories are based on the social
reality, and not because we veridical can represent physical reality. Not
only theatre and religion reject mechanical materialism, common sense
and human experience, and last but not least science, train us, that
reality is not created by social reality.
In short postmodernism indoctrinates in the following directions:
1. There is no objective truth (all knowledge, even formal knowledge, is
relative to language systems).
2. There are no universal values shared by all human groups.
3. There is no predetermined human nature or human constants (gender,
for example, is a existential language system construction).
4. Subjectivity (thinking, feeling, self-conception) is the measure of all
worth.
5. Personal confusion is the result of power of other persons over you
(rather than, for instance, the result of invalid reasoning or factual
misinformation).
The result, I repeat, of such teaching is pernicious. Such intellectual
position is the basis for wholesale assault on, for example, principles of
justice as embodied in the law in the Western democracies. In the
1 John Naisbitt, Megatrends, 1982, p. 283.
25

Judeo-Christian understanding the individual is responsible for her own
behavior; intentional killing is to be distinguished from accidental
killing; punishment is based on a person's actions rather than their status
- these principles, among others, are denied by strict postmodernism.
But living in our time of parenthesis, a time between eras, it is of
crucial importance, that those stories we are exposed to, at the sociocultural,
religious, and educational levels, should be "inspiring,
harmonious, peaceful and constructive ones, that open our eyes to the
world, and that build and do not destroy" 1 . For the promotion of a global
multiculturalism as an urgently needed change from a culture of war to a
co-existence in peace, postmodernism can be an ally.
Postmodernism rightly opposes utopianism; it reminds us of our
great capacity to fail (Christians would include "sin" here) as well as to
oppress "the other". Humans are prone to self-deception and
rationalization. From a Christian point of view, deep sinfulness prevents
achieving earthbound utopias. One must be routinely self-critical and
wary of values opposing God's kingdom, which can easily creep into our
minds. However, the key interpretive grid (hermeneutic) should not be,
as Pope Benedikt told at his visit in Istanbul "one of suspicion, but of
trust and charity, which enhances relationships with God and others" 2 .
Postmodernism and Christian belief agree that one should
appreciate cultural/ethnic diversity rather than treating people as "other".
Christians today are encouraged by their churches to show grace
towards non-Christians since they themselves have been saved by God's
grace. Colonialism, oppression, and slavery do not inevitably follow
Christian belief. The Bible expresses sensitivity to the weak, the
suffering, and the oppressed such as orphans, widows, and the alien.
God Himself suffers with the human being (see Matt. 25:31-46; Acts 9:4).
I remember Cypriot-Orthodox Archbishop Makarios, Church and
state leader as well, reminding his people only months after the 1974
Turkish invasion of Cyprus and in the midst of a brute destruction of
Byzantine heritage in the occupied territory: "Christians must show that
their 'grand story' is both plausible and not inherently oppressive; rather,
we are created by God to flourish when we are rightly related to him and
others. Because we are recipients of God's grace, we have no right to
1 Ada Aharoni, Global Multiculturalism versus the "War of Cultures", abstract for the GSPCconference,
Istanbul, 23.-27. June 2004.
2 Berliner Zeitung, Berlin, 24 June, 2006.
26

think of ourselves as superior to non-Christians" 1 . It was Makarios' goal to
fight the demographic change and the "muslimization" through political
means and not on religious terms. The envisioned co-existence of the
islands inhabitants with their diverse religions, Christian-Orthodox, Roman-
Catholic, Maronites, Jewish and Muslim, in one body of citizenship and
European identity appeared to be a strong weapon to withstand the
occupier's long term strategy. Since then and especially at the present
negotiations in Nicosia it is obvious, that it is not the clash of doctrines
which determines their outcome. It is about how to face each others
indissoluble identity and accept responsibilities without clinging to the
known past in fear of an unknown future.
VASILE DATCU (ROMANIA)
Socrate, Isus şi spiritul european
Secolele 19 şi 20 vor transforma vestul Europei dintr-un
spaţiu cultural cu o singură religie, într-un spaţiu cu
două religii, una sacră, a lui Isus, pentru trebuinţele
sufleteşti şi alta desacralizată, profană, a lui Socrate,
pentru trebuinţele curente, ultima la fel de teribilă în determinări şi la fel de
rigidă în precepte, ca şi cea dintâi. (…) Omul nu este măsura tuturor lucrurilor,
cum i-ar fi plăcut lui Protagoras să fie, dar lucrurile făptuite de om dau măsura
socotinţei sau nesocotinţei sale. Până la urmă, atât raţionalismul lui Socrate cât şi
dragostea creştină a lui Isus nu sunt decât instrumente de cunoaştere.
De o vreme, spiritualitatea Europei Occidentale este preocupată de o
problemă importantă: două personaje, care au existat istoric la o distanţă
de aproximativ 400 de ani – mare la scara omului, dar măruntă la scara
istoriei – cu existenţe şi destine asemănătoare; au trăit în cetăţi de mică
întindere, dar influenţa exercitată de doctrinele lor a fost una
covârşitoare; nu au scris nimic, toată învăţătura fiindu-le preluată şi
transmisă de discipoli; amândoi au creat şcoli care au înfruntat cu succes
secolele; au fost condamnaţi la moarte şi s-au săvârşit în numele unor
adevăruri neacceptate de cetăţile lor; au ajuns mituri la puţină vreme
după moartea lor; amândoi au primit îndemnul de a părăsi cetăţile ce-i
condamnau, în scopul de a se salva şi a-şi continua opera în spaţii de
1 Heinz-Uwe Haus, Cypriot diary (unpublished).
27

cultură mai permisive, amândoi refuzând, în numele unei morale care se
confunda cu însăşi raţiunea lor de a fi; au trăit în umilinţă, umiliţi şi
batjocoriţi de cea mai mare parte a concetăţenilor lor, fără să renunţe cu
nici un preţ la credinţa în adevărul ce le călăuzise întreaga viaţă; dar cea
mai interesantă asemănare stă în aceea că amândoi îi influenţau pe cei
care-i ascultau, într-o manieră iraţională, profund emoţională, prin
sentimente ce le erau induse interlocutorilor, prin dragostea stimulată de
aceştia şi nu prin argumente raţionale.
Şi, cu toate aceste asemănări, unul a creat religie, pe când celălalt,
nu! De ce? Aceasta ar fi întrebarea la care s-au încercat mai multe
răspunsuri, toate nesatisfăcătoare, unele aparent lămuritoare, dar în nici
un caz liniştitoare.
În încercarea de faţă noi nu ne propunem să rânduim răspunsurile
după un criteriu prestabilit ori să mărim, cu încă unul, numărul
blocurilor de granit ce alcătuiesc postamentul adevărului, ci vrem să
vedem dacă întrebarea e îndreptăţită şi dacă nu cumva o alta ar avea
ceva mai deplină îndreptăţire.
În perioada creştinismului timpuriu, când Europa Occidentală se
înfiora majoritar la suflul zeului Wotan, spiritul descoperea cu umilinţă
şi uimire măreţia învăţăturii lui Isus, trăind, prin exponenţii ei cei mai
devotaţi, în penitenţă şi rugăciune. Îşi căutau astfel pacea interioară,
împăcarea cu sine şi uneori chiar reuşeau. Dar la un moment dat, în jurul
anului 500 d.H, apare în istorie un personaj, un călugăr italian cu
numele de Benedict de Nursia, care, în ciuda tuturor eforturilor lui în
direcţia unei vieţi de renunţări şi rugăciune, nu reuşeşte să-şi găsească
liniştea interioară şi atunci inventează o nouă normă de conduită, total
neobişnuită în raport cu credinţa din care se nutrea, concentrată în
deviza „Rugăciune şi muncă”. Această adevărată schimbare de
paradigmă, datorată neliniştilor unui călugăr, avea să aibă în timp
consecinţe incalculabile pentru spiritualitatea Europei Occidentale. Şi
acesta deoarece rugăciunea presupunea o atitudine contemplativă în faţa
existenţei, în timp ce munca presupunea exact contrariul, respectiv o
gândire orientată spre natură, dar în mod pozitiv, bazată pe raţionament,
capabilă să asigure acţiunii umane eficienţă şi randament maxim.
Astfel, neastâmpărul acestui călugăr va scoate creştinismul din locul
unde trebuia să-şi îndeplinească menirea şi-l va duce într-un loc unde
urma să se intersecteze inevitabil cu individualismul socratic şi unde
chiar nu îi era locul. Faptul, aparent mărunt, va duce peste secole la o
foarte stranie revanşă a lui Socrate, astfel că secolele 19 şi 20 vor
28

transforma vestul Europei dintr-un spaţiu cultural cu o singură religie,
într-un spaţiu cu două religii, una sacră, a lui Isus, pentru trebuinţele
sufleteşti şi alta desacralizată, profană, a lui Socrate, pentru trebuinţele
curente, ultima la fel de teribilă în determinări şi la fel de rigidă în
precepte, ca şi cea dintâi.Această stare de lucruri nu putea duce spiritul
european decât acolo unde l-a şi dus, într-o profundă criză, situaţie
evidenţiată de toţi marii gânditori ai neliniştii timpurilor moderne – dar
cauza nu stă câtuşi de puţin în închinarea deopotrivă la două divinităţi,
din care doar una este identificată ca atare. Cauza, după părerea noastră,
stă în faptul că, în mod cu totul surprinzător, în cuprinsul evoluţiei
spirituale, Europa Occidentală a uitat unul din preceptele esenţiale ale
lumii care a inventat gândirea, acela de măsură (metron), pentru care
vechii greci aveau un adevărat cult; măsura, acea categorie a dialecticii
reprezentând intervalul în care schimbările cantitative ale unui lucru nu
duc la modificări ale calităţii lui.
Lipsa de măsură (hybris-ul) a dus spiritul european acolo unde se
află el azi: într-o criză atât a dimensiunii sacre a finţei umane, cât şi a
împăcării ei cu mediul în care trăieşte. Când măsura e nesocotită, orice
întreprindere omenească îşi pierde atributul de uman şi devine contrariul
lui şi acesta indiferent de natura acelei întreprinderi, fie ea sacră, fie
profană.
Omul nu este măsura tuturor lucrurilor, cum i-ar fi plăcut lui
Protagoras să fie, dar lucrurile făptuite de om dau măsura socotinţei sau
nesocotinţei sale. Până la urmă, atât raţionalismul lui Socrate cât şi
dragostea creştină a lui Isus nu sunt decât instrumente de cunoaştere.
Lipsa de înţelepciune nu stă în uzul unui instrument în dauna
celuilalt, sau a amândurora deodată, ci în abuzul lor. Spiritul european,
combinând în creuzetul propriu atât învăţătura lui Socrate, cât şi
învăţătura lui Isus, nu îi respectă niciunuia semnificaţiile din spatele
celor predicate de fiecare, la modul cel mai profund, înşelându-i şi pe
unul şi pe celălalt. De aici şi starea de fapt. Aşadar, întrebarea firească
ce ar fi trebuit pusă este următoarea: de ce spiritul Europei Occidentale
nu a folosit aceste instrumente pentru căutarea adevărului, dar cu
măsură?
Să nu uităm, spiritul estului, în evoluţia lui de-a lungul veacurilor, a
glisat de la măsura (metron) lumii antice, la oikonomia epocii bizantine,
rămânând aşadar întotdeauna înscris în cadrul unei limitări impuse
fiinţei, de autorităţi spirituale şi temporale, acceptate ca incontestabile,
aflate dincolo de ea.
29

Socrates, Jesus, and the European Spirit
The 19th and 20th centuries transformed Western Europe into a cultural space
with two religions instead of one: Jesus’ sacred one, for the needs of the soul,
and Socrates’ secular, profane one, for the usual needs, the latter being as
terrible in determination, and as rigid in precepts, as the former. (…)Man is
not the measure of all things, as Protagoras would have liked, but man’s deeds
are the measure of man’s sense or lack of sense. Eventually, both Socrates’
rationality and Jesus’ Christian love are in fact knowledge tools.
Western Europe’s spirituality has been preoccupied lately with an
important issue: two individuals with similar lives and destinies lived in
different historical eras, separated by almost 400 years (a long time in
terms of human perception, but a short one in terms of historical
perception). They both lived in small towns but the influence of their
doctrines was worldwide; neither of them ever wrote anything and their
teachings were spread by their disciples; they were both school creators;
they were both condemned to death and died for their ideals that were
not accepted by their fellow citizens. They both became myths shortly
after their deaths, they were both advised to leave their towns in order to
save their lives and continue their work in more tolerant cultural spaces,
but, in the name of a morality representing their very reason for
existence, they refused; they both lived humbly and they were
humiliated and mocked at by most of their fellow citizens but they did
not give up their faith that guided their lives. The most interesting
similarity is that they both influenced those who were listening to them,
in an unconscious and profoundly emotional way, through inducing
feelings to the people around and promoting love not through rational
arguments.
Nevertheless, in spite of all these similarities, one of them created
a religion and the other one did not! Why? This would be the question,
with several proposed answers, all of them unsatisfactory, some of them
apparently enlightening, but none of them reassuring.
In this paper we are not trying to present these answers according
to pre-established criteria, or to add a new granite block to the pedestal
of truth, but we intend to see if this question is justified, and if there is a
more justified question that we might ask.
During early Christianity, when most Western Europeans
worshipped Wotan, they discovered, humbly and amazed, the greatness
of Jesus’ teachings, and were living, through their most fervent
30

epresentatives, a life of penitence and prayer. They were thus searching
for their peace of mind, for accepting themselves, and, sometimes, they
even succeeded in doung so.
Nevertheless, around 500 AD, an Italian monk, Benedict of
Nurcia, in spite of all his efforts to live a life of penitence and prayers,
could not find his inner peace and invented instead a new totally unusual
conduct related to his faith, focused on the motto: „Pray and work”. The
paradigm shift caused by this monk was to have incalculable
consequences for Western spirituality. The reason is that praying
implies a contemplating attitude, while working implies, on the
contrary, a dynamic nature-oriented thinking in a positive way, based on
rationality.
So, this monk’s anxiety brought Christianity to the point where it
inevitably intersected Socratic individualism.
This fact, apparently unimportant, caused a revaluation of
Socrates during the 19th and 20th centuries which transformed Western
Europe into a cultural space with two religions instead of one: Jesus’
sacred one, for the needs of the soul, and Socrates’ secular, profane one,
for the usual needs, the latter being as terrible in determination, and as
rigid in precepts, as the former.
This state of affairs could only lead the European spirit to a
profound crisis. The situation is highlighted by all the important
philosophers of anxiety of modern times. However, the cause is not at
all related to worshipping two divinities out of which only one is
identified as such. In our opinion, the cause is related to the fact that,
absolutely surprisingly, Western Europe has forgotten, during its
spiritual evolution, one of the essential precepts of the world that
promoted thinking, the concept of measure (metron), that was
worshipped by the ancient Greeks. Measure is that category of the
dialectics that represents the interval in which the quantitative changes
of a thing do not alter its quality.
Lack of measure (hybris) brought the European spirit to a crisis
involving both the sacred dimension of man, and his reconciliation with
the environment. When measure is disregarded, all human actions lose
their human character becoming their opposite, regardless of the nature
of the actions, be they either sacred or profane.
Man is not the measure of all things, as Protagoras would have
liked, but man’s deeds are the measure of man’s sense or lack of sense.
31

Eventually, both Socrates’ rationality and Jesus’ Christian love are in
fact knowledge tools.
Lack of wisdom does not depend on the use of one tool to the
detriment of the other or both, but on their abuse. The European spirit
that combined Socrates’s teachings with Jesus’ teachings does not
follow the profound significances of what they each preached, deceiving
thus both. Therefore, the question to be asked is this: Why did the
Western European spirit not use these tools to find truth, with measure?
We should remember that, throughout the ages, the Eastern spirit
glided from the measure (metron) of the ancient world to the oikonomia
of the Byzantine era, remaining thus forever within the frames of the
limitation imposed on the being by the spiritual and temporal authorities
that were accepted as incontestable, and were placed beyond it.
BAKI YMERI (MACEDONIA-ROMÂNIA)
Fenomenologia albano-română. Un miracol al istoriei
(Translation: Iolanda Mănescu)
Singurul popor din lume înrudit cu românii pe linie dacotraco-iliră
este poporul albanez. Pentru cercetătorii în domeniul culturii în general, al
etnologiei, istoriei, limbii şi literaturii în special, aceste raporturi reprezintă numai o
parte din dovezile autohtonismului celor două popoare pe meleagurile lor.
Romanitatea noastră nu începe prin invazia traiană (101-106), nici în vremea lui
Decebal sau Burebista, ci începe mult mai de timpuriu, prin pastoralitate. Aici trebuie
urmărite elementele lingvistice, etnografice şi cele etnologice. Raporturile etnospirituale
dintre pastoralitatea traco-română si iliro-albaneză parvin din perioada
protoromană, respectiv protolatină.
Tematica aceasta se înscrie în încercarea noastră de a cunoaşte, în
dimensiunile lui reale, un fenomen foarte interesant şi anume cel legat
de vechimea şi amploarea legăturilor spirituale dintre cele două popoare
(român şi albanez), asupra cărora mai dăinuie încă destule mistere.
Singurul popor din lume înrudit cu românii pe linie daco-traco-iliră este
poporul albanez. Pentru cercetătorii în domeniul culturii în general, al
etnologiei, istoriei, limbii şi literaturii în special, aceste raporturi
reprezintă numai o parte din dovezile autohtonismului celor două
popoare pe meleagurile lor. Este vorba, deci, despre un teren fascinant,
32

încă insuficient explorat, de interferenţe care îşi au sorgintea chiar în
începuturile istoriei.
Relaţiile albano-române sunt atât de profunde şi ample, încât
circulă şi astăzi printre albanezi sintagma Vllahu është vëlla (Vlahul este
frate). Albanezii şi românii sunt veri de sânge 1 , spunea N. Iorga. Am mai
vorbit de albanezi şi mă întorc la dânşii cu plăcere. Este un adevăr ce
nimeni nu l-a scris: Cine va avea pe albanezi şi pe românii macedoneni,
va avea Orientul. Sunt o mulţime de români din Albania ce nu se pot
deosebi de albanezi. Aceste două neamuri sunt cele mai vânoase din
aceste ţări. Românii se învoiesc mai bine cu albanezii decât cu ceilalţi.
Lucru ciudat! Datinile albanezilor sunt întocmai ca cele ale românilor
din Macedonia, şi, ce este mai curios, că seamănă mai în toate cu cele
ale românilor din Principate. 2
Nu este nimic de mirare în aceasta supoziţie, dacă luăm in calcul
existenţa lor pastorală de la nordul şi sudul Dunării. Romanitatea
noastră nu începe prin invazia traiană (101-106), nici în vremea lui
Decebal sau Burebista, ci mult mai de timpuriu, prin pastoralitate. Aici
trebuie urmărite elementele lingvistice, etnografice si cele etnologice.
Raporturile etno-spirituale dintre pastoralitatea traco-română si iliroalbaneză
parvin din perioada protoromană, respectiv protolatină.
Am ales această temă în primul rând pentru că albanezii au
străvechi legături cu românii prin substratul comun (lingvistic), care îşi
are originile într-o vechime de dinaintea creştinismului, printr-o
continuitate directă, etno-geografică: Albania – Kosova – Valea
Timocului – România. Istoria şi religia, ca şi existenţa acestor două
popoare explică şi justifică înrudirea şi apropierea acestor neamuri,
aflate, fără dubiu, pe aceeaşi treaptă a vecinătăţii antice şi a dezvoltării
contemporane. Între români şi albanezi sunt şi funcţionează relaţii
străvechi şi profunde, ce au fost neglijate numai de politicienii de
ocazie. În timp ce românii au rezistat în arcul carpato-danubian,
albanezii au rezistat într-o zonă pe care romanii, slavii şi turcii n-au
putut-o domina. Aceste trei valuri succesive n-au putut şterge sau anula
identitatea albaneză, nu i-au alterat trăsăturile care o apropie de români.
1
Nicolae Iorga, Din conferinţa Albania, ieri si azi, ţinută de prof. Iorga în după-amiaza zilei
de 7 decembrie l934. Kuvendi Kombetar (Asamblea Nationala), nr. 40, Bukuresht, 2l dhjetor
l934, p.3.
2
Dimitrie Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia, Editura Pentru Literatură,
Bucureşti, l968,
pp. 84-85.
33

Albanezii şi românii s-au aflat în directă vecinătate, întreruptă de
slavi. Legăturile strânse dintre cele două popoare se confirmă prin
limbă, folclor, obiceiuri, tradiţii, îmbrăcăminte, toponimie. În lucrarea
lui Iorgu Iordan, Rumanische Toponomastik (1924), se dau şi unele
nume de locuri care au legătură directă cu albaneza: Arbănaşi (în
Buzău), Arnăutul (Negru), Fântâna Arnăutului, Movila Arnăutului,
Arnaut Bostan-Dere (în Constanţa) etc. Unii autori cred că prin arbănaş
se poate subînţelege şi aromânul. Nu odată, spun ei, li s-a dat din partea
dacoromanilor din Muntenia şi Moldova, numele de albanezi şi
aromânilor, fiindcă aceştia veneau din provinciile albaneze, cum s-a
procedat şi în Bulgaria. Totuşi, se ştie tot aşa, că albanezii
împământeniţi în România, încă din secolele trecute, erau cunoscuţi din
partea locuitorilor şi ca arnăuţi, chiar şi ca turci. În afară de aceste
nume, mai ales arbănaşi şi arnăut, se găsesc în toponimia română şi o
serie de localităţii care au concordanţă cu toponimia albaneză. Istoricul
legăturilor româno-albaneze prezintă trăsături remarcabile în plan
temporal, spaţial-geografic, istoric, social-psihologic, religios, culturalartistic.
Aceste legături se bazează pe o profundă simpatie, fapt care le
explică diversitatea, vitalitatea şi cordialitatea. În lucrarea de doctorat cu
acelaşi subiect, am încercat să stabilim o fixare cronologică a
evenimentelor culturale între secolele XVI-XX. În acest sens, abordând
unele teme inedite, precum şi cele cercetate/ publicate de savanţi români
şi străini, am încercat să arătăm că noi ne moştenim unii pe altii şi ne
demonstrăm unii altora tradiţii, datini, obiceiuri, credinţe şi ritualuri.
În timp ce relaţiile dintre români şi albanezi sunt legate de însăşi
esenţa şi obârşia celor două popoare, relaţiile cu vecinii slavi sunt relaţii
de circumstanţă politică, care apar mai târziu. Abordând pericolul slav
în cadrul unor lucrări, am încercat să demonstrăm un adevăr foarte puţin
mediatizat la noi. În timp ce ruşii şi sârbii, prin politica lor
expansionistă, au periclitat identitatea noastră şi existenţa unor teritorii
româneşti sau albaneze (Basarabia, Bucovina, Banatul de Vest, Valea
Timocului, Kosova etc.), relaţiile cu albanezii au fost întotdeauna de
cordialitate şi colaborare. Această lucrare nu-şi propune abordarea
politică a fenomenului Kosova, aflată actualmente în protecţia
comunităţii internaţionale, cum ar trebuie să fie şi Basarabia. De ce?
Fiindcă noi tratăm problema din punct de vedere lingvistic şi istoric, cu
elemente inedite. Când vine vorba de limbă, pentru studierea
elementelor nelatine ale limbii române, albaneza este o limbă de o
importanţă excepţională. Cele mai sigure elemente româneşti moştenite
34

din traco-dacă sunt cele care au corespondenţe identice sau
asemănătoare în albaneză. 1
Pe scurt (în alb. shkurtimisht), în decursul civilizaţiei
multiseculare, albanezii şi românii s-au întâlnit în plan spiritual, lingvistic,
istoric şi etnic. Dansurile populare, costumele naţionale şi comportamentul
ne pot convinge uşor de înrudirea apropiată dintre cele două popoare, fapte
relevante prin care putem spune că albanezii sunt conaţionalii noştri care
pentru foarte frumos zic fort bukur. Chiar dacă această afirmaţie pare
incredibilă, ea se simte, pentru că nu este vorba numai de argumente
istorice sau lingvistice. E vorba aici şi de argumente sentimentale, dorul
fiind o trăsătură comună, lucru care cântăreşte mai mult decat argumentul
istoric şi care, într-o foarte scurtă vreme, se va integra în atitudinea
europeană a celor două popoare.
Ipoteze şi teorii privind legăturile de înrudire româno-albaneze
În opinia unor savanţi, albanezii, românii si aromânii sunt
recunoscuţi ca adevăraţi autohtoni ai ţinuturilor sud-nord-dunărene,
fiind descendenţi şi continuatori ai traco-ilirilor 2 . Răsărit din substratul
traco-iliric, poporul albanez apare abia în secolul al II-lea, pentru ca
apoi să dispară pentru multe veacuri din zarea istoriei (ca atestare
documentară - n.n.). Într-adevăr, în acest secol se face pentru întâia dată
menţiune despre o populaţie de pe actualul teritoriu naţional albanez cu
numele Albanoi, având ca centru oraşul Albanopolis. După această
scurtă pomenire, urmează o tăcere până în secolul al XI-lea, când se
aminteşte despre o răscoală din Albania, la care au luat parte si
albanezii. Din această întreruptă amintire ce se face la un interval atât
de mare, reiese că începuturile istorice ale poporului albanez se
aseamănă cu acele ale poporului român 3 .
Conform istoriografiei, din timpuri străvechi şi până în vremea
noastră, zona sud-dunăreană, balcanică, mai precis cea cuprinsă între
Mările Neagră, Adriatică şi Egee, foarte prielnică vieţuirii omeneşti, a
fost viu disputată de numeroase seminţii. În zorii istoriei antice, aici s-au
1
Grigore Brâncuş, Bashkeperkimet e lashta rumuno-shqiptare - nje mrekulli e historise
(Vechile concordanţe româno-albaneze - un miracol al istoriei), interviu luat de subsemnatul
- B.Y., în Fjala (Cuvântul), nr.5, Prishtina, l987, p. 3.
2
Constantin Papanace, Geneza si evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Bucureşti,
1995, p. 33.
3
Theodor Capidan, „Simbioza albano-română şi continuitatea romanilor în Dacia”, în Revista
Fundaţiilor Regale, nr.5, Bucureşti, l943, p.244.
35

dezvoltat două neamuri înrudite, dar totuşi distincte: tracii si ilirii,
strămoşii românilor şi albanezilor de azi. După Nicolae Iorga, temelia
acestor două popoare – român şi albanez – sunt seminţiile iliro-tracodacice,
care au populat întreaga Peninsulă Balcanică, trecând
Dunărea, sub numele de geţi şi daci şi lăţindu-se apoi peste întregul
platou al Ardealului 1 . Scriind despre înrudirea limbii române cu cea
albaneză, redactorul unei reviste albano-române din Bucureşti scria, sub
pseudonimul Boirevista, următoarele: Faţă de niciunul din elementele
care constituie limba noastră de azi nu ne poate cuprinde însă atâta
duioşie ca faţă de cel ce ne e comun cu albanezii, căci vechimea lui
întrece douăzeci de veacuri. 2 Albaneza şi româna se caracterizează, în
interiorul uniunii lingvistice balcanice, printr-o strânsă înrudire. Această
înrudire se întrevede, cum se ştie, în întregul sistem al celor două limbi,
în alcătuirea fonetică, în structura morfologică, în construcţia
sintactică, în frazeologie, în formarea cuvintelor şi în vocabular 3 .
Relatând despre geneza elementelor pe care româna le are în comun cu
albaneza, despre evoluţiile independente în fiecare dintre cele două
limbi, precum şi despre moştenirile independente din substratul tracodac
(în română) sau traco-ilir (în albaneză), prof. univ. dr. Grigore
Brâncuş subliniază faptul că româna şi albaneza sunt înrudite prin
substrat, sub înrâurirea căruia au apărut inovaţii comune 4 .
Relaţiile româno-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi
foarte vechi, drept pentru care există o serie de similitudini, paralele şi
concordanţe în viaţa spirituală şi culturală a celor două popoare.
Studiind aceste raporturi, distinsul lingvist albanez Eqrem Cabej avea să
afirme: Apropierea este atât de mare, încât lingvistul deseori are
impresia că are în faţa lui o singură materie de limbă, reprezentată sub
două forme diferite. Acelaşi învăţat aprecia: din caracterul acestei
afinităţi se poate afirma cu destulă siguranţă că, în istoria lor, poporul
albanez şi poporul român au fost în vecinătate unul cu altul, pe alocuri
1
Nicolae Iorga, conferinaţa Albania, ieri şi azi.
2
Boirevista, „Înrudirea limbei române cu cea albaneză”, în Tribuna Albano-Română, nr.1-2,
Bucuresti, 1916, p.15.
3
Luan Topciu, Sentimentul dorului la Asdren, Poradeci şi Kuteli, Bucureşti, l999, p.ll. Eqrem
Cabej, Introducere în istoria limbii albaneze, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
l997, p.10.
4
Grigore Brâncuş, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Institutul Român de
Tracologie, Bucureşti, 1995, p. 8-9.
36

poate au trăit în simbioză 1 . Pentru filologul italian Giuliano Bonfante,
albanezii şi românii erau într-o vreme unul şi acelaşi popor, care a
primit acelaşi val de latinitate, cam târziu, prin veacurile II-III ale e.n. 2
Ideea străvechii legături de înrudire etnică şi lingvistică dintre
români şi albanezi datează încă din secolul al XVIII-lea. Pionierul
cercetărilor istorice şi lingvistice sud-est europene, Johann Erih
Thunmann, era convins că există o înrudire între română şi albaneză,
bazată pe o vecinătate apropiată: albanezii sunt descendenţii vechilor
iliri, la fel cum şi vecinii lor vlahi, de care mă voi ocupa ulterior, sunt fii
ai tracilor. De remarcat că Thunmann socotea necesar să explice
orientarea cercetărilor sale: Nouă, celor din părţile apusene ale acestui
continent, nici unul dintre popoarele Europei nu ne este mai puţin
cunoscut în privinţa originii, istoriei şi limbii sale, ca albanezii şi vlahii.
Şi cum nu este vorba de popoare de rând, este vorba despre popoare de
seamă, pe care orice istoric ar trebui să vrea să le cunoască, a căror
istorie ar putea să umple o lacună din istoria mai veche şi mai nouă a
Europei. Dar ele nu mai joacă astăzi un rol important, ele sunt popoare
lipsite de libertate, de drepturi şi de noroc, iar istoricul este adesea tot
atât de nedrept ca orice om: el îl dispreţuieşte pe cel fără noroc. 3
Din cercetările ulterioare, lingviştii noştri au constatat că, întradevăr,
preferinţele comparative s-au îndreptat cu precădere spre limba
albaneză, a cărei înrudire originară cu substratul românesc este unanim
recunoscută. Misterioasa noastră înrudire cu albanezii este realitatea
apropierii sufleteşti între cele două popoare: o anumită căldură în
raporturile reciproce, toate acestea izvorâte dintr-o comunitate de
civilizaţie care are începuturile în străfundul veacurilor. Conform
convorbirilor cu acad. Grigore Brâncuş: Cu ocazia unei călătorii în
Albania, în anul 1957, Alexandru Rosetti a fost surprins să audă că
albanezii au acelaşi ritm al frazei. Albaneza, după Rosetti, este o limbă
centum, prin elementele ei care se explică prin iliră, şi o limbă satem,
prin elementele care se explică prin tracă.
Elementele pe care albaneza le are în comun cu româna se explică
- afară de câteva excepţii - prin tracă. În acest sens, Rosetti aduce drept
1
Eqrem Cabej, Hyrje ne historine e gjuhes shqipe (Introducere in istoria limbii albaneze),
Tirana, l97l, p. l7l.
2
Giuliano Bonfante, Studi romeni, Roma, 1973, p. 68.
3
Johann Tunmann, Untersuchungen ueber die Geschichte oestlichen europaeischen Voelker,
1774, preluat de cartea lui Max Demeter Peyfuss, Chestiunea Aromânească, Edit.
Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.7.
37

dovadă unele elemente ale vocabularului comun al românei şi albanezei,
corespondenţe fonetice între cele două limbi, expresii comune,
argumentând acestea prin existenţa unui substrat comun în două sau mai
multe limbi balcanice. În Istoria limbii române, Rosetti susţine
autohtonismul albanezilor în nordul teritoriului actual, în vecinătate cu
populaţia vlahă, acest lucru fiind exemplificat prin numeroasele analogii
în materie de limbă, care nu s-au putut dezvolta decât printr-un contact
intim al celor două popoare. Th. Capidan este de părere că poporul
albanez s-a format pe teritoriul naţional din nordul Albaniei, într-un
ţinut în care putea veni în atingere cu populaţiunile româneşti medievale
din sudul Dunării. 1 Prin aceasta trebuie să admitem existenţa unei
simbioze albano-române. Unii lingvişti români constatau că, acum o mie
de ani, masa românească timoceană înainta până în regiunea oraşelor
Niş-Vranje, unde făcea legătura cu masa etnică albaneză, care se lăţeşte
până la Adriatica. Numai admiţând această legătură, care s-a rupt în
epoca modernă, ne putem explica şi raporturile culturale şi de limbă
dintre poporul albanez şi cel român. Un punct de vedere interesant,
consemnat nu numai de noi, este faptul că aromâna cunoaşte mai puţini
termeni albanezi decât româna, o dovadă în plus că albanezii au trăit în
mai strânsă legătură cu românii decât cu aromânii, probabil în Kosova şi
încă mai spre nord-vest, adică spre Valea Timocului. Indiferent de faptul
că în terminologia oficială se foloseşte termenul Kosovo, Kosova nu
poate fi Kosovo cum nici Moldova, Craiova, Orşova sau Cruşova nu pot
fi Moldovo, Craiovo, Orşovo sau Cruşovo. Despre vecinătatea dintre
cele două popoare au scris şi alţi cercetători albanezi. Dacă vorbim
despre albanezii kosovari aflaţi în vecinătate directă cu românii
timoceni, în anii 1877-1878, sârbii au alungat din această zonă peste 300
de mii de etnici albanezi, numai cu hainele ce le purtau pe ei, rămânând
acolo (pe Topliţa), numai vlahii. Iată unde se ascund urmele simbiozei
albano-române, existente în substrat!
Aceeaşi părere despre înrudirea şi asemănările româno-albaneze
este susţinută şi de câţiva lingvişti români, conform cărora greaca şi
albaneză sunt singurele limbi autohtone care s-au păstrat din antichitate
în Balcani. Elementele comune ale albanezei numai cu româna, ca şi
fapte de altă natură, fac ca albaneza să fie considerată tot mai mult
continuarea acelei limbi care constituie substratul limbii române.
1 Theodor Capidan, Simbioza albano-română şi continuitatea romanilor în Dacia, în Revista
Fundaţiilor Regale, nr. .5, Bucureşti, l943.
38

The Albanian-Romanian phenomenology―a miracle of history
The Albanians are the Romanians’ only relatives from the Dacian-Thracian-
Illyrian family. We will uncover here a fascinating terrain of interlinkages dating
back to the beginning of history and which have not yet been sufficiently
explored.
Our Roman-ness did not begin with Trajan’s invasion (101–106 AD), nor did it
begin with Decebalus or Burebista. It started much earlier, by means of pastoral
farming. We will analyze here its linguistic, ethnographic, and ethnological
elements. The ethno-spiritual relationships between the Thracian-Romanian and
Illyrian-Albanian pastoralism date from the proto-Roman and proto-Latin
periods.
We will attempt to get to know the very interesting―and still rather
mysterious―age and scope of the spiritual ties between Romanians and
Albanians. The Albanians are the Romanians’ only relatives from the
Dacian-Thracian-Illyrian family. We will uncover here a fascinating terrain
of interlinkages dating back to the beginning of history and which have not
yet been sufficiently explored.
The Albanian-Romanian relationships are so profound and ample that
even today the expression Vllahu është vëlla (English translation: “The
Vallachian is our brother”) is commonplace in Albania. “The Albanians and
the Romanians are blood brothers,” 1 used to say Nicolae Iorga. “I have
written about the Albanians before and I am delighted to return to this
subject. This is a truth that nobody has written before: That who controls
the Albanians and the Macedonian Romanians, he controls the Orient.
There are plenty of Romanians in Albania who are no different from
Albanians. These two nations are the strongest there. Romanians are getting
along better with the Albanians than with others. Odd thing! Albanians’
traditions are identical to those of Romanians from Macedonia, and,
stranger still, they are very similar to those of Romanians from the
Principates.” 2 There is nothing strange in this supposition if we take into
account Romanians’ pastoral life to the North and South of the Danube.
Our Roman-ness did not begin with Trajan’s invasion (101–106 AD), nor
did it begin with Decebalus or Burebista. It started much earlier, by means
of pastoral farming. We will analyze here its linguistic, ethnographic, and
ethnological elements. The ethno-spiritual relationships between the
1 Nicolae Iorga, 1934, excerpt from lecture presented at the conference titled “Albania:
Yesterday and Today,” December 7. Kuvendi Kombetar (National Convention), No. 40,
Bucharest, pp. 3.
2 Dimitrie Bolintineanu, 1968, Călătorii la românii din Macedonia (“Travels to the
Romanians in Macedonia”), pp. 84–85 (Bucharest: The Publishing House for Literature).
39

Thracian-Romanian and Illyrian-Albanian pastoralism date from the proto-
Roman and proto-Latin periods. I have chosen this topic because Albanians
share ancient ties with the Romanians through language. These date back to
before Christianly through an ethno-geographical link: Albania–Kosova–
Timok Valley–Romania. History and religion explain and justify the
closeness of these peoples both as ancient neighbors and modern
developing nations. Old and deep ties connect the Romanians and the
Albanians; only second hand politicians have ever ignored them. While
Romanians survived in the arch traced out by the Carpathian Mountains and
the Danube, the Albanians survived in an area that the Romans, the Slavs,
the Turks did not manage to dominate. These three successive waves did
not manage to destroy nor annihilate the Albanian identity and did not alter
its features that render it so close to Romanians.
Albanians and Romanians have always been neighbors, except
during the Slavic dominance. Their close ties reveal themselves in
language, folklore, customs, traditions, clothing, and toponymy. In his work
titled “Rumanische Toponomastik” (1924), Iorgu Iordan gives names that
are direly linked to the Albanian, such as Arbănaşi (in Buzău), Arnăutul
(Negru), Fântâna Arnăutului, Movila Arnăutului, Arnaut Bostan-Dere (in
Constantza), etc. Some authors believe that arbănaş also means Aromanian.
Daco-Romans from Muntenia and Moldavia often referred to Aromanians
as Albanians, because they came from the Albanian provinces, as they did
in Bulgaria. It is similarly known that Albanians who settled in Romania in
centuries past were known to the locals as arnăuţi and even Turks. The
Romanian toponymy has a number of words other than arbănaşi and arnăut
which relate to the Albanian toponymy. The Romanian-Albanian ties have
remarkable features that relate to time, space, history, social-psychology,
religion, culture, and art. These ties are based on a profound
sympathy―something that explains their diversity, vitality, and cordiality.
In the PhD thesis with the same title, I provided a chronological account of
the cultural events which took place between the 16
40
th and the 20 th Centuries.
Drawing on a mix of unique publications by Romanian and foreign
researchers, I have thus tried to show that we have a common heritage in
that we share traditions, customs, habits, beliefs, and rituals. While the
Romanian-Albanian ties are linked to the very essence and origin of the two
peoples, the later relations with their Slavic neighbors are of political
circumstance. I have tackled the issue of the Slavic danger in another paper,
in which I tried to argue for a truth that is little known here. While the
Russians and the Serbs, through their expansionist politics, have
endangered both our identity and the existence of certain Romanian or
Albanian territories (e.g., Bessarabia, Bukovina, Western Banat, The Timok

Valley, Kosova, etc.), our relations with the Albanians have always been
cordial and collaborative. This paper does not take a political stance in
discussing Kosova - currently under the protection of the international
community- as should Bessarabia be, too. I do not focus on the politics
because I wish to discuss the issue from the linguistic and historical point of
view, whilst bringing in novel elements. When it comes to language, the
Albanian language is of key importance in the study of non-Latin elements
pertaining to the Romanian language. “The most straightforward Romanian
elements inherited from the Thracian-Dacian language are those that have
similar or identical counterparts in Albanian.” 1
In short (scurt in Romanian, shkurtimisht in Albanian), Albanians
and Romanians have developed commonalities in terms of spirituality,
language, history, and ethnography over our multi-century civilization. Folk
dances, national costumes, and behavior are all proof of their brotherhood;
we may call Albanians our co-nationals who say fort bukur for foarte
frumos (English translation: very beautiful). Even if this statement may
seem too daring, we feel it holds true for reasons that go beyond history or
language. By this I mean that there are sentimental arguments, the passion
for a common trait―which in fact could weight more than the historical
argument––and which shortly will be evident in the European attitude of
the two peoples.
Hypotheses and theories concerning the Romanian-Albanian
brotherhood
“According to some scientists, Romanians and Aromanians are
known as the true indigenous inhabitants of the lands to the North and
South of the Danube, as descendants of the Thracian-Illyrians.” 2 Born from
the Thracian-Illyrian subfamily, the Albanians appeared in the 2 nd Century,
only to vanish from history for many subsequent centuries. Indeed, the 2 nd
Century witnessed the first mention of a population inhabiting the current
territory of Albania that went by the name of Albanoi and centered on the
city Albanopolis. “After this brief endorsement, there was silence until the
11 th Century, when a revolt is mentioned ― one that took place in Albania
1 Grigore Brâncuş, 1987, Bashkeperkimet e lashta rumuno-shqiptare - nje mrekulli e historise
(Romanian: “Vechile concordanţe româno-albaneze - un miracol al istoriei;” English: “Old
Romanian-Albanian harmony”), Interview taken by this article’s author – B.Y. in Fjala
(Romanian: “Cuvântul”; English: “The Word”), No 5, pp. 3, Prishtina.
2 Constantin Papanace, 1995, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români
(English: “The origin and evolution of Macedonian Romanians’ national consciousness”), pp.
33, Bucharest.
41

and was set out by Albanians. This enormous gap suggests that the
historical beginnings of the Albanians are quite similar to those of
Romanians.” 1 According to historiography, from ancient times to today, the
South-Danube, Balkan region between the Black, the Adriatic, and the
Aegean Seas ― a very friendly area for human settlements ― has been
vividly disputed by several nations. At the sunrise of ancient history, there
were two related, yet distinct nations which developed here: the Thracians
and the Illyrians―the grand-grand-fathers of today’s Romanians and
Albanians. According to Nicolae Iorga, “the Romanians’ and the
Albanians’ foundation are the Illyrian-Thracian-Dacian tribes which
inhabited the Balkan Peninsula and later crossed the Danube, took the name
of Getae and Dacians, and later spread all over Transylvania.” 2 In a paper
discussing Romanian-Albanian links, the editor-in-chief of a Bucharest
magazine wrote, using the pseudonym Boirevista, that “There is no element
in present day Romania towards which we have more affection than is the
Albanian element, for it is more than twenty centuries old.” 3
Within the Balkan language family, Albanian and Romanian are
closely related. “This relatedness manifests itself in phonetics, morphology,
syntax construction, phraseology, the formation of words, vocabulary.” 4 In
a paper about the origin of common linguistic elements, independent
trajectories, and distinct Thracian-Dacian or Thracian-Illyrian inheritances,
Professor Grigore Brâncuş underlined that “the Romanian and Albanian
languages are related through a sublayer which is the source of common
innovations.” 5 Romanian-Albanian and Thracian-Illyrian relations are
ancient; for this reason, there are many similarities, parallels, interlinkages
in terms of spiritual and cultural life. In writing about these relations, the
distinguished Albanian linguist Eqrem Cabej stated that “The closeness is
so apparent that the linguist often feels he is faced with a single language
1
Theodor Capidan, 1943, “Simbioza albano-română şi continuitatea romanilor în Dacia”
(English: “The Albanian-Romanian symbiosis and the continuity of Romans in Dacia”),
Revista Fundaţiilor Regale, No. 5, pp. 244, Bucharest.
2
Nicolae Iorga, 1934, excerpt from lecture presented at the conference titled “Albania:
Yesterday and Today,” December 7.
3
Boirevista, 1916, “Înrudirea limbei române cu cea albaneză” (English: “The relationship
between the Romanian and the Albanian languages”), Tribuna Albano-Română, No. 1–2, pp.
15, Bucharest.
4
Luan Topciu, 1999, Sentimentul dorului la Asdren, Poradeci şi Kuteli, Bucharest, p.ll.
Eqrem Cabej, Introducere în istoria limbii albaneze, pp. 10 (Bucharest: The University
Publishing House).
5
Grigore Brâncuş, 1995, “Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române” (English:
“On the Thracian-Dacian foundations of the Romanian language”), mimeograph, The
Romanian Thracology Institute, pp. 8–9, Bucharest.
42

presented in two different forms.” He also wrote that “based on this affinity
one can state with quite some certainty that over the passage of time,
Albanians and Romanians have been neighbors and may have even lived in
symbiosis.” 1 The Italian philologist Giuliano Bonfante asserted that “the
Albanians and the Romanians were at a certain time the same people and
later were subject to the same Latin wave in the 2 nd or 3 rd Centuries AD.” 2
The idea of the ancient ethnic and linguistic brotherhood between
Romanians and Albanians dates back to the 18 th Century. The pioneer of
historical and linguistic research on South-East Europe, Johann Erih
Thunmann, was convinced that there was a link between the two languages
based on close proximity: Albanians are the descendants of ancient
Illyrians, while their Vallachian brothers, whom I will discuss further
below, are the sons of Thracians. Interestingly, Thunmann thought it
necessary to explain the focus of his research: “To us, those who live in the
Eastern parts of this continent, there are no people that are less well-known
from a historical and language point of view as are the Albanians and the
Vallachians. And these are not commonplace, but distinguished people,
people that any historian should like to get to know, and whose history is
likely to fill a gap in the older and younger history of Europe. Nowadays,
these nations no longer play an important role: they are stripped of freedom,
rights, and opportunity. And historians are often as unjust as any other
people: they despise the less fortunate.” 3
Based on earlier research, our linguists have come to the conclusion
that comparative studies have predominantly analyzed the Albanian
language, whose initial connectedness with the Romanian sublayer is
widely recognized. Our mysterious brotherhood with the Albanians is at the
core of the closeness between the two peoples’ souls and certain warmth in
our interactions. These come from a communion of civilization that began
many centuries ago. As stated by Grigore Brâncuş, “On the occasion of a
trip to Albania in 1957, Alexandru Rosetti was surprised to learn that
Albanians have the same phrasal rhythm. According to Rosetti, Albanian is
a Centum language due to its commonality with the Illyrian, and a Satem
language due to its links with the Thracian.” The elements that are common
to the two languages are, with few exceptions, of Thracian origin. Hence
1 Eqrem Cabej, 1971, Hyrje ne historine e gjuhes shqipe (Romanian: “Introducere in istoria
limbii albaneze;” English: “Introduction to the history of the Albanian language”), Tirana, pp.
171.
2 Giuliano Bonfante, 1973, Studi romeni, pp. 68, Rome.
3 Johann Tunmann, 1774, “Untersuchungen ueber die Geschichte oestlichen europaeischen
Voelker,” reprinted from Max Demeter Peyfuss’ “Chestiunea Aromaneasca” (English: “The
Aromanian question”), 1994, pp. 7 (Bucharest: The Encyclopedic Publishing House).
43

Rosetti brings to this argument some vocabulary elements, the phonetic
correspondences between the two languages, and common expressions―all
of which underpin the common layer of two or more Balkan languages. In
“The History of the Romanian Language,” Rosetti lends support to the
Albanians’ autochthony in the North of today’s territory, close to the
Vallachians; the numerous language analogies could not have developed
without close contact between the two. Similarly, Theodor Capidan
believes that the Albanians formed on the territory of today’s Northern
Albania, in a place where contact with medieval Romanian populations
from the South of the Danube was possible. 1 These arguments lead us to
agree to the presence of an Albanian-Romanian symbiosis.
Some Romanian linguists asserted that, one thousand years ago, the
Timok Romanian population was spread all the way to the Niş-Vranje
cities, where it met with the ethnic Albanian population which inhabited the
land to the Adriatic Sea. By admitting this link alone―a link that has been
broken in the modern era―we can understand the cultural and linguistic
relations between Albanians and Romanians. An interesting viewpoint, also
presented elsewhere, is that the Aromanian language has fewer Albanian
elements than the Romanian language; it is additional proof that Albanians
have been in closer vicinity with the Romanians than they have with the
Aromanians, probably in the regions of Kosova and further to the North-
West, in the Timok Valley. Although officially termed Kosovo, Kosova
cannot be Kosovo just like Moldavia, Craiova, Orşova, Cruşova cannot be
Moldavio, Craiovo, Orşovo, Cruşovo. Other Albanian researchers have
written about the closeness of the two nations. For example, in the case of
the Kosovar Albanians who lived in close proximity with the Timok
Romanians, the Serbs forced more than 300,000 ethnic Albanians to leave
the region during 1877–78. Only the Vallachians were left in the area (on
the Toplitza River). These are the traces of the Albanian-Romanian
symbiosis!
The same opinion concerning the Romanian-Albanian brotherhood
is shared by several Romanian linguists, according to whom Greek and
Albanian are the only indigenous languages which have been preserved in
the Balkans. The elements shared by these languages underpin the evolving
belief that Albanian is a continuation of that language which constitutes the
sublayer of the Romanian language.
(Translation: Camelia Minoiu)
1 Theodor Capidan, 1943, “Simbioza albano-română şi continuitatea romanilor în Dacia”
(English: “Albanian-Romanian symbiosis and the continuity of Romans in Dacia”), Revista
Fundaţiilor Regale, No. 5, Bucharest.
44

MARIUS CHELARU (ROMANIA)
Aromânii din Kosovo,
fii încercaţi de soartă şi uitaţi de părinţi
Este fapt cunoscut că aromânii, continuatori ai
romanităţii balcanice, se regăsesc în toate statele din
Peninsula Balcanică şi nu uităm că ei au alcătuit şi
formaţiuni statale: Vlahia Mare, în Thesalia, Vlahia
Mică în Acarnania şi Etolia, sau Imperiul aromâno-bulgar al fraţilor Petru şi
Asan. Mai puţin cunoscut este modul în care fiecare ţară a tratat ca etnie pe
aromâni şi extrem de puţin se ştie cum anume a înţeles, cel puţin după 1945,
statul român să nu îi uite, măcar.
Globalizarea si noua faţă a hainelor media ale Terrei ne fac
adesea să credem că „ştim” despre o zonă sau alta a planetei. Dar, de
multe ori, „imaginea” care ni se „oferă” este destul de superficială şi, nu
rareori, „filtrată” de diverse interese. Pentru unii aşa este şi în ceea ce
priveşte Kosovo, cunoscută şi cu denumirea oficială „Kosovo-Metohia”,
regiune/ provincie a fostei Iugoslavii din 1945 – 10.887 Km 2 , cu relief
variat şi două câmpii: Kosovo şi Metohia.
Regiunea din Balcani, în care izvoarele antice situează pe dardani,
a fost sub diferite stăpâniri 1 , fără să aibă posibilitatea să întruchipeze o
unitate statală independentă/ autonomă.
Istoria aromânilor din această regiune nu este mai puţin
zbuciumată. Este fapt cunoscut că aromânii, continuatori ai romanităţii
balcanice, se regăsesc în toate statele din Peninsula Balcanică şi nu
1 În antichitate: parte a statului macedonean, din secolul II î.e.n.: sub influenţă romană, apoi
bizantină pe timpul Evului Mediu, din secolul VII încep năvălirile slavilor, la mijlocul
secolului X Kosovo este ocupată de bulgari, apoi din nou de Bizanţ, sub Vasile al II-lea
Macedoneanul, 976-1025, din 1189 este parte a statului sârb al lui Ştefan Nemania – mai
mulţi autori sârbi consideră că, atunci, o parte a populaţiei vlahe/ aromâne din Kosovo a fost
„sârbizată” forţat, pe diverse căi 1 –, după 15 iunie 1389, bătălia de pe Câmpia Mierlei/
Kosovopolje 1 , intră sub stăpânire otomană, din 1437 fiind inclusă în sangeacul Shkup/ Skopje
şi cunoscută până în 1912 ca „vilaetul Kosovo”, în 1912, în timpul primului război balcanic,
intră sub jurisdicţia sârbilor – Tratatul de la Bucureşti, 1913, o declară „parte integrantă a
Regatului Serbiei”, în timpul primului război mondial ajunge sub ocupaţia bulgară, după 1918
– parte a Iugoslaviei regale, în timpul celui de-al doilea război mondial estul este ocupat de
bulgari, restul regiunii ajunge parte a Albaniei, în 1939 este ocupată de italieni, între 1943-
1945 de germani, din 1945 are un statut special în cadrul Republicii Serbia, una din cele şase
care alcătuiesc Federaţia Iugoslavă, între 1974-1989 este provincie autonomă, cu organe
proprii de conducere, din 1989 autonomia este retrasă; apoi au urmat evenimentele
sângeroase intens mediatizate).
45

uităm că au alcătuit şi formaţiuni statale: Vlahia Mare, în Thesalia,
Vlahia Mică în Acarnania şi Etolia, sau Imperiul aromâno-bulgar al
fraţilor Petru şi Asan. Mai puţin cunoscut este modul în care fiecare ţară
a tratat ca etnie pe aromâni, şi extrem de puţin se ştie cum anume a
înţeles, cel puţin după 1945, statul român să nu îi uite, măcar. Este tot
un fapt că, adesea, politica unor state balcanice, din varii motive, nu a
sprijinit păstrarea identităţii aromânilor, pe alocuri chiar i-a „împins”,
uneori prin metode mai puţin „ortodoxe” către „asimilare”.
Printre altele, într-o carte semnată de T. Bujduveanu 1 este
readusă în atenţie istoria aromânilor din Kosovo – al căror număr, deşi
au rezistat din răsputeri asimilării, foarte importantă fiind profunda lor
credinţă religioasă 2 , este astăzi, scrie autorul, în continuă descreştere.
Kosovo a fost străbătută de Sfinţii Apostoli Andrei şi Pavel –
acesta din urmă a ajuns în a doua călătorie misionară în Balcani, la
Dyrrachium (Durazzo, azi Durres, în Albania) şi Apollonia 3 , regiunea
fiind recunoscută pentru numărul mare de martiri creştini (autorul îi
citează pe Sf. Mucenici Flor şi Lavru, martirizaţi în sec. al II-lea în
Ulpiana, lângă Priştina). Mai ales după edictul de la Mediolanum, 313,
în Dardania apar scaune episcopale la Skopje, Ulpiana şi altele, în oraşe
mai mici. Într-o scrisoare către Rufus, episcop de Tesalonic, Papa
Inocenţiu I (401-417) afirmă că Dardania (ale cărei comunităţi/
episcopii sunt latine 4 ) ţine de Eparhia Tesalonicului. Împăratul Justinian,
prin Novela XI, 14 aprilie 535, a dispus înfiinţarea episcopiei autocefale
la Tauresium, în noul oraş Justiniana Prima – cuprinzând cele cca. 25 de
mitropolii/ episcopii din Dardania. După năvălirile slavilor, apoi ale
bulgarilor, arhiepiscopia Justiniana Prima dispare, eparhiile acesteia
fiind din nou trecute la Vicariatul Tesalonicului până în 737 (sau 731),
când împăratul Leon III Isaurul trece tot teritoriul Balcanilor de sub
jurisdicţia Romei sub cea a Patriarhiei de Constantinopol. Apoi a venit
separarea populaţiilor romanizate de slavi, creştinarea bulgarilor (864)
1 Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo, The Aromanians
from Kosovo, ediţia română-engleză-franceză, Editura George Iustinian & Justin Tambozi,
Bucureşti şi Editura Cartea Aromână, Constanţa, 2002.
2 În dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân – deşi terminologia bisericească este, în
mare, de origine slavă/ greacă, pentru că nu au avut organizare bisericească proprie decât rar/
scurt timp – sunt mulţi termeni bisericeşti de sorginte latină asemănători/ identici cu cei din
dacoromână.
3 Vezi Epistolele către Filipeni şi Tesalonicieni. În epistola către romani (15-19): a predicat
Evanghelia „de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric”.
4 Dovezi: numele ierarhilor, inscripţiile funerare etc.
46

sub ţarul Boris I (852-889), înfiinţarea patriarhiei bulgare în timpul lui
Simion (893-927), înfiinţarea Patriarhiei Ohridei (care primea impozitul
canonic şi de la „vlahii de prin toată Bulgaria 1 ”, conform hrisovului lui
Vasile al II-lea din 1020) de către Vasile al II-lea ş.a.m.d.
Într-o listă a eparhiilor care ţineau de Ohrida, în secolul al XIlea,
a 24-a era „Episcopia vlahilor”. La începutul secolului XIII vlahii
sunt stăpânii regiunii Kosovo. Actele sârbeşti de după regele Ştefan I
(1196-1227) pomenesc des pe vlahi, împărţiţi în unele documente în
două categorii distincte, cu drepturi diferite: „voinicii” (mai privilegiaţi)
şi „călătorii” (regim apropiat de al ţăranilor dependenţi). Vlahii sunt
denumiţi în diverse feluri în documentele sârbeşti: cei dintre Prziren şi
Pec – primikjur, apoi celnic; sunt menţionaţi şi în Skopje şi, în general,
cam pe tot cuprinsul regatului sârb, ocupându-se mai ales cu păstoritul,
dar şi cu agricultura, industria mică. În secolele XIV-XV au fost mişcări
masive ale vlahilor, care au migrat în număr mare din Kosovo şi de pe
Vardar spre nord, pe Valea Timocului şi a Moravei.
În timpul dominaţiei otomane (secolele XIV-XX) lucrurile s-au
complicat şi mai mult pentru aromâni, şi prin „determinarea” de
„modificări etnice” deşi, scrie autorul, regiunea slavă cuprinsă între sudvestul
provinciei Kosovo şi nord-vestul Macedoniei înregistrează
influenţe pronunţate din partea păstorilor aromâni, organizaţi pe grupuri
de familii conduse/ reprezentate în faţa autorităţilor de un celnic. În Evul
mediu otomanii au orchestrat un continuu proces de musulmanizare a
populaţiei din Kosovo. Statisticile Imperiului Otoman dau numai
informaţii confesionale, nu şi etnice. Aşa se face că la sfârşitul secolului
al XIX-lea se purta, scrie autorul, o veritabilă luptă pentru învăţământul
românesc în toată Peninsula Balcanică – din 1878 autorităţile turceşti au
permis învăţământul în limba română. Statisticile învăţământului
românesc din Balcani (exista un inspector al şcolilor române din Turcia)
cuprindea, de exemplu, şcoli primare la Prizren, Tetovo, Skopje –
vilaetul Kosovo. Într-un document 2 de la Monastir, 17 octombrie 1906,
inspectorul şi administratorul şcolilor şi bisericii române din Turcia,
Lazăr Duma, menţiona în vilaetul Kosovo 7 şcoli cu 247 de elevi, număr
total de români: 4340. Apoi, autorul arată cum, după înglobarea
1
Autorul scrie că „vlahii din toată Bulgaria” se consideră a fi toţi cei din teritoriile anexate de
Bizanţ, inclusiv Kosovo.
2
Tablou general asupra situaţiunii şcolilor şi bisericilor româneşti din Turcia, conţinând
totodată şi numărul populaţiunii româneşti împărţită în români declaraţi şi români
grecomani.
47

provinciei Kosovo şi a unei părţi a Macedoniei în Sebia, aceasta nu mai
recunoaşte autonomia şcolilor româneşti. Dacă înainte de 1913
funcţionau în vilaetul Kosovo şi Macedonia de Sud 10 biserici şi 32 de
şcoli româneşti, după primul război mondial, scrie autorul, când
aromânii nu au mai fost recunoscuţi de autorităţi ca minoritate etnică
distinctă, bisericile devin sârbeşti şi şcolile desfiinţate. Amintim că din
1891 patriarhia de Constantinopol îşi dăduse acordul ca populaţia să
aibă episcopi autohtoni dar, cu toate acestea, sunt scrieri care atestă că,
în a doua jumătate a secolului XIX, aromânii erau ameninţaţi cu
excomunicarea dacă îşi trimiteau copiii la şcoala românească. Tănase
Bujduveanu descria ocupaţiile aromânilor: agricultori, păstori, industria
mică, comerţul dintre sudul şi nordul Peninsulei Balcanice, comercianţi
de cereale – care au înfiinţat (în special gropeşenii), de pildă, pe calea
ferată Skopje-Mitroviţa, localitatea Firizovici (Urosevat); în Mitroviţa
sunt mulţi aromâni, ca şi în Priştina (cu peste 1000 de aromâni), unde
sunt consideraţi primii negustori din oraş, în Prizren (loc de întâlnire
pentru cărvănarii şi negustorii aromâni din diverse zone mai îndepărtate)
aromânii înseamnă aproape jumătate din populaţie, Tetovo, azi în
Macedonia, Giacovo – majoritari, sau „tarapanii”, cum sunt cunoscuţi
aromânii de la est, către hotarul Bulgariei, care conservă aromâna ş.a.
Oricum, stabilirea cât de cât precisă a numărului aromânilor este greu,
dacă nu imposibil de realizat, din diverse motive.
În perioada ocupaţiei germane (1943-1945) s-a dus o politică de
„modificări etnice”, creştinii fiind împinşi către nord, în locul lor fiind
aduşi albanezi. Capii comunităţii aromâne din Bucureşti au propus
înfiinţarea unui stat/ unei organizări statale a aromânilor, autonomă în
zona centrală a Balcanilor, cuprinzând şi Kosovo. A fost prezentat un
memoriu autorităţilor germano-italiene şi mareşalului Ion Antonescu 1 .
Sunt pagini tulburătoare din istoria unor oameni de un neam cu
noi, care au avut şi încă mai au de înfruntat încercări dramatice, deşi
legislaţia modernă duce la schimbări în bine şi aici. Când a fost războiul
din fosta Iugoslavie câţi dintre noi s-au gândit că acolo erau ucişi, răniţi,
sufereau, între atâţia nevinovaţi, şi aromâni? Ce înseamnă pentru
România aromânii? Se discută despre românii din Basarabia, adesea se
uită Bucovina de Nord, iar ceilalţi români sunt „trecuţi” într-un fel de
1 Sunt parte dintre evenimentele/ iniţiativele legate de acest lucru – am mai putea aminti
Londra, anul 1912, cu propunerea înfiinţării unui „Canton românesc”, Republica de la
Samarina (în aromână: Samarina, Xamarina, azi oraş din Grecia, prefectura Γρεβενά,
Grevená) din vara anului 1917 ş.a.
48

„capitol anexă”, la „şi alţii”. Fără o legătură coerentă cu România, soarta
aromânilor din Kosovo şi din alte regiuni ale Peninsulei Balcanice este
uşor de anticipat. Factorii politici trebuie să privească responsabil, fără
prejudecăţi (cum şi noi încercăm din ce în ce mai atent cu minorităţile
din România) pe românii din fosta Iugoslavie 1 , Albania, Bulgaria,
Ucraina sau Ungaria. Nu este vorba de un potenţial conflict (nu putem
schimba istoria, motivele/ cauzele le putem analiza sau nu, greşeli s-au
făcut şi la noi, dar nu putem lăsa rănile să sângereze), ci despre
responsabilitate, raţiune şi, nu în ultimă instanţă, dreaptă măsură,
dreptate.
Nu putem trece peste faptul că sunt multe localităţi în care
românii/ aromânii sunt numeroşi, că, de pildă, în sate ca Naupara, din
Kosovo, peste 50% din oameni vorbesc româna. Trebuie ca România să
ceară, acolo unde nu se întâmplă acest lucru, respectarea dreptului lor de
a trăi ca etnie cu limbă, tradiţii, obiceiuri proprii.
The Aromanians in Kosovo - Doomed Sons Deserted by Parents
The Aromanians, continuators of Balkan Romanity, live in all Balkan
Peninsula states. It is worth mentioning that hundreds of years ago they built
several state formations such as Great Vlachia in Thessaly, Small Vlachia in
Acarnania and Etolia, and the Aromanian-Bulgarian Empire ruled by two
brothers, Peter and Asan. What is perhaps less known is the way in which
every country considered the Aromanians as an ethnic group and even less
than less how the Romanian state, at least in the aftermath of World War II,
understood not ‘to forget’ them to say the least.
Globalization and new forms of media often induce us to
believe we ‘know’ one or the other areas of the globe. But, quite
frequently, the ‘image’ we are ‘provided with’ is rather superficial and
more often than not ‘filtered’ through the lens of certain interests. This
holds true about Kosovo, officially known as ’Kosovo-Metohia’, a
1 În statisticile iugoslave sunt 175.000 de români şi vlahi în 1948, 86.000 în 1981; în
toată fosta Iugoslavie, oficial, românii: 1 %, aromânii/ vlahii: 0,4 %. Sunt autori şi din
fosta Iugoslavie care spun/ analizează motivele pentru care această statistică este
eronată, considerând numărul lor real mult mai mare. De pildă, arată autorul, dr. Shefki
Sejdiv, Universitatea din Priştina, scrie despre aşa-numiţii „skie t’but”, „slavii calmi”, de
fapt, vlahi/ aromâni slavizaţi forţat. Prof. Stoiadinovici crede că sârbizarea a pornit cu
numele, apoi cu obligarea oamenilor să se declare drept sârbi, şi nu aromâni/ români.
49

egion/province of 1945 Yugoslavia, that covers an area of 10.887
square km, with varied relief and two plains: Kosovo şi Metohia.
This Balkan region where ancient documents place the Dardani was
under various rules. In ancient times it was part of the Macedonian state,
starting with the 2 nd century BC it was under Roman influence, then, in
the Middle Ages, under Byzantine influence. Slavic invasions started in
the 7 th century, at the middle of the 10 th century Kosovo was occupied
by the Bulgarians, then by the Byzantine state again under the rule of
Basil II the Macedonian, between 976-1025. Beginning with 1189 it
became part of Stephen Nemania’s Serbian state. Several Serbian
authors consider that part of the Vlach/Aromanian population was
Serbianized by force through different methods 1 . After the battle of
Blackbird Plain/ Kosovopolje 2 which took place on 15 June 1389,
Kosovo fell under Ottoman domination, being included into what was
known as Vijalet of Kosovo between 1437 and 1912. In 1912, during
the first Balkan war, Kosovo came under Serbian jurisdiction as the
Treaty of Bucharest in 1913 declared it ‘an integral part of the Kingdom
of Serbia’. During the World War I Kosovo came under Bulgarian
occupation, after 1918 it returned to Yugoslavia as part of Royal
Yugoslavia. During World War II eastern Kosovo was occupied by the
Bulgarians while the rest of the country became part of Albania. In 1939
Kosovo was occupied by the Italians, between 1943-1945 by the
Germans, between 1945-1974 Kosovo had a special status within the
Serbian Republic being one of the six nations that formed The Federal
Republic of Yugoslavia. Between 1974-1989 Kosovo was an
autonomous province with its own administrative structures but in 1989
its autonomy was withdrawn. Then the violent events intensely
broadcast followed which left Kosovo without the possibility of
informing an independent/autonomous state unit.
1 For instance, regarding the name of Milos Obilic who killed Murad 1 st on the
Blackbird Plain, Professor Latif Nulaku from Priştina demonstrated in Zur Toponymie
des Kosovo that the Serbian term ‘Obilici’/’ Kopilici’ in Albanian is etymologically
explained by the Romanian ‘copil’ (child) as are toponyms like ‘Kopilje’, ‘Kopilova’.
2 Two contingents of Vlachs/Aromanians from the region south of the Danube also
participated in the battle. Tanase Bujduveanu and other historians hold they were not an
army sent by Mircea The Old, the Wallachian prince, as it was long believed. Among
the Aromanians who joined the coalition was Teodor Muşat, a member of the ruling
family in Musacchia principality in Albania.
50

The history of the Aromanians in this region was not less
troubled. The Aromanians, continuators of Balkan Romanity, live in all
Balkan Peninsula states. It is worth mentioning that hundreds of years
ago they built several state formations such as Great Vlachia in
Thessaly, Small Vlachia in Acarnania and Etolia, and the Aromanian-
Bulgarian Empire ruled by two brothers, Peter and Asan. What is
perhaps less known is the way in which every country considered the
Aromanians as an ethnic group and even less than less how the
Romanian state, at least in the aftermath of World War II, understood
not ‘to forget’ them to say the least.
Another fact is that quite frequently, the policies of some
Balkan states were such as not to encourage the Aromanians to preserve
their national identity, they sometimes even forced them through
unorthodox means to let themselves assimilated.
The Aromanians from Kosovo 1 by Tanase Bujduveanu, brings
the history of the Aromanians in Kosovo under focus. Their number is
on the decrease, as the writer points out, in spite of their steady
resistance to assimilation mostly based on their religious faith 2 .
Kosovo has a long tradition in Christian history. It was crossed
by Saints Andrew and Paul. The latter reached the Balkan region,
Dyrrachium (today Durres) şi Apollonia 3 , during his second missionary
travel here and the region is known for the great number of Christian
martyrs (such as Florus and Laurus, martyred in Ulpiana near Pristina).
After the Edict of Milan was passed in 313, in Dardania there were
established dioceses in Skopje, Ulpiana and other, smaller communities.
In a letter to Rufus, the bishop of Thessaloniki, Pope Innocent I
(401-417) stated that Dardania (whose communities/dioceses were
Latin 4 ) was part of the Eparchy of Thessaloniki. Emperor Justinian,
through Novela XI on 14 April 535 established the autocephalous
1 Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo, The
Aromanians from Kosovo, Romanian-English-French, Editura George Iustinian & Justin
Tambozi, Bucureşti şi Editura Cartea Aromână, Constanţa, 2002
2 In the Aromanian, Megleno Romanian and Istro Romanian dialects there are lots of
religious (Christian) terms of Latin origin similar or identical to their counterparts in
Daco Romanian, though church terminoogy is basically of Greek or Slavic origin,
because they had their own religious administration very rarely and for a short time.
3 See the Epistles to the Philipianns and the Thessalonians. In the Epistle to the Romans
(15-19): Paul preached the Gospel starting from Jerusalem and the neighbouring
countries up to Illyrium.
4 Proofs: the names of priests, funeral inscriptions a.o.
51

ishopric of Tauresium, in the newly founded town of Justiniana Prima -
covering the 25 dioceses that existed in Dardania. After the invasions of
the Slavs and later, of the Bulgarians, the archbishopric of Justiniana
Prima disappeared, its dioceses being transferred to the Vicarage of
Thessaloniki until 737 (or 731) when Emperor Leon III the Isaurian
transferred the whole territory of the Balkans from under Rome’s
jurisdiction to that of the Patriarchy of Constantinople. Then followed
the separation of the romanized populations from the Slavs, the
Christening of the Bulgarians (864) under Tzar Boris I (852-889), the
establishing of Bulgarian Patriarchy during the reign of Simeon (893-
927), and of the Patriarchy of Ohrid (which collected canonical taxes
from ‘the Vlachs all over Bulgaria 1 ’ according to the documents of Basil
II in 1020.
The Bishopric of Vlachs was the 24 th on a list of eparchies
subordonated to the one in Ohrid in the 11 th century. At the beginning of
the 13 th century the Vlachs were masters of the Kosovo region. The
Serbian documents after the reign of King Stephen I (1196-1227)
mention the Vlachs quite often. Some documents describe them grouped
into two categories with distinct rights: the braves (the privileged) and
the travelers (closer to dependent peasants). The Vlachs are called
differently in Serbian documents: those living between Prziren and Pec
are called primikjur, then celnic. They are mentioned as living in Skopje
and all over the Kingdom of Serbia and their occupations were herding,
agriculture and small industry. In the 14 th and 15 th centuries there were
massive movements of the Vlachs who emigrated in great numbers from
Kosovo and the banks of Vardar to the north, to the Timoc and Moravia
Valleys.
During the Ottoman domination (14 th and 15 th centuries), things
got even more complicated for the Aromanians because of the ‘ethnic
modifications’ they underwent, although, the author of a document
noted, the Slavic region between the south-eastern part of Kosovo and
north-western part of Macedonia underwent powerful influences on the
part of Aromanian shepherds organized in groups of families
led/represented by a celnic. During the Dark Ages the Ottomans led a
continuous process of Muslimazation of the population in Kosovo. The
statistics of the Ottoman Empire only give confessional information not
1 The author writes that ‘the Vlachs all over Bulgaria’ are considered to be all those
living in the territories annexed by Byzantium, Kosovo included.
52

ethnic. That is why, the author notes, at the end of the 19 th century a
battle was being fought to spread instruction in the Romanian language
throughout the Balkan Peninsula – starting with 1878 Turkish
authorities allowed instruction to be carried out in Romanian. The
statistics of Romanian instruction in the Balkan area (there was an
inspector for Romanian schools in Turkey) shows there were primary
schools in Prizren, Tetovo, Skopje – Vijalet of Kosovo. In a document 1
from Monastir dated 17 October 1906 Lazar Duma, who was the
inspector and administrator of the Romanian schools and church in
Turkey, mentioned 7 schools with 247 pupils in Vijalet of Kosovo
where the total number of Romanians was 4340. Then the author shows
how after the province of Kosovo and a part from Macedonia were
included into Serbia, the autonomy of Romanian schools was no longer
recognized. If before 1913 there were 10 Romanian churches and 32
Romanian schools in the Vijalet of Kosovo and southern Macedonia, in
the aftermath of World War II, when the Aromanians were no longer
officially recognized as a distinct ethnic minority, the churches turned
Serbian and the schools were closed down. It is also worth mentioning
that as early as 1891 the Patriarchy of Constantinople had agreed that
the population should have local bishops. Nevertheless, there are
documents testifying that in the latter half of the 19 th century the
Aromanians were threatened with excommunication if they sent their
children to Romanian schools.
Tănase Bujduveanu described the Aromanians’ occupations:
agriculture, herding, small industry, trade between the south and the
north of the Balkan Peninsula, cereal trade. Firizovici (Urosevat) was
established on the railway connecting Skopje and Mitroviţa. In
Mitroviţa there are many Aromanians, and so are in Priştina (over 1000
Aromanians), who are considered the first tradesmen in town. In Prizren
(a gathering place for Aromanian tradesmen from remote areas) the
Aromanians count half the population. In Tetovo, in today’s Macedonia,
and Giacovo they form a majority of the population and are called
‘tarapani’, and the same situation is met towards Bulgaria’s frontier
where the Aromanian language is preserved. But it is difficult if not
impossible to say the exact number of Aromanians living in these areas.
1 (General Picture of the Situation of the Romanian Schools and Churches in Turkey,
also Containing the Number of the Romanian Population Divided into Declared
Romanians and Greekoman Romanians)
53

During the German occupation (1943-1945) there was carried
out a policy of ‘ethnic modifications’, Christians being pushed to the
north and replaced by Albanians. The leaders of Aromanian community
in Bucharest suggested the establishing of an autonomous Aromanian
state or state organization in the central Balkan area, Kosovo included.
A memorandum was presented to the German-Italian authorities and to
Mareshal Ion Antonescu in Bucharest. That was not a singular
enterpise 1 .
These are poignant pages from the history of a people that are
the Romanians’ next of kin and who had and still have to face dramatic
events although modern legislation brings changes for the better.When
the war in the former Yugoslavia broke out how many Romanians
thought that among so many innocent people who were killed, wounded
or suffered in the region there were Aromanians too? What do they
mean to the Romanians? We often talk about the Romanians in
Bessarabia, but we tend to forget Northern Bucovina and other places
where Romanians or their kins live. The other Romanians are
transferred to an ‘annex’ or ‘and others’ chapter. Without a coherent
connection to Romania the fate of the Aromanians in Kosovo and other
regions of the Balkan Peninsula is easy to anticipate. The political
authorities should feel more responsible for the Romanians living in the
former Yugoslavia 2 , Albania, Bulgaria, Ukraine, or Hungary, without
prejudices in the same way we try to consider the minorities living in
Romania. It is not that a potential conflict is lurking in the region (we
cannot change history, but we can analyse the motives and the mistakes
made so far, we cannot have wounds bleed). We refer to resposiblity,
reasonable action and in the last analysis, justice. We cannot forget that
1 These are part of the facts / initiatives concerning this thing – could be remembered
London, where in the year 1912 it was suggested that a ‘Romanian canton’ should be
established, the Republic of Samarina ((în aromanian: Samarina, Xamarina, today a
town azi from Greece, Γρεβενά, Grevená Prefecture) in the summer of 1917 etc.
2 In Yugoslavian statistics there were 175.000 Romanians and Vlachs în 1948, 86.000 in
1981; the official data in the whole former Yugoslavia: Romanians - 1 %, Aromanians/
Vlachs - 0,4 %. There are authors, some from former Yugoslavia, who claim the official
data are erroneous and the real number of (A)Romanians is a lot larger. They also
analyse the causes of the situation. Dr. Shefki Sejdiv from the University of Priştina
shows that the so-called „skie t’but”, „calm Slavs”, are in fact Vlachs/ Aromanians
Slavised by force. Prof. Stoiadinovici believes that the process of Serbianisation started
with people being forced first to change their names and then declare themselves as
Serbians not (A)Romanians.
54

there are many communities in which the (A)Romanians are numerous
and in such villages as Naupara in Kosovo, over 50 % of the population
speak Romanian. Romania has to demand that their rights as an ethic
group to speak their native language and practise their own traditions
and customs should be observed there where they are not.
MIHAELA ALBU (ROMÂNIA)
Un topos literar - Bărăganul
55
(Translation: Aloisia Sorop)
Pentru mulţi scriitori români, Câmpia
Bărăganului a fost întotdeauna o geografie
suprareală sau mai degrabă o utopie şi un mit.
Bărăganul are o existenţă milenară, iar cei care
locuiesc acolo ştiu bine că el este uneori „leneş şi
nesupus”, oamenii având sentimental că „viaţa se încheagă din
somnolenţă şi se perpetuează în miraj.” (Panait Istrati). Acest „miraj”
este – într-un mod metaforic – visul fără sfârşit al „trecerii peste
limită”, al încălcării „graniţelor” către civilizaţie.
Moto: „Osia lumii trece Prin Bărăgan” (Fănuş Neagu)
1. Stepa românească – Câmpia Bărăganului
Dacă un român ar fi întrebat despre specificul geografic al ţării
sale, ar vorbi în mod obişnuit despre diversitatea de relief şi, cu
sigurană, mulţi se vor referi la ceea ce poetul şi filosoful Lucian Blaga
denumise „spaţiu ondulat”. Deşi noi ne definim în funcţie de acel
„spaţiu mioritic”, „spaţiu ondulat”, de spaţiul-matrice cu alternanţa dealvale,
fără îndoială că trebuie să ţinem seama şi de alte arii geografice de
pe teritoriul României. Astfel, pe lângă Munţii Carpaţi şi dealurile
noastre, în sud se întinde, după cum ştim, o vastă câmpie, acea Câmpie a
Dunării care include şi Bărăganul. Acesta este preeria românească care
aminteşte de stepa rusă, de pusta maghiară, dar şi de nesfârşitul mării
sau al oceanului: aceeaşi imensitate şi aceeaşi iluzie a neţărmuritului.
Acest teritoriu aparte nu putea să nu constituie subiect de inspiraţie

pentru scriitorii români, el fiind descris în maniere diverse, dar şi din
puncte de vedere diferite de Alexandru Odobescu, Panait Istrati, Mircea
Eliade, George Călinescu, Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Fanuş
Neagu, Constantin Ţoiu ş.a.
Etimologic, termenul provine din limba turcă şi are sensul de
„furtună” sau „uragan”, Bărăganul fiind un teritoriu unic, o regiune
ciudată şi minunată în acelaşi timp, o combinaţie între „deşert şi
nondeşert”, cum îl caracterizase odată Nicolae Iorga.
Modelul clasic al descrierii Bărăganului, un exemplu de descriere
literară de altfel, îl găsim în acea singulară şi interesantă carte care este
eseul Pseudokynegeticos de Alexandru Odobescu. O formulă inedită
având ca pretext vânătoarea, acest eseu este de fapt o plimbare literară
prin istoria artelor, a muzicii, a literaturii, prin folclor şi tradiţii, „un
mozaic” (în accepţiunea lui G. Călinescu), dar este mai presus de toate o
călătorie în timp şi spaţiu. „M-am apucat să colind răstimpii şi spaţiile,
căutând cu ochii, cu auzul şi cu inima, privelişti, răsunete şi emoţii
vânătoreşti”, spunea Odobescu în scrisoarea sa adresată celui care îi
ceruse să scrie o doar Prefaţă pentru tratatul său, dl. C.C. Cornescu. (v.
Alexandru Odobescu, Pseudokynegetikos, 1964: 25).
1. a. Bărăganul – Arcadia românească
“Şi eu am fost în Arcadia!” – exclama Odobescu la începutul
descrierii Bărăganului, spaţiul în care vânătorii pot întâlni Paradisul.
Întreaga descriere se încadrează între această exclamaţie şi blestemul
gogolian – „Dracu să vă ia, câmpiilor, că mult sunteţi frumoase!” (Idem:
39). Recunoscând că descrierea sa este aproape o adaptare a
fragmentului din Taras Bulba de Gogol, scriitorul român sugerează
implicit similarităţile dintre Bărăganul nostru şi stepa rusească.
Odobescu, Călinescu şi Fănuş Neagu descriu Bărăganul ca pe o
Arcadie, un teritoriu bogat în grâne, dar şi un spaţiu atractiv, cum îl
percepea Fănuş Neagu în Postfaţa cărţii sale În văpaia lunii (Fănuş
Neagu, 1979: 355), dar şi Panait Istrati când exclama: „Doamne, ce
frumos e!” (Istrati, 1987: 210).
Grâul este bogăţia Bărăganului, grâul l-a făcut cunoscut, grâul
este „legea omului, aşa cum legea calului este iarba, iar a vinului
cântecul”, adăuga Fănuş Neagu. „Osia lumii trece prin Bărăgan fiindcă
începutul şi durata tuturor lumilor trece prin spicul unui fir de grâu”, îşi
continua scriitorul în mod metaforic confesiunea sa. (Ibidem).
56

Pe de altă parte, în volumul de proză Un regat imaginar, Ştefan
Bănulescu descria „pământul întreg (care) e galben de atâta porumb.
Când apune soarele, rămâne ziuă că e porumbul.” (Bănulescu, 1997:
45). Deopotrivă lanurile de grâu şi porumb dau impresia unei imensităţi
galbene şi oamenii aproape că nu mai deosebesc porumbul de soare: „În
faţă începea să crească o dungă galbenă. Porumbul sau soarele”. (Idem,
op. cit.: 47).
Viaţa oamenilor în Bărăgan este influenţată de anotimpuri, viaţa lor
este coordonată de vreme. Vara, câmpia le dăruieşte recolte, acesta
fiind, de fapt, scopul pentru care ţăranul lucrează întregul an. “Legea lui
era grâul, semănat cu mâna în Bărăgan pentru toţi, urcat cu spinarea în
moară.” Acesta este Bărăganul, câmpia ai cărei „plămâni respiră grâu”.
(Fănuş Neagu, op. cit: 357).
1. b. Bărăganul – ţara salcâmului
„Satul meu îşi sprinjină oasele pe salcâmi” (Fănuş Neagu)
Baraganului, acestei câmpii „miraculoase”, aşa cum mulţi
scriitori români au perceput-o, acestui teritoriu bogat şi sărac în acelaşi
timp, un straniu melanj de sălbăticie şi bogăţie, unde deopotrivă vânători
şi ţărani îşi găsesc motivaţia de a trăi, acestui spaţiu îi este specifică
numai o anumită floră. În afară de ciulini, în vastul teritoriu, unde iarna
zăpada este din abundenţă, iar vara soarele străluceşte cu putere,
singurul copac care poate rezista climei agresive este salcâmul. În satul
Moromeţilor, „în fundul grădinii lui Moromete, „locul era plin de
salcâmi şi de iarbă înaltă”. „Un salcâm uriaş… foarte stufos şi înalt”
(Marin Preda, 1955: 53) devine o parte importantă în conflictul
romanului. Moromete, ţăranul care încearcă să evite plătirea impozitelor
deoarece şi el (ca majoritatea) nu are bani, a tăiat salcâmul şi l-a vândut:
„de vreme ce nu avea altceva să vândă, salcâmul trebuia tăiat”, va
comenta naratorul. Mai târziu, Moromete, trist şi mândru în acelaşi
timp, va vorbi în termeni admirativi despre pomul sacrificat pentru a-şi
plăti impozitele. Naratorul însuşi va sublinia importanţa simbolică a
salcâmului: „Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălţimea şi coloana lui
stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina,
caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau
împrejurimile.” (Idem, op. cit: 56).
57

Şi Fănuş Neagu amintea de asemenea de multe ori (în În bătaia
lunii) despre salcâmii tăiaţi (morţi, cu alte cuvinte), descriindu-i ca pe
nişte fantome.
1. c. Bărăganul – ţara ciulinilor
Paradoxal, Bărăganul, „ţara grânelor”, este de asemenea un câmp
sălbatic, „ţara ciulinilor violeţi” care l-au inspirat pe scriitorul românfrancez
Panait Istrati în faimosul roman Ciulinii Bărăganului. Aici,
Istrati recurge la începutul naraţiunii la o proiecţie a timpului şi o
delimitare a spaţiului: „Când soseşte toamna, întinsele câmpii ţelinoase
ale Munteniei dunărene se pun să trăiască, timp de o lună, existenţa lor
milenară”. (Istrati, op.cit., 1987: 207). Prin urmare, toamna şi „existenţa
milenară” sugerează repetiţia care înseamnă un timp fără sfârşit şi un
spaţiu nelimitat (câmpia întinsă). A doua propoziţie se referă din nou la
„stepa fără hotar” şi, în mod gradual, autorul introduce localizarea –
„Muntenia” (Wallachia), „duioasa Ialomiţa” şi „Dunărea ursuză”,
adjectivul fiind o proiecţie a sentimentelor locuitorilor. Felul relaţiei
între om şi Bărăgan este de asemenea accentuat încă de la început:
„lupta vicleană cu omul harnic pe care nu-l iubeşte”.(…). Ca un deşert,
„Bărăganul e singuratec. Pe spatele lui nici un copac.” (Idem, op. cit:
208). De multe ori, naratorul transferă caracterisiticile umane către
teritoriu: „La început Bărăganul pare pasiv, „ca un om care s-ar trânti cu
faţa la pământ şi n-ar mai voi nici să se scoale, nici să moară. Un uriaş!”
(Idem: 208).
„O importantă prezenţă narativă o constituie pustiurile Dunării şi
ale Deltei sau câmpia Bărăganului”, remarca criticul Aureliu Goci în
Prefaţa la una dintre reeditările versiunii româneşti la Ciulinii
Bărăganului (op. cit.: 14). În roman are loc o continuă luptă între
câmpie şi om, iar câştigătorul este aproape totdeauna Bărăganul: „Întins
de când lumea, peste toate ţarinile pe care le arde soarele, între duioasa
Ialomiţă şi Dunărea ursuză, în lupta vicleană cu omul pe care nu-l
iubeşte şi căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a
hoinări şi de-a urla în toată voia.” (…) „Căci Bărăganul e singuratec.”
(Idem, 1987: 208). Când vine toamna, iar cocorii pleacă spre ţările
calde, Bărăganul rămâne singurul stăpân. Aici, omul se află sub
dominarea geografiei pe care trebuie să o accepte şi să înveţe cum să
supravieţuiască după regulile acestui special teritoriu - „pământul care
nu cunoaşte nici un stăpân” (Idem: 29), unde nu găseşti „pe spatele lui,
58

nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici
împotriva foamei nu prea e treaba lui să te apere.” (Ibidem). Fără
îndoială, din timp în timp, scriitorul nu poate uita că acolo se găsesc şi
părţi ale Bărăganului în care pământul pare a fi „o Arcadie” şi descrie
ambele maluri ale râului Ialomiţa, unde „pământurile sunt mănoase,
moşiile numeroase. Acolo, Bărăganul îşi rupe dinţii.” (Idem, 1987: 226).
1. d. Bărăganul – „Ţara cârdurilor de dropii” (Odobescu)
Chiar dacă în mare parte Bărăganul e „ţara ciulinilor”, fauna
este, în schimb, bogată şi variată. De aceea putem spune, printre altele,
că Baraganul este în acelaşi timp şi „ţara cârdurilor de dropii”: „În iulie,
dropiile, la fel ca flamingii de la Dunăre, îşi trec puii prin grâu ca să-i
îmbrace în purpură”, scrie metaforic Fănuş Neagu. (op. cit.: 358). Este o
pasăre foarte ciudată, foarte dificil de văzut sau de prins – aşa cum
aflăm de la un alt scriitor, născut în Câmpia Dunării, Ştefan Bănulescu.
În nuvela sa intitulată Dropia, pasărea aceasta nu este numai o metaforă,
ci şi o prezenţă vie a locului. Această pasăre rară este „greu şi de văzut,
nu numai de prins. (…) Dropia nu se poate prinde nici vara, nici toamna,
e greu şi de zărit, stă la capăt de mirişte, în soare. Şi în soare nu te poţi
uita. Numai iarna pe polei o poţi atinge, când are aripile îngreuiate şi nu
poate zbura şi seamănă la mers cu o găină. Greu şi atunci”, explică
aluziv Victoria unui „străin”, Miron, care îşi căuta fosta dragoste din
tinereţe. “Rar cineva care să prindă clipa potrivită. De multe ori, când e
polei, nu-i dropie, şi când e dropie nu cade polei”, continuă ea în acelaşi
stil metaforic şi aluziv. (Bănulescu, op. cit.: 43).
2. Bărăganul – un pământ legendar
Mircea Eliade, binecunoscutul savant şi scriitor român, a văzut
Bărăganul ca pe un teritoriu legendar, unde spaţiul este mai puternic
decât timpul.
Prin urmare, aproape că nu este ceva neobişnuit că aproape peste
tot, în orice operă literară, cititorul poate descoperi – în paralel sau în
interferenţă – deopotrivă elementele geografice reale şi perspectiva
utopică. Ponderea diferită creează diferenţa. La Bănulescu, în Cartea
Milionarului, conform unui alt critic literar român, Ion Negoiţescu,
câmpia este „Utopia în sensul său larg, de topos plăsmuit, contravenind
realului chiar dacă îi împrumută elemente diverse.” (Ion Negoiţescu,
2000: 43). Una dintre cărţile lui Bănulescu se numeşte chiar Un regat
imaginar şi câteva poeme din final au titluri care par desprinse din
59

asme („Om fără noapte”, „Cuţitul de aur”, „Soarele, corb auriu”,
„Omul şi moartea”).
Pentru Fănuş Neagu, Bărăganul este „poarta de intrare în
eternitatea bucuriei” (În văpaia lunii: 355). Vechile poveşti, legendele,
oamenii de la câmpie au fost subiecte constante şi fundal pentru cărţile
sale. Toate acestea i-au dat de asemenea acel dar special de a visa,
permiţându-i să construiască un pod între prezent şi trecut, între mit şi
realitate şi chiar (după cum el însuşi afirmă) să-l facă scriitor:
„Bărăganul, apele, poveştile bunicii şi ale părinţilor (…) au făcut să se
nască în mine scriitorul de mai târziu.” (Idem: 356). În alt sens,
Bărăganul este chiar o „fata morgana”, miracolul creat de imensitatea
deşertului.
Aşa este pentru romancierul G. Călinescu. Când îşi urmează
personajele – Felix şi Otilia – în drumul lor la ferma din Bărăgan, ca
oaspeţi a unui fermier bogat, Pascalopol, câmpia pare un loc ciudat, fără
hotar (ca un deşert), aflându-se totodată în afara timpului. Cu o lipsă a
proporţiilor sau cu proporţii „nebune”, Bărăganul se arată ca un teritoriu
nelimitat unde civilizaţia nu are niciun sens şi pare „un deşert scitic”
anistoric: „Era un ceas numai de când Felix coborâse din tren, şi Felix se
simţea pierdut de sute de ani pe locuri în care orice urmă de civilizaţie
fusese distrusă de mult de soare şi de ierburi”. (Enigma Otiliei, 2000:
55). Astfel, ni se sugerează, în Bărăgan, soarele şi vegetaţia sunt singurii
„stăpâni”. Timpul şi chiar spaţiul şi-au pierdut dimensiunile reale:
„Felix nu-şi putu da seama dacă se aflau la două sute de metri depărtare
sau la câţiva kilometri.” (Ibidem).
Dacă privim în ansmblu, romanele care au ca fundal Bărăganul
plecând de la o descriere literară a locului geografic real la identificare
câmpiei cu regiune utopică, parcurgem „drumul” dintre fragmentele
descriptive (în manieră clasică) şi povestirile sau romanele mitice şi
simbolice.
3. Bărăganul – un „ocean” imprevizibil
În eseul lui Odobescu, potenţialul vânător trece prin „deşertul
Bărăganului”, dar în faţa lui se întinde întotdeauna „spaţiul nemărginit”
cu „valurile de iarbă” ca un „nestatornic ocean” (op. cit.: 36). În
Moromeţii, de asemenea, vântul de dimineaţă face câmpul semănat cu
grâu să pară în unduire ca valurile mării. Acest fel de comparaţie, cu
mulţi termeni din acelaşi câmp lexical, este folosit şi de Călinescu şi o
întâlnim într-o descriere memorabilă a Bărăganului din Enigma Otiliei.
60

Astfel, câţiva copaci izolaţi în câmpia goală păreau „pierduţi ca nişte
trunchiuri moarte pe valurile mării”. Vântul cald era „masiv ca o undă
marină”. Călătorii – Felix şi Otilia – „pluteau pe o mare galben-verzuie,
în care valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia orizontului.”
(op. cit.: 54).
4. Bărăganul şi conotaţiile sale semantice
Termenul „Baragan” este un substantiv propriu, un loc real, dar
şi o caracteristică, având o conotaţie specială în limba română. Panait
Istrati, un „expert” în câmpia aceasta, explică una dintre ele. După el,
„în toate ţările locuite de români”, când o persoană „îşi îngăduie prea
multe libertăţi în public”, este apostrofat: “Ia ascultă, mă: ce, ori te crezi
aici pe Bărăgan?” (Idem: 208). Astfel, lipsa de limite este transferată
oamenilor, modului lor de comportament şi de înţelegere a lumii. În
aceeaşi direcţie, dar cu un plus de conotaţii este şi o altă sintagmă
comună: „Ăsta-i sfârşitul lumii, copii. Ei fac din noi tot ce le place, ca
pe Bărăgan.” (Idem: 274). Şi să nu uităm că Ciulinii Bărăganului este o
carte dedicată „poporului român, celor 11.000 de ţărani asasinaţi de
către guvernul român” în răscoala din 1907!
5. Omul şi Câmpia
Dacă Lucian Blaga ne-a propus conceptul de „spaţiu mioritic”
ca o manieră filosofică de a explica spiritul românesc prin peisajul
nostru (spaţiul deal-vale, „ondulat” şi infinit), au fost de asemenea şi alţi
scriitori care au perceput obiceiurile şi sufletul ţăranului din sudul
României prin marca infinităţii şi a monotoniei reliefului câmpiei. Marin
Preda, unul dintre cei mai autentici scriitori români contemporani, vedea
ţăranul din Câmpia Dunării ca pe un gânditor, un contemplativ, însă mai
mult în manieră socratică şi mai puţin una pragmatică. „În câmpia
Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de al doilea război”, perioada când
familia Moromete este descrisă ca un model de familie românească,
„timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără
conflicte mari”. (Marin Preda, Moromeţii, 1995: 7). Era viaţa unei
familii din Bărăgan şi Moromete, tatăl şi prototipul ţăranului de la
câmpie, care are propria filosofie de viaţă, este surprins de la început
cum „stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba,
nu se uita în mod deosebit.” Chiar „fumul ţigării din mâna lui se ridica
drept în sus, fără grabă şi fără scop.” (Ibidem).
61

Lipsa de „grabă” şi de „scop” pare să caracterizeze viaţa din
Bărăgan. Oamenii acestor largi spaţii au împrumutat de la câmpie
sentimentele speciale de vastitate şi eternitate. „Dacă cumva eşti înarmat
contra acestor două nevoi ale gurii (setea şi foamea, n.n.) şi dacă vrei să
te afli singur cu Dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan. E ţinutul pe
care Creatorul l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în
voie.” (Idem: 208). Locuitorii câmpiei au trăsătura specială a „omului
din Bărăgan”, tendinţa de a visa şi de a contempla lumea. “Sunt locuri în
lume destinate contemplării”. Cel care locuieşte în Bărăgan „e o fiinţă
oarecum tăcută.” (…) „Visări, gândiri, înălţare şi pântec gol, iată ce dă
gravitate omului născut pe Bărăgan.” Omul „preferă să asculte
cuviincios” şi aceasta se întâmplă „fiindcă viaţa lui e grea şi el
nădăjduieşte mereu că cineva va veni poate odată să-i arate cum ar
putea să muncească mai cu folos îndărătnicul lui Bărăgan.” (Idem: 209).
Concluzii
Pentru mulţi scriitori români, Câmpia Bărăganului a fost
întotdeauna o geografie suprareală sau mai degrabă o utopie şi un mit.
Bărăganul are o existenţă milenară, iar cei care locuiesc acolo
ştiu bine că el este uneori „leneş şi nesupus”, oamenii având sentimental
că „viaţa se încheagă din somnolenţă şi se perpetuează în miraj.” (Istrati:
1337). Acest „miraj” este – într-un mod metaforic – visul fără sfârşit al
„trecerii peste limită”, al încălcării „graniţelor” către civilizaţie, către
oraşul unde locuitorii „au pâine pe masă”.
În opinia lui Lucian Blaga, „şesurile româneşti sunt pline de
nostalgia plaiului. Şi, de vreme ce omul de la şes nu poate avea în
preajmă acest plai, sufletul îşi creează pe altă cale atmosfera acestuia:
cântecul îi ţine loc de plai.“ (L. Blaga, Spaţiul mioritic, în Trilogia
culturii, 1944: 168).
Putem găsi „nostalgia plaiului” în literatura în care personajele
trăiesc în Câmpia Română? Nu am găsit-o, cel puţin la autorii citaţi aici.
Putem descoperi acelaşi mod de „sens mioritic al destinului” în folclorul
celor de la câmpie? Este un subiect care va trebui studiat cu altă ocazie.
Ne-am limitat la câţiva dintre scriitorii care au văzut omul ducându-şi
destinul ca locuitor al spaţiului fără limite al câmpiei. Această câmpie,
ca un ocean, îi determină o perspectivă diferită. Scriitorii au descris
acest teritoriu şi s-au străduit să înţeleagă deopotrivă existenţa
locuitorilor din Bărăgan şi modul lor particular de a înţelege viaţa.
62

A Romanian Literary Topic – The Baragan Plain
For many Romanian writers the Baragan plain has always been
geography beyond real, or rather a utopia and a myth.
The Baragan has a millenary existence, and the people who live there
know that it is sometimes “lazy and disobedient” and they have the feeling that
“life takes its form from sleepiness and gets its continuity from mirage.” (Panait
Istrati). This “mirage” is – in a metaphorical way – the endless dream of
“walking the line”, of crossing “borders” toward civilization.
Motto: “The world axle is passes through Baragan.” (Fanus Neagu)
1. The Romanian Steppe – the Baragan Plain
If you were to ask the Romanians about the geographic specificity
of their country, the answer would commonly refer to the diversity of
the relief and especially to what the poet-philosopher Lucian Blaga
called “the undulatory space”. Even though we usually define ourselves
according to what Blaga called “the mioritic space”, “the undulatory
space”, the matrix-space with the alternation hill-valley, we have to take
into consideration the other geographic areas of the Romanian territory.
Besides the Carpathians and the hills, a vast plain lays in the south, the
Danube Plain, which includes the Baragan. This is the Romanian prairie
that reminds us of the Russian steppe, of the Hungarian pusta, but also
of the unlimited sea or ocean: the same immensity, and the same illusion
of no boundaries.
This vastness of plain, reminiscent of the immensity of the sea or of
the ocean, was described in different manners and from different points
of views by the Romanian writers such as Alexandru Odobescu (1834-
1895), Panait Istrati (1884-1935), Mircea Eliade (1907-1986), George
Calinescu (1899-1965), Marin Preda (1922-1980), Stefan Banulescu
(1926-1998), Fanus Neagu (1932-), Constantin Toiu (1923-), etc.
In Romanian, the word comes from Turkish and means “gale”,
“snowstorm”. The Romanian Baragan is a very strange area, a
combination between “desert and no desert”, as one of the most
important Romanian historians Nicolae Iorga (1871-1940) described it.
The classic example of the Baragan picture (being at the same time a
model of a literary description) could be found in one of the most
singular and interesting books in Romanian literature, the essay called
Pseudocynegeticos, by Odobescu. An inedited literary formula, taking
63

as a pretext “the hunting”, the essay is a kind of literary journey in the
history of arts, of music, of literature, in folklore and traditions, it is “a
mosaic” (in George Calinescu’s terms), but it is above all a journey in
time and space. “I started scouring the ages and spaces, looking for
sounds and hunters’ emotions with my eyes, my ears and my heart”,
wrote Odobescu in his Preface. (Alexandru Odobescu,
Pseudokynegetikos, Bucureşti: Tineretului, 1964: 25).
1. a. The Baragan – a Romanian Arcadia
“Et in Arcadia ego!” – exclaims Odobescu in the beginning of his
description of the Baragan plain, the space where hunters can find their
Paradise. The entire description is framed between that exclamation and
a Gogolian expletive – “Damn you, plains, you are so beautiful!” (Idem:
39). Recognizing that his description is almost a kind of translation of a
fragment from Gogol’s Taras Bulba, the writer implicitly suggests the
similarities between the Romanian Baragan and the Russian steppe.
Odobescu, Calinescu and Fanus Neagu described the Baragan as an
Arcadia, a rich territory in grain and an attractive space. “Out of what
Baragan really is, my flesh withholds … the everlasting fragrance of the
wheat”, confesses Fanus Neagu in the Postface of his book În văpaia
lunii (Under the Moonshine, 1979: 355.) or Panait Istrati exclaims:
“God, such a beauty!”
Wheat is the real richness of the Baragan, wheat has made this land
famous; wheat is “the human law, just as the horse’s is grass and the
wine’s, song”, adds Fanus Neagu. “The world’s axle passes through
Baragan, because the beginning and the duration of all worlds passes
through the ear of a stalk of wheat”, the writer continues metaphorically
his confession.
On the other hand, in his short stories book – An Imaginary
Kingdom - Stefan Banulescu describes “the yellow land with the
abundance of corn; when the sun sets, daylight goes on because of the
corn.” (Banulescu), 1997: 45). Both wheat and corn fields give the
impression of a yellow vastness, such that people almost can’t tell corn
from sun anymore. “A yellow stripe began growing on the horizon. The
corn or the sun.” (Idem: 47).
The seasons influence people’s life in the Baragan. Their life is
coordinated by the time of year. In summer, the plain gives them crops,
which is in fact the real purpose for which the peasant works an entire
64

year. “His law is wheat, active in every action of life.”. This is the
Baragan, the plain whose “lungs breathe wheat.” (Fanus Neagu, op. cit.:
357).
1. b. “My village props its bones on acacia trees” (Fanus Neagu)
The Baragan, this “miraculous” plain, as many Romanian writers
felt or wrote, this “edge of infinity”, this rich and poor territory, a
strange mélange of wilderness and richness, where both hunter and
peasant find their reason to live, can be branded through some specific
plants. Besides the thistles, in this vast territory, where – in winter –
snow is abundant, and in summer the sun shines so hard, the only tree
that could resist to the aggressive weather is a species of the acacia. In
the village of the Morometes “the place was full of acacias and tall
grass”. “A giant acacia tree… very leafy and tall” becomes an important
part in the plot of the novel. Moromete, the peasant who tries to avoid
paying taxes because he (as most others) has no money, cut the acacia
and sold it: “since they had nothing else to sell, the acacia had to be cut
down” (Marin Preda, Morometii, p. 111), the narrator comments.
Moromete himself, in a simultaneously sad and proud tone, describes
admiringly the sacrificed tree. “The acacia had to be standing there, with
its majestic height and its leafy crown like a sentinel above all that part
of the village; now everything seemed to have shrunk in size. The
garden, the horses, Moromete himself, looked as if they had been
dwarfed. The open sky, and the fields now seemed to dominate the
neighborhood.”
Fanus Neagu remembers also many times (in Under the Moonshine)
about the dead acacias and describes them as phantoms.
1.c.. The Baragan - the country of the thistles
Paradoxically, the Baragan, “the country of grain”, is also a wild
field, “the country of the violet thistles,” which inspired the Romanian-
French writer Panait Istrati 1 in his well-known novel The Thistles of the
Baragan., Istrati begins his novel with a projection of time and the
1
André Gide (Univers, 1970: 551) wrote about the French-Romanian writer:
„It was with great pleasure that I read Kira Kiralina, the particularly lively
story of Panait Istrati’s, a narration of a genuine fragrance redolent of some
stories from Thousand and one nights or maybe of any other picaresque novel”.
65

delimitation of space: “When autumn dawns, for one month, the vast,
wild plains of Danubian Wallachia settle down to their millenary
existence” (Panait Istrati, The Thistles of the Baragan, NY: The
Vanguard Press, 1930: 9).
Therefore, the fall and “the millenary existence” suggest the
repetition that means an endless time and a boundary space (the vast
plain). The second sentence refers again to “the endless steppe” and
gradually the author introduces the place – “Muntenia” (Wallachia),
“the woeful Ialomitza” river and “the grumbling Danube”, the adjectives
being a special projection of the inhabitants’ feelings. The type of
relation between man and the Baragan is stressed also from the very
beginning: “the sly battle with the hardworking man whom he loves
not… (…) Like a desert, “the Baragan is solitude itself. Not a tree on his
back” (Istrati: 11).
The narrator transfers human characteristics to the territory: “At first
the Baragan appears passive, like one who lies down, buries his face in
the ground and refuses either to rise or die. A giant!” (op. cit.: 10).
“An important narrative presence is the emptiness of the Danube
and the Delta or the Baragan prairie”, writes the critic Aureliu Goci in
the Preface to one of the Romanian versions of The Thistles of Baragan
(Ciulinii Baraganului, Bucureşti: Mondero Publishing House, 1992: 14).
In this novel there takes place a continuous fight between plain and
man, and the winner is, almost always, the Baragan: “Stretched out,
since all eternity, over all the sun-scorched lands between … Ialomitza
and the Danube, the Baragan wages a sly war, throughout spring and
summer, against the hard-working peasant whom it loves not and to
whom it refuses any comfort, except for that of wandering and
screaming of the top of his lungs” (...) “For the Baragan is solitude itself
When fall comes and the storks leave for warmer countries, “the steppes
of the Baragan assume complete mastery.” (op. cit.: 10-11). In Baragan,
the man is under mastership of the geography, and he has to accept this
and learn how to survive according to the rules of this special territory,
“that land that knows no master” (Idem: 29), where you cannot find “a
tree on its back; and between one well and the next, a man has time
aplenty to die of thirst.” (Idem: 11).
Here, man is under the dominion of geography, which he must
accept and learn to survive under the rules of this special landscape, “the
land which known no master” (Idem: 29), “on whose back you find no
tree! And from one well to the next, one has all the time in the world to
66

die of thirst. Even against hunger this land will not defend you.”
(Ibidem). Undoubtedly, from time to time, the writer cannot forget that
there are also parts of the Baragan where the land seems to be “an
Arcadia” and describes both sides of the Ialomitza river where “the land
is fertile and farms numerous. There, the Baragan gnaws with broken
teeth.” (Idem, 1987: 226).
1.d. The Baragan - “The land of bustard flocks” (Odobescu)
Even if most of Baragan is the land of acacia trees, its fauna is
instead quite rich and varied. That is why we can also say that the
Baragan is also “the land of bustard flocks”: „In July the bustards (…),
like the Danube flamingos, walk their chicks through the wheat fields to
dress them in purple”, wrote Fanus Neagu (op. cit: 358).
It is a very strange bird, very difficult to see or to catch – as we
learn from another Romanian writer, born in the Danube Plain, Stefan
Banulescu. In his novel entitled Dropia (The Bustard), this bird is not
only a metaphor, but also a reality of this part of the country. This rare
bird is “hard to catch sight of, not only to grasp. The bustard can’t be
caught either in summer or in autumn, it is difficult to get a glimpse of,
it stands in the sun at the edge of the stubble. And one can’t look at the
sun. It is only on the glazed frost in winter that one can touch it, when
its wings get heavy hindering its ability to fly and making its walk look
like a hen’s. Even then it’s a hard job”, explains allusively Victoria to a
“stranger”, Miron, who was looking for his first love. “Rarely can
anyone catch the right moment. Many times, when there is glazed frost,
there is no buster in sight, and when there is one, there is no glazed
frost”, she continued in the same metaphoric and allusive style.
(Banulescu, op. cit.: 43).
2. The Baragan – a legendary land
Mircea Eliade, the well-known scholar and writer, saw the Baragan
Plain as a legendary territory, where space is stronger than time.
Therefore, almost everywhere, in every Romanian literary work, the
reader can detect – in parallel or in interference – both the real
geographical elements and the utopian perspective. The difference in
scale makes the difference. In Banulescu’s The Millionaire’s Book
(Cartea Milionarului), according to another Romanian critic, Ion
67

Negoitescu, the plain is “the Utopia in a large sense, like an imaginary
topos, in perfect opposition with the real, even though it borrows
different elements from it.” (Scriitori romani contemporani, 2000: 43).
One of Banulescu’s book is named exactly An Imaginary Kingdom
and the titles of some poems in the end of the volume seem to come
from a fairy tale (“A Man with no Night”, “The Gold Knife”, “The Sun,
a Golden Raven”, “Man and Death”).
For Fanus Neagu, the Baragan is “the gateway into timeless joy.”
(op. cit.:355). The old stories, the legends, the people from the plain
themselves were constant subjects and background for his books. All
these gave him also that special gift of dreaming, allowing him to make
a bridge between past and present, between myth and reality, and, as he
admits himself, made him a writer: “The Baragan plain, the bodies of
water, my parents’ and my grandparents’ stories gave birth to the writer
in me.”(Idem: 356). In another way the Baragan is a “fata morgana”, the
miracle created by the vastness and the immensity of the desert. This is
true for novelist George Calinescu, for example, when he follows his
characters – Felix and Otilia – on their way as the guests of a rich
farmer, Pascalopol, the Baragan plain seems a very strange place with
no limits (like a desert) and beyond time. With a lack of proportions or
with “mad” proportions, the Baragan looks like a wasteland where
civilization has no meaning and seems to be a historical “scythic
deserts”: “It was only one hour since Felix had gotten off the train, but
he felt lost for hundreds of years in the places where all trace of
civilization had long been destroyed by the sun and vegetation” (G.
Călinescu, Enigma Otiliei. Otilia’s Enigma, Bucureşti, Cartex, 2000: 55).
So, in Baragan, the absolute “masters” are the sun and vegetation.
Time and even space lost their real dimensions: “Felix couldn’t realize
if they were two hundred meters or a few kilometers away.” (Ibidem).
Thus, from a literary description of the real geographical place to
the identification of the plain with the Utopian region, this is the “road”
between the descriptive fragments (in the classical manner) and the
mythical and symbolical stories or novels.
3. The Baragan – a fickle ocean
In Odobescu’s essay about hunting, the potential hunters scour “the
desert of the Baragan”, but in front of them is always “that boundless
space” with “waves of grass” like a “fickle ocean”. In Morometii (The
68

Morometes) also the light morning breeze transforms the wheat into
sea-waves.” This kind of comparison, with many words from the same
lexical field Calinescu uses, too, in a memorable description of the
Baragan in his novel Otilia’s Enigma. Some isolated trees in the empty
field seemed “dead block stems on the waves of the sea”. The warm
wind was “massive like a marine wave”. The two main characters, like
two travelers – Felix and Otilia – “were floating on a yellow-green sea,
where the high waves hinder the eyes to set the horizon line in its place”
(op.cit.: 54)
4. The Baragan – and its semantic connotations
The “Baragan” is a proper noun, a real place, but also a qualification
with a special connotation in the Romanian language. Panait Istrati, an
“expert” in the Romanian plain, explains one. According to him,
“everywhere in Romania, when a man takes too many liberties in
public”, he is apostrophized: “where do you think you are: on the
Baragan?” (Idem: 208). Thus, the lack of boundaries is transferred to
the people, to their behavior and way of understanding the world. In the
same direction, but with a plus of connotation is another commonly used
phrase: “It’s the end of the world, children. They are doing as they
please with us. It’s like the Baragan.” (Idem: 247). Let’s not forget that
The Thistles of the Baragan is dedicated to “the Romanian people; to its
eleven thousand peasants murdered by the Romanian government” in
the 1907 revolt!
5. The Man and the Plain
If Lucian Blaga invented the concept of “the mioritic space” as a
philosophical manner to explain the Romanian soul and spirit through
the Romanian landscape (“the undulating and infinite landscape” of hills
and valleys), there are also other writers who described the behavior and
the spirit of the peasant from the south of Romania through the mark of
infinity and the monotonous relief of the plain. Marin Preda, considered
one of the best Romanian contemporary writers, sees the peasant from
the Danube Plain as a thinker, a contemplative, in a “Socratic” manner,
and less as a practitioner. “Down in the plain of the Danube”, at least “a
few years before the Second World War”, the time when the Moromete
family is seen as a model for a Romanian peasant family, “time seems to
69

have been endlessly patient with the peasantry; life went on without too
much trouble.” (M. Preda, op. cit.: 7). It was the life of a family in the
Baragan, and Moromete, the father and the prototype of the peasant
from the plain, who has his own philosophy over life, is seen from the
very beginning of the story “seated on the rail of the plank-bridge” and
“looking across the bridge. He just sat there, at a loose end, looking at
nothing in particular. (…) Even “the smoke of the cigarette in his hand
was rising straight up, without haste or purpose.” (Ibidem)
The lack of “haste or purpose” appears to characterize life in
Baragan. The people of large spaces seem to borrow from the plain the
special feeling of vastness and eternity. “If you are armed against these
two twin ailments of the flesh” (thirst and hunger), wrote Panait Istrati,
“and if you wish to walk alone with your God, go out to the Baragan; it
is precisely the place the Creator allotted to Wallachia so that the
Romanian can dream away at his leisure” (Idem: 208). The inhabitants
of the plain have this special feature of the “Baragan-man, his tendency
to dream and to contemplate the world. “There are places in the world
destined for contemplation” (op. cit., p. 4). He who dwells on the
Baragan has “a rather grave character”. (…) “Dreams, meditation,
aspiration and a hollow belly are what give those born in the Baragan
gravity.” (p. 12).Man “prefers to listen differentially because his life is
hard and because he lives with the hope that someone may appear to
teach him what to do so as to wrest the best possible advantages from
the stubborn Baragan steppes.” (Ibidem).
Conclusions
For many Romanian writers the Baragan plain has always been a
surreal geography, or rather a utopia and a myth. This plain has a
millenary existence, and the people who live there know that it is
sometimes “lazy and disobedient” and they have the feeling that “life
takes its form from sleepiness and gets its continuity from mirage.”
(Istrati: 133).
This “mirage” is – in a metaphorical way – the endless dream of
“walking the line”, of crossing the “borders” towards civilization,
toward the city where its inhabitants “have bread on the table”.
In Lucian Blaga’s opinion, “Romania’s lowlands are imbued with
longing for the high mountain meadows. The people from the fields do
70

not have such meadows, so their soul and mind make up for this
atmosphere through their songs.” (Blaga, Mioritic Space in Ten Steps to
Romania, 1999: 56).
Can we find “this longing for the high mountain meadows” in the
novels where the characters live in the Romanian plain? I cannot find it,
at least in the authors cited above. Can we depict the same kind of
“Mioritic sense of destiny” in the folklore of those who live in the plain?
It is a topic that can be studied with another occasion. We limited this
study to the Romanian writers who saw man living his destiny as an
inhabitant of the boundless space of the field. This field, like an ocean,
gives him a different perspective. The writers described this territory
and tried to understand both the life of the Baragan inhabitants and their
particular viewpoint about life.
BIBLIOGRAPHY
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Bucureşti, Fundaţia Regală Pentru Literatură şi
Artă: 1944.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed.
a II-a, Bucureşti: Minerva, 1982.
Gide, André, Jurnal, Bucureşti: Univers, 1970.
Negoitescu, Ion, Scriitori romani contemporani, Piteşti, Ed. Paralela 45,
Colecţia „Cercul Literar de la Sibiu”, 2000.
Ten Steps to Romania, Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 1999.
SOURCES
Banulescu, Stefan, Un regat imaginar (An Invented Kingdom), Bucuresti:
ALLFA, 1997.
Calinescu, George, Enigma Otiliei (Otilia’s Enigma), Bucuresti: Cartex, 2000.
Istrati, Panait, The Thistles of the Baragan, NY: The Vanguard Press, 1930.
Idem, Moş Anghel, Codin, Ciulinii Bărăganului, Bucureşti, Minerva, 1987.
Preda, Marin, Morometii (The Morometes), Bucureşti: Ed. 100+1 Gramar,
1955.
Neagu, Fanus, In vapaia lunii (Under the Moonshine), Bucuresti: Eminescu,
1979.
Odobescu, Alexandru, Pseudokynegetikos, Bucuresti: Albatros, 1990.
71
(Translation:Maria-Denisa Albu)

DAN ANGHELESCU (ROMÂNIA)
Levantul şi miraculoasa artă a sunetelor
Pentru etnologi este o certitudine că dacii, ilirii,
moesienii sunt popoare de înrudire thracică. Mulţi dintre
anticii poeţi ai Heladei erau cunoscuţi sub numele de
Thracul. Tradiţiile au consemnat deja, despre cultul
muzelor, că ar fi originar din Pierida şi că thracul Orpheu
sălăşluia pe valea râului (numit de thraci) Tonzus, la
poalele muntelui Haemus. Un sistem de corelaţii între
raporturile aritmetice condensa – în viziunea anticilor – simbolurile vieţii universale,
ale cosmosului, ale armoniei, frumuseţii şi dragostei, în consonanţă directă cu
Sufletul Lumii (Matila C. Ghyka). Atunci când vorbeau despre muzică, armonie şi
ritm, vechii greci îşi reprezentau nu doar o percepţie, ci mai ales o trăire directă şi
ireversibilă a numărului, cuvântul număr (în gr. rythmos), însemnând curgere.
Deopotrivă cu lumile muzicii, şi lumile arhitecturii erau imaginate ca emanaţii
ale numărului. Subtila conaturalitate dintre muzică şi arhitectură, pregnant exprimată
de gânditorii vechii Helade, va reizbucni puternic revigorată de veacul XX prin
gândirea, dar şi prin opera unora dintre cele mai strălucitoare şi proeminente
personalităţi.
Cel care va relumina, la propriu, şi va demonstra conaturalitatea originară, prin
reversibilitate! dintre arhitectură şi muzică va fi (coincidenţă?!) tot levantin: Iannis
Xenakis. Creaţia lui aparţine deopotrivă muzicii şi arhitecturii, el având o serioasă
instrucţie matematică, studiind simultan muzica şi arhitectura şi devenind asistentul
lui Le Corbussier.
Cu greu ne-am putea imagina cum ar arăta arta sunetelor – altfel spus
– civilizaţia sonoră a lumii europene de astăzi (aşa cum o cunoaştem de
la Monteverdi, Gesualdo Da Venosa, Buxtehude sau Bach, până la
Mozart, Wagner, Arnold Schönberg, Enescu ori Bartok şi Messiaen),
dacă în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră, Balcani şi
Mediterana (îl vom numi Levant) nu ar fi înflorit – în timpuri aurorale –
străvechile civilizaţii care îşi vor fi atins o inegalabilă şi fascinantă
strălucire (con)topite în ceea ce azi numim şi înţelegem prin marea
cultură heladică.
Când e vorba despre fenomene atât de complexe, desfăşurate pe mari
întinderi de timp, o anume parte a devenirii rămâne în umbră, prea puţin
cunoscută sau cu totul ignorată. Evident, rădăcinile culturii heladice sunt
foarte vechi şi adânci, configurarea ei realizându-se din întregul melanj
de spiritualitate al popoarelor ce vieţuiau în fabulosul tărâm levantin.
Într-un studiu pe care îl publica în 1953 în paginile uneia dintre cele mai
72

importante reviste ale exilului românesc 1 , Mircea Eliade avansa câteva
afirmaţii esenţiale: „Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-a întins
Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a conturat adevărata Europă, nu
cea geografică, ci Europa spirituală. Şi toate valorile create înlăuntrul
acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii
europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la
formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se
întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpatic-balcanic. Ceva
mai mult: avem motive să credem că spaţiul în care s-au întruchipat
Zalmoxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole nu şi-a
secătuit izvoarele de creaţie /…./ Europa nu este – şi nici nu poate fi –
un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi
zalmoxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze.” Pe
urmele rostirii unui alt mare gânditor european, şi el fascinat de lumea
heladică – am spune că tot ceea ce au ştiut oamenii acelor vremuri este
pentru noi neobişnuit, uimitor, dificil şi totodată dumnezeiesc, dat
fiindcă ei n-au avut de-a face cu lucrurile omeneşti. Dacă alte popoare
au avut sfinţi, oamenii acelor timpuri au avut poeţi şi înţelepţi 2 .
Căutând explicaţia numeroaselor „asemănări elementare şi
fundamentale” ce par să caracterizeze spiritualitatea popoarelor din
Balcani, istoricul Nicolae Iorga o întrezărea în elementul etnic străvechi
„de natură thracă”, anterior expansiunii latine, revărsării slave, cuceririi
turanice şi chiar civilizaţiei elenice 3 . Pentru etnologi este – se pare – o
certitudine că dacii, ilirii, moesienii sunt popoare de înrudire thracică.
Să mai reamintim că mulţi dintre anticii poeţi ai Heladei erau cunoscuţi
sub numele de Thracul. Tradiţiile au consemnat deja, despre cultul
muzelor, că ar fi originar din Pierida şi că thracul Orpheu – legendar
cântăreţ al antichităţii – sălăşluia pe valea râului (numit de thraci)
Tonzus, undeva la poalele muntelui Haemus. Ca şi Olymp, sau Orpheu,
ca şi stolul inspirat al Muzelor, ca şi legendarul poet Eumolp (de numele
căruia se leagă apariţia ceremoniilor eleusine) toţi aceştia pogorau din
neguroşii munţi ai Thraciei. Pe o cupă attică, semnată de Hieron,
Eumolp este figurat în compania lebedei. Simbolizându-l pe Apollon
1
„Destinul culturii româneşti”, în revista Destin, Caietul 6-7, aug. 1953, Madrid, Spania, p.
32.
2
Friedrich Nietzsche, Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti, ed. Dacia, Cluj, 1992, p.
32.
3
Nicolae Iorga, în cursul Istoria statelor balcanice ţinut la Universitatea din Bucureşti în
1913.
73

Hyperboreul, lebăda consacra nu numai originea mistică, ideală, a
poetului, ci era totodată o emblemă a patriei sale; tradiţia antică îi
atribuia drept părinţi simboluri aparţinătoare de Thracia: Poseidon şi
Chione, Marea şi Zăpada. 1 Iată dar că – în context – există suficiente
raţiuni ce ne justifică în rememorarea severului idealism al Thracilor
hiperboreeni, a perfecţiunii şi purităţii zeului lor Zalmoxis, a credinţelor
Thraciei (aşa cum erau ele consemnate de Herodot) în esenţa cărora
naşterea era întrevăzută în sensul unei tragice decăderi a sufletului din
condiţia divină. Odată introdus în Grecia sub numele lui Dionysos (zeul
din Nysa), cultul lui Zalmoxis instaura credinţa în perpetuitatea
sufletului şi în fuziunea lui cu suprema armonie a lumii.
Prin urmare, sunt suficiente argumente pentru a considera că, în
esenţa ei – şi prin cultul lui Dionysos – întreaga artă heladică poartă
indelebila amprentă a spiritului thracic. Sentimentul frumosului absolut,
fervoarea spirituală, cultul raţiunii şi al simetriei, idealul de perfecţiune
şi armonie a lumii, profundele melancolii în faţa destinului, dualitatea
sufletului (cel sensitiv, legat de materie Psihe, şi cel legat de eternitate
Nous-ul), toate par să mărturisească survenirea şi provenienţa ei de stare
originară. Aşadar, o concluzie – pe care o va fi formulat şi poetul Dan
Botta – este cât se poate de potrivită: „Thracii sunt aceia cari au insuflat
Greciei sensuale concepţia unui suflet absolut, de natură divină. Prin
Orpheu, Eumolp şi Pythagora – prin cultele şi doctrinele iniţiate de
geniul lor legendar şi pe cari legendele şi istoria le declară aduse din
Thracia – Marile Eleusinii, tragedia şi filosofia greacă s-au putut ivi.
Ideea religioasă thracică a provocat, aşadar, cea mai nobilă eflorescenţă
a spiritului uman. 2 ” În mod firesc, atunci când ne vom referi la arta fără
icoane a sunetelor, o afirmaţie cum este aceea că şi astăzi, după mai
bine de două milenii şi jumătate nu am încetat să cugetăm în siajul
aceleiaşi înalte spiritualităţi nu va fi o exagerare!... Vom fi în măsură să
ilustrăm în mod evident că, în miraculoasele alcătuiri sonore, transpare
mereu – cu privilegiatele ei întâmplări – spiritualitatea acelei lumi.
Vorbim despre Muzică! Evanescentele sale obiecte sonore sunt
în esenţă acele fiinţări grăitoare (Sprechendseins) 3 prin care pătrundem
în suprasensibil, ne deschidem într-o irepresibilă libertate
transcendentală, ridicându-ne în cea mai pură uitare de sine: uitarea
1
Cf. Dan Botta, Unduire şi moarte – Scrieri, vol IV, EPL, Bucureşti 1968, p.81.
2
Dan Botta, Frumosul românesc, op. cit. p. 70.
3
Hans-Georg Gadamer, Expresia estetică şi cea religioasă, din vol. Actualitatea frumosului,
Ed. Polirom, 2000, p.134.
74

presantelor urgenţe ale vieţilor noastre. Pătrundem astfel într-un
superius, cel al plăcerii dezinteresate, adeverind că arta sunetelor ne
face să înţelegem mai profund şi mai autentic adâncimile cunoscutei
formule kantiene: uninteressiertes Wohlgeffalen.
În lumea anticei Helade muzica dobândise rolul deosebit de
important de propedeutică a însuşirii dialecticii şi apropierii de logos.
Dintr-o asemenea perspectivă Platon afirmase că filosofia e muzica
supremă (Phaidon). Perechea de noţiuni mousike –philosophia apare în
mod curent şi în diferite, uneori destul de neaşteptate ipostaze. Operând
referiri la vechea înţelepciune a grecilor, Athenaios considera că aceasta
„este îndreptată, în principal, către muzică. De aceea /…./ cei mai buni
muzicieni şi cei mai înţelepţi sunt, pe de-o parte, Apollo printre zei, iar
pe de altă parte Orpheu printre semi-zei 1 ”. Atribuit muzicii, termenul de
Sophia îl regăsim şi la Pindar unde prin el sunt desemnate atât
experienţa medicală şi chirurgicală, dar şi o deosebită iscusinţă poetică.
Cu două milenii şi jumătate în urmă, doctrina pithagoreică
conturase natura mistic-inefabilă a muzicii ca paradigmă a cosmosului.
Mimesisul ei fiind legat de raporturi numerice, muzica era considerată o
survenire din regiunile ideale ale logosului. Aşadar – pentru Pithagora,
Parmenide sau Platon – muzica era aceea prin care se putea atinge
tărâmul miracolului fundamental, ea fiind parte din filosofia
matematică. Ceea ce ei (precum şi urmaşii lor Leibnitz, Russell,
Einstein, Edington), consideră că poate să exprime – în esenţă – întreaga
filosofie.“Totul este orânduit prin număr” afirmase Pithagora în Hieros
Logos. Chiar Sufletul Lumii (Anima Mundi), se exprima prin Numărul
Idee, Numărul-pur, preexistent în spiritul Demiurgului Creator.
Lucrurile sunt numere va susţine şi Aristotel (Metafizica). În acord cu
numărul „au fost create toate, şi timpul, mişcarea cerurilor, astrele şi
ciclurile tuturor lucrurilor” era încredinţat şi Nicomah din Gherasa.
Un sistem de corelaţii între raporturile aritmetice rezultate din
trinitatea tetractys, pentadă, decadă, condensa – în viziunea anticilor –
simbolurile vieţii universale, ale cosmosului, ale armoniei, frumuseţii şi
dragostei, ale omenescului în general, în consonanţă directă cu Sufletul
Lumii 2 . Vom mai observa că la Platon noţiunea de armonie nu aparţinea
1
Cf. P. Boyance, „Le culte des Muses chez les philosophes grecs”, Études d’histoire et de
psychologie religieuses, Paris, Boccard, 1936, p. 35, n. 2.
2
Matila C. Ghyka, Estetica şi teoria artei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1981, cap. „De la ritm la
incantatie”, p. 106.
75

exclusiv de sfera muzicală ; aceasta se raporta în primul rând la noţiunea
de număr! Concepţia platonică asupra muzicii prezenta noţiuni
matematice, dar făcea apel uzând şi de analogii muzicale în interpretarea
numerică a Universului, introducând astfel muzica în cosmologie.
Natura este pentru el o construcţie armonioasă şi Platon va transpune
noţiunea respectivă pornind de la nivelul microcosmosului uman, dar
încercând să o ridice la scara întregii lumi spre a oferi o interpretare a
realităţii Universului. Aşa se face că în Timaios scopul evident este
acela de a contura, printr-un mit cosmogonic, o interpetare a genesei
transcendentale a Universului sensibil. 1
Tot în Timaios se procedează la o distincţie netă între ce este fiinţa
veşnică ce nu are devenire, şi ce este devenirea veşnică ce nu are
fiinţă !... „Ceea ce este veşnic identic cu sine poate fi cuprins în gândire
printr-un discurs raţional, dar ceea ce devine şi piere, neavând niciodată
fiinţă cu adevărat, este obiectul opiniei şi al sensibilităţii iraţionale.” 2 Se
subînţelege că demiurgul este transcendent în raport cu materia şi că el
intervine precum Nous-ul lui Anaxagora pentru a ordona: „...tot ce era
vizibil, lipsit de repaus şi aflat într-o mişcare discordantă şi haotică.” 3
Muzica era prin urmare considerată ca fiind un dar al zeilor care
împlineşte la om aceeaşi sarcină ca şi voinţa demiurgului cosmic.
Sufletul lumii va fi deci ordinea ideală imprimată materiei aflată în
neostoită devenire, singura care convine realităţii materiale, materia
incoerentă fiind supusă acţiunii Inteligenţei, care îi va imprima o
configuraţie ce va mijloci Formele şi Numerele 4 .
Este deci lesne de concluzionat că atunci când vorbeau despre
muzică, armonie şi ritm, vechii greci îşi reprezentau nu doar o percepţie
ci mai ales o trăire directă şi ireversibilă a numărului, cuvântul număr
(în greacă rythmos), însemnând curgere. În artele cu acţiune «vizuală»
timpul, durata, evoluţia erau gândite de ei ca fiind solidificate întrucât
se integrau sub formă de linii, suprafeţe, volume reversibile; muzica
pură reprezenta, în acest tip de viziune, doar una dintre modalităţile
posibile 5 . În chip firesc rezultă că acordurile şi înlănţuirile lor erau
înţelese atât cu sensul de raporturi numerice, cât şi geometrice; după
1
E. Moutsopoulos – Muzica în opera lui Platon, Ed. Omonia, Bucureşti, 2006, pp. 393, 394,
395.
2
Platon, Timaios, în vol. Opere VII, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 142.
3 Ibid. 30 a.
4 E. Moutsopoulos, op. cit., p 401.
5 Matila C. Ghyka, op. cit., p.107.
76

cum succesiunile de proporţii armonioase dintr-un ansamblu arhitectural
se exprimau cu ajutorul unor subtile analogii muzicale sub numele de
consonanţă (symphoniai) sau eurithmie. Şi – trebuie de asemenea
subliniat – grecii nu orbecăiau prin confuzii terminologice. Percepţia lor
se exprima cu deosebită exactitate şi profunzime, terminologiile
reflectând fineţea şi subtilitatea intuiţiei lor. Deopotrivă cu lumile
muzicii, şi lumile arhitecturii erau imaginate ca emanaţii ale numărului.
Şi gândite într-o aceeaşi conaturalitate ce deriva din raporturile în care
timpul – ca durată – devenirea, mişcarea pulsau fie din configuraţii
substanţiale (linii, suprafeţe, jocuri de volume, goluri, umbre, culori), fie
din configuraţiile imponderabile ale muzicalului, dar – în esenţă şi prin
reversibilitate! – şi ele tot construcţii (deci arhitecturi!) ce luau forma
desenului melodic, a maselor acordice dense ori aerate, a culorilor
timbrale, sumbre sau luminoase, a fluidelor pânze sonore coagulate pe
centre de discretă gravitaţie.
Subtila conaturalitate dintre muzică şi arhitectură, pregnant
exprimată de gânditorii vechii Helade, va reizbucni puternic revigorată
de veacul XX prin gândirea, dar şi prin opera unora dintre cele mai
strălucitoare şi proeminente personalităţi. Readusă în atenţie prin
intermediul dialogurilor unui Platon fascinat de gândirea pithagoreilor,
tema armoniei cosmice va reveni străbătând depărtarea (de timp şi
spaţiu) ce ne desparte de spiritul heladic. Visul solar al antichităţii se
(re)insinua cu o percutantă, modernă şi nouă exprimare în artă,
(re)aducând o imagine a lumii în care – din nou – se va putea spune:
geométrie et dieux siègent ensemble! (Le Corbusier).
Presiunea pozitivismului determinase – în primele decenii ale
veacului XX – o mare apetenţă pentru raţionalitate, inclusiv în
domeniile atât de evanescente ale artei! Cercul de la Viena decreta lipsa
de sens a metafizicii, pretinzând ca întregul cunoaşterii să fie structurat
sub influenţa paradigmelor specifice ştiinţelor exacte. Demersurile ce
aspirau la o reconstrucţie a logicii (prin Frege, Peano, Schröder,
Whithead şi mai ales Russell – în Principia Mathematica) exacerbau
importanţa dimensiunilor cognitive, inclusiv în orizonturile aparţinând
de ontologia faptului de artă. Transferul unor tipuri de gândire dinspre
ştiinţă către zona esteticului încercau să configureze un cu totul alt cadru
de înţelegere şi concepţie în chiar interiorul actului de creaţie. Astfel, o
serie de principii, cum era cel formulat de Heisenberg (principiul
indeterminării), ca şi teoriile şi calculul probabiltăţii deveneau
fundamente inclusiv pentru noile structurări ale lumii sonore. Ca şi în
77

filosofie unde (începând cu Bertrand Russell) întoarcerea la
pithagoreism se considera nu numai legitimă ci mai ales într-o ordine a
firescului acestei epoci, similar şi în arta sunetelor, instaurarea unei
excelenţe a ordinii matematice devenea – potrivit unei exprimări a lui
Michel Seuphor «le carrefour ou tous les arts se rencontrent». Dacă în
arhitectură o asemenea întâmplare spirituală nu oferea motive de
contrarietate, în arta – eminamente romantică – a sunetelor ar fi fost de
aşteptat ca o asemenea tendinţă să fie privită cu o oarecare mefienţă.
Surprinzător, muzicienii vor fi printre cei mai grăbiţi să-şi manifeste – şi
chiar să-şi concretizeze – (re)orientarea.
Una dintre cele mai subtile explorări ale amplexiunilor originare
dintre muzică şi arhitectură s-a profilat în orizontul gândirii europene
prin scrierile unei personalităţi care, nu era nici arhitect, nici muzician
ci ... poet! Preocupat de capacitatea artistic-constructivă a Spiritului, ca
proiecţie în real a unei interiorităţi, Paul Valéry aborda în Eupalinos
forma dialogului antic.Vorbind despre forma pură a demersului
arhitectural, despre virtualităţile ce rezidă din însăşi fundamentul lui
matematic, Valéry părea că aproape aude cum edificiile cântă
ambiţionând în tentativa unei veritabile disecţii (!) a momentului de
extaz estetic. Astfel – în percepţia lui – un delicat templu antic ascunde
imaginea matematică a unei fete din Corint; păstrează vibraţiile secrete
din graţia inexplicabilă, din armonia unei fiinţe fermecătoare. Când
vorbeşte despre legătura dintre templu şi muzică – un personaj al
dialogului – consideră faptul drept o divină analogie. Căci – spune în
continuare – o asemenea meditaţie atinge chiar marginea fiinţei,
extrema realitate. Urmărindu-i meditaţiile am putea crede că (re)auzim
rostindu-se chiar glasul anticilor: „artele despre care vorbim trebuie, /.../
cu ajutorul numerelor şi al raporturilor de numere, să zămislească în noi
nu o poveste, ci acea putere ascunsă care creează toate poveştile.” 1
Cel care însă va reilumina, la propriu, şi va demonstra
conaturalitatea originară (prin reversibilitate!), dintre arhitectură şi
muzică, va fi însă (coincidenţă?!) tot un levantin: Iannis Xenakis 2 .
Creaţia lui aparţine deopotrivă muzicii şi arhitecturii, Xenakis fiind
posesor al unei serioase instrucţii matematice: a studiat simultan – la
fel de profund şi aplicat – muzica (cu Honegger, Varèse şi Messiaen) şi
1 Paul Valéry – Eupalinos sau arhitectul în vol. Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică, Editura
Univers, 1989, pp.244, 245, 247 şi următ; (subl. n.).
2 Iannis Xenakis, arhitect şi compozitor francez de origine greacă, născut la Brăila în 1922.
78

arhitectura, în care a performat devenind asistentul lui Le Corbusier.
Aşa se face că în 1958 se afla în situaţia de a construi Pavilionul Philips
al Expoziţiei universale de la Bruxelles. Considerând că revenirea la
pithagoreismul numerelor şi dialectica lui Parmenide sunt de o
importanţă esenţială pentru prezentul şi viitorul artei sunetelor 1 ,
Xenakis publica în revista La Nef – sub titlul Vers une metamusique – o
analiză a structurilor din muzica omofonă. În postura de teoretician,
situându-se în siajul textelor lui Aristoxene din Tarent, el avansa
ipoteza că – prin pionierii ionieni Thales, Anaximandru şi Anaximene –
ne-am putea reîntoarce la „punctul de plecare al culturii noastre celei
mai adevărate, aceea a raţiunii.” 2 Totodată, susţine el tranşant, muzica
trebuie scoasă din serele atrofiate ale tradiţiei şi repusă în natură ; numai
astfel ne putem regăsi (re)întorcându-ne la ideea favorită a anticilor
potrivit căreia muzica este armonia lumii expresie a unor viziuni ale
universului, ale undelor sale, ale arborilor, ale oamenilor, ea ridicânduse
la nivelul motrice al matematicilor pure ce au sondat straturile
abstracte ale noţiunilor şi fizicilor, care coboară în abisul schimbărilor
proteiforme ale materiei. 3
Preocupat să regăsească calea uitată către acea dimensiune
esenţială şi subtilă în interiorul căreia arhitectura şi muzica erau gândite
şi chiar se întâlneau la origini, el va prezenta la festivalul de la
Donaueschingen (1955), în primă audiţie, compoziţia Metastasis pentru
61 de instrumente. Încununare a căutărilor sale în domeniul limbajului
muzical, aceasta demonstra conaturalitatea reală în profunzime dintre
arhitectură şi muzică. Structurată pe calcul şi configuraţii utilizate
anterior într-o lucrare de arhitectură (!), compozitorul Xenakis prelua
de la arhitectul Xenakis, un ansamblu de curbe pe care îl reproiecta întro
ipostază de lume sonoră. Se realiza astfel o remodelare a materiei
sonore fondată pe o întreagă şi amplă axiomatică în care erau utilizate
interpretări probabilistice din mecanica ondulatorie, precum şi din
principiile relaţiilor de indeterminare formulate de Werner Heisenberg.
Noutatea unei asemenea orientări în muzică era – doar până la un
anume punct – surprinzătoare, prin aceea că ilumina originara,
1 Iannis Xenachis în vol. Muzica Arhitectură, Ed.Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi
Muzicologilor din România, p. 64. vorbeşte despre orfismul care înţelegea că sufletul
omenesc este un Dumnezeu decăzut căruia doar extazul, ieşirea din sine (ek-stasis) putea să-i
revele adevărata sa natură.
2 Ibid, p. 64.
3 Ibid. p. 14.
79

străvechea dimensiune esenţială şi subtilă pe care anticii o intuiseră în
chip uimitor. Dar aspectele – să spunem – calculatorii, mai mult sau mai
puţin complexe, nu lipsiseră niciodată din sfera gândirii muzicale. Ceea
ce, începând de acum, se întrezărea cu deosebită limpezime mai era şi
faptul că produsul artistic – prin introducerea matematicilor în
compoziţie – nu devenea nici mai cerebral şi nici mai arid decât în
muzica clasică, ori în cea dodecafonică. De altfel, în configurarea
limbajului sonor al barocului, clasicismului şi, ulterior, al serialismului
dodecafonic, ideea de constructie, de arhitectură sonoră, constituise o
constantă aflată principial la temelia oricărui tip de discurs muzical.
Fascinanta formă de fugă desăvârşită de Bach nu excludea calculele şi
nici servituţile unui amplu travaliu. În creaţia clasicilor a fost mereu
vorba despre diferitele forme de travaliu; travaliul thematic spre
exemplu, care, în esenţă, presupunea o formă de calcul. Era însă un
aspect asupra căruia publicul nu a resimţit niciodată nevoia de a fi
instruit. Ba, în virtutea persitentelor mitologii romantice era mult mai
tentat să respingă, şi cu ostilitate, ideea de calcul. În ceea ce priveşte
însă finalitatea artistică (eficienţa expresivă a comunicării muzicale!) a
acestui caz – să spunem aici particular – pare potrivit să consultăm
opiniile unor comentatori de talia lui Roland de Candé: „rien dans la
musique de Xenakis ne trahit les calculs auxquels il se livre avec
autorité. Elle est au contraire extremêment éloquente et même
envoûtante; son fourmillement sonore, son intense poésie, ou sa
viollance barbare donnent une impression de naturel./…/ une fois
l’oeuvre achevée, les mathematiques n’aparaissent pas plus dans la
composition musicale qu’en architecture.” 1
Fiinţare specială, ce nu se va putea lăsa niciodată cuprinsă – altfel
decât parţial – în chingile raţionalităţii, arta sunetelor a început – de aici
din Levant – să fie simţită şi gândită ca o lume a unui veşnic departe şi a
unui inexplicabil aproape. La nivelul esenţelor ea pare capabilă să
interesecteze totalitatea lumilor posibile, păstrându-şi însă o indelebilă
identitate. Ceea ce sugerează ideea unei perihoreze a lumilor muzicale
sub raport cu alte lumi, dar cu osebită aplecare către lumile artei. În
acest sens, aserţiunea plotiniană, potrivit căreia «în spirit (nous), orice e
conţinut în orice, fără a-şi pierde identitatea» cunoaşte astfel o firească
aplicabilitate. Purtătoare ale unor îndepărtate ecouri, ori ale unei veşnic
1 Roland de Candé – Histoire universelle de la musique – tome 2, ed.Seuil, 1978, p. 378.
80

simţite prezenţe, fiindurile ei (subtle body /corpus volatile seu
spirituale!) au sugerat dintotdeauna ideea unei apropieri – dacă nu chiar
a unei identificări – a fenomenului muzicii cu ceea ce Rudolf Otto
înţelegea prin Numinosum. Căci – aşa cum fiecare dintre noi a avut
ocazia de a simţi – arta sunetelor are miraculoasa putere de a atinge
tărâmurile cele mai profunde ale fiinţei noastre, inaccesibile pe orice
alte căi; după cum pare să poată pulveriza, uneori, hotarul ferecat al
depărtărilor esenţiale ce ne despart de Dumnezeu. Este, probabil, ceea
ce îl determina pe Beethoven să afirme că muzica este o mediere a
divinului şi o revelaţie mai înaltă decât orice înţelepciune şi filosofie.
The Levant and the Miraculous Art of Sound
Ethnographers are certain that the Dacians, the Illyrians, and the Moesians
share Thracian origins. In addition, many ancient Greek poets were referred to as
the Thracians. Tradition yields that the cult of the Muses originates in Pierida, and
that the Thracian Orpheus—antiquity’s chief musician—lived on the bank of the
Tonzus river (as Thracians called it), somewhere at the bottom of the Haemus
Mons. In the ancients’ vision, the correlations between arithmetic relations
condensed and reflected the symbols of universal life, of the Cosmos, of harmony,
beauty and love, of humanity in general, in direct consonance with The World’s
Soul. When speaking of music, harmony, and rhythm, the ancient Greeks did not
only refer to a perception, but to the direct and irreversible experience of number,
the word-number (in Greek, rythmos) meaning “running”). What is interesting is
that the accords and chain-linking were both understood as numerical and
geometric relations. Like music, architecture was regarded as a product of the
number—in fact, architecture was seen by the Greeks as solidified music!
The one who will illuminate once again—in the heraldic spirit—but in his
own way, the original co-naturalness between architecture and music (through
reversibility!), will be, coincidentally, yet another Levantine: Iannis Xenakis. His
creation belongs to both music and architecture.
The configuration of the art of sound—understood in the sense
of the civilization of sound in today’s Europe—originates in the
spirituality of cultures dating back to immemorial times in the space
traced out by the Carpathians, the Danube, the Black Sea, the Balkans,
and the Mediterranean.
Searching for an explanation for the many “basic and
fundamental similarities” concerning the spirituality of Balkan peoples,
81

the historian Nicolae Iorga dated back this configuration to ancient
Thrace, which preceded the Latin expansion, the Slavic overflow, the
Turanian conquest, and even the Hellenic civilization. 1 Ethnographers
are certain that the Dacians, the Illyrians, and the Moesians share
Thracian origins. In addition, many ancient Greek poets were referred to
as the Thracians. Tradition yields that the cult of the Muses originates in
Pierida, and that the Thracian Orpheus—antiquity’s chief musician—
lived on the bank of the Tonzus river (as Thracians called it),
somewhere at the bottom of the Haemus Mons. Olympus, Orpheus, the
inspiring Muses, and the legendary poet Eumolp––whose name is linked
to the Eleusinian initiation ceremonies—all came from Thrace’s
mountains. “On an Attican cup signed by Hieron, Eumolp appears next
to a swan. Symbolizing Apollo the Hyperborean, the swan not only
embodies the poet’s mystical origin, but is also the emblem of his
motherland. His parents were believed to have been Thracian: Poseidon
and Chione, the sea and the snow.” 2 It follows that we cannot speak
here of the Hyperborean Thracians’ sharp idealism, the perfection and
purity of their god Zalmoxis, of Thrace’s faith (as recalled by
Herodotus)––in which birth was seen as the transformation of the soul
into the divine. The cult of Zalmoxis—brought to Greece under the
name of Dionysus (the god of Nysa)—sedimented the faith in the soul’s
immortality and its fusion with supreme harmony.
It is thus natural to think that, in the essence, both the cult of
Dionysus as well as the entire ancient Greek art, bear the stamp of the
Thracian spirit. Absolute beauty, spiritual fervor, the cult of reason and
of symmetry, perfection and global harmony, a profound melancholy in
the face of destiny, and the duality of the soul—that which is linked to
matter (the Psihe) and that which is linked to eternity (the Nous)—all
these elements exude a unique origin. Hence, the conclusion once
formulated by the poet Dan Botta is as fair as it gets: “The Thracians are
those who inspired to sensual Greece the conception of an absolute
divine soul. It is through Orpheus, Eumolp, and Pythagoras, through the
cults and doctrines initiated by their celebrated genius testified by
legend and history as having originated in Thrace, that the Eleusinian
1 See Nicolae Iorga in his lecture titled “Istoria statelor balcanice” (English translation: The
History of the Balkan Nations”) held at the University of Bucharest in 1913.
2 Dan Botta, 1968, “Unduire şi moarte – Scrieri,” Vol. 4, pp. 81 (Bucharest: Editura pentru
Literatura/The Publishing House for Literature).
82

Mysteries, the Greek Tragedy and Philosophy could be born. The
Thracian religious core has thus ignited the noblest efflorescence of the
human spirit.” 1
In the world of ancient Greece, music was attributed the important
role of basic training toward acquiring the dialectics and approaching
the Logos. From this perspective, Plato had stated that philosophy is the
supreme music (Phaidon), the pair of notions mousike and philosophia
appear frequently. In reference to Greeks’ ancient wisdom, Athenaeus
considered this to be “oriented mainly towards music. For this reason
[…] the best musicians and the wisest of men are Apollos among the
gods and Orpheuses among the demigods.” 2 In characterizing music, the
term Sophia appears in Pindar’s writings, too, who uses it to express
medical and surgical experience, as well as poetic mastery.
Two and a half millennia ago, the Pythagorean doctrine gave shape to
the mystical- ineffable nature of music as a paradigm to the Cosmos.
With its mimesis linked to numbers, music was seen as arising from the
ideal parts of the Logos. Thus, for Pythagoras, Parmenides of Elea, or
Plato, music touched the land of fundamental miracle, and was part of
mathematical philosophy. This is what they thought explained the entire
philosophy. So did their followers Leibnitz, Russell, Einstein, and
Edington. “Everything has order through numbers,” had said Pythagoras
in Hieros Logos. Even in The World’s Soul (Anima Mundi), he
expressed himself in the “idea-number,” the pure number, which preexisted
in the spirit of the Creator Demiurge. “Things are numbers,”
argues Aristotle (Metaphysics). “Everything has been created” in
accordance with the number, “including time, the movement of skies,
stars, and all cycles of all things” (Nicomachus from Gerasa).
In the ancients’ vision, the correlations between arithmetic
relations born out of the trinity (Tetractys, pentad, decade) condensed
and reflected the symbols of universal life, of the Cosmos, of harmony,
beauty and love, of humanity in general, in direct consonance with The
World’s Soul.
For Plato, the notion of harmony was not exclusive to the musical
sphere, but it related in equal proportion to the notion of number. Plato’s
1 Dan Botta, 1968, “Frumosul românesc,” in “Unduire şi moarte – Scrieri,” pp. 70,
Publisher: Editura pentru Literatură, Bucharest.
2 Cf. P. Boyance, 1936, “Le Culte des Muses chez les Philosophes grecs”, Études d’Histoire
et de Psychologie religieuses, No. 2, pp. 35, Publisher: Boccard, Paris.
83

conception of music contained mathematical notions, but also called
upon musical analogies regarding the numerical interpretation of the
Universe, thus bringing music into cosmology. Evidently, when
speaking of music, harmony, and rhythm, the ancient Greeks did not
only refer to a perception, but more importantly to the direct and
irreversible experience of number, the word-number (in Greek, rythmos)
meaning “running.” What is interesting is that the accords and chainlinking
were both understood as numerical and geometric relations; just
like the succession of harmonious proportions in an architectural
ensemble were expressed by means of a subtle musical analogy using
the word consonance (symphoniai) or eurhythmics. Like music,
architecture was regarded as a product of the number—in fact,
architecture was seen by the Greeks as solidified music! Music and
architecture were seen through the lens of a relation among time (as
duration), the becoming, and movement. The rapport was born either
from substantial configurations such as––in the case of architecture––
lines, surfaces, volumes, spaces, and shadows––or from imponderable
configurations (essentially also architectural constructions) such as
melodic drawings, dense or airy harmonic masses, somber or light-filled
colors, or fluid sound canvases coagulated into centers of subtle
gravitation.
This is strange perhaps, but the subtle co-naturalness of music
and architecture, pointedly expressed by the thinkers of ancient Greece,
was re-invigorated in the 20
84
th Century through the masterpieces of one
of the most prominent personalities of that time. The pressure of
positivism had caused a great appetite for rationality, including in the
arts. The Vienna Circle had declared that metaphysics was devoid of
sense, and claimed that the body of knowledge be structured according
to the paradigms of hard sciences. These efforts towards a
reconstruction of logic (Frege, Peano, Schröder, Whithead, and
especially Russell—in Principia Mathematica), exacerbated the
cognitive dimensions, including for art ontology. The transfer of certain
ways of thinking from the sciences to the aesthetics underpinned a
different framework for understanding and conceiving. Thus, a series of
principles, including that formulated by Heisenberg (the principle of
indeterminacy), as well as the theories of probability, also became key
to the new structures of the world of sound. Just like in the field of
philosophy where, starting with Betrand Russell, the return to
Pythagoreanism was considered legitimate and even normal, similarly in

music, mathematical order became, as Michel Seuphor put it, “le
carrefour où tous les arts se rencontrent” (English translation: the
intersection where all the arts meet). Although this spiritual happening
did not alarm architects, it was far from clear that musicians would take
the same stance. Surprisingly, musicians themselves were among the
quickest to take to the new direction.
Exploring the original embrace between music and architecture
established itself in European thinking through the writings of neither an
architect, nor a musician… nor a poet. Preoccupied by the artisticconstructive
capacity of the Spirit as a projection of reality towards the
interior, Paul Valéry approached the form of ancient dialogue in
Eupalinos. When speaking of the pure form of the architectural
approach, of the virtue of this art that is fundamentally mathematical,
Valéry almost hears the edifices sing. A delicate temple is no other than
the “mathematical image of a Corinthian girl;” it reproduces her
“inexplicable grace,” the “harmony of a charming being.” The relation
between temple and music—the two characters in the dialogue—is
considered as a divine analogy. This is because such a meditation
touches upon the “edge of the being,” “the extreme reality.” If we
follow the author’s meditation, we may hear the voice of ancients
themselves: “the arts of which we are speaking […], with the help of
numbers and relations amongst numbers, must seed not a story, but the
hidden strength that creates all stories.” 1
The one who will illuminate once again—in the heraldic spirit—
but in his own way, the original co-naturalness between architecture and
music (through reversibility!), will be, coincidentally, yet another
Levantine: Iannis Xenakis. 2 His creation belongs to both music and
architecture. Convinced that the return to the Pythagoreanism of
numbers and Parmenides’ dialectics (making up the Pythago-
Parmenidean field) 3 were essential to the present and future of the art of
sound, 4 Xenakis published in the magazine La Nef, 5 under the title
1 Paul Valéry, 1989, “Eupalinos sau arhitectul”, in “Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică”,
pp. 244, 245, 247, etc., Publisher: Editura Univers, Bucharest.
2 French architect and composer of Greek origin, born in Brăila (Romania) in 1922.
3 Idem, in “Muzica Arhitectură,” pp. 75, Publisher: Editura Muzicală a Uniunii
Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Bucharest.
4 Ibidem. On pp. 64 he speaks the “orphism which reflected that the human soul is a fallen
God to whom only ecstasy (ek-stasis) could reveal its true nature.”
5 The journal La Nef, No. 29, 1967, Paris.
85

“Vers une metamusique” (English translation: Towards meta-music) an
analysis of the structure of homophonic music. The analysis was cast
from the perspective of texts by Aristoxenus of Tarentum and Byzantine
music textbooks. He declared trenchantly that music had to be freed
from the atrophied hothouses of tradition and placed once again in
nature. According to the theory of probability, music was capable once
again to recover its plasticity. Xenakis was convinced that this could reenact
the ancients’ favorite idea—that music is the harmony of the
world. 1
Preoccupied to re-discover means of communication (the
common essence!) in the subtle nature of architecture and music, in
1955 Xenakis presented his piece Metastasis for 61 instruments in first
audition at the Festival of Donaueschingen. A brilliant demonstration of
the co-naturalness of music and architecture, the piece was structured on
calculations and configurations previously used in an architectural
project! The composer Xenakis borrowed from the architect Xenakis an
ensemble of curves which he then projected into the world of sound,
while utilizing probabilistic interpretations from wave theory as well as
principles of indeterminacy formulated by Heisenberg.
What was being confirmed with this piece was that the
technique did not have to strip the musical discourse of its beauty. By
bringing mathematics into musical composition, the artistic product did
not become more cerebral than that of classical or dodecaphonic music.
Several high-profile commentators like Roland de Candé observed in
relation to Xenakis’ music that “Rien dans la musique de Xenakis ne
trahit les calculs auxquels il se livre avec autorité. Elle est au contraire
extrêmement éloquente et même envoûtante ; son fourmillement sonore,
son intense poésie, ou sa violence barbare donnent une impression de
naturel que favorise encore le choix très sûr des solutions
instrumentales./…/Mais, une fois l’oeuvre achevée, les mathématiques
n’apparaissent pas plus dans la composition musicale qu’en
architecture.” 2 (English translation: “Nothing in Xenakis’ music betrays
the calculations he has authoritatively employed. On the contrary, the
music is extremely eloquent and even possessed. His pins and needles
1
Idem, pp. 14.
2
Roland de Candé, 1978, “Histoire universelle de la musique,” sub-title Tome 2, pp. 378,
Publisher: Seuil, Paris.
86

of sound, his intense poetry, or his barbaric violence create an
impression of a naturalness which benefits his skilled choice of
instruments. […] But, once the masterpiece is finalized, mathematics do
not appear in the musical composition any more than they do in
architecture.”)
MIHAELA COJOCARU (ROMANIA)
Scrisul feminin aristocratic
87
(Translation: Camelia Minoiu)
Pe parcursul a peste o sută de ani, scriitoarele
aristocrate au întreţinut în lumea occidentală iluzia
apartenenţei la un popor străvechi şi la o ţară patriarhală,
fixate până la începutul celui de-al Doilea Război
Mondial, într-o belle époque romantică şi superficială.
Dora D’Istria (pseudonimul literar al Elenei Ghica:
1828-1888), fiica banului Mihalache Ghica şi a Catincăi Faca a cunoscut o largă
recunoaştere internaţională.
Între scriitoarele cu o genealogie şi o cultură impresionante, ale
căror opere reflectă tradiţiile unui neam străvechi şi cosmopolitismul
unei aristocraţii balcanice se numără: Dora D’Istria, Elena Văcărescu şi
Martha Bibescu. Destinele lor aventuroase par a fi oarecum
asemănătoare, datorită prieteniei cu personalităţi 1 culturale şi politice ale
timpului. Din punctul de vedere estetic, operele lor reflectă ideologiile
contemporane: romantismul avântat în cazul Dorei d’Istria,
parnasianismul şi simbolismul muzical pentru Elena Văcărescu,
existenţialismul şi autenticitatea gidiană la Martha Bibescu.
1 Frumuseţea lor spirituală a fost acompaniată şi de o graţie feminină tulburătoare care le-a
apropiat de marii scriitori ai secolului XX. Marcel Proust a fost cunoscut şi preţuit de Elena
Văcărescu şi Martha Bibescu. De asemenea, Antoine de Saint Exupéry, Paul Claudel, Jean
Cocteau, Paul Valéry, Rainer Maria Rilke sunt câţiva dintre autorii secolului XX care au lăsat
mărturii despre scriitoarele noastre aristocrate. Dacă Elena Văcărescu a avut relaţii de
prietenie cu Nicolae Titulescu, susţinându-l în activitatea de consolidare a Ligii Naţiunilor,
Martha Bibescu a avut prietenii, uneori zgomotoase, cu Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru sau alţi
reprezentanţi ai ideologiei de dreapta, care dominau scena politică a României interbelice.

Scrisul lor nu este numai rezultatul unei vocaţii artistice, ci şi al
unei misiuni culturale, patriotice, ce descoperă lumii spiritualitatea
românească. Textele lor aparţin atât literaturii ficţionale (poezie, proză
narativă şi dramaturgie), cât şi celei nonficţionale (biografii literare,
memorii politice sau însemnările de călătorie). Stilul este subiectiv, de
un lirism de substanţă, încifrat de metafore şi simboluri inspirate din
folclorul, mitologia şi istoria românească. El are forma unor confesiuni
melancolice despre o ţară străveche, tăinuită într-o Europă încremenită
în tipare orientale, despre obiceiuri păgâne şi creştine, despre oameni ce
îşi duc existenţa într-o patriarhalitate netulburată de frământările
existenţialiste şi individualiste ale lumii occidentale. Pe parcursul a
peste o sută de ani, scriitoarele aristocrate au întreţinut în lumea
occidentală iluzia apartenenţei la un popor străvechi şi la o ţară
patriarhală, fixate până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial,
într-o belle époque romantică şi superficială.
Dora d’Istria
Pseudonimul literar al Elenei Ghica 1 (1828-1888), fiica banului
Mihalache Ghica şi a Catincăi Faca a cunoscut o largă recunoaştere
internaţională. Ea primeşte o educaţie temeinică, acumulând cunoştinţe
de greacă, latină, franceză, italiană, engleză şi germană. A urmat lecţii
de muzică, a practicat sporturi nobile precum, înot, echitaţie, scrimă. În
anul 1841, când familia Elenei părăseşte ţara, rătăcind prin oraşele
Europei Centrale, ea uimea saloanele cosmopolite ale vremii prin
cunoştinţele sale literare. Elena Ghica a manifestat simpatii pentru
intelectualitatea paşoptistă, care i-a omagiat harul poetic şi frumuseţea,
precum I. E. Rădulescu şi Cezar Bolliac. După căsătoria cu prinţul Alex.
Koltzoff Massalski, Elena se stabileşte în Rusia (anii 1848-1855).
Atitudinea ei voluntară şi libertatea de a-şi formula opiniile au
determinat autorităţile ţării adoptive să-i interzică şederea în această
ţară, obligând-o să se stabilească în Elveţia, şi ulterior în Italia, la
Florenţa, în „villa d’Istria” 2 .
1 Tatăl aparţinea unei familii princiare, de origine albaneză (aromână?), stabilită în Ţările
Române încă de prin anii 1650. Mama Elenei tradusese din limba franceză şi tipărise, în
1839, la Tipografia Colegiului Sfântul Sava din Bucureşti, cartea institutoarei J. L. Campan,
Pentru educaţia copiilor.
2 Pe piatra funerară se poate citi: „La principessa Elena Koltzof Massalski, 1828-1888,
Albanese d’origine, Rumena di nascita, Fiorentine di elezione, nobilita e glorifica se stessa.
Per excelse virtu d’animae d’ingegno nel nume europeo de Dora d’Istria”.
88

Elena Ghica, cunoscută sub pseudonimul literar de Dora
d’Istria 1 , şi-a făcut cunoscută opera literară prin intermediul revistei
Revue de deux mondes, unde din anul 1859 publică studii despre
tradiţiile şi credinţele naţionalităţilor din orientul Europei. Lucrările sale
principale sunt inspirate de istoria literară şi de religia popoarelor
balcanice, condiţia femeii, călătoriile în spaţii exotice. Dora d’Istria a
elaborat studii despre poezia populară a popoarelor balcanice (albaneză,
sârbă, macedoneană, română) şi a lăsat portrete literare 2 despre scriitorii
români ai tinereţii sale, precum I. E. Rădulescu şi Vasile Alecsandri. În
opinia sa, poezia populară, „icoană a tradiţiilor şi a legendelor vechi, a
trecutului” şi fizionomia unui popor evidenţiază trăsăturile morale
caracteristice şi originea fiecărei naţii. Ea glosa pe marginea
sentimentului patriotic, astfel: „Dumnezeu să ne ferească de patriotismul
orbit. Ideea de patrie trebuie să se împace cu ideea de omenire. Nu
vieţuim în timpurile străvechi, când străin era sinonim cu duşman. Azi
nu mai există popor ales al lui Dumnezeu şi toate au slăbiciunile,
defectele şi viciile lor”.
Observaţii pertinente despre religia 3 popoarelor balcanice,
raporturile românilor cu papalitatea, situaţia Bisericii Ortodoxe în
România, starea materială a mănăstirilor Căldăruşani, Cernica, Văratec,
Neamţ sunt inserate în lucrările sale despre starea diverselor credinţe din
Europa sudică. De asemenea, ea a descris şi comentat problemele
religiei în Occident, intuindu-i criza de fond.
Cu privire la condiţia femeii 4 , Dora d’Istria a pledat pentru
respectarea demnităţii ei în familie şi societate. Jurnalele 5 de călătorie
descriu itinerarii şi tradiţii pitoreşti, cu deosebire malurile Dunării şi
populaţiile ce şi-au împletit destinele cu cele ale marelui fluviu.
Încredinţată de originea noastră latină, ea preciza că românii sunt „fiii
uitaţi şi necunoscuţi ai veteranilor romani statorniciţi pe malurile
Dunării”, ilustrând poate pentru prima dată în literatura noastră
modernă, contradicţia dintre apartenenţa geografică la un popor situat în
spaţiul oriental şi dorinţa lui de a modela prezentul după tipare
1
Pseudonimul Elenei Ghica este echivalent cu „dorul de la Istru”, denumirea veche,
grecească, a Dunării.
2
Dora d’Istria, Littérature Roumaine, 1857.
3
Idem, La vie monastère dans l’église orientale, 1855; Les Roumains et la papauté,
1856.
4
Idem, Les Femmes en Orient, 2 volume, 1859.
5
Idem, Un été au bord du Danube, 1861.
89

occidentale: „Munca pentru mine nu e o necesitate fatală, un blestem ca
în Evul Mediu, ci o lege salutară şi binefăcătoare, un principiu de
sănătate intelectuală, morală şi fizică. Funestei trândăvii orientale îi
opun activitatea sănătoasă a Occidentului, activitate care transformă
universul”.
Opera Dorei d’Istria aparţine, prin problematică şi formă,
literaturii române de la mijlocul secolului al XIX-lea, ea fiind
considerată în Europa occidendală una dintre cele mai respectate voci
ale timpului.
Aristocratic Feminine Writing
For over a century, the Romanian aristocratic female writers (Dora
d’Istria, Elena Văcărescu and Martha Bibescu) had preserved in the
Occidental world the illusion of their belonging to an ancient people and to a
patriarchal country “frozen” in a romantic, but shallow belle époque
preceding the World War II.
The daughter of Mihalache Ghica and Catinca Faca, Elena Ghica
(1828-1888) was better known under the pseudonym of Dora d’Istria. She
got a solid education and amazed her contemporaries with her outstanding
literary knowledge.
Among the female writers who displayed an impressive
genealogy and culture and whose literary works reflect the traditions of
an ancient people and the cosmopolitanism of Balkan aristocracy, one
may recall the names of Dora d’Istria, Elena Văcărescu and Martha
Bibescu. Their adventurous destinies seem somehow alike, if we take
into consideration their friendship with contemporary cultural and
political personalities. From an aesthetic point of view, too, their works
reflect the ideologies of that time: the energetic romanticism of Dora
d’Istria, the Parnasianism and musical symbolism of Elena Văcărescu,
the existentialism and Gide-like authenticity of Martha Bibescu.
Their writing is not only the result of an artistic vocation, but
also of a cultural patriotic mission meant to reveal the Romanian
spirituality to the world. Their texts are both fictional (poetry, narrative
prose or theatre) and non-fictional (literary biographies, political
memoirs and travel notes). Their style is subjective, substantially lyrical,
90

enciphering metaphors and symbols of the Romanian folklore,
mythology and history. It takes the shape of a melancholic confession
about a country as old as the hills and tucked in Eastern Europe, a
region then ossified in Oriental patterns. It is about heathen or Christian
customs, about people living their lives in a patriarchal world, untainted
by the existentialist or individualistic turmoil of Western civilization.
For over a century, the aristocratic female writers had preserved in the
Occidental world the illusion of their belonging to an ancient people and
to a patriarchal country “frozen” in a romantic, but shallow belle époque
preceding the World War II.
Dora d’Istria
The daughter of Mihalache Ghica and Catinca Faca, Elena
Ghica (1828-1888) was better known under the pseudonym of Dora
d’Istria. She got a solid education: good knowledge of Greek, Latin,
French, Italian, English and German, music and good skills in
swimming, horsemanship and fencing. In 1841, when her family left
Wallachia wandering throughout Central Europe, Elena amazed her
contemporaries with outstanding literary knowledge. She was also
sympathetic with the Romanian intellectuals of the mid 19
91
th century,
such as I.E. Rădulescu and Cezar Bolliac that, in their turn, appreciated
and praised her poetic gift and beauty. After getting married to Prince
Alex. Koltzoff Massalski, Elena moved to Russia where she lived
between 1848 and 1855. Because of her voluntary attitude and direct
way of expressing opinions the Russian authorities banished her from
Russia, and forced her to move to Switzerland and, later on, to Italy, to
Florence, in what was to be known as “villa d’ Istria”.
Elena Ghica, better known under the penname of Dora d’Istria,
published her literary work in Revue de deux mondes, where, starting
with 1859 there appeared her studies on the traditions and beliefs of the
Eastern European nations. Her most representative works are inspired
from the Balkan peoples’ literary history and religion, women’s status
or travels into exotic places. Dora d’Istria wrote several studies on the
folkloric poetry in the Balkans (be it Albanian, Serbian, Macedonian or
Romanian) and drew up literary portrayals of some Romanian writers
from her youth, such as I.E. Rădulescu and Vasile Alecsandri. She
considered that folklore, “an icon of old traditions and legends, of

history itself” and the physiognomy of people are the ones to highlight
distinctive features and the origin of each nation. She commented on the
patriotic feeling, as follows: “God forbid us from blind patriotism! The
idea of a country should blend with that of mankind. We do not live in
those ancient times when being a foreigner meant being an enemy.
There is no chosen people any more, as all have their weaknesses and
flaws, their vices.”
Pertinent observations on the religions of the Balkan peoples, on
the relations of the Romanians with the Pope, on the contemporary
situation of the Romanian Orthodox Church or that of several Romanian
monasteries (Căldăruşani, Cernica, Văratec and Neamţ) are inserted in
her works which speak about the different faiths in Southern Europe. As
a matter of fact, she also tackled and commented on the problems that
Western civilization was facing, thus inferring its religious crisis.
As far as women’s status was concerned, Dora d’Istria pleaded
for respecting their dignity, both in society and family life.
Her travel journals describe picturesque routes and traditions,
especially those on the Danube’s banks where populations have blended
their destiny with that of the river itself. Being aware of the Romanians’
Latin origin, she mentioned the fact that they are “ the long-forgotten
and unknown sons of the Roman veterans who settled on the banks of
the Danube”, illustrating, perhaps for the first time in our modern
literature, the paradox between Romania’s geographical belonging to
the Orient and the people’s desire to mould its present on Western
patterns: “For me work is not a fatal necessity, a curse, as in the Middle
Ages, but a beneficial law, a principle of intellectual, moral and physical
health. I strongly oppose the healthy Western activity, that transforms
the universe, the ill-fated Oriental laziness”.
The work of Dora d’Istria belongs, through form and topics
tackled, to the Romanian literature of the mid-19 th -century, but at the
same time to the Western culture, that fully appraised her work.
92
(Translation: Mihaela Cojocaru)

IOLANDA MĂNESCU (ROMÂNIA)
Aglaja Veterenayi sau despre destinul
tragic al unei artiste dezrădăcinate
Destinul special al Aglajei Veterenayi
poate fi considerat un simbol pentru ideea de
emigrare. Toată viaţa ei este o adevărată
etalare de faţete pe care le poate avea o fiinţă
dezrădăcinată. Talentul său scriitoricesc se datorează poate tocmai
incapacităţii sale de a se raporta la un loc fix pe care să îl perceapă drept acasă.
Toată viaţa a fost conştientă de faptul că există undeva o ţară care a fost
cândva căminul părinţilor ei. Poate că mitul tărâmului interzis, care ar fi
trebuit să fie locul unde se putea întoarce de câte ori avea nevoie să se
regăsească, a reprezentat cauza întregului chin psihologic şi, în acelaşi timp, a
scrierilor ei ciudate şi minunate. Rădăcinile ei se află de fapt în arealul
balcanic, tărâmul unde sentimentele de dor, auto-sacrificiu şi integrare în
natură sunt extrem de profunde. De fapt, zona balcanică este zona unde au
apărut legende despre sacrificiu, auto-sacrificiu şi înstrăinare (Meşterul
Manole, Mioriţa etc.). Aglajei Veterenayi i-a fost dor de acasă toată viaţa, fără
să aibă cu adevărat o casă şi fără să îşi cunoască patria natală.
Aglaja Veterenayi s-a născut la Bucureşti în 1962 şi a murit la
Zurich în 2002. Ea a călătorit, de mică, prin toată Europa cu părinţii şi sa
stabilit, în cele din urmă, în Elveţia, unde a studiat arta dramatică, la
Zurich. Şi-a început cariera de actriţă în 1982. În 1993 a iniţiat,
împreună cu Rene Oberholz, trupa de teatru experimental “Die
Wortpumpe” („Pompa de cuvinte”), iar în 1996, împreună cu Jens
Nielsen, partenerul ei de viaţă, grupul teatral “Die Engelmaschine”
(„Maşina de îngeri”). În paralel, Aglaja Veterenayi a publicat poezii în
diferite reviste literare. În 1999 îi apare volumul de poezii Daruri – un
dans al morţilor şi romanul De ce fierbe copilul în mămăligă, iar în
2001, romanul Raftul cu ultimele suflări. La începutul lui 2002, ca
urmare a unei depresii severe, a ales să se sinucidă, avântându-se în
apele îngheţate ale lacului Zurich.
Cele două romane pe care ni le-a lăsat sunt mai degrabă pagini de
autobiografie poetică. Ambele sunt scrise la persoana întâi. Autoarea
exprimă în metafore frământările şi întrebările fundamentale ale fiinţei
umane, cu sinceritatea, inocenţa şi cruzimea pe care numai copilăria le
are. Paradoxal, întrebările sunt extrem de profunde şi de mature, ea
neavând însă mijloacele maturităţii pentru a putea găsi şi eventuale
răspunsuri. Aglaja Veteranyi a trăit dureros drama dezrădăcinării. A
93

plecat din ţară cu părinţii ei, care erau artişti de circ, la o vârstă fragedă,
neavând şansa să lase în urmă nişte amintiri de care să se poată agăţa,
care să reprezinte punctul fix la care se pare că avem toţi nevoie să ne
raportăm în momente de dezorientare, nesiguranţă sau neîncredere.
(„Circul e tot timpul în străinătate. Dar în vagonul în care locuim e
mereu acasă. Deschid uşa vagonului cât se poate de puţin ca acel acasă
să nu se evapore.” 1 ). Statutul de emigrant este resimţit din plin, cu toate
umilinţele inerente, pe care copilul le receptează fără a le putea judeca şi
pe care, astfel, le va înregistra distorsionat, cu consecinţe grave în viitor
(„Avem un paşaport de emigrant./ La fiecare graniţă suntem trataţi altfel
decât oamenii adevăraţi./ Poliţia ne cere să coborâm şi dispare cu
hârtiile noastre./ Mama le dă mereu cadouri. Ciocolată, ţigări, coniac./
Şi le face ochi dulci./ Cu toate astea, nu suntem niciodată siguri că nu
vor suna la SECURTITATE.” 2 ). Fiind mereu pe drum, dintr-o ţară întralta,
fetiţa nu a avut o educaţie, nu a mers la o şcoală unde să
interacţioneze cu copii de vârsta ei, a crescut între adulţi care au tratat-o
ca pe un adult, nedându-i şansa la copilărie, la evoluţie firească, la
adaptarea socială necesară: „Nu am voie să plec singură din vagonul de
locuit./ Nu am voie să mă joc cu ceilalţi copii./ Mama nu are încredere
în nimeni./ Şi eu trebuie să învăţ asta.” 3
Povestea copilului fiert în mămăligă era povestea pe care obişnuia
să i-o spună sora ei şi pe care o îmbogăţeau împreună cu amănunte din
ce în ce mai groaznice. Constatările autoarei capătă pentru ea valoare de
axiome: „Când mama plânge, în burtă se produce o inundaţie, pentru că
şi copilul plânge.” 4 Superstiţiile auzite devin adevăruri imuabile:
„Rudele nu se căsătoresc între ele pentru că atunci copiii vin pe lume cu
picioarele lipite. După asta observă oamenii că părinţii sunt înrudiţi între
ei şi nu-s căsătoriţi” 5 . Concluziile la care ajunge au însă uneori şi o doză
de umor: „ESTE INTERZIS SĂ FACI COPII FĂRĂ BĂRBAT ŞI
ÎNAINTE DE TE FI NĂSCUT” 6 . Durerea interioră e atât de profundă
încât nici nu poate fi definită şi răbufneşte uneori în cuvinte care
revelează alienarea şi care alcătuiesc în final o poezie cutremurătoare:
„În timp ce aşteptam îi găuream ochii lui Micky Maus, pe cel drept şi pe
1 Veteranyi, Aglaja, De ce fierbe copilul în mămăligă, Bucureşti, Polirom, 2003, p. 10.
2 Veteranyi, Aglaja, op. cit., p. 62.
3 Idem, p. 27.
4 Idem, p. 28
5 Ibidem
6 Ibidem
94

cel stâng./ Când am terminat am început să mă plimb prin cameră în sus
şi în jos./ Am mâncat toate dulciurile./ Inima îmi bătea în cap./ Afară se
întunecase./ În cameră prinse să ningă./ Sofaua a îngheţat./ Pereţii au
îngheţat./ Mâinile şi picioarele mele au îngheţat./ Ochii mei./ Zăpada ma
acoperit”. 1 Fără să fi avut o educaţie morală sau religioasă, autoarea se
raportează la Dumnezeu cu o naturaleţe şi familiaritate înduioşătoare:
„Oare Dumenezeu vorbeşte limbi străine?/ Poate să se înţeleagă cu
străinii?/ Sau îngerii stau în cabine mici de sticlă şi fac traduceri?” sau
„Oamenii se tem de Dumnezeu, de aceea merg în cer. Acolo există o
secţie specială pentru artiştii care ştiu să zboare./ ŞI IISUS HRISTOS E
UN ARTIST” 2 . Cele mai complexe dileme filosofice ale omenirii sunt
exprimate prin şi pentru înţelegerea unui copil: “Să fii mort e ca şi cum
ai dormi./ Dar nu-ţi aşezi corpul în pat, ci în pământ./ Apoi trebuie să-i
explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine să fii mort decât viu./ Dacă
nu-l convingi, îţi stinge creierul şi trebuie să iei viaţa de la capăt./
ş.a.m.d./ ş.a.m.d./ ş.a.m.d./ ş.a.m.d./ etc.” 3 În acelaşi mod inocent şi
dezarmant de sincer, naratoarea transmite şi informaţii despre ţara
natală, despre teroarea instaurată de dictator şi despre rudele rămase
dincolo de cortina de fier, care şi-au făcut o adevărată meserie din a sta
la coadă şi pentru care cei din străinătate păstrează cu grijă haine şi
obiecte vechi de la morţi. Moartea este un motiv care se regăseşte în
întreaga operă a Aglajei Veteranyi. Raftul cu ultimele suflări este
povestea frustă a morţii mătuşii de care autoarea se simţea mai apropiată
decât de propria mamă. Moartea şi pregătirile de înmormântare sunt
observate în cele mai mici şi groteşti detalii. Nu sunt însă ocolite nici
gândurile obsedante legate de moarte: „Suntem mult mai mult timp
morţi decât vii, spune mătuşa./ Morţii au nevoie de mult mai mult
noroc.” 4 Tristeţea apare din când în când printre aceste descrieri, fiind
cu atât mai profundă: „Fiecare mort îi aduce lui Dumnezeu ultima
suflare, spune Costel. În această suflare Dumnezeu poate să citească
viaţa acelui om ca într-o carte./ Biblioteca lui Dumnezeu e un raft plin
cu suflări.” 5 Propoziţiile sunt scurte şi seci, fiecare în parte poate părea
lipsită de orice încărcătură emoţională, sunt propoziţii ce pot fi alcătuite
de un copil, dar înşiruirea acestora transmite gânduri neaşteptat de
1 Idem, p. 162.
2 Idem, p. 75.
3 Idem, p. 60.
4 Veteranyi, Aglaja, Raftul cu ultimele suflări, Bucureşti, Polirom, 2003, p. 13.
5 Idem, p. 122.
95

profunde sau imagini de o sensibilitate „care-ţi taie respiraţia”, după
cum spunea Peter Bischel în „Tages Anzeiger”. Rodica Binder –
scriitoare, jurnalistă, eseistă şi redactor la postul de radio Deutsche
Welle din Koln, emigrată în Germania în 1985 – consemnează, la rândul
său, în postfaţa scrisă la De ce fierbe copilul în mămăligă: „În pofida
desemnării explicite, încă de pe copertă, a scrierii drept roman – cartea
Aglajei Veterenyi este un poem în proză, în patru secţiuni, un pseudo-
„Bildungsroman” sau, dacă vrem, chiar procesul verbal al deconstrucţiei
unor iluzii.” 1 Autoarea înseşi mărturiseşte, în interviul acordat Rodicăi
Binder: „E normal să povestesc lucruri pe care le cunosc, dar cred că şi
fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima,
cu ochii… şi de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie…”
Existenţa marcată de absurd a Aglajei Veterenyi (de fapt ea însăşi
admite acest fapt în interviu, relatând că vizitele făcute la rudele din ţară
după 1989 au fost pentru ea asemănătoare unor scene din piesele lui
Eugen Ionescu) nu a putut decât să îi alimenteze înclinaţia de a trăi la fel
de autentic, de a percepe cu aceeaşi măsură, atât realitatea cât şi
irealitatea şi de a pune, pe acelaşi taler, atât viaţa cât şi moartea:
”Moartea însă, sau cel puţin ameninţarea morţii, a fost dintotdeauna
unul dintre laitmotivele ei, niciodată sumbru şi apăsător, ci mai degrabă
plin de umanitate şi purtând amprenta unui umor negru.” 2
Destinul special al Aglajei Veterenayi poate fi considerat un
simbol pentru ideea de emigrare. Toată viaţa ei este o adevărată etalare
de faţete pe care le poate avea o fiinţă dezrădăcinată. Talentul său
scriitoricesc se datorează poate tocmai incapacităţii sale de a se raporta
la un loc fix pe care să îl perceapă drept acasă. Toată viaţa a fost
conştientă de faptul că există undeva o ţară care a fost cândva căminul
părinţilor ei. Poate că mitul tărâmului interzis, care ar fi trebuit să fie
locul unde se putea întoarce de câte ori avea nevoie să se regăsească, a
reprezentat cauza întregului chin psihologic şi, în acelaşi timp, a
scrierilor ei ciudate şi minunate. Rădăcinile ei se află de fapt în arealul
balcanic, tărâmul unde sentimentele de dor, auto-sacrificiu şi integrare
în natură sunt extrem de profunde. De fapt, zona balcanică este zona
unde au apărut legende despre sacrificiu, auto-sacrificiu şi înstrăinare
1
Binder, Rodica, Postfaţă – Aglaja Veteranyi: salt mortal de la circ la literatură, în Aglaja
Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, p. 191.
2
Werner Locher-Lawrence şi Jens Nielsen, Cuvânt lămuritor, în Aglaja Veteranyi, Raftul cu
ultimele suflări, p. 130.
96

(Meşterul Manole, Mioriţa etc.). Aglajei Veterenayi i-a fost dor de acasă
toată viaţa, fără să aibă cu adevărat o casă şi fără să îşi cunoască patria
natală. Rodica Binder afirma în postfaţa romanului Raftul cu ultimele
suflări că acesta „este un testament literar, procesul verbal anticipat al
unei morţi premeditate, un strigăt de durere în faţa vidului
despământenirii şi al pierderii identităţii.” 1
Aglaja Veteranyi or the Destiny of an Uprooted Artist
Aglaja Veterenayi is a very special writer whose destiny could be a
symbol of the concept of emigration. Her whole life is a display of the
different situations that an uprooted person can ever experience. Her gift as a
writer was maybe caused by her incapacity to relate to a fixed place which to
call home. She knew all along her life that, somewhere, there was a country
which was her parents’ home country once. Maybe the myth of the forbidden
land, that should have been the place to return whenever she needed to find
her identity, was the cause of all her psychological torment and, at the same
time, of her strange and wonderful writings. Her roots were in fact in the
Balkan area, the land where feelings of longing, self-sacrifice and integration
into nature, are frequently expressed. In fact, the Balkan area is the land where
the legends about sacrifice, self-sacrifice, and estrangement were born (Master
Manole, Miorita, etc.). All her life Aglaja Veterenayi was home sick, not
having a proper home, and not knowing her home country.
Aglaja Veterenayi was born in Bucharest in 1962, and died in
Zurich in 2002. Since a child, she travelled all over the world together
with her parents, and eventually settled in Switzerland, where she
studied theatre in Zurich. She began her acting career in 1982. In 1993
she established, together with Rene Oberholz, the experimental theatre
company “Die Wortpumpe” („The Words Pump”), and, in 1996,
together with Jens Nielsen, her partner, the theatre group “Die
Engelmaschine” („The Angels Machine”). At the same time, Aglaja
Veterenayi published poems in different literary magazines. Her book of
poems, “Gifts – A Dance of the Dead”, and the novel “Why the Child Is
Boiled in the Polenta” were published in 1999, and, in 2001, her novel
“The Shelf of Last Breaths”. At the beginning of 2002 she committed
suicide by diving into the freezing waters of the lake Zurich.
1 Binder, Rodica, op. cit., p. 133.
97

The two novels that Aglaja Veterenayi left us are rather pages
of a poetical autobiography. They are both written in the first person
singular. The author expresses the ultimate questions of the human
being metaphorically, in a sincere, innocent and cruel way that only a
child could have. Paradoxically, her questions are extremely profound
and mature, in spite of the fact that she did not have the means of the
mature age to find also the answers. Aglaja Veterenayi lived the tragedy
of uprooting to the full. She left Romania together with her parents who
were circus artists at an early age, and did not have the chance to leave
behind some memories to which she could cling, and which could
represent the fixed point in universe for her when disoriented or unsure
(“Circus is abroad all the time. Yet, the carriage we live in is always
home. I open the carriage door as little as possible so that home not to
disappear.”) 1 She experiences the state of an emigrant to the full, with
all the inherent humiliation that the child stands, without being able to
judge it, and that will be recorded, accordingly, in a distorted manner,
with serious consequences in the future. (“We have emigrant passports./
At each border we are treated differently from the real people./ Police
ask us to get off, and they disappear with our papers./ Mother always
gives them presents. Chocolate, cigarettes, cognac.”) 2 .
The little girl was on the road all her life and could not go to
school where to interact with other children of her age. She grew up
among adults who treated her as an adult, and so she had no chance to
live her childhood, to develop normally, to adapt to a social life. (“I am
not allowed to leave the carriage alone. I am not allowed to play with
other children. Mother does not trust anybody. I have to learn that.”) 3
The story of the child who is boiled in the polenta is the story
that the author’s elder sister used to tell her and they both would enrich
with more and more terrible details. The little girl’s observations
became axioms for her (“When a mother cries, a flood is taking place
inside her belly, because her baby cries too.”) 4 Superstitions became
immutable truths. (“Relatives do not marry to each other because if they
do, babies will be born with their feet stuck. This is the proof that the
parents are relatives and they are not married.”) 5 Her conclusions are
1 Veteranyi, Aglaja, Why the Child Is Boiled in the Polenta, Iaşi, Polirom, 2003, p. 10.
2
Veteranyi, Aglaja, op. cit., p. 62.
3
Idem, p. 27.
4
Idem, p. 28.
5
Ibid
98

also humorous at times (“IT IS FORBIDDEN TO HAVE BABIES
WITHOUT A MAN, AND BEFORE BEING BORN.”) 1
The girl’s inner suffering, which is so profound that it cannot
even be defined, sometimes breaks out in words that reveal alienation,
and that finally turn into moving poetry. (“While I was waiting I was
punching Micky Maus’ eyes, the right one and the left one/ When I
finished, I started to walk round the room./ I ate all the sweets./ My
heart was throbbing in my head./ It was dark outside./ It started to snow
in the room./ The sofa had frozen./ The walls had frozen./ My arms and
feet had frozen./ My eyes./ Snow covered me.”) 2 Without having any
religious or moral education, the author relates to God with a touching
purity and intimacy. (“Does God speak foreign languages?/ Can He
understand foreigners?/ Or do angels stay in little glass booths and make
translations?” or ”People fear God, that is why they go in the sky. There
is a special department there for artists who can fly./ JESUS CHRIST IS
AN ARTIST AS WELL”) 3 The most complex philosophical dilemmas
of the world are expressed through and for the understanding of a child
(“Being dead is as if you are asleep./ But you don’t put your body in a
bed, but in the ground./ Then you have to explain to God why you prefer
to be dead and not alive./ If you do not convince Him, He turns your
brain off and you have to start living again./A.s.o./ A.s.o./ A.s.o./ A.s.o./
Etc.”) 4 In the same innocent and extremely sincere manner the narrator
brings information about her native country, about the terror imposed by
the dictator and about her relatives who remained beyond the Iron
Curtain, whose fate was to queue for everything they wanted to buy, and
for whom their relatives abroad carefully kept old clothes from the dead.
Death is another motif in Aglaja Veterenayi’s whole work. “The
Shelf of Last Breaths” is the crude story of the death of her aunt to
whom the author felt closer than to her own mother. Death and the
preparations for the funeral are seen in the smallest and most grotesque
details. Obsessive thoughts about death are also present (“We are dead
for a longer time than we are alive, says my aunt. The dead need much
more luck.”) 5 A deep sadness is also present from time to time (“Every
dead person brings his/her last breath to God, says Costel. God can read
1 Ibid
2 Idem, p.162.
3 Idem, p.75.
4 Idem, p. 60.
5 Veteranyi, Aglaja, The Shelf of Last Breaths, Iaşi, Polirom, 2003, p. 13.
99

that man’s life in this breath, like in a book. God’s library is a shelf full
of breaths.”) 1 The sentences are short and concise, they may seem
emotionless or uttered by a child but, in their sequence, they convey
extremely profound thoughts and images appreciated as “breathtaking”
by Peter Bischel in “Tages Anzeiger”.
Rodica Binder – a writer, journalist, essayist and editor at
Deutsche Welle in Koln, who emigrated to Germany in 1985 – states (in
the afterword to Why the Child Is Boiled in the Polenta): “Even if it is
explicitly named a novel, Aglaja Veterenayi’s book is a poem written in
prose, in four sections, a pseudo-“Bildungsroman” or even the report of
the deconstruction of illusions.” 2 The author herself says, in the
interview with Rodica Binder: “It is normal for me to retell things I
know, but I think that a person’s imagination is also autobiographical. I
can see things with my eyes, with my heart… and that is why I believe
that what I write is an autobiography…” Aglaja Veterenayi’s existence
was marked by the absurd (in fact she admits it in the interview, and
tells that her visits, after 1989, to her relatives in Romania, were similar
to some scenes in Eugen Ionescu’s plays). This made her live the real
and the unreal in the same authentic way. Life and death are judged as
being similar: “Death, or at least the threat of death, was always one of
her leitmotifs – never gloomy and overwhelming, but rather full of
humanity and black humour.” 3
Aglaja Veterenayi is a very special writer whose destiny could
be a symbol of the concept of emigration. Her whole life is a display of
the different situations that an uprooted person can ever experience. Her
gift as a writer was maybe caused by her incapacity to relate to a fixed
place which to call home. She knew all along her life that, somewhere,
there was a country which was her parents’ home country once. Maybe
the myth of the forbidden land, that should have been the place to return
whenever she needed to find her identity, was the cause of all her
psychological torment and, at the same time, of her strange and
wonderful writings. Her roots were in fact in the Balkan area, the land
where feelings of longing, self-sacrifice and integration into nature, are
1
Idem, p. 122.
2
Binder, Rodica, Afterword, in Aglaja Veteranyi, Why the Child Is Boiled in the Polenta, p.
191.
3
Werner Locher-Lawrence and Jens Nielsen, in Aglaja Veteranyi, The Shelf of Last Breaths, ,
p. 130.
100

frequently expressed. In fact, the Balkan area is the land where the
legends about sacrifice, self-sacrifice, and estrangement were born
(Master Manole, Miorita, etc.). All her life Aglaja Veterenayi was home
sick, not having a proper home, and not knowing her home country. In
the Afterword of the novel “The Shelf of Last Breaths”, Rodica Binder
stated that this novel is “a literary will, the record in advance of a
premeditated death, a cry of pain at the void of uprooting and of losing
one’s identity.” 1
(Translation: Iolanda Manescu)
DIANA-SILVIA SOLKOTOVIĆ (SERBIA)
Ion Miloş – Portretul unui poet român,
cetăţean al lumii
Născut în 1930 într-un sat românesc din Banatul
iugoslav, poetul şi traducătorul Ion Miloş a emigrat dintr-un regim totalitar la
Paris. Respins din mediul slav, apoi din cel latin, zidurile din jurul sufletului au
căpătat dimensiuni de netrecut. Puternic legat de glie, el îşi va începe căutarea
locului unde să-şi lase rădăcinile. Întâlnind Iubirea, a sperat că a ajuns Acasă. S-a
mutat în Suedia, de unde era soţia, începând un nou drum şi a învăţat limba,
încercând să se adapteze. Perioada studiilor la Paris şi apoi a căsătoriei au fost
cele de acumulări culturale. Utopia exprimată în poezia de tinereţe dispare la
creatorul matur, pesimismul fiind nota predominantă, contestarea, refuzul
acceptării realităţii şi sarcasmul oglindind meditaţia gravă, convertită în
comentariu liric privind contemporaneitatea.
Poet şi traducător, Ion Miloş s-a născut în 1930 într-un sat
românesc din Banatul iugoslav, într-o familie tradiţională. Spiritul
conservator al climatului rural în care şi-a petrecut copilăria a rămas
adânc înrădăcinat în sufletul creatorului, regăsindu-se, de-a lungul
timpului, în opera sa. Tocmai când Miloş îşi făcea ieşirea din copilărie a
izbucnit războiul care a adus cu sine răsturnarea tuturor valorilor;
liniştea s-a transformat în durere şi ură, urmată de nesiguranţa
schimbării. Ideologia comunistă obsedantă care a urmat l-a influenţat pe
tânărul ce se avânta spre viaţă, materializând-o în stihuri. Dar alegerea
1 Binder, Rodica, Afterword, in Aglaja Veteranyi, The Shelf of Last Breaths, p. 133.
101

înzestratului adolescent nu va fi una eliberatoare: regimul totalitar care,
în urma ruperii legăturilor cu Stalin, întrezărea în persoana fiecărui
român un suspect îl va face să devină un exilat în propria ţară, să-şi
construiască ziduri în jurul sufletului, acestea fiind primele dintr-o serie
de fortăreţe de autoapărare. Invidia stârnită la nivelul mediilor literare,
la nivelul celor ce se simţeau ameninţaţi de suflul proaspăt, deşi cam
naiv, a dus la următorul exil, iar când acesta s-a realizat şi fizic, durerea
a fost completă. Parisul, Mecca artiştilor, s-a dovedit a fi pentru Miloş
un nou supliciu. Comunitatea exilaţilor nu a vrut să accepte românul
care nu provenea din România, suspectându-l în mod identic cu
securitatea iugoslavă. Respins din mediul slav, apoi din cel latin,
zidurile din jurul sufletului au căpătat dimensiuni de netrecut. Puternic
legat de glie, el îşi va începe căutarea locului unde să-şi lase rădăcinile.
Întâlnind Iubirea a sperat că a ajuns Acasă. S-a mutat în Suedia, de unde
era soţia, începând un nou drum; a învăţat limba, încercând să se
adapteze. Perioada studiilor la Paris şi apoi a căsătoriei au fost cele de
acumulări culturale, dar sterpe pentru poet. Tradiţionalismul, spiritul
profund creştin şi sorgintea latină nu i-au permis însă trădarea
principiilor sale. Investiţia făcută în iubire a eşuat, dar cale de întoarcere
nu exista. Ion Miloş a rămas în Suedia, energia acumulată de-a lungul
anilor găsindu-şi expresia în poezie. Tăcerii autoimpuse i-a urmat o
perioadă de autoanaliză care a dus la dărâmarea treptată a zidurilor ce se
înălţaseră permanent, prezentând simţirile închise, dezgust şi refulări,
traducând în versuri experienţa multiplelor exilări şi neîncetata căutare a
liniştii.
Poezia adolescentului fusese strâns legată de societatea aflată, la fel ca
şi poetul, la început de drum: entuziastă şi plină de nelinişti, naivă şi
deschisă spre toate orizonturile. Utopia exprimată atunci dispare la
creatorul acum matur, pesimismul fiind nota predominantă, contestarea,
refuzul acceptării realităţii şi sarcasmul oglindind meditaţia gravă,
convertită în comentariu liric privind contemporaneitatea. Decăderea
continuă a condiţiei umane este izvorul permanent de inspiraţie,
întoarcerea la origini fiind laitmotivul creaţiei, leacul sugerat pentru
recăpătarea demnităţii înnăscute a omului. Poezia are existenţa ei
proprie, ilustrând elemente din viaţa de zi cu zi, depăşind graniţele,
putând fi situată geografic oriunde. Experienţa îl face pe poet să-şi
exprime dezgustul faţă de ritmul vieţii: „Mamele nu mai au timp să fie
mame/ Moţăie triste în birouri/ Şi bat viaţa la maşină / Copiii beau lapte
din biberoane/ Şi văd lumea prin sticlă/ La şcoală nu se mai învaţă etica/
102

Ci tehnica sexuală şi marketingul/ Pedagogia minunii industriale/
Toropeală ontologică/ Somnolenţă muzicală/ Ceaţă şi polei.”
Vindecarea e oferită în mai multe poeme, pe diferite variaţiuni ale
aceleiaşi teme: întoarcerea la sine, descoperirea eului uitat fiind soluţia
prin care, fără chestionări interioare inutile, se poate depăşi
mediocritatea înconjurătoare: „Urcă la izvoarele sufletului/Acolo se coc
spicele/ Urcă fără a te întreba/ Unde te va duce/ Nesfârşitul acestui
drum/ Dincolo de întrebare toate sunt altfel.”
Poezia lui Miloş, spunea Ulf Eriksson, „aminteşte cât de impersonal şi
de puţin privat poate fi cuvântul eu în mâinile adevăratului poet”. Ea
este clară şi directă, apropiindu-ne de pământ, dându-ne greutatea
necesară pentru a nu pluti, a nu ne îndepărta de realitate. Simplitatea
aparentă a enunţurilor zugrăveşte o lume în care vremea nu e de pierdut.
Progresul este zugrăvit a fi în dezavantajul spiritului uman: „Omorânduşi
fratele/ Cain/ Şi-a ridicat standardul de viaţă”, circuitul vieţii fiind
ilustrat tot cu trimiteri biblice: „Pe drumul Golgotei/ Se plimbă braţ la
braţ/ Istoria şi Soarta/ Discută despre nedreptate/ Dacă Isus/ Ar fi stat
la masă cu fariseii/ Nu cu apostolii/ Ar fi ajuns pe Tron/ Nu pe cruce/
Zice Soarta către Istorie/ Istoria se face că nu aude/ Şi se repetă: / Odată
cu sânge/ Odată cu minciună.” O iremediabilă tristeţe răzbate din
spatele cuvintelor care sunt înfăţişate fără niciun ornament: „La piaţă se
aude:/ Dumnezeu e aur/ Viaţa surdă strigă:/ Dumnezeu e mort/ În
biserică-mi şoptesc: Dumnezeu e lumânare/ Dumnezeu adevărat plânge
la fereastră.” Căutarea permanentă a elementului lipsă, imposibilitatea
adaptării sunt pline de vibraţii sarcastice atât la adresa omului modern
ca individ: „Omul se trage din lup/ Nu din maimuţă”, cât şi la adresa
societăţii: „Totul trece şi se repetă/ Rana timpului sângerează şi doare/
Istoria amputează/ În numele libertăţii de expresie.”
După 1989, ameninţărilor apocaliptice legate de Occident le este găsit
un teren nou de aplicare: România, Miloş regăsind aici lumea pierzaniei
pe care o zugrăveşte în culori sumbre: „Stau la Masa Tăcerii/ Şi mă
gândesc la Iuda.” Îndepărtarea românului de Adevăr, falsul
patriotism,vorbăria lipsită de esenţă sau scop sunt biciuite ironic în
poezia sugestiv intitualată Forme fără fond şi continuând în Ţara lui
Mitică: „E frig în cuvinte.”
Există momente când sufletul îşi găseşte lăcaşul prin întoarcerea
onirică Acasă, Edenul apărând zugrăvit printr-o simplitate japoneză:
„Există zile/ Când e de ajuns o singură rază/ Şi lumea capătă o altă
culoare/ Flori de cireş cad din cer/ Viaţa curge cântând prin tine.”
103

Iubirea, „parfumul infinitului în pădurea cerului”, reprezintă o sursă
constantă de dezamăgire „E frig în pat/ Iubita mea stă culcată/ Şi
numără banii/ E pustiu/ Când oamenii nu mai au timp să se iubească/ Iar
viaţa dă înapoi”. Iluzia fericirii dată de iubire –„Când vii/ Se deschide
cerul/ Şi se coace grâul/ Când eşti cu mine/ Vine Dumnezeu să ne
păzească/ Nici un vis nu zboară-n gol” – e scurtă, cititorul fiind readus
la răceala cotidiană: „Nu te mai gândi la orele ce trec/ Timpul nu e bani/
Timpul e sufletul/ Însă sufletul e la spital”.
Poezia lui Miloş e de fapt o cronică a Exilului. Exilatul, neadaptabilul,
care priveşte cu ironie concepţiile celor din jur, are soarta geniului
veşnic neînţeles: „Deci dânsul e poet/ Se miră soacra/ Şi filozof/
adăugă socrul/ Străin-şoptiră vecinii/ Poezia e bolboroseală goală/ Din
asta nu se trăieşte/ Trebuie să reuşeşti în viaţă/ Zâmbi soţia”. Destinul
său este pecetluit: „Soţia şi-a aprins o ţigară/ Şi mi-a spus: divorţăm/
Dacă e căsătoria sfântă / De ce sfinţii nu se căsătoresc?/ Într-o zi/
Femeile n-o să mai aibă nevoie de bărbaţi/ Copiii se vor naşte din/
Spiritus Sanctus/ În eprubeta/ Fără fioruri metafizice şi probleme/ Ca
îngerii/ Vor creşte la creşă după statistică/ Şi vor trăi ştiinţific/ O viaţă
cu garanţie”. Căutarea neîncetată a Adevărului este tradusă liric:
adolescentul a crezut că-l află în comunism, dar dictatura i-a demonstrat
existenţa diferenţei între teorie şi practică; tânărul l-a întrezărit în
democraţie, dar aceasta doar îi recunoştea existenţa, neavând curajul să-l
aplice, deoarece Adevărul este „fructul ce se coace în abis”, abisul fiind
metafora trăirii celor ce susţin, în ciuda oricărui pericol, neacceptarea
Minciunii, trăirea activă, responsabilă. La un moment dat, Iubirea părea
şansa deschiderii spre Absolut, dar destinul geniului era să rămână
„precum Dumnezeu în singurătatea cerului”. Adevărul e foarte
subiectiv. Soluţia de identificare a acestuia este oferită cu o simplitate
uimitoare prin sarcasmul indirect „Păcat că adevărul nu e floare/ L-am
cunoaşte după miros/ Şi nimeni n-ar mai minţi/ În lumea de flori”.
Minciuna este prezentată ca atotstăpânitoare: „Buzele ce mă sărută/
mint/ Cuvintele ce mă laudă/ mint”.
Într-o lume decăzută, poezia merge în ton, netrasmiţând nimic
citititorului, prezentându-se „în hainele lor la modă”, ducând la o reacţie
de ignorare sau respingere, concepţia despre lumea spirituală fiind
minimalizată în comparaţie cu cea materială: „Astăzi există în lume sute
de mii de tone/ De material explozibil pe cap de om./ Câte miligrame de
poezie există?/ M-a întrebat un general/ Viaţa se apără cu armele,/ Nu
cu fleacuri./ Astăzi un fotbalist costă milioane de euro./ Cât costă un
104

poet?/ M-a întrebat un director de bancă/ Nu dăm credit la poezie!/
Dumnezeu ajută doar pe cei care au./ M-am sfătuit cu un psihiatru/ Ia
medicamente liniştit,/ Tempus dolores tue delebit/ Poezia nu moare.”
Credinţa în triumful binelui şi al frumosului luminează, rar ce-i drept,
dar cu atât mai valoros, lirica milosciană, redescoperind mirabilul vieţii.
„Beau lumina zorilor/ Şi privesc o libelulă/ Ea se naşte numai pentru o
zi/ Dar ajunge/ Să înveţe frunzele să cânte/ Şi să-ntinerească Veşnicia”.
Din această stare se nasc sfaturile necesare îndreptării lumii servite pe
un ton părintesc: „Citeşte o poezie în fiecare dimineaţă/ Ascultă muzica/
Învaţă de la rădăcini şi izvoare/ Cum simte şi gândeşte Dumnezeu”,
poezia fiind cea care luptă pentru continuitatea sensibilităţii: „Numai
Pegas/ Mai poate opri caii Apocalipsului/ Să-l lăsăm să zboare”.
Ion Miloş, artist profund şi original, în care, aşa cum spunea Ion
Holban, cititorul „descoperă un autor care i-a lipsit”, ne îndeamnă să
reflectăm la statutul propriu, oferindu-ne modelul de urmat „Nu mai
risipi gânduri în văzduh/ Drumul n-are nici un sens/ Când te dezbraci de
tine/ În negrul râu al trecerii/ Numai cel ce sare abisul/ Va găsi izvorul
cuvântului dintâi.”
Ion Milos – The Portrait of a Romanian Poet, a Citizen of the World
Born in 1930 in a Romanian village of the Yugoslavian Banat, the poet and
translator Ion Miloş emmigrated from under a totalitarian regime to Paris.
Rejected by the Slav community, then by the Latin one, his soul’s barriers
became impossible to cross. His strong bond with the land made him search
for a place to thrust roots into. He met Love, moved to Sweden, his wife’s
home country, and hoped to have reached Home at last. He learned the
language and tried to adapt. He acquired a lot of knowledge during his studies
in Paris and during his marriage. The Utopian dimension of his early poems
disappeared when he grew mature, and pessimism, contestation, refusal to
accept reality and sarcasm have replaced it. The grave meditation was turned
into poetical comment on contemporaneity.
The poet and translator Ion Milos was born in 1930 in a Romanian
village of the Yugoslavian Banat, in a traditional family. The
conservative spirit of the rural climate of his childhood pervades his
work. Milos was still a child when war started and destroyed all values,
and turned peace into suffering and hatred, followed by the incertitude
of change. The obsessive communist ideology that followed influenced
105

the young man’s poetry. After breaking the links with Stalin, the
totalitarian regime considered every Romanian to be a suspect, and the
gifted adolescent became an exiled person in his own country. He built
walls around his soul to protect himself. The literary circles’ envy exiled
him as well, and his suffering was complete. Paris, the Mecca of artists,
was a new torment for Milos. The exiled Romanians’ community
rejected the Romanian who had not come from Romania. They
suspected him to be a Yugoslavian spy. Rejected by the Slav
community, as well as by the Latin one, his soul barriers became
impossible to cross. His strong bond with the land made him search for
a land to thrust roots into. He met Love and hoped to have reached
Home. He moved to Sweden, his wife’s home country, and started on a
new way. He learned the language and tried to adapt. He acquired a lot
of knowledge during his studies in Paris and during his marriage, but his
poetry suffered. Yet, thanks to his traditionalism, profound Christian
spirituality and Latin roots, he did not give up his principles. He failed
in his sentimental life, but Ion Milos continued to live in Sweden, and
his energy turned into poetry. His self-imposed silence was followed by
a self-analysis that led him to destroying the walls he had built
permanently, and expressing in his verses the repressed feelings and
disgust caused by the experience of his several exiles and permanent
quest for peace. The teenager’s poems had been linked to the new
society which, like the poet, was enthusiastic and restless, naive and
open to every horizon. The Utopian dimension of his early poems
disappeared when he grew mature, and pessimism, contestation, refusal
to accept reality and sarcasm replaced it. The grave meditation was
turned into poetical comment on contemporaneity. The continual decay
of the human condition is his permanent source of inspiration, and the
return to the origins is the leitmotif of his creation as the suggested
remedy for the recovery of man’s natural dignity. Poetry has its own
life-illustrating elements of the day-by-day life, crossing the borders,
and being capable to geographically situate anywhere. His experiences
makes the poet to express disgust with the rhythm of life:” Mothers no
longer have time to be mothers/ Sad, they doze at their offices/ And type
life/ Babies drink milk from their feeding bottles/ And see the world
through the glass/ They don’t teach ethics any more in schools/ But the
sex technique and marketing/ Pedagogies of the industrial wonder/
Ontological torpor/ Musical drowsiness/ Fog and glazed frost.”
106

The remedy is expressed in several poems whose theme is the return
to the self. The rediscovery of one’s forgotten self is the solution to
surpass, without futile inner questions, the surrounding mediocrity: ”Go
up to the source of the soul/ there the ears are ripening/ Go up without
asking yourself/ where the infinite of this way/ Will take you/ Beyond
questions everything is the same.”
Milos’s poems, said Ulf Eriksson, “remind us how impersonal and
non-private the word I can be, as expressed by the real poet”. They are
clear and direct, they bring us close to the ground, and give us the
necessary weight for us not to float and estrange from the reality. The
apparent simplicity of his sentences presents a world where time is not
to waste. The progress is seen as a disadvantage for the human spirit
(”By killing his brother/ Cain/ Improved his life standard”), and the span
of life is illustrated with Biblical references (”On the way of Golgotha
History and Fate/ Walk arm in arm/ and talk about injustice/ If Jesus/
Had had supper with the Pharisees/ And not with the Apostles/ He
would have ascended the throne/ Not the cross/ says Fate to History/
History pretends not to hear/ And repeats itself:/ One time with blood/
One time with lies.”). Beyond the totally un-ornate words one finds an
irremediable sadness: “In the market place they say:/ God is gold/ The
deaf life cries:/ God is dead/ In church they whisper to me:/ God is the
candle/ The real God is weeping at the window.” The permanent quest
for the missing element, the impossibility to adapt represent sarcastic
vibrations addressed both to modern man (”Man descends from the
wolves/ not from the apes”) and to society (”Everything passes and
repeats itself/ The wound of time bleeds and hurts/ History amputates/
In the name of the freedom of expression.”). After 1989, Milos finds the
apocalyptic threats of the West in a new territory, Romania, the world of
perdition which he depicts in gloomy colours: “I am sitting at the Table
of Silence / And I am thinking of Judah.” The poet mocks at the
Romanians’ estrangement from Truth, at false patriotism, and senseless
speech: ”It feels cold in the words.” There are moments when the soul
finds through dreaming its way Home; Eden is depicted with a Japanese
simplicity: ”There are days/ When one sunbeam is enough/ For the
world to get a new colour/ Cherry blossoms are falling down from the
sky/ Life passes through you singing.” Love, ”the scent of the infinite in
the forest of the sky”, represents a constant source of disappointment:
”It is cold in bed/ My beloved is lying/ And counting the money/ It is
empty/ When people have no longer time to love each other/ And life
107

steps back.” The illusion of happiness through love („”When you come/
The skies open and the wheat is ripening/ When you are with me/ God
comes to guard us/ No dream flies into nothingness”) is short, and the
reader is brought back to everyday coldness: “Don’t think of the passing
hours/ Time is not money/ Time is the soul/ But the soul is in hospital.”
Milos’s poetry is in fact a review of the Exile. The exiled person
cannot adapt and he considers with irony the ideas of the people around
him. He has the fate of the genius that is never understood: ”So, he is a
poet/ The mother-in-law wonders/ And a philosopher/ adds the fatherin-law/
A foreigner – whisper the neighbours/ Poetry is useless
mumbling/ You cannot earn a living by this/ You have to succeed in
life/ smiles the wife.” His destiny is doomed: “The wife lit a cigarette/
And told me/ We’re divorcing/ If marriage is saint/ Why do saints not
marry?/ One day/ Women will no longer need men/ Children will be
born/ to the Spiritus Sanctus/ In a test tube/ With no metaphysical
shivers and thoughts/ Like angels/ They will grow in kindergardens
according to statistics/ And will live scientifically/ A guaranteed life.”
The permanent quest for Truth is translated into poetry: the
adolescent believed he would find it in communism, but the dictatorship
showed him the difference between theory and practice; the youth
thought he would find it in the democracy which in fact only admitted it
existed, and did not have the courage to put it into practice because the
Truth “is the fruit that ripens in the abyss”. The abyss is a metaphor for
those who, in spite of any danger, reject the Lie, and stand up for a
responsible way of living. Love seemed, at a certain point, to be the
chance to approach the Absolute, but the fate of the genius was to
remain “like God in the solitude of the sky”.
Truth is very subjective. Its identification is amazingly simply
offered through indirect sarcasm: ”It is a pity truth is not a flower/ We
could smell it/ And no one would lie again/ In the flowers’ world”.
Lying is presented as the absolute ruler: “The lips that kiss me/ Lie/ The
words that praise me/ Lie.” In a degrading world poetry conveys nothing
to the readers portrayed “in their fashionable clothes” causing thus a
reaction of rejection, and disparaging the spiritual world as compared to
the material world: “There are today in the world hundreds of thousands
of tons/ Of explosives per person/ How many milligrams of poetry do
exist?/ A general asked me/ Life is defended with weapons/ Not with
babble./ A footballer costs millions of euros nowadays./ How much is a
poet?/ A bank manager asked me/ We do not credit poetry!/ God helps
108

only the rich./ I have asked a psychiatrist for advice/ Take the medicine
confidently,/ Tempus dolores tue delebit/ Poetry does not die.”
Milos’s confidence in the Good and the Beautiful sometimes
lightens his poetry, rediscovering the miracle of life: “I am drinking the
light of the dawn/ And I am watching a dragon fly/ It is born for only
one day/ But it is enough/ For it to teach the leaves to sing/ and Eternity
to get younger.” This state of mind generates the necessary advice for
improving the world: “Read a poem every morning/ Listen to music/
Learn from roots and from springs/ How God feels and thinks.” Poetry
is the vehicle which allows a more sensitive world to survive: “Only
Pegasus/ Can stop the Apocalypse horses/ Let him fly.”
Ion Holban says that the reader will discover in this profound
and original poet “an author whom the reader was missing”. The poet
offers us a model to follow ”Do not waste thoughts in the air/ The way
is senseless/ When you take off your self/ In the black river of the
passage/ Only the one who leaps over the abyss/ Will find the source of
the first word”.
(Translation: Iolanda Mănescu)
Vasile Andru (ROMÂNIA)
La Sarajevo Balcanii „se citesc” prin foc
Ca să ajung de la Bucureşti la Sarajevo, am
schimbat două avioane. Cu înfiorarea cu care te
urci într-un avion în acest septembrie 2001. Se
ajungea mai repede cu trenul – sau cu căruţa…Dar
mi s-a spus că, dacă eşti român, să nu te urci în trenuri balcanice pe
vremea asta, la 2001 deci, că te otrăvesc şi te umilesc toţi vameşii şi
feroviarii din heptagonul Isarlâcului. Şi după ce te umilesc, te ţin trei
nopţi pentru cercetări, îţi aplică penalizări în dolari, apoi te aruncă
înapoi în patrie, cum a păţit confratele Florea.
Aşadar am luat două avioane, ocolind Viena şi Istambulul. Dar au
plătit organizatorii, puşi pe fapte mari.
109

Suntem invitaţi la Sarajevo, 150 de profesionişti ai speranţei,
adică scriitori, editori, artişti plastici, cineaşti, din toată Europa şi câţiva
din Americi. 150 de invitaţi: o mică oaste de boicotat sfârşitul lumii.
În program, scrie genericul adunării noastre: „Rencontres
Européennes du Livre”. Adică: „Întâlnirile Europene ale Cărţii”. În
limba bosniacă (limbă slavă): „Evropski Kniijevni susreti”. Şi mai scrie
în program: că vom întări scena culturală a Balcanilor; să creăm condiţia
stabilizării politice; să pansăm răni adânci cât craterele bombelor. Că
dacă muzele vorbesc teurgic, armele pot să tacă.
Oricum noi am ajuns la Sarajevo după tăcerea armelor. Am găsit
însă ruine, dărâmături şi gropi, acel peisaj de după bătălie, spăimos.
Eu chiar cred în utopii din acestea cu întărirea scenei balcanice şi
pansarea rănilor. Ştiu că omul este un ghem de emoţii şi nervi, un ghem
de emoţii şi zădărnicie, o alcătuire fragilă şi paranoică – astfel că un
autor, mânuind pârghii afective specifice, ar putea să-l aline sau să-l
aşeze în matcă. Chiar dacă oamenii se mai ucid, Valmiki, Tiru-Valluvar
sau Erutaşan (poeţi!) pre mulţi au ajutat să iasă din barbarie şi să fie
invulnerabili la stihie. Suntem urmaşii lui Erutaşan despre care se spune
că ştia să-i purifice, în 2000 de feluri pe cei ce-l ascultau. Şi aici, printre
invitaţii de la Sarajevo, chiar am zărit câţiva de seama acelui taumaturg.
Şapte zile, noi am avut un program bogat, de dimineaţă până
noaptea. Dezbateri, ateliere, demonstraţii, experienţe. Pe temele:
Literatura şi războiul; Cultura - limbajul comun al Europei; No Mans’s
Land; Războaiele iugoslave împlinesc 10 ani…Şi public mult, fracţiuni
din acest oraş-epitom de Balcani.
(Organizator principal: Centrul André Malraux din Sarajevo; plus
asociaţii culturale locale şi Colegiul internaţional al traducătorilor).
Peisaj după bătălie
Vedeam oraşul.Toate casele erau ciuruite de gloanţe.
Prima mirare: Cum s-a petrecut? Trăgeau cu mitralierele, de la
geamuri, unii în alţii? Căci toate clădirile şi din dreapta şi din stânga
străzii, au pereţii găuriţi şi scormoniţi de gloanţe.
Altă mirare: De unde au avut atâta muniţie?
Văd case dărâmate, clădiri ştirbe, blocuri defenestrate. O expoziţie
de grafică este plasată între ruinele Bibliotecii Naţionale.
În acelaşi timp, văd semnele refacerii rapide: reconstrucţie,
curăţire, gospodăreală. Multe case restaurate. Multe terase aranjate cu
110

gust. Oameni aferaţi, dar relaxaţi la ora serii. Un puls vital admirabil.
Incomparabil mai ridicat decât la Bucureşti. Cum? E vorba de un
specific al etniei? Sau, după război, oamenii sunt mai doritori de viaţă,
mai ingenioşi, mai morali?
Aceşti sârbi şi bosniaci, măcinaţi de 10 ani de război, o duc mai
bine decât noi românii la ceas de somnolenţă istorică. Se vede la ei o
înhămare la viaţă, spirit practic, eficienţă. Au maşini elegante aduse din
Germania; îşi fac la viteză case arătoase cu bani aduşi din Germania,
unde lucrează cinci luni pe an. Au salarii de vreo trei ori mai mari decât
salariile româneşti pentru aceleaşi servicii. (Mirarea asta am avut-o şi-n
India…tot de vreo trei ori…) Suntem aşadar în situaţia lui Dinicu
Golescu, să-i îndemnăm pe compatrioţi la propăşire luând exemple de la
vecinii noştri bosniaci sau indieni!
O replică la bogomilii în floare
Una dintre comunicările mele expuse la Sarajevo s-a numit
Infernul şi paradisul: mitologie şi realitate contemporană.
Mă refeream, între altele, la Balcanii deceniului sângeros.
Dădeam o replică la o idee de sorginte bogomilă, reactualizată
astăzi în Balcanii zguduiţi de război. Unii balcanici susţin că Diavolul,
şi nu Dumnezeu, conduce lumea. Că Diavolul este şeful orchestrării
simfoniei cosmoteandrice a Demiurgului. Ideea acesta bogomilă a fost
surprinsă şi nu relansată, de un roman actual de succes al lui Anton
Doncev, Cavalerul cărţii de taină.
În replică, eu aduceam o informaţie culturală antropologică: la
polinezieni, ideea de diavol şi infern nici nu există şi n-a fost acceptată
de ei nici azi, după creştinarea lor.
Am mai supus atenţiei o imagine, povestind un episod din
războaiele tribale, şi anume: dacă războinicul vedea chipul inamicului,
nu-l mai putea ucide. Extindeam această imagine, în chip sapienţial, la
lumea contemporană: sporind cunoaşterea interumană, va scădea
violenţa. Cu alte cuvinte, dacă războinicul contemporan ar vedea chipul
sau mai ales sufletul „duşmanului”, nu l-ar putea ucide. Ecoul acestei
aserţiuni a fost neaşteptat de viu. Adică diverşi participanţi îmi spuneau
invariabil: „Ideea ta este perfect utopică. Uite, aici, în zone iugoslave,
inamicii se vedeau la faţă şi se împuşcau cu ferocitate între ei”.
Mi se povesteau cazuri concrete, când un agresor a spintecat cu
baioneta o femeie însărcinată, cu satisfacţia că ucide două fiinţe
111

deodată: o femeie şi un făt. Evident, bestia văzuse faţa femeii. (Asta îmi
amintea de un alt caz: uciderea Taniei, femeia lui Che Guevara,
însărcinată, înjunghiată în vintre) .
Scriitorul bulgar Nikolai Stoianov mi-a dat exemplu de războinici
care se ucideau, deşi îşi vedeau feţele (el a luptat pe front).Mi s-au
povestit multe cazuri. Astfel că ideea mea, deşi utopică, a fost
productivă, a polarizat reacţii emoţionale cu privire la comportamentul
paradoxal al omului dezlănţuit. Confratele Taşcu, cu care mă aflam la
Sarajevo, mi-a povestit un caz din familie: tatăl său, în primul război
mondial, a ucis un soldat inamic care se plimba pe un parapet, într-un
moment de acalmie, deci nu în luptă. Dar, a mai spus Valentin Taşcu,
după aceea, tatăl său a fost toată viaţa lui nonagenară chinuit de
imaginea victimei, muncit că l-a ucis pe acel om. Faţa acelui om a avuto
sub ochi, obsedant, până-n ceasul morţii.
I-am răspuns: Această tortură psihică, penitentă la urma urmei,
arată că ipoteza despre incapacitatea de a ucide când vezi faţa aproapelui
îşi găseşte o stranie confirmare.
Analiza nefericirii balcanice
Am vizitat apoi un cimitir musulman. Monumente funerare
specifice, cu turbanul pe stâlp sau cu alt simbol etnic. Pe unele
monumente se poate citi (îmi traducea un însoţitor):
„Aici zace Asan care a trăit 2 ani.”
„Yursef a trăit 3 ani.”
„Ismail a trăit 2 ore.”
„Omar a trăit 20 de minute”.
Atunci am întrebat: „Aici este un cimitir pentru copii?”
Însoţitorul, Pedrag Matveievici mi-a răspuns: „Aici sunt
îngropaţi adulţi şi chiar longevivi. Dar pe mormânt e notat numai
numărul anilor sau orelor de fericire din toată viaţa. Aici scrie câte
minute de fericire a trăit fiecare în lume. Căci ei socot că doar atunci
este viaţă adevărată, când ai fost fericit. În rest, chinul nu este viaţă.
Fiinţele nefericite sunt suflete moarte.” Taşcu îmi zice că un savant a
calculat (pe un lot de persoane) că omul are, într-o existenţă, doar 15
minute de fericire.
112

Diavolul ca ţap ispăşitor
Din cauza nenorocirilor, balcanicii dau vina pe diavol. Aşa se
explică resurecţia unui maniheism sau a concepţiilor bogomile în
Balcani.
Realist vorbind, sau medical vorbind, diavolul este proiectarea
unei nevroze. Infernul, aşa cum apare în scenariile populare, este o
elaborare care reflectă teroarea destinului şi a istoriei.
Valentin Taşcu, admirator al neo-bogumililor, îmi zice: „Se
vădeşte că diavolul conduce lumea, căci numai nemernicii au avut parte
de avere şi putere.”
Îi răspund că şi nemernicii cu avere şi putere au parte de
schizoidii teribile, care-i fac egali psihic cu săracii. Nu doar în faţa
morţii oamenii sunt egali, ci şi-n faţa nevrozei.
Un savant constată că fericirea este genetică, la fel ca şi
nefericirea. Un iniţiat spune că fericirea este iniţiatică. Dar esenţialul pe
această temă este enunţat în Predica de pe Muntele Fericirilor.
Vindecarea este în schimbarea minţii.
Cum „citim” Balcanii ?
Elisabeta Jevelea din Veles (Macedonia) îmi zice:
- Străinii n-au observat schimbările la noi. Vechii balcanici îşi
iubeau prea mult casa. Casa înţeleasă şi fizic, ca acoperiş, şi psihic, ca
simbol al trupului. Dar a survenit o schimbare: azi, balcanicii nu simt la
fel, deci nu iubesc prea mult casa lor, Balcanii. Ceea ce rămâne însă
neschimbat aici este accentuarea masculinităţii valorilor.
- Şi atunci cum decriptăm Balcanii ? Cum îi „citim”?
- Citim Balcanii aşa cum scriem: trecând prin foc. Îmblânzirea
focului este o disciplină foarte practicată în Balcani.
Lydia Dimkovska (poetă, universitară, revenită în Skopije după
6 ani de şedere în România) zice:
- S-a întâmplat ceva cu fiinţa mea în România. Mă simţeam liberă şi
luminoasă în România. Aici, parcă vor să-mi ia liniştea. Simt că nu mai
strălucesc. Mi-au luat lumina. Simt că devin rea.
Eu îi zic că însăşi teama ei că-şi pierde strălucirea este semn că are
lumină interioară, strălucire.
Răspunde:
- Evident, în preajma celui ce vine de pe Athos simt că am
strălucire.
113

Un aromân din Veles, scriitorul Dina Cuvata (sau Dimo Dimcev),
mută discuţia de la istorie la persoana sa, atom de istorie şi de latinitate
iugoslavă:
- Românii mi-au făcut mult rău prin nepăsarea strivitoare şi prin
indiferenţa trufaşă cu privire la aromâni. Dar, deşi românii mi-au făcut
mult rău, limba română mi-a făcut mult bine. Sunt cât sunt datorită
limbii române.
Scriitorul Nedim Gürsel, născut la Istambul şi acum profesor la
Paris, este impresionat europeneşte de moştenirea turcească în Balcani.
Cartea sa, Cuceritorul, degajă o mare tristeţe. Urmaş al înălţării
otomane, Nedim Gürsel atacă lucid miturile fondatoare. Mitul
întemeietor (de ţară, de imperiu, de misiune) poate fi stârnitor de energie
pentru unii, dar umilitor pentru alţii.
Şi noi, aici, salariaţi ai gândirii, mărturisitori, doctori fără arginţi,
voluntari ai utopiei, facem „elaborarea traumei”, adică reciclarea
eşecului în sugestie de supravieţuire.
Pelerinaj la ruine şi la 300.000 de morţi
Duminică, în zi de răgaz între dezbateri, am vizitat oraşul
Mostar, la 150 de km de Sarajevo. De la Sarajevo am mers cu trenul
(garnitură de pelerinaj, sponsorizată de căile ferate franceze).
Am călătorit printr-un peisaj muntos splendid, care ne amintea
totuşi că pe planeta Pământ a fost un proiect de rai: proiect realizat în
formă, dar ratat în conţinut.
Eram pe firul fluviului Neredva, cu ape verzi, un verde care te
hipnotizează. Culoarea e dată de nişte roci solubile smaragdine; pe lume
sunt doar două fluvii cu această culoare: Neredva din Bosnia şi
Alaknanda din India.
Mostar este un oras bosniac tocat şi făcut pulbere de recentul
război iugoslav. Centrul este distrus cu totul. Artera principală, răscolită
de obuze, e numită Bulevardul morţii. Vezi blocuri şi vile ruinate,
incendiate, peste tot urma de bombe şi explozii.
Am urcat pe o colină care domină oraşul şi am văzut un
complex mânăstiresc dărâmat. S-a tras întâi cu tunul, apoi au pus
dinamită. Acum vedeam mormanele de zidărie distrusă şi mortarul
pictat cu sfinţi. De pe acest mortar pictat, sfinţii par să se scuze că s-au
mântuit doar pe ei şi n-au reuşit să scoată omenirea din barbarie.
114

Sârbii bombardau moschei, bosniacii dinamitau biserici. Nu ştiu
bilanţul final, cine a dărâmat mai abitir templele aproapelui credincios.
Şi unele, şi altele, evident, sunt casele lui Dumnezeu.
„Secolul 21 va fi totuşi religios?”, îl întreb pe Nikolai Stoianov,
„E discutabil”, îmi răspunde el.
Aici, pe colină, lângă sfânta biserică dărâmată de nesfânta ură
inerconfesională, scriitorul bosniac Predrag Matveievici (născut chiar la
Mostar!) ne zice cu o înţeleaptă tristeţe, ca-n faţa Judecăţii de Apoi:
- Iată, vă spun cu mâhnire şi căinţă că tribul meu a făcut aceste
ruinuri! Tribul din care mă trag a făcut acest prăpăd!
Eu cred că prin expresia „tribul meu” el înţelegea „speţa umană
din care mă trag, familia umană de care aparţinem de la creaţiune şi
până azi”. Căci simţeam că el vorbeşte şi pentru noi, şi pentru mine.
Misterul Balcanilor deborda în unul mai amplu: misterul
omenirii care ne conţine. Şi aceasta-i omenirea pentru care noi
mărturisim. S-au împuşcat între ei, aici, ortodocşi, catolici, muslimi.
Predrag Matveievici continuă: „Ce-ar zice tatăl meu, catolicul,
şi mama mea, ortodoxă, dacă ar vedea crucea acesta uriaşă răsturnată în
ţărână şi mânăstirea prăbuşită sub dinamită?”
El vorbea cu un sentiment de participare la tragedia omului,
dincolo de ruinele văzute.
Mi se părea că-i ultimul război
După vizita la Mostar am revenit la Sarajevo şi a urmat încă o zi
de dezbateri culturale şi de ateliere artistice: scopul declarat era întărirea
scenei culturale în Balcani, cu 150 de scriitori şi artişti din toate
genurile, rostind, transformând trauma în lecţie de viaţă.
Apoi am auzit la radio că „în Bosnia a fost nimicită, ieri, o
grupare teroristă care avea legături cu reţeaua Al Qaeda. Şi au fost
dezmembrate un număr de reţele teroriste.”
Aşadar, în timp ce noi dezbăteam teme generoase şi pacifiste ca
„Literatura şi războiul”, în timp ce regizorul Jean Luc Godard ne
prezenta ultimul său film concurent la Oscar (zgomotos, scindat, antimarţial),
acolo, în cazanul Sarajevo, lucrau forţe tenebroase. Aşadar
convieţuiam în acelaşi spaţiu, cei văzuţi şi cei ascunşi. Muzele şi armele.
De la fereastra hotelului în care eram cazaţi, vedeam două
imagini ce-mi rezumau situaţia: în stânga, un bloc dărâmat de
bombardamente, fostul sediu al unui mare cotidian; în dreapta, un
campament de vehicule pe care scrie UN, adică United Nation, ale
115

forţelor de menţinere a păcii. Pregătindu-mă de plecarea în patrie, îmi
aminteam de spusele lu Nenad Popovici (un însemnat scriitor croat):
„Întâlnirea noastră se ţine în ajunul unui nou conflict mondial.
Un nou război pluteşte în aer. Dacă vrem să adresăm un mesaj înainte ca
bombele să ne ia din nou glasul, atunci locul cel mai potrivit este aici, pe
buza craterelor vechilor bombe”.
Aceasta am şi făcut.
In Sarajevo the Balkans “Are Read” Through Fire
I had to change planes twice to reach Sarajevo from Bucharest and
this with all the fear you jump on a plane during this September of 2001.
One could have reached Sarajevo faster by train. Or by cart... But I was
told that if you’re Romanian you better not travel on Balkan trains these
days, for all the border officers and railway workers in the Isarlac
heptagon will not only humiliate you, but also hold you up for three
nights for investigations, fine you in dollars, and then throw you back to
your homeland, like they did with brother Florea.
So I took two planes and avoided Vienna and Instanbul. Luckily, the
organizers paid for the trip, in an effort to exhibit their big plans.
We were invited to Sarajevo – 150 professionals of hope, a.k.a.
writers, editors, plastic artists, and cinematographers from all over
Europe and some from the Americas. 150 invitees: a small army to
boycott the end of the world.
The title of our gathering was „Rencontres Européennes du Livre”,
Books’ European Meetings. In Bosnian language (a Slavic language):
„Evropski Kniijevni susreti”. The event program also said that we will
strengthen the cultural scene of the Balkans; create the condition for
political stabilization; bandage wounds as deep as bombs’ craters. It also
said that if muses speak theurgically, weapons can be quiet.
In any case, we reached Sarajevo when weapons had already
become quiet. We did find ruins, debris and holes in the ground,
composing that scary, post-battle picture.
116

I really believe in these utopias of strengthening the Balkan scene
and bandaging wounds. I know that human beings are a ball of emotions
and nerves, a ball of emotions and vanity, a fragile and paranoid
structure – such that an author, mastering specific affective levers, could
mollify them or settle them back in the comfort of the womb.
Even if some people still commit suicide (Valmiki, Tiru-Valluhar or
Erutasan – all poets, mind you!), to many the writer has been the one
source of aid out of barbarism and source of invulnerability to chimeras.
We are Erutasan’s descendants, who was said to be able to purify in
2,000 different ways those who listened to him. And here, in Sarajevo, I
can say I spotted some who were at the level of that thaumaturge.
We had seven days of full program, dawn to dusk. Debates,
workshops, demonstrations, and experiences on the following themes:
Literatura şi războiul (Literature and War); Cultura - limbajul comun al
Europei (Culture – Europe’s Common Tongue); No Mans’s Land;
Războaiele iugoslave împlinesc 10 ani (Yugoslav Wars Turn 10)…
There was a large audience, too – fractions of this epitome-city in the
Balkans.
(Main organizer: Andre Malraux Center from Sarajevo, local
cultural associations, and the international translators’ College).
After-the-War Painting
I could see the city. All the houses had bullet scars.
My first question was how did it happen? Had they used shotguns,
shooting each other from their windows? I couldn’t see any other
explanation, since all the buildings on each side had their walls
penetrated by bullets.
Second question: Where had they gotten all that ammunition? I
saw torn houses, wounded buildings, windowless apartment buildings.
A graphics exhibit sat between the ruins of the National Library.
At the same time, I saw the signs of rapid rehabilitation:
reconstruction, cleaning, many redone houses, and terraces arranged
tastefully. People were fussing about, but also relaxed in the evenings. I
could feel an admirable life pulse, incomparably more intense than in
Bucharest. How could that be? Is it a specifically ethnic trait? Or is it
that after war, people are thirstier for life, more ingenious and moral?
These Serbs and Bosnians, having gone through 10 years of war,
have a better life than us Romanians at a time of historical somnolence.
One can notice in them a certain grip on life, a practical spirit and
117

efficiency. They own elegant cars brought from Germany; they quickly
build gorgeous houses with money brought from Germany, where they
work five months a year. Their salaries are about three times higher than
Romanian ones for the same services. (I had the same awe in India...
also about three times...) We are therefore in the same situation as
Dinicu Golescu, to encourage our compatriots to advance, learning from
our Bosnian or Indian neighbours!
A Reply to the Flowering Bogomiles
One of my presentations in Sarajevo was called Hell and
Paradise: Contemporary Mythology and Reality.
I was referring among other things to the Balkans of the bloody
century. It was a reply to an originally bogomile idea, reactualized today
in the war-torn Balkans. Some Balkan people suggest that it is the Devil
rather than God who rules the world. They believe that the Devil is the
conductor of the cosmotheandric symphony of the Demiurge. This
bogomile idea was captured, not relaunched, by a successful
contemporary novel of Anton Doncev, The Knight of the Mystery Book.
My reply was an anthropological, cultural information: for
Polynesians, the ideas of Devil and Hell do not even exist and they have
not even accepted it today, after their Christianization. I also commented
on an episode from the tribal wars: if the warrior saw the enemy’s face,
he could not kill him. I extrapolated this image to the contemporary
world: if we manage to increase interhuman knowledge, violence will
decrease. In other words, if the contemporary warrior would see his
enemy’s face and especially his „soul”, he could not kill him.
The echo of this assertion was unexpectedly vivacious. Other
participants were invariably telling me: „Your idea is perfectly utopic.
Here, in the Yugoslavian region, enemies saw each others’ face plainly
and killed each other ferociously”.
I was told concrete cases, when an aggressor killed a pregnant
woman with a machete and got the great satisfaction of killing two in
one: a woman and a fetus. Evidently, that beast had seen the woman’s
face. (This reminded me about another case: the assassination of Che
Guevara’s pregnant wife). Bulgarian writer Nikolai Stoianov, who had
been in the war, gave me an example about the warriors who killed each
other even though they could see each other’s face. I was told about
many such cases, such that my idea, albeit utopic, was nonetheless
118

productive and polarized emotional reactions regarding the paradoxal
behaviour of unrestrained humans.
Brother Tascu, who was also in Sarajevo, told me about a family
case: in First World War, his father killed an enemy soldier that was
walking on top of a wall, in a quiet moment, so not even during a fight.
His father was haunted by his victim’s image his whole life. He had that
man’s face in front of his eyes until the moment of his death.
I answered him: this psychological torture, or penitence rather,
shows that the hypothesis about not being able to kill when you see your
fellow’s face finds a strange confirmation.
Analysis of Balkan Unhappiness
I then visited a Muslim cemetery. There were funeral monuments
with a turban on a pole or a different ethnical symbol. On some
monuments one could read (I had a translator):
„Here lies Asan who lived 2 years.”
„Yursef lived 3 years.”
„Ismail lived 2 hours.”
„Omar lived 20 minutes.”
Then I asked: „Is this a children’s cemetery?”
My guide, Pedrag Matveievici answered: „Here are buried adults
and even long-lived ones. But on their monuments is written only the
number of years or hours of happiness in their life. They believe that
true life is only when you are happy. Suffering is not life. Unhappy
people are dead souls.” Tascu tells me that an intellectual has calculated
(out of a human pool) that on average, people live only 15 minutes of
happiness in their existence.
The Devil as Scapegoat
Misfortune has made Balkan people blame the Devil. It’s the
reason for resurrection of Manichaeism or for the bogomile conceptions
in the Balkans.
Realistically speaking, or rather medically, the Devil is the
projection of a certain kind of neurosis. Hell, as it appears in popular
scenarios, reflects the terror of history and destiny.
Valentin Tascu, an admirer of neo-bogumils, tells me: “It’s true
that the Devil leads the world, since only the evil got wealth and
power.” I answered that even the wealthy and powerful wretched are
predisposed to terrible schizophrenias, which brings them on an equal
119

footing with the poor from a psychic point of view. Men are equal in
front of neurosis as much as in front of death.
An intellectual has noticed that happiness is genetic, just like
unhappiness.
An initiated says that happiness is initiatic.
But the essential on this theme is described in Sermon from the
Mountain of Happiness. Healing Rests in One’s Change of Mind.”
How Do We “Read” the Balkans?
Elisabeta Jevelea from Veles (Macedonia) tells me:
Foreigners haven’t noticed any changes in us. Old Balkan people
loved their houses too much. They thought of a house both in the
physical sense of a roof and in the psychic sense as symbol of one’s
body. But a change has happened: today, Balkan people don’t love their
home so much anymore, the Balkans. What remains unchanged is the
strong masculinity of values.
So how do we then decrypt the Balkans? How do we „read”
them? We read the Balkans as we write them: going through fire. The
taming of fire is a very popular practice in the Balkans.
Lydia Dimkovska (poet, university professor, returned to Skopije
after 6 years of living in Romania) says:
Something happened to my being while in Romania. I felt free
and bright in Romania. I feel like they’re trying to take away my peace
here. I don’t shine anymore. They’ve taken away my light. I feel I’m
becoming evil.
I tell her that exactly this fear of losing her brightness is a sign of
her inner light and brightness.
She answers:
Obviously, near one who has just come back from Mount Athos I
feel like I’m shining.
An Aromanian from Veles, writer Dina Cuvata (or Dimo
Dimcev) changes the topic from history to himself, an atom of Yugoslav
history and Latinity:
Romanians have done me much harm through their pressing
carelessness and proud indifference regarding Aromanians. But even if
Romanians have done me much harm, Romanian language has done me
good. I am as much as I am thanks to the Romanian language.
Writer Nedim Gursel, born in Istanbul and now professor in
Paris, is impressed in an European way by the Turkish inheritance in the
120

Balkans. His book, The Conqueror, emanates a great sadness. Nedim
Gursel, descendant of the Ottoman rise, attacks the founding myths very
lucidly. The myth of founding (a country, empire, mission) can bring
energy for some, but humiliate others.
Us too here, workers of the thought, confessors, doctors without
money, volunteers of utopia, make „trauma elaboration”, meaning
reciting failure as a suggestion to survive.
Pilgrimage to Ruins and to 300,000 Dead
On Sunday, the day of rest in between debates, I visited Mostar, a
city 150 km away from Sarajevo. From Sarajevo I took the train, a piece
of pilgrimage sponsored by the French railroads.
I travelled through a beautiful mountain landscape, which
reminded me that on Planet Earth there was a project of heaven: a
project that was realized in form, but failed in its content.
I was on the hypnotizing green waters of the Neredva river. It gets
its colour from some soluble emerald coloured rocks. There are just two
rivers of this colour in the world: the Neredva in Bosnia and the
Alaknanda in India.
Mostar is a city greatly damaged by the recent Yugoslav war. The
centre is completely destroyed and the main boulevard, rummaged by
shells, is now called the Boulevard of Death. You see everywhere
buildings and villas that have been ruined and burnt, everything carrying
the imprint of bombs and explosions.
I climbed a hill that dominates the city and saw a demolished
monastery. They must have first cannoned it and then blown it up. Now
I could see piles of destroyed concrete and the mortar, painted with
saints, which seem to apologize for having only saved themselves and
having failed to save the world from barbarity.
The Serbs bombed mosques and the Bosnians bombed churches. I
don’t know the final count as to who demolished more of the other’s
temple. Both are evidently the house of God.
“Will the 21 st century be religious?” I asked Nikolai Stoianov.
“It’s debateable”, he answers.
Here on the hill, near the holy church demolished by the unholy
interconfessional hate, Bosnian writer Predrag Matveievici (born in
Mostar!) tells us with a wise sadness, as if facing the Last Judgement:
- This I tell you with grief and penitence that my tribe has done these
ruins! The tribe I come from has committed this calamity!
121

I think that through “my tribe” he understood “the human race I
come from, the human family we belong to from creation until today.”
For I felt that he spoke for us too, and for me.
The mystery of the Balkans overflew into a more ample one: the
mystery of humanity that contains us. This is the humanity we confess
for.
They’ve shot each other here – Orthodox, Catholics, Muslims.
Predrag Matveievici continued: “What would my father, the
Catholic, say and my mother, Orthodox, if they saw this giant cross bent
over in the dust and the monastery collapsed under dynamite?”
He spoke with a feeling of participating to the human tragedy, beyond
the visible ruins.
It Seemed to Me That It’s the Last War
After the visit to Mostar I returned to Sarajevo for another day of
cultural debates and artistic workshops: the declared goal was
strengthening the cultural scene in the Balkans, with 150 writers and
artists of different kinds, speaking, transforming trauma into a lesson of
life. Then I heard on the radio that „yesterday, a terrorist group that had
ties with the Al Qaeda network was destroyed in Bosnia”. So, while we
were debating generous and pacifist themes like “Literature and War”,
while director Jean Luc Godard was presenting his last film nominated
for the Oscar (noisy, fragmented, anti-martial), there, in the Sarajevo
boiler, tenebrous forces were at work. Thus, we lived in the same space,
the visible and the hidden. The muses and the weapons.
From the window of our hotel I could see two images that
summarized the situation: on the left, a demolished building, the former
headquarters of a large newspaper; on the right, a vehicle encampment
on which it was written UN, United Nations, the peacekeeping forces.
As I was getting ready to go back home, I remembered what Nenad
Popovici, a great Croatian writer, had said:
“Our meeting is held on the eve of a new world conflict. A new war
floats in the air. If we want to send a message before bombs silence us
again, then the best place to do that is here, on the cusp of old bomb
craters.”
That is exactly what we did.
122
(Translation: Maria-Denisa Albu)

GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN (ROMÂNIA)
Calendar popular românesc: Sărbătorile verii
Calendarul ordonează viaţa spirituală şi materială a
ţăranului. Calendarul popular este sinteza anului cu
submultiplii săi: anotimpul, luna, săptămâna, ziua. Sunt
repere temporare, care ordonează viaţa şi ocupaţiile în
comunitatea sătească. Submultiplul anului, anotimpul,
rămâne reperul esenţial în segmentarea timpului.
Asocierea lui cu cele patru secvenţe cunoscute şi în
mediul urban, şi în cel rural este cea mai cunoscută.
Într-o prezentare sintetică a verii din perspectiva calendarului românesc sunt de
nominalizat şi de explicitat la nivelul funcţionării obiceiurilor, datinilor şi
credinţelor câteva mari sărbători.
Calendarul este şi o ,,punere în temă", o reactualizare a unui fond
ancestral de credinţe şi datini, un codice sau o pravilă având ca idei
centrale întrebări esenţiale pentru comportamentul comunitar: ce se
face, ce nu se face într-o anume zi, perioadă, sărbătoare fixă sau mobilă.
Calendarul ordonează viaţa spirituală şi materială a ţăranului.
Calendarul popular e sinteza anului cu submultiplii săi: anotimpul, luna,
săptămâna, ziua. Funcţiona în comunitatea tradiţională şi imaginea unui
calendar cu două anotimpuri, vara şi iarna, ca si credinţa că Sângeorzul
(23 aprilie) încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, iar Sânmedrul încuie vara
şi desfrunzeşte codrul. Sunt repere temporare, care ordonează viaţa şi
ocupaţiile în comunitatea sătească. Submultiplul anului, anotimpul,
rămâne reperul esenţial în segmentarea timpului. Asocierea lui cu cele
patru secvenţe cunoscute şi în mediul urban, şi în cel rural este cea mai
cunoscută. Într-o prezentare sintetică a verii din perspectiva calendarului
românesc sunt de nominalizat şi de explicitat la nivelul funcţionării
obiceiurilor, datinilor şi credinţelor câteva mari sărbători.
Prima lună a verii se mimeşte Cireşar, o lună simbol pentru „frunzar",
verdele plin al câmpului şi imagine a sevei tinereţii. Calendarul popular
românesc stabileşte cea mai lungă zi a verii: 10 iunie. Între 10 iunie şi 10
septembrie se cuprinde vara, într-o descreştere a intensităţii căldurii,
strălucirii soarelui şi anunţarea apusului. Ziua cea mai lungă a anului este
însă 24 iunie, solstiţiul de vară, şi este marcată, alături de simbolurile
specifice sărbătorii Sânzienelor, soarele şi dragostea, şi de prezenţa
cucului, care, de la această dată se metamorfozează în uliu şi îşi „îneacă
clonţu-n orz". Sărbătoarea Sânzienelor, sau Drăgaica, sau Sfântul Ioan
de Vară celebrează spiritul feminin al pământului. Această sărbătoare
123

este aşteptată de tinere pentru a-şi afla ursitul şi de femeile bătrâne,
„iertate" pentru culegerea plantelor de leac. Cu flori de Sânziene (simbol al
Sânzienelor, al divinităţii atmosferice) şi cu spice de grâu se fac cununiţe
ce au rol de substitut sacru: sunt purtate pe cap de tinere fecioare,
invocând nuntirea, împlinirea dragostei şi a rodului; sunt agăţate la stâlpii
casei sau în casă şi au rol de apărare împotriva forţelor malefice. Ziua de
24 iunie este ziua culegerii năvalnicului, plantă a dragostei; când fata
rupe năvalnicul, trebuie să şoptească doar pentru ea: „Năvalnic mare,/
Cum împupeşti,/ Cum înfloreşti,/ Şi cum năvăleşti,/ Aşa să năvălească
toată lumea după cuvântul meu".
La 24 iunie se celebrează şi Drăgaica, numită Doamna Florilor.
Jocul Drăgaicei se face doar de către fete, îmbrăcate în haine bărbăteşti şi
cea mai „aleasă", în mireasă. Se dansa exclusiv de către fete, ele împlinind
ceremonialul nupţial al zeiţei agrare. Ziua era respectată „pentru seceriş",
textele au rezonanţă ludică: „Mi-au venit drăgaicele,/ Să reteze spicele,/
Mi-a venit vara bogată". (Culegere din judeţul Teleorman, comuna
Izvoarele).
Luna cea mai călduroasă este luna lui Cuptor sau „luna
fierbinţelilor
124
” şi a „coacerilor" (iulie). Sunt cunoscuţi Circovii de vară
(din 7 iulie ), ziua când se face apă de pelin şi se culege mărarul. E bun de
leac şi de strigătură: „Foaie verde de mărar/ Neica vine tot mai rar... de
căldură'' (culegere din zona Segarcea). Între 13 si 27 iulie calendarul
popular consemnează Panteliile, surorile Sfântului Ilie. Zilele sunt
marcate de credinţe: 13 iulie - încep Panteliile, 14 este ziua lui Chiric
Şchiopul, zi aducătoare de foc, în numele divinităţii populare, 15 este
Ciurica, zi în care oamenii nu trebuie să se certe ca să nu fie „gâlceavă-n
casă tot anul". 19 - Moşii de Sântilie, 20 - Sântilie, cel ce restabileşte
ordinea, trăznind şi fulgerând pe locul unde răutăţile nu mai au loc de câte
sunt. Alte 3 zile după Sântilie ( 21, 22, 23 iulie ) sunt Panteliile (incluzând
Pârliile), cele ce reunesc familia lui Sântilie. Alaiul divinităţilor feminine,
surori cu zeul soarelui din Panteonul popular românesc sunt urmate de
alte zile de sărbătoare, care au ca punct final ziua de 27 iulie, Pintilie
Călătorul. De Sântilie se fac nedei la munte. Ciobanii din Polovragi, jud.
Gorj ştiu de nedeia de Sântilie de peste 200 de ani.
Luna august este luna belşugului ce trebuie protejat prin acte de
propiţiere şi apotropaice. „În august este treierişul/şi la grâu alişvelişul”.
Sărbătorile lui gustar amintesc de gestul de a celebra grâul nou. Ţăranii
din Teleorman făceau, după treieriş, un colac, îl legau cu aţă roşie la
custura fântânii, lăsau să treacă un răsărit de soare peste el şi apoi îl

scufundau în apa fântânii de trei ori, închinându-l în gând (Gh.
Tocilescu, Materiale folclorice, vol. I, Bucureşti, 1900, p. 845). În final,
îl împărţeau copiilor pentru a fi mâncat, copiii reprezentând vârsta
purităţii, a energiilor plenare, aşa cum colacul de grâu nou, închinat în
gând şi udat cu apă bună de fântână, va păstra norocul locului şi va
atrage fertilitatea lui şi a oamenilor. Altfel, loc sărat şi om sterp nu
trebuie nimănui. Gustar (august) începe cu Macoveiul, zi în care
grădinile şi livezile sunt stropite cu aghiazmă. Este şi Ziua Crucii (sunt
trei într-un an: duminica a treia din Postul Mare, 1 august şi 14
septembrie). Este şi sărbătoarea ursului („împuiatul urşilor”). Şi tot de 1
gustar începe postul Sfintei Mării. La început Postul Paştelui avea 9
săptămâni. A fost considerat prea lung şi s-au desprins două şi au fost
aşezate în calendar înainte de Adormirea Maicii Domnului, 15 august.
Schimbarea la faţă (6 august ) este o mare sărbătoare în calendarul
popular şi în cel ortodox. Este Probejenia, hotar între vară şi toamnă.
Este precedată de moşii Schimbării la faţă, când se dă pomană colivă
din struguri şi faguri de miere. Este dezlegare la peşte. În Oltenia este
credinţa că în această zi e bine să pui deoparte o crenguţă cu şapte prune
şi câteva alune. Sunt bune de leac peste an.
Culegerea alunelor se făcea pe vremuri într-un anume mod, doar
de către femei, acestea făceau trei mătănii. Numai aşa, alunele căpătau
virtuţi vindecătoare. De Obrejenie se culeg avrămeasa, împărăteasa. E
bine ca fetele şi femeile să nu-şi spele părul în această zi, altfel cosiţa lor
nu va mai creşte, cum nici iarba nu va mai creşte în această zi. Mai este
credinţa că dacă oamenii se feresc de durere de cap în ziua de
Schimbare la Faţă, nu o să-i mai doară capul tot anul.
Sfânta Măria Mare este sărbătoarea creştină Adormirea Maicii
Domnului şi mare sărbătoare populară. Se crede că aşa de mare a fost
jalea şi durerea, încât poamele cele alese s-au strâns într-un loc şi au
format un pom mare, care s-a pus în fruntea procesiei, cu care a fost
petrecută Maica Domnului la mormânt. De atunci este bocetul la români
şi datina prin unele zone de a se duce pe ultimul drum al omului un pom
încărcat cu poame. De Sfântă Mărie e bine să se mănânce struguri şi să
se descânte de sănătate: „Cutare să rămână curat,/ Luminat,/ Ca steaua
din cer,/Ca roua din câmp,/Ca strugurii din vie,/În ziua de Sântă-Mărie”.
Viţa de vie, simbol pentru această zi, e un motiv sacru. Ipostazele
plastice sunt cele mai expresive. În pictura bisericească, motivul este
prezent: coarda de viţă-de-vie cu struguri, care ies dintr-o coastă din
stânga corpului lui Iisus. Iisus stoarce un strugure atârnat deasupra
125

corzii într-o cupă, simbolizând băutura episamică. O altă imagine
murală este cea a unui strugure mare dus pe umeri de doi oameni. Iar
legendele despre credinţele în Sfinţirea viei sunt încă de auzit, iar prin
Moldova se spune: „Dacă vei lucra şapte ani un pogon de vie, fără să
sudui niciodată în ea, cum e via, că te zgârie, te tai, dar nu zici nimic,
atunci Dumnezeu îţi iartă păcatele, te duci dirept în ceriu”.
Sântion de Toamnă (29 august) este mare sărbătoare, când nu se
mănâncă fructe rotunde sau asemănătoare cu un cap: mere, pere, pepeni
verzi. Nu se mănâncă din strachină, pentru că e rotundă, nu se foloseşte
cuţitul (cu el s-a tăiat capul Sf. Ioan Botezătorul). În Oltenia este
funcţională şi azi o semnificaţie a sărbătorii: se crede că în această zi, şi
numai în această zi, „femeia este egală cu bărbatul”. Doar o zi, care, de
obicei trece repede! După Gustar este aşteptat răpciune, septembrie,
luna de început a toamnei.
On Summer Feasts in the Romanian Folk Calendar
The calendar sets order in the peasants’ spiritual and material life. The
folk calendar is a synthesis of the year and its seasons, months, weeks, and
days. The traditional community would also note a calendar of two seasons:
summer and winter, as well as the belief that the Sangeorz (April 23) locks
winter away and makes the forest come into leaf, while the Sanmedru locks
summer away and makes the forest shed its leaves. These are time marks that
give fluency and constancy to the life and works of the rural community.
Nevertheless, the essential mark in dividing time is the season. It is associated
with important feasts both in rural and in urban areas. We will present
synthetically, and explain a few summer important feasts, from the perspective
of the Romanian folk calendar.
The calendar is reminder, a renewal of an ancestral content of
beliefs and customs. It is an old set of rules, an old code of laws whose
main ideas represent the essential questions regarding the community
behavior: what is customary and what is not on a certain day, in a
certain period of time, on the occasion of a certain fixed or movable
feast?
The calendar sets order in the peasants’ spiritual and material life.
The folk calendar is a synthesis of the year and its seasons, months,
weeks, and days. The traditional community would also note a calendar
of two seasons: summer and winter, as well as the belief that the
Sangeorz (April 23) locks winter away and makes the forest come into
126

leaf, while the Sanmedru locks summer away and makes the forest shed
its leaves. These are time marks that give fluency and constancy to the
life and works of the rural community. Nevertheless, the essential mark
in dividing time is the season. It is associated with important feasts both
in rural and in urban areas. We will present synthetically, and explain a
few summer important feasts, from the perspective of the Romanian
folk calendar.
The first summer month is also called the cherry-bearer. It is a
symbol of the green in the fields and of the juvenile vigor image. The
longest summer day—as established by the Romanian folk calendar—is
June 10. Summer extends between June 10 and September 10 and is
characterized by a decrease in heat intensity, in the sun’s brightness, and
in the premonition of decline. Nevertheless, the longest day of the year
is June 24—the summer solstice. It is marked by the specific symbols of
the Sanziene feast: the sun and love, the presence of the cuckoo that
turns into a hawk from this date, and “dives its beak into the barley.”
The feast called Sanziene or Dragaica or Summer Saint John celebrates
the feminine spirit. Young girls find out who their future husband is, and
old women pick curative plants. They make wreaths out of Our Lady’s
Bedstraws (the symbol of the Sanziene and atmospheric divinity) and
wheat straw, which are sacred substitutes. The wreaths are worn by
young virgins who call upon the wedding, love fulfillment, and its fruit.
They are hung inside homes and their role is to protect against malefic
forces. On June 24, young girls pick the hart’s tongue, which is a plant
of love; while picking it, the young girl must whisper to herself, “Great
hart’s tongue,/ The same as you bud/ The same as you flower/ the same
as you overflow/ May everybody rush for my word.”
Dragaica (The Flowers’ Lady) is also celebrated on June 24.
Dragaica-s’ dance is performed only by girls dressed as men, while one
of them, “the chosen one,” is dressed like a bride. Only girls perform
this dance, in a bridal ceremony, devoted to the agrarian goddess. This
day is dedicated to “harvesting;” the texts are playful: ”Dragaica-s have
come to me/ To harvest the ears/ The rich summer has come to me.”
(Collected in Izvoarele village, Teleorman County.)
The hottest month is July, “the month of heat” and of “ripe fruit”.
On July 7 (Circovii de vara), wormwood water is prepared and the dill is
picked. It is curative, and also mentioned in folk songs: “Green dill leaf, /
My lover comes rarer and rarer … because of the heat.” (Collected in
Segarcea area.)
127

Between July 13 and 27, the folk calendar mentions the Pantelii—
sisters to Saint Jeliah. All these days are marked by different beliefs: the
Pantelii begin on July 13. The 14 th is the day of Chiric the Lame—a day
that brings fire in the name of the folkloric divinity. The 15 th is the day
of Ciurica—a day when people should not quarrel, in order to avoid
“quarreling during the whole year”. The 19 th is the day of the Old Ones of
Saint Jeliah, July 20—Saint Jeliah, the one who reestablishes order and
brings lightning and thunder to the places where evil prevails. The three days
after Saint Jeliah’s day—July 21 to 23—are the days called the Pantelii
(including the Parlii) and they reunite Saint Jeliah’s family. The feminine
divinities cortege—sisters of the god of the sun in the Romanian folk
Pantheon—are followed by other holidays that end with July 27, Pintilie the
Traveler. Celebrations are organized in the mountains on Saint Jeliah’s day.
Shepherds in Polovragi (Gorj County) have known about this feast for
more than 200 years.
August is the month of the abundance that has to be protected
through propitious and apotropaic actions. This month’s celebrations
pertain to the new wheat harvesting. After threshing, the villagers in
Teleorman used to prepare a ring-shaped loaf of bread, tied it with a red
thread to a fountain and, after the sun rose, they used to sink it thrice in
the fountain and cross it 1 . At the end, they used to give it to children to
eat, as children symbolize purity and full energies, the same as the ringshaped
loaf of bread made of new wheat, crossed in the mind and
watered with fresh fountain water, can keep the place prosperous and
attract fertility to that place and to the people there, because nobody
needs salted places and barren persons. August starts with the Macovei,
a day when gardens and orchards used to be watered with holy water. It
is also the day of the cross. (There are three such days during the year:
the third Sunday of the Great Easter Fast, August 1, and September 14).
It is also the day of celebrating bears. The Saint Mary fast also begins
on August 1. In the beginning, Easter fasting period took nine weeks.
Later, two weeks of the fasting were moved in the calendar before the
Assumption of the Virgin (August 15), because Easter fasting period
was too long.
The Transfiguration (August 6) is a great celebratory day in the
folk and Orthodox calendars. It marks the Probejenia, the borderline
between summer and autumn. It is preceded by the Old Ones of the
1 Gh. Tocilescu, 1900, Materiale folclorice, Vol. I, pp. 845, Bucharest.
128

Transfiguration, and people give alms. Also, they may eat fish. People
in Oltenia believe it is good to keep, on that day, seven plums and some
hazelnuts because they have healing powers over the year. Only women
would pick hazelnuts, in a special manner: they would genuflect three
times. This way, the hazelnuts became curative. On the Obrejenie day,
the hedge hyssop and bryony are also picked. Young girls and women
should not wash their hair on that day because, otherwise, their hair
would not grow any longer, nor would the grass in their fields. People
also believed that, if they avoided headaches on the Transfiguration day,
they would no longer suffer from headaches all year round.
The Great Saint Mary’s Day is the Assumption of the Virgin’s
Day, and a great feast. People believed that, because of the great
suffering and deep sorrow, all fruit gathered and formed a big tree
which was placed in front of the procession that accompanied Virgin
Mary to the tomb. It has been customary with the Romanians to lament
at funerals ever since, and, in some areas, a tree full of fruit
accompanies the dead person to the grave. It is good for people to eat
grapes on Saint Mary’s Day, and to cast a good health spell: “May this
person stay clean/ and purified/ Like the stars in the sky/ Like the dew in
the fields/ Like the grapes in the vineyard/ On Saint Mary’s Day.”
The vine is a symbol of that day, it is a sacred motif. Religious
paintings are most expressive. A vine branch with grapes emerges from
Jesus’ rib. Jesus squeezes a grape into a chalice, a symbol of the sacred
drink. Another mural image presents two men carrying a big grape on
their shoulders. Legends about the vines’ sanctification can still be
heard. In Moldavia they say, “If you work an acre of vine for seven
years, and you never curse the vine for the scratches or cuts it causes to
you, God will forgive your sins, and you will go directly to heaven.”
The Autumn Saint John (August 29) is a great feast. People do not
eat round fruit or fruit resembling a head: apples, pears, or melons. They
do not use round bowls either, and they do not use knives because Saint
John the Baptist was beheaded with a knife. Nowadays, in Oltenia, it is
still customary to believe that, on that day—only on that day—“women
are equal to men.” It is only one day, and it passes so quickly! After
August, people await September, the first month of autumn.
129
(Translation: Iolanda Manescu)

CAMELIA ZĂBAVĂ (ROMÂNIA)
O sărbătoare bulgaro-română: Zărezeanu
În sudul ţării, în unele localităţi unde, alături de
populaţia majoritară, trăiesc etnici bulgari, sărbătoarea
Sfântului Trifon mai poartă denumirea de Tri Zarezan sau
Arezan, Zărezean (Zerezean) ori Triforezan, nume ce are
la bază bg. режа - „a tăia”. Există în bulgară şi o formă
arhaică pentru participiul „tăiat” – зарезан, care are şi
semnificaţia de „vie care va fi tăiată”. Cu acest prilej se
desfăşoară un ceremonial bahic, de origine tracică.
Conform credinţei populare, Sf. Trifon este „patronul viilor”, ceremonia de
sărbătorire având loc la plantaţiile de viţă de vie, numai cu participarea bărbaţilor.
La finalul ritualului, când se lasă înserarea, bărbaţii se întorc la casele lor
purtând făclii aprinse şi continuă sărbătoarea în familie.
În tradiţiile carpato-balcanice credinţele precreştine se împletesc
cu cele creştine. În spiritul străvechilor rituri închinate divinităţii tracice
care simbolizează vegetaţia şi regenerarea forţei vitale a naturii, la 1
februarie, cu o zi înainte de Întâmpinarea Domnului, este sărbătorit
Sfântul Mucenic Trifon. În această zi se obişnuia să se aprindă focuri
mari în vii şi în livezi, iar altele mai mici le înconjurau ca o adevărata
barieră de foc, purificatoare, între fertil şi nefertil, între zona sacralizată
prin paza focului şi cea profană, a satului. Probabil aceste credinţe
poartă amprenta cultului greco-roman al lui Dyonisos, zeul viilor şi „al
bucuriilor recoltei”.
În sudul ţării, în unele localităţi unde, alături de populaţia
majoritară, trăiesc etnici bulgari, sărbătoarea Sfântului Trifon mai poartă
denumirea de Tri Zarezan sau Arezan, Zărezean (Zerezean) ori
Triforezan, nume ce are la bază bg. режа - „a tăia”. Există în bulgară şi
o formă arhaică pentru participiul „tăiat” – зарезан, care are şi
semnificaţia de „vie care va fi tăiată”.
O veche legendă balcanică vorbeşte despre Trif Zarezan,
prezentându-l ca fiind atât de nebun, încât şi-a tăiat nasul. În realitate,
acest eufemism însemna stimularea rodului viei, prin tăierea coardelor şi
curăţirea butucilor.
Un alt nume sub care este cunoscută sărbătoarea Sfântului Trifon
este acela de Gurbanul viilor.
130

Cu acest prilej se desfăşoară un ceremonial bahic, de origine
tracică. Conform credinţei populare, Sf. Trifon este „patronul viilor”,
ceremonia de sărbătorire având loc la plantaţiile de viţă de vie, numai cu
participarea bărbaţilor. Potrivit tradiţiei, în dimineaţa acestei zile,
bărbaţii, însoţiţi de preot, pornesc în sănii trase de cai împodobiţi cu
joarde de viţă de vie şi cu zurgălăi spre plantaţiile cu viţă de vie. Odată
ajunşi la vii, proprietarii asistă la slujba religioasă de sfinţire a
plantaţiilor, împotriva dăunătorilor şi a bolilor. Apoi, fiecare dezgroapă
sticlele cu vin îngropate la butucul unei viţe. Vinul este produs din
prima recoltă de anul trecut. În tot acest timp, sticla a stat îngropată în
pământ pentru a-şi păstra prospeţimea. Dacă vinul şi-a păstrat calităţile
şi este la fel de bun ca atunci când a fost făcut, înseamnă că şi recolta de
anul acesta va fi una bună, iar vinul pe măsură. După ce au desfăcut
sticlele, oamenii stropesc simbolic cu vin viile şi se taie câteva corzi pe
care le vor răsuci în jurul căciulilor şi al taliei. Bărbaţii taie corzile
uscate ale viţelor, însă nu oricum, ci ţinând cont de anumite măsurători,
astfel încât via să nu aibă de suferit.
După ce fiecare proprietar a oficiat aceste acte sacre, menite să
aducă belşugul recoltei viitoare, dar şi sănătate şi putere, se aprinde un
foc în jurul căruia se adună toţi participanţii. Se frige carne, se bea vin,
se spun glume şi se istorisesc diverse întâmplări petrecute în viaţa
fiecăruia. Probabil că uneori se sacrifica un berbec, de unde şi numele
obiceiului - tr. gurban =berbec. La finalul ritualului, mai precis când se
lasă înserarea, bărbaţii se întorc la casele lor purtând făclii aprinse şi
continuă sărbătoarea în familie.
Şi în nordul Olteniei apare acest ritual cunoscut sub numele de
„trifănitul viilor”, care vizează în principal abundenţa rodului. Astfel, în
Plaiul Cloşanilor, la Padeş, Văieni şi la Negoieşti, dimineaţa începea cu
slujbe pe dealuri, la vii şi livezi, cu ocolitul şi stropitul cu apă sfinţită,
după care urma ospăţul comun, desfăşurat cu cântec şi joc pe plaiul cu
vii. Foarte interesant este că „ofrandele – mâncare şi băutură – erau
oferite cu precădere străinilor de sat, care se îndreptau în număr mare
spre locurile îndătinate” 1 .
1 Marcela Bratiloveanu Popilian, Obiceiuri de primăvara din Oltenia – Calendarul ortodox
şi practica populară, Editura „C. Matasă”, Piatra Neamţ, 2001, p. 34;v. şi Sim. Fl. Marian,
Sărbătorile la români, vol. II, Buc, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 176-180.
131

În Dobrogea, la Constanţa, ritualul este cunoscut sub numele de
Gurbanul Viilor şi se sărbătoreşte după acelaşi tipar, vizând bogăţia
rodului viţei de vie.
Acest ritual are loc în fiecare an la începutul lunii februarie,
moment cunoscut în popor şi drept începutul anului agricol.
„Considerată pe alocuri şi ziua în care se întâmpină iarna cu
vara” 1 , aceasta va fi propice efectuării unor practici menite să protejeze
mai ales viile şi livezile. În răspunsurile la chestionarele lansate de B. P.
Hasdeu şi N. Densusianu 2 se relevă că în această zi se stropesc viile,
livezile, animalele, dar şi seminţele.
Ziua Sf. Trifon este consacrată viilor, zarzavaturilor şi în general
pometurilor. În credinţa populară, Trifon apare – frecvent – nebun,
abătând atenţia, prin faptele sale necugetate, de la evenimentul ce va
urma a doua zi, şi anume intrarea pruncului Iisus Hristos în templu 3 .
„Potrivit atributelor sale mitice, Trifon apare „mai mare peste
câmp”, „semănături, câmpuri, livezi, vii şi fâneţe”, peste „lăcuste,
gândaci şi păsări sălbatice”, dar cu puteri şi asupra „gadinilor”, „spre a
nu face rău la turme”, existând în conştiinţa colectivă şi cu atributul de
patron al lupilor 4 . Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, unul din
districtele Asiei Mici, în satul Lampsacus şi încă din tinereţe a fost
înzestrat de Dumnezeu cu puterea izgonirii demonilor şi a vindecării
diferitelor boli. Odată, mucenicul a salvat întreaga sa comunitate de la
înfometare, oprind cu puterea rugăciunii, invazia lăcustelor care devorau
culturile şi grânele oamenilor.
Sf. Trifon a devenit patronul viermilor şi al lăcustelor, fiind
mucenicul la care se roagă toţi cei care vor să-şi apere semănăturile, mai
cu seamă grădinarii şi zarzavagii, cum au fost şi continuă să fie din
vechime bulgarii. De sute de ani acest sfânt a intrat şi în tradiţia
bulgărească, fiind prilej de mare sărbătoare, când oamenii merg la
biserică, ascultă predica, ca apoi să meargă şi să-şi binecuvânteze
grădinile şi viile. Mâncarea, împărţită pentru pomenirea morţilor, şi
vinul adus de fiecare gospodar, după dezlegarea primită de la preoţi şi
1 Elena Sevastos, Sărbătorile poporului, în „Gazeta săteanului”, an VII, p. 149.
2 vezi Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele B.
P. Hasdeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 351; Adrian Fochi, Datini şi eresuri
populare de la sfârşitul. sec al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 334 – 335;
Marcela Bratiloveanu Popilian, op. cit.
3 Marcela Bratiloveanu Popilian, Op. cit., p. 34.
4 Idem, op. cit., p. 34-35.; v. şi Adrian Fochi, op. cit.
132

ostirea blestemului împotriva „fiarelor cele de multe feluri”: viermi,
omizi, gândaci, lăcuste, şoareci, cârtiţe şi pureci de tot felul şi alţi
duşmani ai câmpului, livezilor şi grădinilor, transformă totul într-o
petrecere la care participă şi români şi bulgari.
De asemenea, în această zi se dă din mână pomană o strachină de
mălai, ca să nu fie lăcuste şi se face „vrajă de folos ţie şi pagubă
duşmanului”. Ziua de 1 Februarie mai este cunoscută şi sub numele de
Viermăritul sau Trifon Nebunul.
Al. Doru Şerban şi Valentina Şerban consemnează în „Calendarul
credinţei, datinilor, obiceiurilor şi tradiţiilor din Gorj” că, în zona Padeş,
în dimineaţa Sfântului Trifon, femeile mergeau la vie şi, sub
ameninţarea cosorului ori a foarfecei, rosteau de trei ori formula magică
de obligare la belşug:”Faci struguri ori te tai?”, apoi turnau vin la
rădăcina butucului rostind:”Ţi-am dat vin, să-mi dai vin/ Eu o picătură,
tu o umplutură”. Apoi era adus preotul, care sfinţea apa, să fie stropite
viile cu apă sfinţită ca să aibă tot anul parte numai de apă curată. După
aceste ritualuri, la pivniţele de pe deal se făceau petreceri care durau
uneori până a doua zi. La Godineşti preotul citea pe deal rugăciuneablestem
a Sfântului Trifon, apoi dădea dezlegarea petrecerii-praznic.
„Şi în sudul Dunării, tot ziua de 1 februarie este consacrată acestui
ritual. Comparativ cu aria românească, aici partitura este mai amplă: se
alege şi un „rege” al viţei de vie, a cărui „domnie” durează de la unu la
trei ani” 1 . Dintre localităţile din judeţul Teleorman unde se sărbătoreşte
„Zerezeanul” pe 1 februarie amintim Izvoarele, Călineşti, Calomfireşti,
Cervenia, Alexandria, Năsturelu, Bragadiru, Zimnicea, Poroschia. La
Alexandria, Zimnicea şi Izvoarele sunt aşteptaţi şi oaspeţi din localităţi
de pe celălalt mal, bulgăresc, al Dunării, unde, de asemenea, este
marcată această sărbătoare ortodoxă.
Mai mult decât atât, în municipiul Alexandria activează Asociaţia
de Prietenie Româno-Bulgară „Zerezeanu”.
După 1989 Sfântul Trifon a devenit şi protectorul prieteniei şi
colaborării dintre români şi bulgari.
1 Ibidem, p. 36.
133

A Bulgarian and Romanian Feast: Zărezeanu
In the south of Romania, in some villages where, together with the
dominant population, there live Bulgarians, on February 1 st people
celebrate St. Trifon, a feast known also as Tri Zărezean or Arezan,
Zărezean (Zerezean) or Triforezan, a name originating in Bg режа “to
cut” or зарезан meaning ‘vineyard that will be cut’.
On this occasion, people organize a Bacchic ceremony, of Thracian
origin. According to the popular tradition, St. Trifon is the “master of the
vineyards”, the feast taking place only in the vineyards, only men being
allowed to participate. At the end of the ceremony, when the night falls,
men go back to their houses carrying lit torches and continue the feast in
the family.
If we judge by the traditions in the Carpathians and the Balkan
area, pre-Christian customs go hand in hand with Christian ones. In the
spirit of the ancient rites dedicated to the Thracian divinity symbolizing
vegetation and the regeneration of the vital forces of nature, on February
1st, one day before God’s welcome, people celebrate St. Trifon. On that
day, people used to light up great fires in the vineyards and orchards,
while smaller ones surrounded them like a real, purifying barrier of fire
between the fertile and the infertile, between the sacred zone of the fire
guard and the profane one, of the village. These beliefs probably bear
the mark of the Greek and Roman cults of Dionysos, the god of the
vineyards and “of the joys of crops”.
In the south of Romania, in some villages where, together with
the dominant population, there live Bulgarians, on February 1
134
st people
celebrate St. Trifon, a feast known also as Tri Zărezean or Arezan,
Zărezean (Zerezean) or Triforezan, a name originating in Bg. режа -
“to cut”. In Bulgarian there is an archaic form for the participle “cut”
зарезан, meaning “vineyard to be cut”.
An ancient Bulgarian legend tells about Trif Zarezan, presenting
him so fool that he cut his own nose. In fact, this euphemism stands for
the stimulation of the vineyard by cutting down the chords and cleaning
the vines.
Another name for the feast of St. Trifon is “the Gurban of the
vineyards”.
On this occasion, they organize a Bacchic ceremony of
Thracian origin. According to popular beliefs, St. Trifon is “the master
of vineyards”, and his veneration takes place at the vineyard

plantations, only men being allowed to participate. According to
tradition, in that particular morning, men, accompanied by the priest,
leave in sledges pulled by horses, adorned with vineyard chords and
bells, to the vineyard plantations. When they arrive at the vineyard, the
owners participate in the religious ceremony for the blessing of the
plantations, against pest and diseases. Then, everyone digs up the wine
bottles buried at the vine. The wines come from the previous year’s first
crop. All this time, the bottle was buried in the ground, in order to keep
its freshness. If the wine has kept its qualities and is as good as at the
time when it was made, it means that this year’s crop will be a good
one, and so will the new wine. After having opened the bottles, people
symbolically sprinkle the vineyards with wine and cut some chords they
will tie around their hats and wrists. Men cut dry chords of the
vineyards, not anyhow, but by taking into account some measures, so
that the vineyard may not be harmed.
After every owner made theses sacred acts, meant to bring
richness to the future harvest, and health and strength to the owner, they
light up a fire around which all participants gather. They grill meat,
drink wine, tell jokes and speak about the different events in their lives.
Probably they sometimes used to sacrifice a ram, hence the name of this
tradition (Turk. Gurban = ram).
At the end of the ritual, at dawn, men go back to their houses
carrying lit torches and continue their party with the family.
In northern Oltenia there is a similar tradition known as “the
trifănit of the vineyards”, that pertains to the abundance of the crop.
Thus, in the Plai of Cloşans, in Padeş, Văieni and Negoieşti, they used
to celebrate religious messes on the hills, in vineyards and orchards,
walking around and throwing sacred water onto the plants; the regular
feast, with songs and dances, was held in the vineyards. It is interesting
that “the offers of food and drinks were especially given to the strangers
who were heading for the dedicated places” 1 .
In Dobrogea region, in the town of Constanta, the ritual is
known as the Gurban of the Vineyards, being celebrated according to
the same pattern that pertains to the richness of the harvest of the
1 Marcela Bratiloveanu Popilian, Obiceiuri de primăvara din Oltenia – Calendarul ortodox şi
practica populară(Spring Customs in Oltenia – The Orthodox Calendar and Folk Practice),
Editura „C. Matasă”, Piatra Neamţ, 2001, p. 34; see also Simion Fl. Marian, Sărbatorile la
români, (Feasts of the Romanians)vol. II, Buc, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1994, p.
176-180.
135

vineyard. This ritual takes place at the beginning of February every
year, which counts as the beginning of the agricultural year.
“Sometimes known as the day when winter and summer meet” 1 ,
this will be perfect for some practices meant to protect vineyards and
orchards mainly. In the answers to the questionnaires launched by B.P.
Haşdeu and N. Densusianu 2 , they say this is the day when vineyards,
orchards, animals and seeds are watered.
St. Trifon’s Day is consecrated to vineyards, vegetables and
fruits. According to folk tradition, Trifon is frequently seen crazy,
drawing people’s attention from the event to follow the next day, child
Jesus’ entrance to the temple 3 .
“According to his mythical qualities, Trifon is seen , , plains, vineyards, hays”, over
“grass-hoppers, beetles and savage birds”, having powers over “gadins”
(wild animals), in order not to disturb the cattle, being collectively
considered as the master of wolves 4 . St. Trifon was born in Frigia, one
of Turkey’s districts, in the village of Lampsacus; since his youth he
was endowed by God with the power of chasing demons and healing
different diseases. Once, the saint saved the entire collectivity from
starving, stopping, by the power of his prayer, the invasion of locusts
that were devouring people’s crops.
St. Trifon became the master of worms and locusts so he is the
martyr everyone prays to in order to save the crops, especially gardeners
and greengrocers, what Bulgarians have always been. For centuries, this
saint entered the Bulgarian tradition, offering people an opportunity of
great feasts, when people go to church, listen to the gospel, then go and
bless the gardens and vineyards. Food is shared for the remembrance of
the dead, wine is brought by each householder, after the priests’
blessing and after having uttered the curse against “the beasts of all
types”: worms, caterpillars, beetles, locusts, mice, moles and fleas of all
types, as well as other enemies of the fields. Orchards and gardens turn
1
Elena Sevastos, Sărbătorile poporului, (Feasts of the People) in „Gazeta săteanului”, an
VII, p. 149.
2
See Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele B. P.
Hasdeu, (Folklore Typology from the Answers Given to B.P.Hasdeu’s Questionnaire)
Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 351; Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la
sfârşitul. sec al XIX-lea,(Folk Customs and Legends at the End of the 19 th Century) Bucureşti,
Editura Minerva, 1976, p. 334 – 335; Marcela Bratiloveanu Popilian, op. cit.
3
Marcela Bratiloveanu Popilian, op. cit., p. 34.
4
Idem, op. cit., p. 34-35.; see also Adrian Fochi, op. cit.
136

everything into a party in which Romanians and Bulgarians participate.
On this day, people share a pot of corn flour, in order to attract
locusts and they throw spells “to help themselves and harm the
enemies”. The 1 st of February is also known as “Viermăritul” or “Trifon
the Crazy”.
In “The Calendar of Faiths, Traditions, Customs and Habits in
Gorj County”, Al. Doru and Valentina Şerban describe that, in the
region of Padeş, on the morning of Saint Trifon’s Day, women would go
to the vineyard and utter the treat of the pruning knife or scissors three
times, in order to oblige richness: “Produce wine or else I’ll cut you!”.
Afterwards they would pour wine at the vine, saying: “I gave you wine,
give me wine, I gave you one drop, you’ll give me a barrel”. Then the
priest would be brought to bless the water for the vineyards, so that the
peasants may have clean water the entire year. After these rituals, in the
caves on the hills, they would hold parties that last until the next day. In
Godineşti, the priest would read St. Trifon’s prayer-curse on the hill,
then inaugurate the feast-party.
“In the south of the Danube, the 1 st of February was dedicated to
this ritual, too. Comparing it to the Romanian area, the ritual is more
comprehensive here: they elect a “king” of the vineyard, whose “reign”
lasts from 1 to 6 years” 1 .
In the Teleorman county, the villages where “Zerezeanu” is
celebrated on the 1 st of February are as follows: Izvoarele, Călineşti,
Calomfireşti, Cervenia, Alexandria, Năsturele, Bragadiru, Zimnicea,
Poroschia. In Alexandria, Zimnicea and Izvoarele, people are waiting
for guests from the other Bulgarian bank of the Danube, where this
orthodox feast is also celebrated.
Moreover, in the town of Alexandria, there is a Romanian-
Bulgarian Association of Friendship ‘Zerezeanu’. After 1989, St. Trifon
became the protector of the friendship and collaboration between
Romanians and Bulgarians.
1 Ibidem, p. 36.
137
(Translation: Ioana Rucsandra Dascalu)

POEZIE – POETRY
HAKIJA KARIĆ (BOSNIA and HERTZEGOVINA)
Svitac
Pretvori me
U suzu
Da potečem
Niz lice
Pretvori me
U osmijeh
Da poletim
Poput ptice
Pretvori me
U želju
Beskućnika
Sa ulice
Pretvori me
U mrak
Da probudim
Svice
Pamti sve
Zapamti
kuda prolaziš.
Možda je
zadnji put
da sve ovo
vidiš ovdje.
Možda
slijedeći put
kada se
ovuda uputiš
više ničeg
biti neće.
138
Pamti dobro.
Možda
slijedeći put
ovdje
neće biti
ni lica,
ni ulica,
već samo sjećanje.
Zapamti
i nosi sve
u sne.
Poslije možda
nećeš imati
šta sanjati.
Putevi
Mi ne plačemo
Nama suze
Grizu oči
I dušu
Iznutra
Za osvete
Ne znamo
Ako se svetimo
Onda sami
Sebi
Najteže
Puteve
Biramo
Uvijek nas odvedu
Do mjesta
Na koje nismo
Htjeli
Doći

HAKIJA KARIĆ ( BOSNIA AND HERTZEGOVINA)
Firefly
Change me
To the tear
That I flow
Throw the face
Change me
To the smile
That I fly
As a bird
Change me
In desire of
Homeless
From a street
Change me
To the dark
That I wake
Fireflies
Remember all
Remember
where you pass.
Maybe
it’s last time
that all this
you see here.
Maybe
next time
when you come nothing
will be here.
Remember.
139
Maybe
next time
here
will be
no faces,
no streets,
only memories.
Remember
and take all
to the dreams.
Maybe next time
you will not
dream.
Ways
We don't cry
Tears
Grizu our eyes
And our soul
Inside
For revenges
We don’t know
If we revenge
Than we choose
To ourselves
The heaviest
Ways
They take us
To the place
On which
We don’t want
Come

PERO PAVLOVIĆ (BOSNIA AND HERZEGOVINA)
JEDNA DUŠA A DVA SVIJETA
nevjerica
nevjericu pomol rađa
protiv tebe sve se roti
tajna hude zamke plete
i hir srca bolom kroti
u javku se stisle dvojbe
čudan obrat noćca sprema
novi život propjevat će
iz okova i pepela
vjeđa boli
hip nevidan slijedi kob
iskru nade trne zlicom
vjeđom boli skriva log
dob protječe nevjericom
otkucava ura stara
zrik tajnovit tanko cvili
zipka zebnje izipkala
noćca crna krila širi
plam
jesi bljesak i brzutak
zrnce čežnje sićan trag
krilatica tihan kutak
sjetan prizor plam i pah
140

PERO PAVLOVIĆ (BOSNIA AND HERZEGOVINA)
ONE SOUL, TWO WORLDS
Disbelief
the sight births disbelief
all is plot against you
a secret interferes traps
and tames whim of heart by pain
doubt are shrank in a message
the night will make strange change
the new life will sing
from chains and ashes
The Eyelid Of Pain
an unseen moment follows a fate
it put out the spark of hope by evil
and hides its home with eyelid of pain
the age flows by disbelief
the old watch ticks
mystery cricket silently whines
the cradle of fear is over
dark night spread dark wings
A Fire
are you shining or rapid
a granule of desire or little trace
silently corner of catchwords
or melancholy sight or fire or smell
141

vrutak stručak sinje blago
jesi trepet jesi tren
davna slika biće drago
uspomena samo sjen
riječca
pčelice nujna
zašto cviliš tako
kad te riječca bolom takne
il zavara malko
više ima tvoga milja
u oku mome
nego tmice i jeda
što se rađa njome
križ
nosim ga u srcu i riječi
on mi svijetli
kad oslijepim
zid
između mene i tebe
sav se svemir riječi
sapeo u zid
strijelom ljubavi
razrušit ga
142

are you spring or spray or blue treasure
are you twinkle, are you moment
ancient picture, dear being
or only shade of memories
A Little Word
you, gloomy bee
why you whine when
a little word touches you with pain
or it deceives you a little
it is more your grace
in my eye
than dark and fury
which birth by it
The Cross
i take it in my heart and in my word
it bright me
when i am blind
A Wall
between me and you
all space of words
binds to a wall
with arrow of the love
it will be rushed
(Translated by Žarko Milenić)
143

БОЙКО БОГДАНОВ/ BOIKO BOGDANOV (BULGARIA)
ВМЕСТО СБОГОМ
И КАТО КОТКА СЕ НАЕЖИ
нощта в искрящите дървета –
разкри лицето ти,
лицето!
То
беше
снежно.
По острова на тротоара
се люшна дъжд – зъл
и обречен.
Секирата на светофара
във жълто те изтече.
Къс остър поглед.
Стана светло:
косите… Устните… Косата…
Къс, преобърнат миг – и ето:
уж пак си ти,
но непозната!..
И музиката се обърка,
кънтяха сградите студено.
Сред локва кръв кола изхърка –
спря на червено.
И после, после… Просто – нищо…
И изначална неизвестност.
Коли в нощта.
Дъждът безличен
стовари сивата завеса.
144

BOYKO BOGDANOV (BULGARIA)
INSTEAD OF GOODBYE
AND LIKE A CAT THE NIGHT
bristled up in the sparkling trees –
revealing your face,
the face!
It
was
snowy.
On the pavement’s island
wavered rain – evil
and doomed.
The lights' axe
washed you way.
Brief sharp glance.
All was lightened:
Hair…Lips…Hair…
Sharp, turned over moment – and:
as if it’s you again,
but strange!...
The music also got confused,
the buildings coldly rang.
The car rattled in a paddle of blood –
stopped on red.
And then, then…Just – nothing…
And a primary uncertainty.
Cars in the night.
The faceless rain
dropped the grey curtain.
145

ЕСЕН
СЕДЯТ НА МОСТА СТАРЦИТЕ,
но гърбом към морето –
зениците им пият есенния ден.
Студено свети вятърът,
прозвънват парапетите
и залез тих кърви край златния леген…
И утаено минало,
и ек от пътешествия
напридат в нишка сребърна
блик радост,
блик тъга,
в очакване на зимата –
велико равновесие
при края на вълните
до безкрая на брега…
Солени, водораслите
по кея са премръзнали –
бради люлеят призрачно
над гладката вода…
Седят на моста старците –
за никъде не бързат те:
гори море в очите им,
на дъното –
Звезда.
146

AUTUMN
THE OLD MEN ARE SEATING ON THE BRIDGE,
turning back to the sea-
their pupils drinking the autumn day.
The wind is shining coldly,
the railings clank
and the quiet sunset bleeds round
the golden basin…
And the settled past,
and echo of journeys
spins in a silver thread
a flash of joy,
a flash of sorrow,
waiting for the winter –
great balance
at the edge of the waves
to the infinity of the shore…
Salty, the algae
are freezing on the pier –
their beards wobbling ghostly
above the quiet waters…
The old men are seating on the bridge-
they are in no hurry:
a sea is burning in their eyes,
at the bottom –
a star.
147

БОЙКО ЛАМБОВСКИ/ BOIKO LAMBOVSKI (BULGARIA)
КАКТО МОЛИВЪТ ТАНЦУВА ВЪРХУ ХАРТИЯТА
Така детето къса
на куклата главата
и купола на танка
изтръгва с интерес,
на лентички нарязва
нечетения вестник
и в пясъка въздига
невиждани дворци.
Така дивакът тромав
обидено претърсва
оглозганите кости
след свършилия пир.
Така накриво гледа
заспалите си братя
и после с тор от прилеп
варовика скверни.
Така навъсва вежди
замисленият цезар,
а после прави рязък,
хипнотизиращ жест.
И градове се раждат,
и племена погиват,
и някой свива устни
скептично отстрани.
Така младежът влюбен
самотен се разхожда
и чувство - страшна сила
в гърдите му расте.
Така расте тревата.
Така расте всемирът.
Така животът бавно
танцува над смъртта.
148

BOIKO LAMBOVSKI (BULGARIA)
AS THE PENSIL DANCES OVER THE PAPER
Thus a child pulls off
a doll's head
and from curiosity rips off
a tank's turret,
cuts an unread magazine
into strips
and builds
castles in the sand.
Thus an uncouth savage
angrilly re-examinates
the gnawed bones
after a finished meal.
Thus he looks askance
at his sleeping brothers
and with droppings of bats
he defiles the limestone.
Thus does a pensive Caesar
frown and scowl
before making an imperious
hypnotic gesture.
And cities are born
and tribes perish,
and someone curls his lips
with scepticism.
Thus a young man in love
walks down a lonely path
while emotion with terrible force
grows in his breast.
Thus grows the grass.
Thus grows the universe.
Thus life with measured tread
dances on death. (Translated by Ewald Osers)
149

ГАРА БЪЛГАРИЯ
Край будката с напомпаните цици
пасат магаре, куче и човек.
Прашасалото чело на земята
един балкански облак омрачава.
До релсите живее вече век
неизличима от пейзажа мишка
Качена на цигарена кутия
тя тънко, упоително се смее
прогресът се подпира на тояжка
почуква по перона омазутен
на пейката посяда и забравя
за вестника
В кафето ученици
плетат играта сублимационна
като например: рок, свенливост,
агресия към всичко уязвимо
копнежът се навива на змия
и тихо сред гевреците се гуши
Къде се губиш, бял локомотив
Къде си се разбързал, черен свят
един хлапак с палто на серафим
талижката си бута по небето
и рови в опикания му ъгъл
и би заритал златната му топка
с такава остра, трънеста любов
е мазната спокойната картинка
че няма няма няма как да минеш
без да зараснеш в нея като белег
родината се прави на стоичков
и ни продава семки пред кенефа.
150

BULGARIA STATION
Nearby the kiosk with pumped up tits
a dog, a donkey and a man are grazing
The dusty forehead of the Earth
is darkened by a Balkan cloud
A mouse amalgamated in the scenery
has lived a century beside the rails
Up on a machbox little mousie gives
a squeaky and intoxicating laugh
the progress leans down on a stick
knock-knocking on the black-oiled platform
then sitting on the bench to rest
forgets about his paper
Schoolboys
inside the cafe knit the sublimation
game, that is, rock, self-consciousness,
agression against anything vulnerable
the yearning coils down like a snake
silently cuddling in the sesame rings
Where did you get lost, white engine
Where headed, black world
a young guy in a seraph's coat
pulling his cart across the sky
ransacks its piss-soaked corner
and dies to kick its golden ball
with such a poignant, thorny love
someone has smeared the tranquil picture
that there's no way to pass through it
but healing inside it like a scar
motherland pretends to be stoichkov
and sells us nuts beside the gents.
(Translated by Kristin Dimitrova)
151

АНТОАНЕТА НИКОЛОВА/ ANTOANETA NIKOLOVA
(BULGARIA)
Превод на стихове
Върху тетрадката една муха чете
изящните китайски йероглифи,
а аз превеждам стиховете на Ли Бо
и щом започна да обърквам смисъла,
поглеждам малката муха над светещия лист
как с полета си смисъла изписва
и щом го разбера, докосва ме за миг
и някъде в безбрежното пространство литва.
ДА ОБИЧАШ НЯКОГО
Да обичаш някого когото не познаваш
само светли очертания на мъж
с лице сияещо
току-що
изплувал от съня
но още толкова
нереален
че трябва
със всичката си мисъл да го задържиш
да му помогнеш да извае себе си
материята на съня да придобие плътност
да се обвие светлото зърно със кости
с плът и с кръв
за да ти подаде ръка и от дълбокото
на твоя собствен сън
да те измъкне
152

Translating poetry
A fly is reading graceful Chinese hieroglyphs
on the notebook
while I am translating verses by Li Bai
and as soon as the meaning becomes elusive
I cast a look at the little fly –
the essence being painted by
its flight
over the shining sheet
But the sense once perceived,
touches me for just an instant,
and then soars up into Infinity
To Love Somebody
To love somebody
you have never met
Only light contours of a man
shining face
just emerged from a dream
but still so unreal
that you must
hold him
with all the power of the thought
to help him mould himself
the matter of the dream to acquire density
and this light grain to wrap itself
in flesh and blood
to give you hand
and draw you out
from your own
deep-deep dream
153

ЧЕТЕНЕ ПО МИДИ
Черупките от миди…
Със пръстите на вятър да разлистваш
двойните им страници
и разчетеш по тях
поеми за вълни и брегове
и песни за изгряващи слънца,
и песни за надоблачни луни
(по външната повърхност всяка мида има
рисунък тънък – слънчеви лъчи,
а от обратната – небе лилаво
с изплуваща от облаци луна)
О, тук са толкоз много дни
и много нощи.
Истории,
които се повтарят:.
все изгрев – залез,
залез – изгрев,
ала са тъй различни,
защото между изгрева и залеза
пулсирало е крехко същество,
което ги е писало
с плътта си
ЕТО ТУК
снегът се превръща на капки
и тече така бързо от стряхата
че мисълта не го догонва
а още по-малко чувството
слънцето свети през капките
бързи светлини
нещо се спуска отгоре
снове между небето и земята
бързо, още по-бързо, отива си,
трябва да застанеш точно тук
и да гледаш малко встрани
за да видиш
154

Reading on mussels
Valves of mussels…
With the fingers of wind
to turn over their double pages
and decipher there
poems of waves and coasts
and songs of rising suns
and songs of clouded moons
(on the upper side of a mussel
there is a fine drawing – sun rays,
from the other side – a violet sky
with a moon emerging from the clouds)
O, here are so many days and nights
and stories in continues repeat
again and still again:
sunrise – sunset,
sunset – sunrise,
but nonetheless they are so different
because in between the sunrise and sunset
there was pulsating a fragile creature
drawing them
with its being
Here
The snow is turning in drops
and is running so fast from the roof
that the thought can’t follow it
and lesser can the sense
The sun is shining through the drops
Fast lights
Something climbs down from above
harries up and down fast even faster
between sky and earth it is going away
You have to stay exactly here
and look a little bit aside
to see
155

ИГЛИКА ПЕЕВА/ IGLIKA PEEVA (BULGARIA)
***
Циганино със фенер от диня,
не откривай моята пара.
Сто щурци ще пратя да ти свирят,
кон вземи от нашата черда,
на баща ми - деветте му щерки.
Моята пара ми остави!
Дявол мери друмищата черни,
броди дяволът с фенер красив.
Билето ми циганско обърка.
Как да скрия моята пара?
В ореол от залез дявол хвърка.
Сляп слепец гадае на ръка:
- На баща ти деветте му щерки -
осем ситни наниза синци
и една парÁ на тънка върва.
Дявол ще я скъса във зори.
***
Ти беше с ризата на мрака,
но утрин светеше в лицето
и чух, кълна се, как шептяха
стаени допири в ръцете.
Аз много исках да забравя,
защото исках да запомня.
Един табун с лудешки тропот
препускаше в нощта огромна.
Ти носеше палитра пъстра -
видях цвета на цветовете
по мостче, опнато несръчно
между душата и сърцето.
Аз много исках да запомня,
защото исках да забравя.
В мистично-хипнотичен ритъм
тромпет флиртуваше с китара.
А после изтъня небето
и от строшената му чаша
кристалчетата на звездите
в живота прашен се изляха.
156

IGLIKA PEEVA (BULGARIA)
***
You old gypsy, drop that jack’o’lantern,
Leave my coin concealed for strangers’ eyes.
Scores of crickets I will ask to charm you,
I will let you keep the horse I love;
You can have the nine girls of my father,
Just don’t touch my precious coin of gold!
There a devil tramps curved roads of blackness,
Roams the devil, lovely light he holds...
Scattered is my bunch of gypsy simples,
Where shall I hide my precious coin?
In a crown of sunset a devil lingers,
Sightless, reads a blind man on my hand:
“There has your father nine young daughters,
Eight strings of adorable fine beads
And a gold coin on a cord: at sunrise
A devil’ll rip it; that’s what comes to it.”
***
The robe of darkness was on you
Yet dawn was streaming from your eyes
And I can swear I heard subdued
The subtle tune of touching hands.
I was so willing to forget
Since I was willing to remember
The thunder raised by untamed horses
Far in the night so deep and tender.
You held a palette bright with paints -
I could perceive the colour of colours
Stretched on a bridge of unskilled make
The gap from soul to heart to cover.
I was so willing to forget since I was willing to remember.
In enigmatic magic rhythms
A sax was luring a guitar.
The sky then started wearing out,
And, poured from its broken glass,
The dust of life simply devoured
The crystal pieces of bright stars.
157

***
Може би
в някой следващ живот,
както във някой минал,
нашият двойно проходил миг
ще бъде реализиран.
Може би
точно тогава,
а не сега,
в полунощ
или по пладне
моята странно дошла тъга
на рамото ти ще падне.
Ти ще си много друг,
не такъв,
по-сигурен
и по-ярък.
Аз ще витая като насън
и ще те чувствам подарък.
Няма да има “ако” и “защо”,
няма да има критици,
само съдбата и твойте ръце,
страстно шептящи в косите ми…
Някога, сигурно, ала не днес,
въпреки че се срещнахме.
По разминаване
пиша ни шест.
И мерси
за усещането!
158

***
Probably
In some future life,
Like in some former one,
Our moment of twice-made first steps
Will have a real start.
I believe It will be then,
Not just right now,
Either at noon
Or at midnight:
My mystical, queer, irrational woe
Will end on your shoulder its flight.
You will be different,
Not the same,
More confident
And more beaming.
In my bliss I’ll be close to heaven
And will think you’re a gift, very pleasing.
We will have neither “if..” nor “Why is that....”,
We will give no food to critics,
Only our destiny will be around,
And your hands, and passion, and whispers.
Some day, no doubt, yet not today,
Although we seem to have met.
We’ve passed each other
in a brilliant way;
And thanks for the feeling,
It’s great!
159

Нели ПИГУЛЕВА/ NELIE PIGULEVA (BULGARIA)
СЛЕДОБЕД
Реката – като път, проточил се край дигата.
Жената – тръгнала нанякъде (а може би наникъде).
Авлигата – пресичаща небесните пространства.
Мъжът – приседнал под дъба на сянка.
Преваля тихо на живота половината.
Денята полека се превръща в минало.
Умислена, реката вие се лениво.
Светът следобеден сънливо си почива.
Не чака никой нищо – нищо шеметно.
Предвидени са всички ходове – пресметнати.
Жената. И реката. И мъжът под сянката.
Са уталожени и вече ги клони към дрямката.
Внезапно птицата разцепва с вик небето.
Жената се обръща. А мъжът се сепва.
Тя тръгва към дъба. Мъжът върви към нея.
Кръжи над тях авлигата и пее, пее, пее.
Денят затваря плавно свойта светла крива.
Жената и мъжът във сумрака щастливи,
затворили очи, в небето птицата следят.
А всъщност в този край авлиги не летят.
(. . .)
С поглед улици и континенти прекосих.
С мисъл Атлантика и Индийския преплувах.
Слязох в падината Мариана.
И бучах в цунами край Хокайдо.
160

AFTERNOON (fragment)
The river – like a road stretched away along the dike.
The woman – heading somewhere (or maybe nowhere).
The oriole - crossing the sky.
The man – sitting down under the shadow of the oak.
Life went quietly half-away. The day is slowly turning into past.
Lost in thought, the river curves lazily.The afternoon world is napping.
No one is expecting a thing – nothing staggering.
All the moves have been foreseen – calculated.
The woman. And the river. And the man under the shadow.
They are satisfied and now they feel like napping.
Suddenly the bird’s cry tears up the sky.
The woman turns. The man is startled.
She heads for the oak. The man walks towards her.
The oriole flays round above them and sings, sings, sings.
The day is curving slowly down
The woman and the man are happy in the dusk,
Eyes closed they follow the bird in the sky.
Yet, no orioles fly in this corner of the land.
(…)
By my sight, I crossed streets and continents.
By my mind, I sailed across the Atlantic and Indian ocean.
I went down the Marian.
And I roared in tsunami along Hokkaido.
I looked for your taste in avocado.
And in passion fruit I looked for you.
In the salty-hot tequila. In the vodka frozen by the cold.
I heard that you passed by near here.
End just few minutes ago.
I followed the trace of the rumor.
My fingers touched the air –
just where you had touched it.
161

Търсих те на вкус във авокадото.
И във маракуята те търсих.
Във солено-лютата текила.
И във водката, замръзнала от студ.
Чувах, че си минал някъде наблизо.
При това съвсем, съвсем наскоро.
Тръгвах по следата на дочутото.
Пръстите ми въздуха докосваха –
точно там, където ти си го докосвал.
Сетива не ми останаха да те намеря.
Търсих те – до побелели кичури в косата.
И до пълното износване на ходилата.
И до пълна изнемога.
Храбро пътешествах – знаех, че те има.
Трябваше единствено да те открия.
А през всички мои експедиции
ти си бил отсреща – през две преки.
Разминавали сме се на светофарите.
Вестници си вземал преди мене.
Сирене сме си купували един след друг.
Обущарят във квартала знае всеки шев
И на мойте, и на твоите обувки.
Като претоварена галера
времето отплува заедно със сетивата ми.
Казват ми, че казваш,че си ме намерил.
Със какво да те позная?
162

I exhausted all my senses looking for you.
I looked for you – till my hear started turning grey.
And till my feet went exhausted.
And my strength is all gone.
I traveled bravely – I knew you existed.
I only hade to find you.
And while I was exploring everywhere,
you were there – two rivers across.
We walked past each other on the traffic lights.
You hade bought newspapers before me.
We hade bought cheese one after another.
The local cobbler knows every stitch
of my and your shoes.
Like an overloaded galley
time sailed away together with my senses.
They say you have said you
found me.
How to recognize you?
163

MARINA KLJAJO-RADIĆ (CROATIA)
TADA ĆEŠ ME MOĆI
ZAZVATI DRAGOM
Ako ikada
Čuješ glas mora
Poslušaj
Što govori grebenu…
Ako ikada
Zastaneš
Čuvši
Pjev slavuja
Uhvati ga
I pokloni
Meni…
Ako ikada
Čuješ plač rijeke
Upitaj je
Za bol rađanja!
Tada ćeš me moći
Zazvati dragom
I dragost će se razliti
Daljinama…
U riječi draga
Čut ću iskon
Zvuk frule i plač
Tek rođenog djeteta.
164
IZMEĐU
Između onog
što jesam
I onoga što moram biti
More je široko
Na njemu papirnate barke
I krik osamljenih riječi
Između onog što jesam
I onoga što moram biti
Crna je maslina
S mjesecom zapaljenim u srcu
Nezaustavljiv plov u nebo
Između onog što jesam
I onoga što moram biti
Užareno željezo kipi
Sigurna ruka
Oblikuje kovinu u križni usud
Između onog što jesam
I onoga što moram biti
Željela bih se skriti
A ipak biti
Svitac kameniti
(Korčula, 30. kolovoza 2005)

MARINA KLJAJO-RADIĆ (CROATIA)
Then You Will Be Able
Call Me Darling
If you ever
Hear the voice of a sea
Listen
What it talks to a reef…
If you ever
Halt
After hearing
Singing nightingale
Catch him
And give it
To me…
If you ever
Hear the cry of a river
Ask her
For the pain of a birth!
Then you will be able
Call me darling
And the lovability will spread
To distances…
In the word Darling
You will hear the primeval
world
Sound of a flute and the cry of
A Newborn child.
165
Between
Between that which I am
And that which I must be
A sea is wide
On it paper boat sail
And the scream of lonely words
Between that which I am
And that which I must be
An olive is black
With turn moon at the heart
The unstoppable sailing to the
sky
Between that which I am
And that which I must be
A heated iron boils
The safe hand
Forms the metal in the cross
destiny
Between that which I am
And that whichI must be
I want hide my self
But nevertheless be
Petrify firefly
(Korčula, 30th August 2005)

ANASTASIA MOULA-HATZI (GREECE)
ΕΛΞΗ ΚΑΙ ΑΠΩΣΗ ΜΑΖΙ
Τώρα που έφυγες, έχω µόνο τα λιµάνια.
Εκείνο το ταξίδι έµεινε µετέωρο
παγωµένο στο χρόνο
Και τα καράβια ακίνητα στο λιµάνι
µακριά απ' το ταραγµένο πέλαγο της Ελπίδας
∆ε θα ξανοιχτούν στη θάλασσα.
Έχουν φτάσει κοντά στα όνειρά τους,
πισωγυρίζοντας τόσες φορές.
Ίσως Αφετηρία στοχασµού
Εντοπισµός του φευγαλέου,
και διάβρωση της αναγκαιότητας.
Είναι κι εκείνη η αναµονή, η λατρεία,
ο θάνατος, ο χρόνος, η ζωή
που κοροϊδεύουν καλοσυνάτα.
Κι εκείνος ο απόηχος που δε λέει
να σβήσει, και το βλέµµα που ρωτάει.
Έλξη και άπωση µαζί.
Και η τιµωρία µου µια "Αδυναµία"
χωρίς όρια Αβάσταχτη.
ΑΝΤΙΛΑΛΟΣ ΜΙΑΣ ΣΚΙΑΣ
Η πορεία της πίκρας µου παίρνει τον ίδιο δρόµο
Εσύ ένα πλάσµα της συνήθειας
Μιας αδιατάραχτης συνήθειας
Μάταια περίµενα να φέρεις τα βήµατά σου
Οι χιλιάδες στιγµές που σηµάδεψαν την παρουσία σου
φεύγουν µαζί µε την µνήµη και την ελπίδα,
όσο πιο γρήγορα µπορούν.
166

ANASTASIA MOULA-HATZI (GREECE)
Attraction and Repulsion together
Now that you are gone, I only have the harbours.
That trip which remained meteor
Frozen within time.
And the boats motionless in the harbour
Away from the rough sea of Hope,
Will not pull out into the sea.
They have arrived close to their dreams
Coming back and forth so many times.
Maybe the starting point of the thought
The tracking down of a fleeting hope
And the corrosion of necessity.
And there is that expectation, the worship
The death, the time, the life
Which mock them with kindness.
And that endless echo
And the questioning look.
Attraction and repulsion together.
And my punishment a “Weakness”
Without limits, unbearable....
The echo of a shadow
The course of my bitterness takes the same path
You, a creature of a habit
Of an undisturbed habit.
I, vainly waited for your, to bring your steps.
The thousands moments which marked your presence
Are leaving along with the memory and the hope
As fast as they can.
167

Εγώ, κέντρισα την ιδέα της αναχώρησης.
Είναι όµως τόσο οδυνηρό
να µην εµφανίζεται ο συνηθισµένος πόνος.
Μόνο ο Αντίλαλος µιας σκιάς
επωδός σε τραγούδι που εγώ έφτιαξα.
Ίσως αυτή είναι η τελευταία µου απελπισµένη γραφή.
ΕΙΚΟΝΑ ΠΑΡΕΛΘΟΝΤΟΣ
Τυραννική µνήµη
Η ωραία γυναίκα
που έµεινε ξένη στην ψυχή του.
Και όµως ταξίδεψε
στη θάλασσα των µατιών της
Γεύτηκε την πίκρα του κορµιού της.
Το ταξίδι
του κορµιού και της Συνείδησης
Παράλληλο ταξίδι.
Εικόνα παρελθόντος.
Έρως ... αναδροµικός
Κάποιο Σεπτέµβρη
και ο Σεπτέµβρης
πάντα προϋποθέτει τον Αύγουστο.
Και ο καθένας µας
στη δική του οδύνη.
168

I provoked the thought of the departure.
But it is still so painful
That the usual pain doesn’t seem to appear
Only the Echo of a shadow
The Epilogue in a song I, myself, created.
Perhaps this is my last desperate letter.
Picture of the past
Torturing memory
The beautiful woman
Who remained a stranger in his heart.
But still he travelled
In the sea of her eyes
He tasted the bitterness of her body.
The travel
Of the body and consciousness
A parallel travel.
A picture of the past
Love... a retrospective love
A September
And any September
Always presupposes August.
And each one of us
In his own grief....
169

KATICA KULAKOVA (MACEDONIA)
ПРЕДВРЕМЕНО БУДЕЊЕ
Веќе не се будите во иста соба.
И она што е невидливо не е исто.
И во навиката на будење има измени.
Предметите со кои се поистоветувате
не ви се подеднакво туѓи.
Секој облик бара посебен одлив на свеста.
Гладта за препознавање е отворен процес:
Финеганово бдеење.
Овошјето од еден обичен плакат
го поместува тлото под душникот
го лизга ровко и несопирливо
и ве пренесува во детството
- небаре тоа е на едниот, а
вие на другиот крај
небаре сте биле еден без друг
вие, кои не сте смееле -
повторно ја доживувате возбудата
на окото и моливот
кога сте цртале гроздови, круши и јаболка
и сте го наслушнале разговорот
меѓу мечтата и раката во којашто
се влевал еросот на иднината.
Детството се враќа на тајна врата
и открива вишок живот, вишок минато:
она од што не можете да се откажете.
И повеќе не се прашувате зошто
стварноста не е доволна за да се сонува
и што е тоа кое не е јаве
а постои!
170

KATICA KULAKOVA (MACEDONIA)
Premature Awakening
You do not wake in the same room any more.
And what used to be invisible is not the same.
There are changes even in our habit of awakening.
The objects you identify with
are not equally strange to you.
Each shape seeks a special mould
of consciousness.
The hunger for recognition is an open process:
Finnegan’s wake.
The fruit on a cheap poster
unsettles the sediments below the larynx
makes them slippery and unstoppable
and transports you to the childhood –
as if it were on the side
and you on the other
as if you were without the order
you who shouldn’t have –
you re-experience the excitement
of the eye and the pencil
when drawing grapes, pears, apples
overhearing the conversation
between the desire and the hand where
all future eroticism is gathered.
Childhood returns through a secret door
and reveals excess of life, excess of past:
Something you cannot give up.
And you stop wondering why reality
is not enough for dreaming
and what is it witch is not wakefulness
but exists !
(translated by Zoran Anchevski)
171

ЦРНА МЕСЕЧИНА
Се привикнав да постојам
ексклузивно, на Погибел
дури времето се мереше ноќе
како жена
дури со змијата ме споредуваа
со фалусот и ламјата
ја усовршив техниката
на помрачувањето, прељубата
немам причина да се натпреварувам
со луѓето, не ги обожавам идеите и предметите
како нив, но и мене ме застрашува
Диве, Ероте, песјата страна
на жедбата, ненаситоста, иштафот
и мене бесови ме беспокојат, лунки
Шејтане, постојано сакам нешто младо
- Новина, Полутка, Полнеж
устата ми запени од подигање удини
јазикот од каскање, чинки чинење
од вдахновение и празноверие
и мене ме плаши изгревот на зајдисонце
коцкањето со светлоста
за само три дена лажовен
три дена налуничав
три дена трикрак, троглав жив-отец
и мене ме тревожи што долго
веќе многу долго преврат нема
вртолун, бела ноќ
на мојов месечински, на твојот животински појас
вртелешко вселенска, машка анатемо
Сонце мое.
172

BLACK MOON
I've got used to existing
exclusively, at Black Moon
while the time was measured at night
as a woman is
while they compared me to the snake
the phallus and the dragon
I perfected the technique
of eclipsing, the adultery
I have no reason to compete
with people, I don't worship ideas and objects
as they do, but I too am scared
Djinn, Erot, by the dog side
of thirst, insatiability, craving
I too am tormented by rage, lunacy
Satan, I keep on wishing for something young
- New, Half, Full
my mouth spumes from lifting lean meat
my tongue from nibbling, probing
from spirituality and superstition
I too am scared by the sunrise at sunset
gambling with light
for only three days deceitful
three days lunatic
three threesided, three shortlived days
I too am distressed that for a long time
a very long time there is no reversal
a moon phase, a white night
of my moon belt, of your animal belt
you space merry-go-round, you male anathema
my Sun.
(translation by Elizabeta Bakovska; ed. by Dijana Mitra)
173

PAVEL GĂTĂIANŢU (SERBIA)
RICHARD GERE ŞI DESTRĂMAREA IUGOSLAVIEI
In anii 80 ai secolului trecut
Fiind student la Belgrad am vizionat
American gigolo în care Richard Gere
Regula tot ce îi aducea bani
Avea probleme cu o mătuşica
Care de două decenii nu reuşea
Să aibă orgasm.
Tipul pur şi simplu nu putea s-o satisfacă
Şi a omorât-o rezolvându-i problema
Credea el.
Gere arăta bine dar m-a inspăimântat
Soluţia lui genială.
Ulterior la Skopje în armata iugoslavă
Am fost ofiţer de rezervă în forţele terestre.
La cinema rula Officer and gentlemen.
In sală m-am identificat cu el fiind
istovit în exerciţii militare la Bileca
Ca şi cei de la West point-USA.
Mai târziu auzeam că filmul a fost finanţat
De Departamentul de stat americn
Oricum asta nu schimba nimic
în traiectoria mea şi a lui Gere.
El a mai jucat şi în alte filme
Şi pe alţi eroi pe care nu doresc să le
Pomenesc numele
însă mi-a tăiat respiraţia în Night in Rodanthe
La Novi Sad în 2008 spre iarnă
Cu părul alb, îmbătrânit şi bine fardat
Alerga iarăşi o tanti într-un loc pustiu.
Cu toate că eu îl credeam
Fiul unui rus ce s-a refugiat în vest
Şi sa reîntors acasă
Pe vechile meleaguri
174

PAVEL GĂTĂIANŢU (SERBIA)
RICHARD GERE AND THE BREAKUP OF YUGOSLAVIA
In the 80es of the last century,
As a Belgrade student, I saw
American gigolo where Richard Gere
Banged everything that could earn him money.
He had problems with an auntie
Who hadn’t had an orgasm
In two decades.
The guy simply couldn’t satisfy her
So he killed her thinking that
He solved her problem.
Gere looked good
But his genius solution shocked me.
Later, in Skopje, in the Yugoslav army,
I was a reserve officer in the ground troops.
An Officer and a Gentlemen was shown in cinemas.
I identified myself with him
Since I was exhausted by the military training in Bileca
Like he was by the training in West point-USA.
Later, I heard that the film was financed by
The American State Department
But this doesn’t change anything
On my and Gere’s path.
He acted in many other films
And played other heroes whose names
I don’t want to mention.
Yet, he took my breath away in Night in Rodanthe
In Novi Sad in the winter of 2008.
Gray-haired, old, with make up on
He was chasing an auntie in a deserted place again.
Even though he had me convinced that he was
A son of a Russian refugee in the West
Who came back home
To the old native country,
175

Fiind între timp violat de o colhoznică
Ce l-a terminat, ca pe mine
Aplicaţiile militare din fosta Iugoslavie.
DO YOU SPEAK TZIGANSKY
Doi inşi stau la intrare de metrou
Difuzează foi volante
Nici nu arată aşa de bruneţi.
Do you speak tzigansky?
Întreabă unul pe celălalt
Care-i răspunde cu un zâmbet
Caica gii!
Şi nici nu-şi dau seama
Că eu am auzit de Ion Budai Deleanu.
PARTIZANCĂ GOALĂ PUŞCĂ
Ea a coborât din munţi,
încolonată spre mare.
Clima blândă i-a stimulat ciclul
precum pornirea unui luceafăr.
Ea avea păr negru cârlionţat,
sânii două grenade
privire de ascetă.
Sexul acoperit cu chiloţii
decupaţi din vestă antiglonţ.
Seara căpitanul a tras spre ea rafale.
Gurile rele ziceau că mic,
prea mic era calibrul.
În acea bătălie de blitz-krieg
Şi-o masturba dezinteresat
cu pistolul înmuiată în singurătate.
176

And was violated, in the mean time, by a woman kolkhoznik
Who finished him off, like the military training
In ex Yugoslavia finished me off.
DO YOU SPEAK TZIGANSKY
Two men are standing at the entrance to the metro
Handing out fliers
They didn’t even look so brunet.
Do you speak tzigansky?
Asked one
The other replied with a smile
Caica gii!
They didn’t have a clue
That I had heard of Ion Budai Deleanu.
WOMAN PARTISAN NAKED GUN
She came down from the mountains
Heading towards the sea.
Mild climate stimulated her cycle
Like the twinkling of the evening star.
She had curly black hair,
Her breasts were like two grenades
She had ascetic look in her eyes.
She covered her pussy with panties
Made of a bullet-proof vest.
Last night the captain shot a storm of gunfire towards her.
Wicked tongues said that
The caliber was too small
In that battle of blitz-krieg
And he satisfied her uninterestedly
With a pistol soaked with confidence.
(Translated by Mihela Jorga Lazović )
177

HAIKU
(- cu sprijinul domnului Vasile Moldovan, preşedintele
Societăţii Române de Haiku, Bucureşti –
- with the support of Mr. Vasile Moldovan, President of
Romanian Haiku Society, Bucharest)
Haiku
VERICA ŽIVKOVIĆ (SERBIA)
indijski mesec – the Indian moon –
on i ona čekajući voz he and she waiting for the train
jedu istu jabuku eat the same apple
ponoćni mesec – midnight moon –
iskri sledjena jabuka iced apple sparkles
na goloj grani on the bare branch
ledna stanica – icy station –
samo žar cigarete only cigarette's glow
tamo-amo back and forth
ponoćni mesec – midnight moon -
provirujući iz trupa broda protruding from the ship's hull
ledeni breg svetluca an iceberg glistens
prolećni mesec – spring moon –
napuštena stanica the abandoned station filled
sa noćnim senkama with night shadows
178

Haiga
VALENTIN NICOLITOV (ROMANIA)
Desen: ALEXANDRA IVOYLOVA (BULGARIA)
Concert de pian.
Prin fereastra deschisă
tic-tacul ploii
179
Piano concerto.
Out through the open window
the rain tick-tocking

VALENTIN NICOLIŢOV (ROMANIA)
Picture: ALEXANDRA IVOYLOVA (BULGARIA)
Seară de toamnă.
Lâng-un album cu poze
şi-un pahar cu vin
Autumn evening.
Close to the photo album
And a glass of wine
180

Darko Plazanin (CROATIA)
Haiku
nakon oluje after the storm
djecak brise nebo a boy wipes the sky
sa stolova from the tables
drvored uz put path by the woods
u svankoj krosnji sja in every treetop the shining
pun mjesec full Moon
planinski put the mountain road
is neba silazi descending from the sky
u more to the sea
u uglu sobe in the room’s corner
nepokretna sjedi sitting immotional
stolica bez nogu the legless chair
djevojcica a girl
rasiri ruke i spreading her arms
zagrli livadu embraces the meadow
zracna usbuna air alarm
bjeze ljudi the people running away
od ljudi from the people
zaboravio sam I forgot
papir i olovku the paper and pencil
s puskom u ruci with a riffle in my hand
181

Zoe SAVINA (Grecia)
Haiku.
Στην εξώπορτα On the entry door
Γράφει is written
„τελεία του ύπνου” „full stop of sleep”
Τελεία δεν βάζω – I won’t use a full stop
δες, ως µικρός θάνατος - you see – it is a small death
µες στο ποίηµα within the poem
Τελεία ποτέ, Never a full stop -
µονάχα θαυµαστικά I only place exclamation marks
µέσα µου υάζω! within me
Τη χλόη στη γη Grass of earth
άνεµοι και φίθυροι grows by winds
τη µεγαλώνουν... and whispers…
Θαύµατα πέφτουν Miracles falling
απ’ τα φαρδοµάνικα from the wide sleeve
της άνοιξης of spring
(translated by Arianna Petrou & Matina Spetsiotis)
(poems received from Mr. Constantin Mihail Popescu, Zoe Savina's translator in
Romanian)
182

VASILE SMĂRĂNDESCU (ROMANIA)
HAIKU
În balconul meu In my balcony-
greierele nu ştie the cricket doesn’t know that
că ninge de ieri it’s been snowing since yesterday
Câtă linişte How much silence
Doamne după ninsoare! after snowfall my Lord!
îţi aud paşii I hear your steps
Pe câmp doar atât - That’s all on the field-
zdrenţuită de crivăţ the hood of maize stalks torn
gluga de coceni by the northern wind
TANKA
Geamul ferestrei The windowpane dons
se găteşte de Crăciun new Christmas decorations
cu flori de gheaţă - ice-laced all over-
bătrâna din cocioabă in the house the old woman
cu-aceeaşi haină ruptă in the same torn garment
Ţigănci cu ghioc Gypsy soothsayers
vând iluzii vechi şi noi sell old and new illusions
la colţul străzii - at the street corner-
un invalid de război an old veteran of war
cerşeste de-o pâine begs money for bread
183

BOOK REVIEWS
Haemus, o antologie de poezie
balcanică
Volumul Haemus, o antologie de
poezie balcanică a fost tipărit la sfârşitul
lui 2007, la Atena, de către asociaţia nonprofit
„Prietenii revistei ANTI”. Această mega-antologie (520 p.) cuprinde
versuri ale unor scriitori din România, Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria,
Grecia, FYROM, Serbia şi Muntenegru. Până acum au fost publicate volumele
în albaneză, bulgară, greacă şi română. Urmează cele în limba sârbă, bosniacă
şi slavo-macedoneană. Cartea, tipărită în condiţii grafice deosebite, cuprinde
poeme reprezentative din creaţia unor poeţi clasici recunoscuţi în Peninsula
Balcanică. Acest proiect îndrăzneţ are în spate o muncă uriaşă, de ani întregi, a
peste o sută de specialişti din toate colţurile Balcanilor. Colegiul ştiinţific
al ediţiei în limba română (Dinu Adam, George Crăciun, Mircea Dinescu,
Ioan Flora, Victor Ivanovici şi Andrei Pleşu) răspunde de selecţia, deloc
uşoară, a poeţilor antologaţi şi de cadrul istorico-literar al prezentării lor. Victor
Ivanovici, care a avut un cuvânt mai greu de spus în definitivarea setului
corespunzător României, mărturiseşte că a prezentat acea imagine a poeziei
româneşti care socoteşte că trebuie arătată străinătăţii.
Cadrul temporal este aproximativ 1878-1948 şi sunt prezentaţi 9 poeţi:
Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga,
Ion Vinea, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Gellu Naum. Antologia începe cu un
fragment din Thurios, poemul lui Rigas Velestinlis, tradus admirabil de poetul
Ion Brad. Fiecare capitol consacrat ţărilor reprezentate începe cu un cântec
popular („Cântecul fratelui mort”), într-o transpunere proprie fiecărei limbi.
Urmează o scurtă istorie cronologică a ţării şi o introducere sinoptică referitoare
la literatura fiecărei ţări. Poeţii sunt prezentaţi într-o succintă notă
biobibliografică, cu o fotografie. Aparatul critic e simplu, lăsând loc mai mult
poeziei.
La îngrijirea literară a ediţiei în limba română au lucrat Monica Chihaia,
Monica Săvulescu-Voudouri, Gheorghe Istrati şi Dinu Adam. Pentru munca
laborioasă de traducere în limba română au lucrat: Valeriu Mardare, Victor
Ivanovici, Apostolos Patelakis şi Antonia Vancea (din greacă), Topciu Luan
(din albaneză), Ioan Flora (din bosniacă şi sârbă), Elena Siupur şi Daniel Cain
(din slavo-macedoneană), acest volum fiind şi un mare succes al traducătorilor.
Proiectul „Prietenilor revistei Anti” din Atena de a edita această impunătoare
antologie în fiecare dintre limbile balcanice merită să fie cât mai larg răspândit
şi cunoscut.
Apostol Patelakis (GRECIA)
184

Haemus, an Anthology of Balkan Poetry
Haemus, an Anthology of Balkan Poetry was published by the non-profit
association “The Friends of Anti Magazine” in Athens at the end of 2007. This
comprehensive volume (520 pp) contains poetry written by poets from
Romania, Albania, Bosnia, Herzegovina, Bulgaria, Greece, FYROM, Serbia
and Montenegro. So far there have been published the volumes in Albanian,
Bulgarian, Greek and Romanian. They will be followed by those in Serbian,
Bosnian and Slavic-Macedonian.
The anthology gathers representative poems by classic poets in the
Balkan Peninsula and its graphic quality is worth mentioning. This daring
project implied hundreds of specialists in the whole Balkan area who did a huge
amount of hard work over several years.
The team that made the selection of the Romanian anthologized poets
and wrote the presentation of their respective literary achievements comprised
distinguished Romanian writers and critics: Dinu Adam, George Crăciun,
Mircea Dinescu, Ioan Flora, Victor Ivanovici and Andrei Pleşu. Victor
Ivanovici, who was decisive in the completion of the Romanian section of the
anthology, confessed he tried to present the reader with that image of Romanian
poetry that he considered characteristic and therefore suitable to be known by
foreign readers.
The anthology covers the period between 1878 and 1948 and includes 9
major poets in the following order: Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George
Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ion Vinea, Tristan Tzara, Ilarie Voronca,
Gelu Naum.
Haemus starts with a fragment from Thurios, Rigas Velestinlis’ poem,
beautifully translated into Romanian by the poet Ion Brad. Each chapter
dedicated to the countries illustrated in the anthology starts with a folk song
known as Song of the Dead Brother, translated into the respective language.
Then follows a short account of the history of that country and a synoptic
introduction to its literature. The poets are introduced by a brief bibliographical
note and a photo. The critical opinions are kept to a minimum to let as much
room as possible for poetry.
The Romanian version of the anthology benefited from the literary
expertise of Monica Chihaia, Monica Săvulescu Voudouri, Gheorghe Istrati
and Dinu Adam. The translations into Romanian were done by Valeriu
Mardare, Victor Ivanovici, Apostolos Patelakis and Antonia Vancea (from
Greek), Topciu Luan (from Albanian), Ioan Flora (from Bosnian and Serbian),
Elena Siupur and Daniel Cain (from Slavic -Macedonian).
I have good reason to believe that this anthology is also a great success
for the translators who succeeded in preserving intact the quality of the literary
gems they translated into a foreign language.
185

The project of The Friends of Anti Magazine of editing this outstanding
anthology in each of the languages spoken in the Balkan area is worth praising
and promoting world wide.
André Scrima – Antropologia apofatică
186
(Translation: Aloisia Şorop)
Editura Humanitas inaugura acum câţiva ani editarea
scrierilor părintelui André Scrima al cărui nume a devenit
tot mai des citat în lucrările de publicistică teologică.
Potrivit informaţiilor furnizate de Andrei Pleşu (în prefaţa la
Timpul Rugului aprins, Humanitas, 2000), datele privind
parcursul formaţiei intelectuale a autorului André Scrima
sunt edificatoare: astfel, între 1943-1948 era student al
Facultăţii de Filozofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti,
în ultimii doi ani fiind şi asistent la Catedra de Logică şi
Istoria Filozofiei a profesorului Anton Dimitriu, care îl va
îndruma către studiul filosofiei lui Martin Heidegger. O influenţă deosebită
asupra formaţiei sale o va fi avut şi Părintele Stăniloae, cel de la catedra căruia
erau citaţi Kierkegaard, Binswanger şi Carl Jung.
André Scrima, devenit ulterior monah, membru al grupării „Rugul
aprins”, constituită din intelectuali şi clerici la Mânăstirea Antim (îi amintim pe
Sandu Tudor, călugărit sub numele de Agathon, pe poetul Vasile Voiculescu,
preotul şi teologul prof. Dumitru Stăniloae, Virgil Cândea ş.a.), va susţine un
doctorat la Benares (India) şi va mai fi: profesor de filozofie şi ştiinţe religioase
la Universitatea Catolică Saint-Joseph (Beirut), membru al Academiei
Internaţionale de Ştiinţe Religioase şi Filozofie a Ştiinţei de la Bruxelles,
arhimandrit al Patriarhatului ecumenic de la Constantinopol, reprezentant
personal al Patriarhului Ecumenic Athenagoras la Conciliul Vatican II, membru
şi organizator (din 1959) al comunităţii monastice de la Deir-el-Harf (Beirut).
Antropologia Apofatică (lucrare neterminată, datând din anii 1951-1952)
ilustrează o îndelungată preocupare a părintelui Scrima privind elaborarea unui
studiu de antropologie din perspectivă ortodoxă. Între 1940-1950, autorul aduna
o amplă colecţie de cugetări ce gravitau în sfera problematicii amintite, pe care
editorul, inspirat, le alătură în volum sub titulatura unor Notaţiuni
antropologice. Din planul lucrării propriu-zise spicuim: Semnificaţia filozofică
şi teologică a antropologiei, Apofatism teologic şi antropologic, Fundamentele
apofatismului antropologic, Centralitatea dogmei de la Calcedon, distincţia
dintre substanţă şi energie aplicată la om (Bulgakov în Sf. Grigore Palamas)
ş.a. În subcapitolul intitulat Revelaţii imanente, plecând de la realităţile

semnificative care „sunt tot atâtea chemări spre o înţelegere a semnelor vremii”
(problema omului - problema centrală a timpului nostru), André Scrima
conchide că „Antropologia trebuie să întâlnească cu necesitate teologia pe
itinerarul desfăşurării ei, după cum omul trebuie să-l întâlnească pe Dumnezeu
sau să sucombe în neant.”
Inspirat de „teologia negativă” (al cărei teoretician incontestabil,
Dionisie Areopagitul, descria urcuşul mistic, itinerarium mentis in Deum, ca
succesiune de negaţii pentru a ajunge – dincolo de orice atingere sensibilă sau
inteligibilă – la Cel Necunoscut), André Scrima trasează „o gândire a
îndumnezeirii omului prin experienţa pneumatică supremă a luminii necreate,
în care vede o transformare actuală a omului după Duhul Sfânt, fiinţa noastră
îmbrăcând forma şi chipul lui Dumnezeu” (Vlad Alexandrescu, Introducere la
Antropologia apofatică, p. 11).
Urmărind o completare a lucrării propriu-zise, editorii au adăugat în
volum şi un capitol intitulat Notaţii antropologice. În cele aproape 200 de
pagini sunt adunate laolaltă o serie de meditaţii gravitând în jurul problematicii
apofatismului. Se pare că acestea datează din perioade diferite (sfârşitul anilor
’40, începutul anilor ’50) şi ilustrează preocuparea de a redacta o lucrare amplă
de antropologie într-o perspectivă ortodoxă. Iată una dintre ele care, evident,
pare chiar emblematică pentru André Scrima: „Cunoaşterea adevărată e laudă:
trebuie să iubeşti obiectul cunoaşterii tale şi să-l exalţi în Dumnezeu”.
André Scrima –Apophatic Anthropology
Dan Anghelescu (ROMÂNIA)
Some years ago „Humanitas” Printing House started to publish the
works of father André Scrima whose name began since then to be quoted
increasingly in theological publications, dissertations and essays. Here are some
defining details regarding the author André Scrima’s intellectual formation:
according to Andrei Pleşu in the Foreword to The Inflamed Bush Time,
Humanitas, 2000): between 1943-1948 he was a student at the Faculty of
Philosophy and Letters of the University of Bucharest, and, during the last two
years of the above mentioned period, he was Prof. Anton Dimitriu’s assistant at
the Department of Logics and History of Philosophy, and was guided into the
study of Martin Heidegger’s philosophy. A special influence must have been
represented also by father Dumitru Stăniloae who would quote Kierkegaard,
Binswanger and Carl Jung.
Eventually André Scrima became a monk and member of the Bucharest
Antim Monastery’s exceptional group The Inflamed Bush, that included
intellectuals and theologians, such as Sandu Tudor (his monk name was
187

Agathon), the poet Vasile Voiculescu, the eminent priest and theologian, Prof.
Dumitru Stăniloae, Virgil Cândea and so on. He held his Ph. D. thesis in
Benares (India). He also was a Professor of Philosophy and Religions at the
Saint-Joseph Catholic University in Beyruth, a member of the International
Academy of Religious Sciences and Philosophy of Science in Brussels, a prior
of the Ecumenical Patriarch of Constantinople, a personal representative of the
Ecumenical Patriarch Athenagoras at the Vatican Council II, a member and
organizer (from 1959) of the monastic communnity in Deir-el-Harf (Beyruth).
The Apophatic Anthropology – an unfinished work dating back in 1951-
1952 – illustrates a long term interest of father André Scrima in ellaborating,
from the Orthodox point of view, an ample study in anthropology. Between
1940-1950 the author collected several cogitations in this respect, and the
publisher inspiredly included them in the volume under the title
Anthropological Notes. The plan of the actual work include: The Philosophical
and theological Significance of Anthropology, Theological and
Anthropological Apopfatism, The Foundations of the Anthropological
Apophatism, The Central Dimension of the Dogma in Chalcedon, the
Distinction between Substance and Energy Applied to the Human Being
(Bulgakov in St. Gregory Palamas) a.s.o. In the sub-chapter Immanent
Revelations, starting from the significant realities representing „appeals to
understanding the signs of time” (in which the question of the human being is
the central question of our time), André Scrima concludes that ”Anthropology
does need to meet theology, the same as man needs to meet God or to dissapear
in nothingness.”
Inspired by „the negative theology” (whose incontestable theoretician,
Denys the Areopagyte, described the mystical ascension, itinerarium mentis in
Deum, as a sequence of negations meant to reach – beyond any sensitive or
sensible touch – The Unknown One), André Scrima refers to „a thinking of
turning man into God, by the ultimate soul experience of the non created light,
in which he sees a present change of the human being after the Holy Spirit,
taking thus after God’s own image, after God’s likeness.” 1
Thinking of a completion - otherwise eloquent and normal - the
publishers also added in the actual work a chapter with the title
Anthropological Notes. The almost 200 pages include several cogitations on the
concept of apophatism. They seem to be from different time periods (the late
40s and early 50s) and they illustrate the author’s intention to write an ample
work on anthropology from the Orthdox point of view. Here is one of them
which obviously seems to be definitory for André Scrima: „True knowledge is
praise: one has to love the object of his knowledge and to glorify it in God.”
(Translation: Iolanda Mănescu)
1
Vlad Alexandrescu Foreword –The Apophatic Antropology, pp. 9, 10, 11.
188

Haibun în spirit de haiku
În literatura română se scrie haibun de aproape
două decenii. Revistele Haiku şi Albatros l-au promovat
cu consecvenţă, chiar dacă nu cu suficientă vigoare. Se
simţea o anume nesiguranţă, dată, în principal, de lipsa
de tradiţie. Acumulările cantitative au dus treptat la
creaţii de o evidentă calitate. Iar acestea au determinat
apariţia primei antologii naţionale de haibun Umbre în
lumină / Shades in light (Editura Boldaş, Constanţa,
2008), antologie care a avut ecouri favorabile în ţară şi
străinătate (Poezia, AHA Poetry, Moonset etc.).
Doi dintre autorii antologiei amintite, Marius Chelaru şi Cristina Rusu,
întreprind pe cont propriu o interesantă aventură lirică. Ei scriu împreună o
carte de haibun, Culoarea tăcerii (Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi,
2008). Nu e o simplă culegere de haibun, ci o lucrare cu o arhitectură aparte,
unică în literatura română şi singulară în cea universală. După ce au învăţat de
la şcoala japoneză şi cea americană de haiku, Marius Chelaru şi Cristina Rusu
au deprins arta poetică de la poemul în proză, specie literară cultivată odinioară
de mari poeţi şi prozatori români, îndeosebi moldoveni – Mihai Eminescu,
Calistat Hogaş, George Bacovia.
Fiecare autor a scris 12 haibunuri, câte luni are anul, având ca temă o
culoare… a tăcerii. E un mod cât se poate de original de a gândi şi crea poezia,
în speţă haibunul, specie literară aflată la graniţa dintre proză şi poem. Lectura
acestui volum atît de original construit ne duce cu gândul la un pom altoit,
entitate alcătuită în mod armonios din două părţi cu calităţi diferite, altoi şi
portaltoi. În cazul cărţii de faţă, cele două părţi complementare sunt proza şi
poemul haiku, al cărui rol este să segmenteze întregul şi să-l lumineze pe
bucăţi. Conştienţi de faptul că modul în care se îmbină proza şi poemul haiku
dau caratele haibunului, autorii fac o adevărată demonstraţie de virtuozitate.
Proza lor poetică curge în chip firesc, aidoma a două torente care se caută, se
întâlnesc, se despart, se cheamă iarăşi. E o proză preponderent lirică, în care
firul epic se subţiază până la dispariţie. O proză, care este, ca şi haiku-ul, a
clipei, a celei prezente. Chiar dacă întâmplarea a avut loc în copilărie, ea este
redată la timpul prezent, retrăită de scriitorul matur. Cu alte cuvinte, autorii au
scris haibun în spirit de haiku. Înseşi elementele care alcătuiesc culoarea tăcerii
sunt luate din recuzita poeticii haiku-ului: “un lac albastru în mijlocul pădurii,
un cer fără nori şi vânt, ochii iubitei sau câteva boabe de rouă…” E o calitate
care face din cartea lor o reuşită a genului.
Cum era şi firesc, ceea ce se întîmplă în aceste haibunuri, apropiate
până la un punct de poemele în proză occidentale, poartă amprenta locului.
Auzim, citindu-le, bătând aievea clopotele la mânăstirile moldave sau la cele de
la Muntele Athos, asistăm la slujba de Sfântul Maslu. Ori poftim la o porţie de
189

alviţă, sau privim cu mâna streaşină la ochi spre turnul Moscheii Mari din
oraşul lui Medgid. De ce nu? Doar suntem în Balcani.
Interesant ar fi de ştiut ce cred autorii despre carte. Fapt pentru care, în
final îi ofer lui Marius Chelaru posibilitatea să se destăinuiască şi pe această
cale cititorilor: Culoarea tăcerii este un tablou haibun desenat din cuvinte cu
două peneluri diferite, aşezat în pagină în oglindă, fiecare curgând pe hârtie
muiat în cerneala din inima fiecăruia dintre noi.”
Haibun Written in the Spirit of Haiku
190
Vasile Moldovan (ROMÂNIA)
The haibun style of writing has been an integral part of the Romanian
literary space for almost two decades. The magazines Haiku and Albatros have
constantly promoted it, though perhaps rather timidly because of a lack of
tradition. Continuous work on haibun has gradually led to writings of ever
higher quality. These have culminated with the publication of the first national
haibun anthology titled Shades in light (Boldaş publishing house, Constanţa,
2008)––one that has been received favorably both at home and abroad (Poezia,
AHA Poetry, Moonset, etc.).
Two of the authors of the said anthology, Marius Chelaru and Cristina
Rusu, have embarked on an interesting lyrical adventure. They are co-authoring
a haibun book titled The color of silence (The publishing house of the Poetry
Cultural Foundation, Iassy, 2008). This is not a simple collection of haibun
writings, but a work of special architecture in the Romanian literary space, and
of unique character in the world literature. Having studied the Japanese and
American school of haiku, the authors mastered the art of poetry starting with
the prose poem––a composition once cultivated by great Romanian poets and
prose writers, especially Moldavians such as Mihai Eminescu, Calistat Hogaş,
and George Bacovia.
Each of the two authors has written 12 haibun––as many as there are
months in a year––and each focuses on a color… of silence. This is as original
as possible a way of thinking and writing poetry, especially when it comes to
haibun––a literary composition at the frontier between prose and poem.
Reading this volume so originally construed, transposes the reader to thoughts
of a grafted tree, an entity so harmoniously comprised of two elements with
distinctive features: the graft and its parent. Here, the two complementary
elements are prose and haiku, whose role is to divide the whole, and illuminate
each of its parts. Aware that the way in which prose and haiku are combined, is
what brings value to the haibun, the authors vigorously demonstrate their
virtuosity. Their poetic prose is naturally fluid, akin to two torrents that search
one other, then cross, then separate, only to later call for each other once again.
This is prose that is predominantly lyrical, with an epic component that thins

itself out until it vanishes. This is prose that belongs, like haiku, to this instant,
to the very present. Even if the story recalls childhood, it is brought into the
present and re-lived by the adult writer. To put it differently, the authors are
writing haibun in the spirit of haiku. The elements that make up the color of
silence are themselves borrowed from the portfolio of haiku poetry: “a blue
lake amidst the forest, a cloudless sky and wind, the lover’s eyes or morning
dew…”. This feature ensures that the volume is a success for this genre.
Naturally, what happens in these haibun, which come close to some
Western prose poems, is strongly anchored into space. We hear the ringing
bells of Moldavian monasteries and those of Mount Athos monasteries, and we
attend the mass of Saint Maslu. Or we feel like tasting some nougat and lift our
hand as eaves to the eyes to look towards the tower of the Great Mosque from
the city of sultan Abdul Medgid. Why not? After all, we are in the Balkans.
I thought it was interesting to know what the authors themselves
thought of their book. To this end, I offered to Marius Chelaru the possibility to
confess to the readers that, The color of silence is a haibun painting drawn in
words cu two different paintbrushes placed onto the page “mirror-wise,” each
of which flows on the paper softened into the ink of our hearts.”
Viszar Zhiti – Funeralii nesfârşite
191
(Translation: Camelia Minoiu)
Varianta românească (Editura Leda, 2009) a
volumului (aş spune de prozo-poeme!) intitulat Funeralii
nesfârşite, semnat de Viszar Zhiti, a fost lansat recent la
sediul Uniunii Scriitorilor din România. Ministru consilier
la Ambasada Albaniei din Roma, Viszar Zhiti este
cunoscut şi apreciat de iubitorii de poezie din România de
la apariţia în 1997 a volumului Psalm (ediţie bilingvă,
traducere Renata şi Luan Topciu, îngrijită de Dumitru M.
Ion - Editura „Orient-Occident”). Reîntâlnim o creaţie
literară apreciată de public şi de critică, fapt atestat atât de premiile cucerite
(Premiul Republicii Albania – 1994, premiile italiene de poezie Leopardi d’oro
-1991, Ada Negri - 1997, premiul Mario Luzi – 2007), cât şi de numărul
traducerilor în engleză, franceză, polonă, macedoneană, italiană, sârbă, română.
În creaţia scriitorului albanez mai sunt de menţionat volumele: Aşez la
picioarele voastre un craniu, Semănatul de fulgere, Timpul ucis în ochi,
Comorile spaimei, romanele: Drumurile Iadului, Dumnezeul îndărătnic şi
iubita, Alt veac, Iadul spart şi altele. Fie şi numai din enunţarea lapidară a celor
câteva titluri se profilează sunetul tragic al unui discurs a cărui mişcare
interioară pare impregnată de pulsaţia tenebroasă şi gravă a unui veşnic
rătăcitor cortegiu funerar. Amprenta aceasta persistă dominând şi volumul

lansat, trecerea prin lume gândită ca lunecare tragică prin – şi spre – nefiinţă.
Nuanţele ei sunt amintitoare nu atât ale acelui antic Soma sema, cât mai
degrabă a heideggerianului Sein zum Tode: „vânt la funeraliile vânturilor, nor la
funeraliile de nori, frica şi tristeţea lor/…/ Fiecare dintre noi este un sicriu viu
al morţii care nu moare, pe umerii altuia şi ai lumii. Şi stelele sunt funeraliile
târzii ale soarelui mort. În groapa lui ne învârtim”. Nu va fi vorba însă de o
viziune morbidă, dezabuzată asupra existenţei, cât despre una din care răzbat
ecouri ale ororilor recent încheiatului veac. „Experienţa cea mai funestă cu care
a avut de-a face umanitatea secolului XX este aceea că raţiunea însăşi este
coruptibilă”, spunea Gadamer în La philosophie herméneutique (PUF, Paris, p.
70). Pe marginea acelei experienţe, Bernanos vorbea despre reapariţia Satanei
în lume. Prin poemele sale, şi Viszar Zhiti are o percepţie similară, legată de
experienţele personale. Întemniţat şi torturat timp de opt ani în închisorile
comuniste, „ca poet decadent, duşman al poporului”, textele sale vor gravita în
sfera universului concentraţionar, violenţa, moartea, absurdul, gropile,
gloanţele, noroiul, cătuşele, bătăile cu bastoanele de cauciuc, lanţurile şi
ghiulelele de la picioarele celor încătuşaţi, măştile morţii, gemetele şi sângele,
lipsa speranţei, electroşocurile, izolarea, temniţa, moartea, tortura cu cadavrul
purtat în spate, constituie inventarul din textele lui Viszar Zhiti: „trebuie să duci
tu singur cadavrul./…/ îţi transmite anxietatea lui, rece ca gheaţa, tulburările şi
gândurile întunecate. Îţi transmite putreziciunea lui. Două braţe, din cele patru
pe care le ai acum, se bălăngănesc degeaba/…/ Ochii tăi şi ai mortului ard ca
lămpiţele din iad.”
Traducerea (Luan Topciu), care asigură transmigraţia textelor,
reuşeşte să conserve şi în limba română o sinceră şi înaltă vibraţie a mărturiei:
Astfel, volumul Funeralii nesfârşite aduce discursul amplu al unei conştiinţe
capabile să rostească tot adevărul despre utopiile, erorile şi semnificaţiile unui
timp cu tot cu destinul şi cutremurătoarele lui experienţe.
Viszar Zhiti – Endless Funerals
192
Dan Anghelescu (ROMÂNIA)
The Romanian version (Leda Printing House, 2009) of Viszar Zhiti’s
volume of— what I could call prose-poems—titled Endless Funerals, has
recently been launched at the Romanian Writers’ Association. A current
Minister Counselor of the Embassy of Albania in Rome, Viszar Zhiti has been
well known and appreciated by Romanian poetry readers since the publication
of his volume Psalm in 1997. The book is bilingual, it was translated by Renata
and Luan Topciu, and was published by Dumitru M. Ion (Orient-Occident
Printing House). Both readers and critics’ appreciation of Viszar Zhiti’s work
has been reflected over time in the prizes awarded to the author (including the
Prize of the Republic of Albania in 1994, the Italian prizes for poetry Leopardi

d’oro in 1991, Ada Negri in 1997, and Mario Luzi in 2007), and by the
numerous translations of his works into English, French, Polish, Macedonian,
Italian, Serbian, and Romanian.
Other notable writings of Viszar Zhiti include I Lay a Skull at Your Feet,
Lightning Sowing, The Time Slain in the Eyes, The Treasures of the Terror, and
the novels such as The Ways of Hell, The Stubborn God and the Girl Friend,
Another Century, and The Broken Hell. This brisk enumeration of titles is
sufficient to reflect the tragical feature of the author’s speech whose inner
movement seems impregnated with the grave and gloomy pulsation of a
permanently wandering burial procession. This feature is also present in his
newly launched volume, and the passage through the world is seen as a tragical
slip through, and towards, non-existence. Its nuances remind us not only of the
ancient Soma sema, but also, and prominently, of Heidegger’s Sein zum Tode:
“windy at the winds’ funeral, cloudy at the clouds’ funeral, their fear and
sadness/.../ Each of us is a living coffin of the immortal death, on someone
else’s and on the world’s shoulders. Also the stars are a tardy funeral of the
dead sun. We are walking in circles in its hole.” Nevertheless, his view on the
world is not morbid and disappointed, but is one that reveals the horrors of the
recently closed century. “The most disastrous experience of the 20th century is
that reason itself is corruptible,” said Gadamer in La philosophie
herméneutique, PUF, Paris, p. 70). Bernanos thought that that experience
represented Satan’s reappearance in the world. This perception is similar in
Viszar Zhiti’s poems about his personal experiences. He was imprisoned and
tortured for eight years in communist prisons as “a decadent poet, an enemy of
the people.” His texts talk about the totalitarian universe, violence, death, the
absurd, the holes, the bullets, the mud, the handcuffs, the beatings with rubber
cudgels, the chains of those in cuffs, the masks of death, the moans and the
blood, the lack of hope, the electroshocks, the isolation, the prisons, the death,
the torture of carrying a dead body on the back. All these represent the
inventory of Viszar Zhiti’s texts: “You have to carry yourself the dead body./.../
It transfers its anxiety to you, as cold as ice, its worries and dark thoughts. It
transfers its putrefaction to you. Two arms of the four you have now are
uselessly balancing./.../ Your eyes and the dead’s eyes burn like little lamps in
hell.”
Luan Topciu’s translation ensures the transmigration of the author’s
texts, and succeeds to preserve, in Romanian, a sincere and high vibration of
the confession. The volume Endless Funerals brings the ample discourse of a
conscience capable of telling all the truth about the utopian ideas, the errors and
significances of a time, together with the destiny and terrible experiences of
that time.
193
(Translation: Iolanda Mănescu)

Baki Ymeri iubeşte în limba română
Poetul Baki Ymeri ştie zece limbi străine, dintre
care numai trei sunt limbi materne. Poetul este un român
mai exotic, născut în Macedonia, la Şipkoviţa (în 1954), pe
meleaguri aromâno-albaneze, dintr-o mamă româncă şi un
tată albanez. A studiat Filozofie la Universitatea din
Priştina, apoi româna la Universităţi din Viena şi Bucureşti
– unde îşi face şi un doctorat. A publicat 5 volume de
versuri şi a tradus: 50 de autori români în albaneză, dar şi
albanezi în română, făcând astfel o lucrare de „întregire”
spirituală a Estului European. Un volum de referinţă a lui Baki Ymeri este
Lumina Dardaniei (2004) în care şi-a povestit fiinţa ca o biografie a Balkaniei.
Subconştientul Balkaniei este Iliria, este Tracia, este latinitatea timpurie. Baki
Ymeri n-are nostalgia originilor, ci numai zgârcenia originilor. Adică ştie să fie
un trezorier al originilor, şi nu ar risipi nici un fir/bob de origine. Dardania este
numele antic al zonei Kosovo, „vecină mereu cu Timocul” românilor, zice
poetul bucuros de rădăcini. Un poem al său se numeşte „Albano-Vlahia”.
Există aşadar o „Albano-Vlahie”, ne zice un om care vine chiar din inima
acesteia, un familiar al Pindului şi al Carpaţilor. El zice: „Auzi cum cântă
turmele din Pind”…ca o amintire din pre-copilărie.
Paranteză conexă. Ne amintim din istorie sau biografii personale că
există şi o Valahia Mare – cum era numită Tessalia locuită de aromâni. Există
mai ales o Euro-Vlahie, neocultată încă.
Biografia lirică a lui Baki Ymeri se întinde dinspre un trecut latino-ilir
spre un prezent al iubirii. Iubirea, se ştie, este dincolo de etnie, este topire în
universal. Poetul are iubire pentru „Mănăstirea înţelepciunii” (vezi poemul cu
acest titlu), sau pentru o aromâncă alăptată cu ambrozia zeilor şi având buzele
înmiresmate de fulgere (imagine de o forţă deosebită). Poetul are conştiinţa că-i
parte dintr-un miracol al fiinţei în care istoria şi destinul personal se întâlnesc
sub semnul dragostei şi al emoţiei religioase: „Trecătorule, /Află şi tu/ cum
şoptea: /Fă cu mine ce vrei-/ Dumnezeu ne-o ierta!”
Un poem evocare al lui Baki Ymeri se numeşte ”Te iubesc în limba
română”. Poetul îşi aminteşte un fapt din pruncie. Într-o zi, tatăl albanez îi
spune mamei românce: „Auzi…Te iubesc în limba română”. Şi atunci Baki
Ymeri şi-a elucidat că modul de a iubi are şi o nuanţă etnică şi că propriul său
fel de a iubi este „pe româneşte”. Baki Ymeri iubeşte româneşte, aşa cum
Eliade, veşnic printre străini, continua să viseze româneşte…şi prin asta ne
confirmă că limba este un aspect profund al fiinţei. Orice om – pus la încercare
de exil sau de pribegie, de globalizare sau de asimilări, de transplantare sau de
transhumanţă – îşi verifică identitatea prin grai şi prin vis…care este şi el un
grai încifrat adânc.
(Vasile Andru: ROMÂNIA)
194

Baki Ymeri loves in Romanian
The poet Baki Ymeri speaks ten languages, of which only three are
maternal. The poet is a diferent kind of Romanian, born in Şipkoviţa,
Macedonia (în 1954), a Aromanian-Albanian territory, from a Romanian
mother and an Albanian farther. He studied Philosophy at University of
Priştina, and then Romanian at University of Vienna and University of
Bucureşti – where he also completes his PhD.
He published five volumes of poetry and he translated fifty authors,
mostly from Romanian into Albanian but also Albanian authors in Romanian,
working therefore toward a spiritual ”unification” in Eastern Europe.
The Light of Dardania (2004) is a reference point for the work of
Baky Ymeri, work in which he interweaves his own story with the biography of
the Lady Balkans. The subconscience of the Lady Balkans is the Iliad, the
ancient Trakia, the early latinity. Baki Ymeri might not necessarily be nostalgic
with respect to the origins, but he definetly does not like to let them go to
waste. He knows to be a true treasurer of the origins! Dardania is the old name
of Kosovo area, ”always a neighbour of Romanians’s Timoc” – underlines the
poet, happy for the common roots. In fact, one of his poems is entitled
”Albanian-Valachia”. There is such a land, Albanian-Valachia, the man
familiar with the Pinds and the Carpathians proclaims! ”Listen to the sounds of
shepherd’s flocks from the Pind”… sounds of pre-childhood memories!
(We must make a paranthesis here. We remember from history and we
learn from personal biographies that there is a Great Valachia – the territories
populated with Aromanians from Tessalia. And perhaps there is even a Euro-
Valachia, not mythicized yet!)
This lirical biography of Baki Ymeri stretches from a past of the Iliad
to a present of Love. It is well known, Love is something beyond ethnical roots,
Love is melting into universality. The poet will profess his love for the
Monastery of Wisdom (see the poem with the same title) as well as he will
profess his love for a Aromanian woman reared with Gods’ ambrosia, a
woman with a lips perfumed with strokes of lightning. The poet has the deep
understanding that he is part of the miracle of being, a miracle in which the
history and the personal destiny meet in love and in religious emotions: ”You,
passerby,/ Let you know/ How it was wispered: / Do what you want with me-/
God will forgive us!” An invocation poem of Baki Ymeri is called ”I love you
in Romanian (language)”. The poet is remembering how one day, early in
childhood, his Albanian father told to the poet’s Romanian mother: „Listen…I
love you in Romanian”. Baki Ymeri understands that the way we love has an
ethnical component as well, and he realizes that his way of loving is the
Romanian way. He loves in Romanian the same way as Eliade, always among
strangers, continued to dream in Romanian… confirming us that the language
is a profound component of the being. Any human being – under the trial of
195

exile, globalization or asimilation, under the stress of displacement or
transhumance – will check and reafirm his or her identity through spoken
thoughts and through dreams, where dreams are just spoken or unspoken
thoughts deeply encoded in our conscience.
(Translation: Cătălin Florea)
Evanghelos Moutsopoulos – Muzica în opera lui Platon
Editura Omonia, cu sprijinul Ambasadei
Republicii Elene la Bucureşti, a publicat relativ recent
(2009), sub semnătura lui Evanghelos Moutsopoulos,
volumul Muzica în opera lui Platon. Membru al
Academiei din Atena, membru onorific sau corespondent
al mai multor academii internaţionale, membru al
Institutului Franţei, profesor invitat al mai multor
universităţi din Europa şi America şi al unor prestigioase
centre de cercetare, fondator al revistei internaţionale
Diotima, şi din 1984 conducător al anuarului Philosophia al Centrului de
Cercetare a Filosofiei Greceşti, autorul a creat Corpus Philosophorum
Graecorum Recentiorum în cadrul Fundaţiei de Cercetare şi Editare a Filosofiei
Neoelenice (1975) pe care o prezidează.
Beneficiind de o informaţie de-a dreptul luxuriantă, lucrarea
academicianului grec se adresează deopotrivă muzicologilor, istoricilor artei
sunetelor, esteticienilor, pedagogilor sau sociologilor artei. Impresionantă este
şi diversitatea temelor abordate în paginile acestui veritabil tratat aparţinând
filozofiei şi esteticii, imaginea muzicii reflectată în Dialogurile lui Platon fiind
de o mare complexitate. Pentru Platon, muzica este un domeniu vast, considerat
dintr-o perspectivă socială şi filosofică care se deschide către Logos şi către
Sufletul Lumii. Sunt aduse în discuţie problematicile (şi o definiţie a Educaţiei)
pe care filosoful le întemeiază pe moralitate (în Protagoras se sublinia valoarea
morală a oricărui tip de educaţie ca de altfel şi în Legile), ale Virtuţii
(întrevăzută ca un acord între facultatea sensibilă şi facultatea raţională a
omului), ale Frumosului, către care tot raţiunea trebuie să fie aceea care să ne
conducă. În ceea ce priveşte educaţia muzicală (întemeiată pe jaloanele
principale ale Frumosului şi Binelui), aceasta are ca scop final „iubirea
universală a virtuţii în frumuseţe” (p. 232). Iată de ce, pentru Platon, operele
Frumosului muzical trebuie să fie „înscrise în spirit” iar muzica are o incidenţă
care mărturiseşte o apropiere de ceea ce se înţelege prin Numinos. „Ceea ce noi
numim cântece”, spune el (Legile, II, 659), „nu mai sunt, în realitate, decât
incantaţii ale sufletului”. Acestea reunesc cele trei principii ale educaţiei
muzicale platonice: scopul care este virtutea, metodele care vizează obişnuinţa,
deschiderea care este totală şi universală.
196

Din sumarul acestei lucrări este evident că temele tratate răspund
celor interesaţi de cultură, de spiritualitate, de filozofie, de arta sunetelor. Iată
câteva: evoluţia instrumentelor muzicale înainte şi după Platon, tradiţia artei
dansului, educaţia muzicală la Sparta şi Lesbos, ideea pitagoreică de tetraktys,
axiologia frumosului muzical, mimesis în muzică, conştiinţa muzicală şi
teatrocraţia, Sufletul Lumii şi Armonia universală, muzica la Homer.
Interesante sunt consideraţiile privitoare la specificul Mimesis-ului
muzical, aflat mereu pe urmele Ideii de Frumos, pe care se întemeiază
superioritatea şi deschiderea metafizică a acestei arte. În Phaidon, Platon
afirmase că filosofia este muzica supremă şi astfel nu va fi greu (ne sugerează
autorul) să înţelegem această superioritate pe care viziunea platonică o afirmă
cu privire la arta sunetelor, în muzică descifrându-se vizibile afinităţi cu
dialectica. Şi în Phaidros muzicianul era considerat într-o similitudine cu
filosoful (Phaidros, 248 d.) datorită asemănării dintre sufletele lor, ceea ce,
argumentează Evanghelos Moutsopoulos, „întăreşte ipoteza a priori după care
Platon concepe legăturile profunde care subzistă, între cele două discipline”.
De altfel, un asemenea mod de a gândi muzica datează din timpuri
imemoriale (se pare sec. VI î.e.n.) căci pentru autorul anonim al Imnurilor către
Hermes din culegerea homerică, muzica era tot una cu Sophia alături de
termenul de tehne prin care muzicianul (instrumentist la ţiteră) era considerat
deţinător al unei ştiinţe superioare. Cartea academicianului Evanghelos
Moutsopoulos răspunde fără îndoială preocupărilor dintre cele mai diferite.
Dan Anghelescu (ROMANIA)
Evanghelos Moutsopoulos –Music in Plato’s Works
Music in Plato’s Works by Evanghelos Moutsopoulos has been
recently published by Omonia Publishing House, with the help of the Greek
Embassy in Bucharest. A member of the Greek Academy in Athens, an
honorary or corresponding member of several foreign academies, a member of
the French Institute, a visiting professor in several European and American
universities and renowned centres of research, the founder of the international
review Diorama and since 1984 the director of the Philosophia directory issued
by the Centre of Research of Greek Philosophy, Evanghelos Moutsopoulos also
created Corpus Philosophorum Graecorum Recentiorum within the Foundation
for Research and Editions of Neohellenic Philosophy (1975) that he has been
presiding.
Based on a rich amount of information, Music in Plato’s Works
addresses musicologists, historians of the art of sound, aestheticians, art
teachers or sociologists. Equally impressive, the diversity of themes of this
197

genuine philosophic and aesthetic treaty renders a complex polyphonic image
of music as reflected in Plato’s Dialogues. To Plato music was a vast domain
and he considered it from a social and philosophic perspective with direct
bearing on The Logos and The World’s Soul. In the volume there are discussed
the issues (a definition of education included) that Plato considered to be based
on morality (in Protagoras and The Laws he underlined the moral value of
every type of education), the issues of Virtue (seen as an accord between man’s
sensitive and rational faculties), of Beauty that can be reached by rational
means, as well. As to musical education (founded on the main concepts of
Beauty and the Good) it must have as a final aim ‘the universal love of virtue in
beauty’ (232).That is why to Plato the works of musical Beauty must be
‘inscribed in the spirit’ and music has a quality that betrays its approach to what
he understands by the Numinous. ‘What we call songs’ he writes (The Laws, II,
659), are in reality no more than incantations of the soul’. They reunite the
three principles of Platonic musical education: the end which is virtue, the
methods that refer to habit, the opening that is total and universal.
Perusing the contents of the book it becomes obvious that the themes
the author deals with address those readers interested in culture, spirituality
and the art of sound. Here are a few: the evolution of musical instruments
before and after Plato, the tradition of the art of dancing, the musical education
in Sparta and Lesbos, the Pitagoreic ideea of tetraktys, the axiology of musical
beauty, mimesis in music, musical consciousness and theatrocracy, the Soul of
the World and Universal Harmony, music with Homer.
The author’s views on the specificity of musical mimesis are of great
interest as he sees it constantly following the idea of beauty on which both the
superiority and the metaphysical scope of this art are built. In Phaedo Plato
stated that philosophy is music supreme. We will not find it difficult, the author
suggests, to understand the superiority that the Platonic vision attributes to the
art of sound, music being obviously kindred to dialectics. In Phaedrus, too, the
musician was seen related to the philosopher (Phaedrus, 248 d.), because of
their souls’ resemblance which, Evanghelos Moutsopoulos claims, ‘reinforces
the a priori hypothesis that Plato used in conceiving the underlying ties
between the two disciplines’. Actually this way of conceiving music can be
traced back to even older times (6 th century BC). The anonymous author of
Hymns to Hermes in the Homeric collection found that music is identical to
Sophia plus the term tehne owing to which the musician (zither player) was
considered having superior abilities.
Academician Evanghelos Moutsopoulos’ wonderful book continues the
research done in the domain of the philosophy of music and combines a large
array of approaches that make it accessible and enjoyable at the same time.
198
(Translation: Aloisia Sorop)

NOTES ABOUT CONTRIBUTORS
Hakija Karić (BOSNIA AND HERTZEGOVINA) was born in Palanka,near Brčko, in
1966. His first literary works were published in several magazines. He published the
following collections of poetry: To You, My Bosnia, Verlag Schmitz, Germany, 1993.
Silent yards, Das bosnische Wort, Wuppertal-Tuzla, Bosnia and Herzegovina -
Germany, 1994. Scares, Literary Club “Midhat Begić”, Brčko, Bosnia and
Herzegovina, 1998. The Print of Crumpled Dreams, Das bosnische Wort, Wuppertal-
Tuzla, Bosnia and Herzegovina - Germany, 1994. The Scirt Without Dreams, Literary
Club Brčko Distrikt, Brčko, Bosnia and Herzegovina, 2008. He lives in his native town
and works as a writer and journalist. He attends The Faculty of Politics - Journalism in
Sarajevo, Bosnia and Herzegovina.
Pero Pavlović (BOSNIA AND HERTZEGOVINA) was born in Grac, near Neum,
Bosnia and Herzegovina on March 22, 1952. He graduated from The Faculty of Medical
Biochemistry in Zagrebu and he post graduated there. He lives and works in Neum. He
published the following collections of poetry: Blue piper (1979), Brightnesses (1983),
The Land of Sacrament (1983), Vibrations and signs (1987), Bonfire/ Thousand years of
Bishopric in Trebinje (1988), Closes (1994), Neum - Defending of Bench and Name
(1995) Irradiations (1996), In Rosary of Candles (1997), Bath of Light (1998), Between
Dream and Eternity (1998), Swing and Shadows (1999), Feast (2000), Song of Pray,
(2000), Owl of Opened Sky (2000), Sky Swallows (2001), Spinner of the Sun (2001), The
Music of Gentle Names (2002), The Spring of Soul (2003), Smelling Grasses (2004),
Grain of Mustard (2004), What the Poet Takes in His Bag (2005), Forests (2006),
Laudes mensibus (2007), Love – Land Word Dawn (2008). His poems are included in
more anthologies and poetry collections. He is the recipient of several literary prizes. He
also writes literary and art critique and articles for many papers and magazines.
Boyko Bogdanov (BULGARIA) was born in Varna, Bulgaria in 1959. He graduated
from a French language school. He continued his education at the National Theatre
Academy in Sofia, major Directing. He specialized in Poland, Russia and France. He
worked as a theatre director and from 1998 to 2006 was Manager of New Drama
Theatre “Salza i Smiah” - Sofia. He won prizes for best play, best theatre music, best
director and the national theatre prize ASKEER. He is author of three poetry books.
Boiko Lambovski (BULGARIA) was born in Sofia in 1960. He is a poet and essay -
writer. His poetry has been translated into many languages - English, German, Portugal,
Russian, Serbian, Slovenian, Italian, Arabian, French, etc. He is the recipient of over 20
awards for poetry, including Vladimir Bashev (1987), Geo Milev (1997), etc. He
participated in many international writing competitions – in Serbia, France, Norway,
199

Portugal, Russia, Romania, Slovenia, Greece, Macedonia, etc. He is the creator of
"Friday the 13th" - a group promoting new forms in art. He himself is a translator into
Russian and French, mainly poetry. Nowadays he works in "Sega - daily", Sofia, as
editor of Culture Department. Books published: Messenger, 1986, Scarlet Decadence,
1991, Edwarda, 1992, Critique of Poetry, 1996, God Is Commander of the Guard, 1999,
Heavy machine-gun before the dream, 2004, Pick up words, selected poems, 2004, Fool
in the Underpass of the World, essays, 2008.
Antoaneta Nikolova (BULGARIA) was born in Sofia on June 26, 1961. She read
Philosophy at Sofia University “St. Kliment Ohridski”. She has taken her Ph.D. in
Philosophy with the dissertation on “Ecology and Religion”. Now she is associate
professor in Eastern philosophy at South-West University, Blagoevgrad. Antoaneta
Nikolova is a poet and translator. She is author of several books of poetry: Liquefied
Light (1994), Tales for Unnamed Beings (1998), Green Mirror (2003), Breathing
(2008); as well as of the philosophical study on poetry, The Language of Void (2003).
She translates poems from Old Chinese and is a translator of the first anthology of Old
Chinese poetry in Bulgarian, Poetry of Mountains and River (2003). Her poems have
been translated in English, German, French, Japanese, Hungarian, Greek and Russian
languages.
Neli Piguleva (BULGARIA) was born in Ruse, Bulgaria in 1957. She graduated from
The Literature Institute in Moscow. She works as a journalist and she is editor of the
literature and culture magazine Brod. She is the author of three published poetry books,
she writes articles, poetry and has translated numerous texts from Russian, Latvian and
French, which have been published in periodicals and specialized literature magazines.
Iglica Peeva (BULGARIA) was born in Rousse. She is a prizewinner of the National
Anonymous Contest for Contemporary Bulgarian Dramaturgy (Varna, 1983), National
Contest for Poetry of “Intellect Club 2000” (1997) and National Contest for
Contemporary Bulgarian Drama “Conception for Theatre” (Sofia, 2000). She is the
author of seven prize-winning plays that have been put on stage in Rousse, Varna,
Pernik and Sofia. She is also author of the books Genetic Code, 1990, H. G. Danov
Publishing House; A Candlelight in the Eyes, 1993, Di Gue Lo Publishing House; In the
Heart of Summer, 1998, Z.Stoyanov; Dreaming, 2000, Primax.
Marina Kljajo-Radic (CROATIA) was born in Mostar on January 25, 1962. She lives
in Bijelo Polje. She graduated from The Faculty of Philosophy in Mostar, Department of
Croatian language and the literature. Currently she is on MA degree Languages and
cultures in the contact. Now she works as a teacher of Croatian and is a professional
mentor of Croatian. She is an established writer and President of The Croatian Writers
Association of Herceg Bosnia, whose longtime member she has been. Her poems are
present in several anthologies in Bosnia and Herzegovina and in Croatia. Also she is
chief editor of the "Osvit", the magazine for literature, culture and social subjects and an
editor of books in the CWA of HB. She writes from her earliest youth and published
four collections of poetry: Tragovi (Traces), Mostar, 1997; Narancasti cvijet (The
Orange Flower), Mostar, 1998; The Shine of letters (Sjaj slova), Mostar, 2004; Svitac
kameniti (Petrify Firefly), 2007, Mostar. Also she writes literary critique and essays.
200

Darko PLAZANIN (CROATIA)(30.8.1957 – 19.1.2009). One of the most important
haijin in Croatia, Darko Plazanin wrote haiku longer than a quarter of a century and had
been published in many domestic and foreign reviews, journals, anthologies and on the
Internet. His haiku verses had been, among others, translated into Japanese, English,
German, French, Magyar, Romanian, Flemish and Irish language. He had published four
independent haiku collections and is among the authors in common bilingual, Croatian/
English haiku collections Sedam putova/ Seven ways, Zagreb, 2000 and Novim sedam
putova/ Seven New Ways, Zagreb, 2003.
Anastasia Moula-Hatzi (GREECE) was born at Pogoni a village close to Ioannina in
the north of Greece, but now she lives in Thessaloniki and works at the medical school
of the Aristotle University of Thessaloniki. She is a member of ’’The Literature Union
of Nothern Greece’’, ’’The European Society of Authors and Poets’’, and ’’Musical
Society of Northern Greece’’. She is an active member of ‘’The Greek Amphictyony‘’
and ‘’The Organisation of the Internationalism of the Greek Language’’. Anastasia first
approached the Literary community when she participated in the First Pan-Hellenic
Poetry Competition where she was awarded the 1st Prize for her poem ‘’Epilogue’’. She
published her poetry collection which included ‘’Testimony 98-99’’, ‘’Testimony II’’
and ‘’The Topography of Devastation’’. Her latest work is ‘’Fragments of Memory’’. In
March 2000 she was awarded a prize for her poem ‘’Kisses of the Air’’ in the 1 st Pan-
Hellenic poetry Festival. Several of her poems have been published in poetry
anthologies. She is also part of the ‘’Crossroad’’ theatre stage group of the Municipality
of Thessaloniki.
Apostolos Patelakis (GREECE) was born in Craiova, Romania, in 1951, to a family of
Greek political immigrants. After graduating from high school he attended the courses
of the Institute of History – Geography in Craiova (1973). He was then a history teacher
in the village of Botiza – Maramures and attended, at the same time, the courses of the
Faculty of History – Philosophy in Cluj – Napoca (1976). Thanks to his bilingual
fluency, he was able to use a vast bibliography in Greek for his graduation paper The
Greek Independence War and the European Public Opinion (1821-1829). In 1979 he
officially returned to Greece, together with his family. Since 1980 he has been teaching
a course of Romanian language, culture and civilisation at the Balkan Languages School
within the Institute of Balkan Studies in Thessaloniki. Between 2000 and 2006 he was a
lecturer at the Faculty of Balkan Studies within the Macedonia University of
Thessaloniki where he taught a course in the Romanian language, culture and
civilisation. He translated several works from Greek into Romanian, including Manolis
Andronicos, Royal Tombs in Vergina, An Anthology of Balkan Poetry, Foreign
Investments in Romania. In 1992 he published the brochure Thessaloniki, the Capital of
Modern Macedonia and the Cultural Capital of Europe in 1997, he was co-author of
The Bibliography of the City of Thessaloniki (1987), Supplimentary Texts in Acquiring
the Romanian Language (2002). He worked also as a correspondent in Greece for the
Romanian newspapers Adevărul (1994-1995), Vocea României (1995-1996),
Actualitatea românească (2002-2006), Curierul Atenei (2007-2008).
201

Zoe Savina (GREECE) was born in Athens, studied at the Professional School, and later
studied Design and Decorative Arts at the Scuola Delle Belli Arti - Firenze (Italy). She
has published 8 poetry collections, 3 of which are bilingual. In 2002 she published an
international haiku anthology, The Leaves are Back on the Tree, featuring 186 poets
from 50 countries. She is a member of the National Association of Greek Writers, a
founding member of the Coordinating Center of Hellenism, and an Honorary Member of
the Yugoslav Haiku Association. She writes essays, translations, fairy tales, and critical
presentations. Her Greek publications include Nuances (1979), Without Archangels
(1980), Townships (1981), Acrobats (1983), Contact Lenses (1990), Know What I've Got
For You? (1992), Limitation (1993), Mature Mirror as a Fruit (1994), The Chickpea
(1994), The Vehicle Hydonism (1995), The Vehicle I Want (1995), The Vehicle Love-
Token (1995). Bilingual publications include Enchantresses (1985), 20/20 Vision
(1989), The Archon of the Crypt (1994), International Haiku Anthology: The Leaves Are
Back on the Tree.
(Katica) Kata Kulavkova (MACEDONIA) was born in 1951. She is a member of the
Macedonian Academy of Sciences and Arts, a poet, a theoretician of literature, a literary
essayist, and Professor of the Theory of Literature and Literary Hermeneutics at the
Department of General and Comparative Literature of The Faculty of Philology, Ss.
Cyril and Methodius University, Skopje. Her poetry has been translated into many
languages and represented in books, anthologies and selections of contemporary
Macedonian poetry. She is the Editor-in-Chief of the international P.E.N. e-Collection
Diversity (www.diversity.org.mk). Her areas of interest include: theory of
intertextuality, poetics and hermeneutics, cultural theory, Balkan identities. Publications
include: Poetry: Annunciation, 1975; The Act, 1978; Our Consonant, 1981; New Sweat,
1984; Neuralgic Spots (bilingual edition, Serbian/Macedonian) 1986; Thirst, 1989;
1989; Wild Thought (selection), 1989; Domino, 1993; Exorcising Evil, 1997; Via
Lasciva (into French), 1998; Time Difference (into English), 1998; Preludium, 1998,
World-In-Between, 2000, Expulsion du mal (into French, Ecrits des Forges), 2002, Dead
Angle, 2004, Dorinte (into Romanian, 2004), Thin Ice (2008); Short stories/Poetic
fiction: Another Time, and several books of literary theory and hermeneutics: Figurative
Speech and Macedonian Poetry, Pact and Impact, Stone of Temptation, Cahiers, Small
Literary Theory, Theory of Literature, introduction (2004, in English), Hermeneutics of
Identities. She has also been the editor of several anthologies of Macedonian short
stories and essays, and several readers (Dialogue of Interpretations, Theory of
Intertextuality, Poetics and Hermeneutics, Balkan Image of the World, Interpretations
Vol. 1 on Violence & Art, Notions of Literary Theory). She has prepared two anthologies
of world short stories (1996, 2008). Personal website: www.kulavkova.org.mk
Baki Ymeri (MACEDONIA & ROMANIA) is a poet, a translator, an essayist and a
publicist, too. He was born in Sipkovita (Macedonia) to an Albanian father and a
Romanian mother. Baki Ymeri graduated from The Faculty of Philosophy (Albanian
Language and Literature) at the University of Kosovo, Prishtina, and then he specialized
in Romanian language at the Universities in Bucharest and Vienna. He is a member of
the Romanian Union of Writers, editor in chief of the Albanezul/Shqiptari magazine, an
author of many articles about the Romanians in Valea Timocului (Serbia) and the
Albanians in Kosovo. He also published poetry: Kaltrina (a Romania-Albanian edition,
202

Bucharest, 1994); Dardania (a Romania-Albanian edition, Bucharest, 1999); Zjarr i
Shenjtë/ Foc Sacru (Tetova, R. Macedonia, 2001); Lumina Dardaniei (Bucharest, 2004);
Drumul iadului spre Rai (Bucharest, 2005).For his rich cultural activity, Baki Ymeri
was nominated as the Man of 2001 by the ABI (American Biographic Institute). He also
translated thousands verses from books by over 50 Romanian writers and historians into
Albanian, Macedonian and Slovenian, as well as volumes by Nichita Stanescu,
Ekspozitë e të palindurve/ Expoziţia celor nenăscuţi (Prishtina, 1986); Anghel
Dumbrăveanu: Kënga e mullibardhës/Cântecul sturzului (Scopje, 1986); Slavco
Almăjan: Xhuxhmaxhuxhët harruan të rriten/Piticii au uitat să crească (Prishtina,
1989); Marin Sorescu: Eja të ta them një fjalë/Vino să-ţi spun un cuvânt (Prishtina,
1990), etc.
Mihaela Albu (ROMANIA, email address: malbu_10@yahoo.com) is a Professor -
teaching Romanian literature - at the University of Craiova, Romania. Between 1999
and 2004 she taught as a visiting professor at Columbia University, New York. She is a
member of the Union of Romanian Writers, of the Union of Professional Journalists in
Romania, of the Romanian-American Academy, and also the editor-in chief of the
literary magazine Gracious Light (USA), of the newspaper Lumea Românească (USA)
and also a member in the editorial board of several newspapers and magazines. She
published essays (literary criticism) and poems both in Romanian and foreign magazines
(from the United States, Germany, Italy, Israel, Moldova, Canada) and is the author of
some books such as: Memoria exilului românesc: ziarul Lumea liberă din New York
(Memory of the Romanian Exile: the newspaper Lumea libera in New York), Bucharest,
2008, Cultură şi identitate (Culture and Identity), Craiova, 2008; Literatura pentru
copii. Discursul epic (Literature for Children. The epic discourse), Craiova, 2007;
Catharsis. Poems, Bucharest & Montreal, 2006; Ca o dragoste târzie… Poezii, (As a
Late Love … Poems), Craiova 2005; Ion Biberi – Suferinţă şi cunoaştere (Ion Biberi –
Suffering and Knowledge). Studiu monografic/ a monography, (second edition),
Craiova, 2005 (edited with the help of the Romanian Ministry of Culture, awarded the
Prize of International Society LitterArt, USA); Iscusită zăbavă, New York, 2004 -
essays about classic and contemporary Romanian writers; Citind la New York scriitori
români (Reading Romanian Writers in New York), Botosani, 2002 (edited with the help
of the Ministry of Culture, awarded the Prize of International Society LitterArt, USA);
Între două porţi (Between Two Gates), Poems, New York, 2002; Relatare/ Reprezentare
(Narration/Representation), Craiova, 1997; Ion Biberi (first edition), 1994.
Dan Anghelescu (ROMANIA), email address:dan45_anghelescu@yahoo.com, a poet
and an essayist, was born in Romania on May 1945. He is a member of the Union of
Romanian Writers, of the Union of Professional Journalists from Romania, an editor of
the literary magazine Lumina lina. Gracious Light, New York and also a correspondent
for the newspaper Lumea Romaneasca. Romanian World, USA. He graduated from The
Academy of Music “George Enescu” in Iasi, Musicology and Composition Department.
Since his debut in 1969 in the magazine Iaşul literar, Dan Anghelescu has had a rich
and diverse activity, signing musical chronicles („Podium” in some magazines such as
Cronica - Iaşi, Flacăra – Bucharest), interviews, book-reviews, poems and essays in
other Romanian magazines such as Cronica, Tomis, Convorbiri Literare, Luceafărul,
Contemporanul, Literatorul, Sudt, Vatra, Oglinda literară, Excelsior, Porto Franco,
203

Lumina lina (Gracious Light). His debut was in 1970 with a book of poetry - Cerul în
apă. This and other volumes: Lumea ca adiere, 198o; Maşinarii de traversare a
sufletului toamna, 1983; Poeme, 1989; Pietrificarea memoriei, 1998 had very good
chronicles signed by important Romanian literary critics. Besides this activity, Dan
Anghelescu has activated also in different cultural domains. Thus, in 1990, together with
a playwright, Dinu Grigorescu, and a director, Tudor Marascu, he founded the first
private theater in Romania and printed the magazine Scorpion. In 1999 he edited
(together with other two poets) - being the editor in chief – the magazine Axa. In 2007,
in Braila, he was co-initiator of International Poetry Festival „Balcanica”, and also
president of the first edition. Other activities:- A founder and vice-president of
Romanian National Employers; Vicepresident in the Commission „Education-Culture-
Research” from Economic and Social Council of Romania; Member of the Governing
Board – European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions –
Dublin, Ireland.
Marius Chelaru (ROMANIA) (name: Marius Chelariu, Pen Name: Marius Chelaru),
email: marius.1961.@yahoo.com, was born in Negreşti, Vaslui county, Romania, on
August 30, 1961; Present day – lives in Jassy, where he graduated from The Faculty of
Economics, University “Alexandru Ioan Cuza”; He is a contributor with articles/ poems/
critical articles. He worked as the editor of some cultural magazines: Timpul/ Time,
Cronica/ Chronicle, Convorbiri Literare/ Literary Conversations, Poezia/ Poetry etc., or
Publishing Houses such as: Junimea (1994-1998, editor, 1998-1999: editor in chief,
1999-2000: Director), Sakura (1999-2002, Director), Parnas (2000- 2002), Timpul/
Time (2001-2003, Executive Director). He is also a member in the editorial board of
several newspapers and magazines. He contributedr with articles, poems, essays, literary
criticism, prose, translations, interviews, book-reviews in various international
anthologies, and in magazines/ journals from Romania, Republic of Moldavia, USA,
England, Belgium, Canada, Sweden, Paraguay, Japan, Irak, Egypt, Jordan, Vietnam,
Lebanon, Macedonia, Kosovo, Albania, Holland etc. He is a member of The Romanian
Writers Society, member of the famous club Junimea in Jassy, a member of the Haiku
Romanian Society, a member of World Haiku Association, Japan, an honorary member
of Maison Naaman pour la Culture, Beirut, Liban. He published over 20 books (novels,
poems – haiku and tanka, also –, literary critique, essays); he was awarded some
national prizes (including the Romanian Union Writers’ Prize, for essay in 2005 for the
book The Book between East and West (edited with the help of the Romanian Ministry
of Culture), He got the Award of Critics of the prestigious Romanian Literary Magazine
„Literary Conversations” in 2008 etc.) and other international literary awards.
Vasile Datcu (ROMANIA) was born in Balta Albă, Buzău, Romania in 1949 and
graduated from the Polytechnic Institute in Galaţi, the Ship Building Department in
1972. He is a poet and a fiction writer, a member of the Union of Romanian Writers. As
a prose writer he started by publishing a short story, called Caseta, in the volume
Debut’86 (Cartea Romaneasca Publishing House). After his debut, Vasile Datcu
published: Singurătate în tranzit, Galaţi, Porto-Franco Publishing House, 1991; Timpul
şi cultura europeană. Eseu. Bucharest, Eminescu Publishing House, 2000; Paznic la uşa
nopţilor, Bucharest, Eminescu Publishing House, 2002; Veşnicia cu patent. Roman
ultramodern românesc, Bucharest, Vremea Publishing House, 2005.
204

Iolanda Manescu (ROMANIA, email address: iomanescu@yahoo.co.uk) was born in
Craiova, Romania, and studied at the Universities of Bucharest and of Craiova. She
teaches at the University of Craiova’s Department of Applied Foreign Languages, and is
a literary consultant at the National Theatre of Craiova, being also involved in the
Romanian International Shakespeare Festival. She is a member of the Romanian theatre
association, UNITER. She has published articles and translations in different Romanian
and foreign journals, annals and magazines such as: Lo Straniero, Ultimate Reality and
Meaning (Interdisciplinary Studies in the Philosophy of Understanding), Teatrul azi,
Scrisul Romanesc, Proceedings of the Romanian Academy etc., and books: The Ancient
Greek-Latin Theatre in Romanian Performances of the Last Decades of the 20th
Century (her PhD thesis held at the National University of Theatre and Film in
Bucharest), and translated into Romanian, Is It True What They Say about
Shakespeare?, by Stanley Wells.
Vasile Moldovan (ROMANIA) was born in Bistrita-Nasaud county in 1949. He
Graduated from Law school ((1967-1971) and Journalism (1975-1979), having also a
master in psychology and the science of communication. He published poems and
essays in different Romanian literary magazines such as “Luceafărul”, “Tribuna”, “Viaţa
Armatei”. Vasile Moldovan has been involved in the Romanian school of haiku and now
he is president of the Romanian Society of Haiku. He attended many international
meetings of haiku in Frankfurt on Main (2005), Sofia (2005) and Tokyo (2007). So far
he has published over 1000 haiku poems in 12 languages in different international
anthologies or online. Starting with 2001, Moldovan has been awarded many prizes at
the international competitions in Japan, U.S.A., Australia, Canada,India şi Croaţia. His
most representative books are: Via dolorosa (1998), Faţa nevăzută a lunii/ The moon’s
unseen face (2001), Arca lui Noe/ Noah’a Ark(2003), Ikebana (2005).
Mircea Muthu (ROMANIA) was born in Iernut, Mures in 1944 and graduated from
“Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca where he has been teaching as full professor
now. He has been Doctor in philological sciences since 1976, title awarded in Romania
for a doctoral thesis on Romanian literature in the south-east European context.
Professor Mircea Muthu’s fields of specialization are studies of Balkanology and of
south-eastern Europe (field in which he has published the greater part of his books and
studies; General and literary esthetics, Theory of literature). He published 20 volumes as
a single author and 17 books written in collaboration, in Romania and in other countries
(France, Spain, Germany, Italy). M. Muthu is also co-author of Scriitori români. Mic
dicţionar (Romanian Writers - a Small Dictionary), 1978; Dicţionarul scriitorilor
români (The Dictionary of Romanian Writers) : tome I (A-C), 1995 ; tome I (D-L),
1998; tome III (M-Q), 2000 ; Dicţionar analitic de opere literare româneşti (Analytical
Dictionary of Romanian Literary Works ), tome I (A-D), 1998 ; tome H (E-L), 1999;
tome m (M-P) 2000; Dicţionar Esenţial al Scriitorilor Români (Essential Dictionary of
Romanian Writers), 2001. He published about 800 studies and articles in the main
Romanian cultural magazines as well as in magazines in France, Southern Africa,
Greece and Austria. Professor M. Muthu is a member of the following Scientific and
Cultural Societies: The Romanian Writers Union (since 1980); Les amis de Jules
Romains » Association, France (since 1978), The International Comparative Literature
205

Association (AILC). He is a Knight of the National Order Pentru Merit (2000); Knight
of the Ordre des Palmes Academiques for services rendered to French culture (2001).
Valentin Nicoliţov (ROMANIA) was born in Bucharest on February 12, 1945. He
attended the Polytechnical Institute in Cluj-Napoca and graduated with an engineer
diploma in 1972. He began his literary career in 1965. He continued to write under the
auspices of the Romanian Writers Society, Military Writers Society and the Romanian
Haiku Society in Bucharest. He is a member of the Romanian Writers Society, Military
Writers Society and of the Romanian Haiku Society in Bucharest and secretary general
for the editing of the Romanian-Japanese cultural magazine HAIKU. He published
lyrics, short stories, an international haiku anthology and a novel. In 2001 he published
his first prose book Iubiri risipite (Spread loves), “Vasile Cârlova publishing house”, in
2003 the poetry volume titled Anotimpul iubirii (Love season), in 2005 the poetry book
titled Doar clipa…(Only the moment…) and the novel titled O singură iubire (One
single love) at the ORION publishing house. In 2007 he published the international
haiku anthology titled Greieri şi crizanteme(Crickets and Chrysanthemums). In 2008 he
published the poetry volume titled De la un poem la altu (From One Poem to Another)
and in 2009 the novel titled Exerciţii de respiraţie (Breath exercises). In 2006, 2007,
2008, 2009 he published haiku poems in the anthologies of the World Haiku Association
in Tokyo. In 2006 he published in O istorie a literaturii române de la origini până în
prezent (A history of the Romanian literature since its origins to present time) at the
DACOROMANA publishing house.
Gabriela Rusu-Păsărin (ROMANIA) was born in Slatina, Olt county, in 1958. She is
Reader at the University of Craiova, Faculty of Letters, Department of Public Relations
and also a journalist (coordinator) at the radio station “Oltenia” Craiova, a regional
public station of the Romanian Society of Radio. Gabriela Rusu has won scholarships
and attended different programs in Spain, France and Italy. She is the author of 10
volumes of literary criticism, ethnology and folklore, as well as of text books for the
students such as Comunicare audio-vizuală, Universitaria Publishing House, Craiova,
ed. I 2005, ed. II 2008, Prolegomene la o istorie a mass-media, Universitaria Publishing
House, Craiova, 2006, Calendar popular românesc, Fundaţia Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 2006, Marin Sorescu. Imagini. Ethos. Evocări, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2007. As a journalist, Gabriela Rusu-Păsărin is a vice president of the Union
of Profesional Journalists in Romania and was awarded Ordinul ziariştilor (the
Journalists’ Order, 1st class (Gold).
Elena-Camelia Zăbavă (ROMANIA) was born in Rosiorii de Vede, a small town in the
South of Romania, in 1964. She graduated from University of Craiova where she is a
lecturer now teaching Linguistics. She obtained her PH.D. in 2004 at the University of
Bucharest, Faculty of Letters, with a dissertation on anthroponomy. Camelia Zăbavă
published many scientific articles and is co-author of important dictionaries such as
Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt, vol. I (Oraşele), Craiova, Alma
Publishing House, 2006; Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Olt, vol. II (A-F),
Craiova, Alma Publishing House, 2006; Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul
Olt, vol. III (G-N), Craiova, Alma Publishing House, 2006. Camelia Zabava is a
member of the Union of Slavists from Romania; between 1996 and 2007 she was a
206

member of the editorial board of „Arhivele Olteniei” (an important magazine published
under the auspicies of Romanian Academy).
Heinz Uwe-Haus (USA, GERMANY), educated and trained in Germany at the Film
Academy Potsdam-Babelsberg, as well as at the Humboldt University in Berlin
(Cultural Studies, German Literature and Theatre Science), is a theatre director, Cultural
Studies expert and Theatre scholar. Since 1997, Uwe Haus has been a Professor at the
Professional Theatre Training Program and the Theatre Department of the University of
Delaware, Newark (USA). His productions include plays of the Ancient Greeks,
Shakespeare, German classics, Brecht and the Expresionists, performed both in
Germany and such countries as Canada, Cyprus, Finland, Greece, Italy, Turkey and the
USA. Dr. Haus has been a guest professor at more than a dozen North American
universities and has given more than 500 lectures and workshops worldwide. Besides
publishing in his field, he writes about intercultural and political topics in German,
English and Greek media. He is a Honorary Member of the Cyprus Centre of the
International Theatre Institute and Honorary Citizen of the Greek community Katohi.
Dr. Haus co-founded with Nikos Shiafkalis in 1986 the International Work-shop and
Study Center for Ancient Greek Drama in Oinides (Greece). Since 2004 he has served as
Academic Chair of the Institute for Ancient Greek Drama and Thetre in Droushia-
Paphos (Cyprus).
Pavel Gătăianţu (SERBIA) was born in Lokve – St. Mihailo, in Voivodina, Serbia on
December 15, 1957. He graduated from the University of Political Sciences at the
University of Belgrade. After graduation he worked as a teacher at secondary schools in
Alibunar and Vršac, then in Novi Sad as a public information analyst from 1986 until
1990, when he started working at the Radio Novi Sad as an editor in chief of the cultural
programme in Romanian language. He is not a member of any political party and he
declares himself an independent intellectual. Pavel Gătăianţu also established magazines
in Romanian and German languages and he was one of the founders of the organization
“The Community of Romanians in Yugoslavia” being its first president from 1990 to
1994. Books of poetry: Absent Time (1976), Shaven Snake (1984), The Birth of Prose
(1986), Poems (1987), A Caliber of a Gun (1991), Training of the Greyhound (1997),
The Terror of Glory (1997), Europe (1998), On the National Heroes’ Boulevard (1998),
Nights from Cairo (1999), The End of a Millennium (1999) The Undreamt Dreams
(1999), Sisyphus’ Shoulder (2001), Made in Banat (2002), The Shabanland (2006). His
poems were published in anthologies in Romania and Serbia and have been translated
into Serbian, Hungarian, Slovak, Ruthenian, Slovenian, French, German, and English.
Books of prose: An Assault on the Public Order, 1995 (a collection of short stories
which was translated into English by Mihaela Jorga Lazović and published in 2004);
Ballastology, 2005. He published also the play Mister Maniu’s Jacket in 1998.
Diana-Silvia Solkotovic (SERBIA) was born in Craiova, Romania. She graduated from
the Economics Department at the University of Craiova. As a student she met her future
husband, Boris Solkotovic, a student at the Politechnical Department in Craiova, and in
1992 she moved in Kladovo, Serbia. Diana is working as an economist in Serbia, but
also as an editor and speaker for Radio Djerdap Kladovo, the Romanian section. She is
very active in promoting Romanian culture in Valea Timocului, being also a founder
207

and a member of the Society of Romanian-Vlachs „Traian”. She is working as a
translator of Romanian literature into Serbian, thus contributing to a better promotion of
Romanian culture in her new country.
Verica Zivkovic (SERBIA). was born in Serbia. She completed grammar school in
Pancevo and graduated fom the Faculty of Law in Belgrade. Besides poetry, she also
writes literary reviews. She has been awarded several times for her poetry. Until now
she has won 41 international awards for haiku poetry. Her poems have been translated
into many languages: English, Japanese, Russian, Spanish, Romanian, German. She has
published six books of poetry: Someone's standing behind you, A Sickle in Shirt, A
undressed sky, The Passer-by, Sfift of the Moon, The Ripe Blackberry.
Edited in: Brăila, Bucureşti, Craiova, Iaşi
- Carmina Balcanica is published two times a year (May and November) and is
distributed in the Balkan countries as well as in Canada, France, Germany, Hungary,
Italy, Poland, USA.
Printed by: BLUE SIM & CO SRL IAŞI
Issued in 500 copies
208